Întâlnire cu Sofia :)

Draga de ea. E atât de frumoasă, atât de pașnică. Atât de perfectă. Atât de modestă. E plină de măreție. Cuminte. Deșteaptă.. și-și are mereu cuvintele la ea. Toate astea o caracterizează pe Sofia, înțelepciunea din filosofie.

Așadar, după cum chiar titlul sugerează, ieri am avut o întâlnire cu Sofia, organizată de ramura Socio Umană din Gorj, persoane pe care le puteți găsi AICI, alături de tot felul de informații interesante.  Întâlnirea a fost una tensionată la început, fiind pentru prima dată, însă atmosfera s-a destins în fața noastră, a tuturor celor prezenți prin desfășurarea programului realizat de către organizatori.  Programul a fost unul complex, intercalându-se prezentările în proză, cu  eseurile și cu filmele pe tot felul de teme filosofice, toate acestea având pe fundal muzică clasică.

Această prezentare necesită JavaScript.

La întâlnirea cu Sofia, am avut posibilitatea de a cunoaște oameni frumoși atât pe dinăuntru cât și la suprafață, am avut posibilitatea să ne întrecem limitele, și de a ne împărtăși ideile. Pe scurt sau în mare: MI-A PLĂCUT, iar pe mine cu greu mă poate mulțumi ceva sau cineva, pentru că de obicei am un spirit critic ( și o să îl am și aici câteva rânduri mai jos, însă or să fie foarte sumar).

De menționat ar mai fi faptul că acest concurs s-a ținut la unul din liceele despre care eu credeam și încă mai cred că arată ca un spital ( pe dinafară ), pentru că în interior este o adevărată frumusețe ( Colegiul Național Ecaterina Teodoroiu). M-am simțit ca în străinătate. Un liceu curat, modern, în care parcă îți e drag să pășești. Holurile sunt lărguțe, pe a căror lamperie sunt afișate tot felul de proiecte, desene și postere interactive, partea de sus fiind văruită într-un galben primitor și cald. Clasele sunt curate, micuțe, călduroase și primitoare, având pe mijloc ( între băncile de 3 persoane) un covor, iar în rest parchet de lemn ( nu laminat) și pereți împânziți de picturi și proiecte.Consider că este atât meritul directorului că l-a modernizat așa, dar mai ales al elevilor ce nu-l distrug și știu să se comporte civilizat într-o astfel de instituție. Cred, de asemenea, că este singurul liceu din Târgu-Jiu care arată așa.. și încă o dată mi s-a demonstrat că aparențele sunt înșelătoare, deoarece ceea ce găsești pe dinafară nu înseamnă că vei găsi și în interior. Am făcut această comparație vis-a-vis de liceul meu de proveniență, un liceu ce arată extraordinar pe dinafară, dar e o adevărată catastrofă pe dinăuntru. Are într-adevăr o arhitectură minunată și duce în spate o istorie. Însă avem parte de clase mari, călduroase și care arată ca după unul din războaiele mondiale 😀 ( și cu asta consider că am spus totul și mă limitez la atât). Pentru acestea se fac vinovați atât superiorii cât și elevii ce distrug mai mult decât este deja.

Revenind la Sofia, ținând cont de locul desfășurării, a fost un punct în plus pentru mine și cred că și pentru ceilalți. Am promis însă că voi aduce și în această postare spiritul meu critic și dacă am promis așa voi face. Mno.. singurul lucru ce mie personal nu mi-a plăcut a fost faptul că SUBTIL celelalte licee participante din județ și municipiu au fost atacate cu faptul că CNEE are cei mai buni elevi ( iar aici pot contrazice prin faptul că se găsesc peste tot elevi de elită în județul nostru). Practic pe mine m-au deranjat laudele ce nu-și aveau rostul în cadrul unui concurs pe temă filosofică, creativă. Era concurs filosofic, nu de lăudat elevi și punct. Atât am avut de spus din punct de vedere critic, deoarece la organizare au stat foarte bine chiar dacă emoțiile și-au făcut apariția prin fiecare din noi.

Acum mai pot spune doar că astfel de concursuri și activități culturale, pentru că până la urmă a fost  activitate culturală, mi-ar plăcea să existe mai des în județul meu și nu numai. De asemenea mi-ar plăcea să se implice cât mai mulți elevi, pentru că de pierdut nu-i nimic, ci numai de câștigat. Te îmbogățești prin cunoașterea ideilor celorlalți, prin dezvoltarea altor idei, te îmbogățești socializând și descoperindu-te pe tine prin ei 🙂 .

Mai jos am să vă fac cunoscut și eseul cu care am participat și eu, eseu pentru care am luat premiul 3 ( destul de bine zic eu, dat fiind faptul că nu am nimic de a face cu filosofia școlară, neavând această materie în orarul școlar ). Așadar vă prezint eseul ”Omul și timpul”


Omul și timpul

Omul, este ființa brăzdată cu ridurile timpului, ființa ce-și pune mereu întrebări asupra a tot ceea ce este vizibil și invizibil. Este de asemenea ființa obișnuită cu răspunsurile concrete pe care timpul se opune cu toate forțele să nu i le ofere.

Problematica timpului, îl preocupă pe om încă din vremurile străvechi, însă fără prea mari rezultate, timpul rămânând în continuare un mister prin existența inexistenței lui. Omul a fost întotdeauna preocupat de trecutul tumultuos și prea puțin de prezent, prin încercarea lui de a desluși mereu întâmplările trecutului s-a pierdut de existența prezentului și cea a viitorului. Din dorința nesatisfăcută de a obține întrebări asupra timpului, omul uită că acesta este ireversibil și odată trecut nu mai poate fi dat înapoi decât prin amintirile deșarte, astfel omul uită că timpul este de fapt tot ceea ce are, tot ceea ce speră, este ceea ce-l schimbă. Timpul trece peste noi fără să se uită vreodată înapoi, timpul ne maturizează, timpul ne transformă, timpul ne răpește persoanele și momentele dragi, timpul ne dezvoltă, timpul ne coboară, timpul ne dă viață, timpul ne omoară, timpul creează, timpul distruge, timpul ne dă, timpul ne ia; timpul fiind astfel o dimensiune a Universului în care se ordonează succesiunea ireversibilă a fenomenelor din viața oamenilor. Timpul nu stă niciodată pe loc, nu staționează în nici o gară, nu se oprește niciodată, el merge mereu înainte și niciodată înapoi.

Deși timpul există de când lumea, poate chiar dinaintea ei, noi nu-l putem percepe decât de la naștere încoace, prin prezența mecanismelor minuțioase ale ceasurilor, prin prezența fiecărei succesiuni dintre soare și lună, prin prezența evoluției fizice și psihice a trecerii omului prin timp. În succesiunea momentelor sale timpul pare să se răzbune prin cruditate asupra omului, furându-i acestuia copilăria, adolescența, tinerețea ca mai apoi să-i fure chiar bătrânețea, condamnându-l la moarte. Timpul îi îngroapă astfel omului pe vecie fiecare secundă din el în al său trecut predispus uitării. Acțiunea dintre timp și om e ca o joacă, o joacă interminabilă în care timpul are rolul principal; el se joacă cu mintea omului, cu sentimentele, se joacă cu tot ce are și nu are, se joacă nepăsător cu el, distrăgându-i atenția de la crearea propriului său timp, propriului prezent, prin transformarea acestuia într-o marionetă a timpului.

Omul pare să fie într-un joc de război, adoptând tactica de descoperire a ceva împotriva timpului și a refuzului acestuia de a-i răspunde la întrebări, dar mai ales de a putea schimba trecutul, neîncercând măcar să-și axeze privirile asupra viitorului, a clădirii unui prezent, bază a unui viitor glorios.

Fiind unul dintre cele mai profunde mistere, majoritatea oamenilor de

știință au încercat și încă mai încearcă să explice timpul și ireversibilitatea acestuia. Spre exemplu, fizicianul englez, Julian Barbour, a afirmat că timpul ”nu există” și că ”totul se petrece acum”, timpul fiind o ”iluzie” a incapacității noastre de a vedea realitatea așa cum este ea de fapt. Julian Barbour merge pe mecanica cuantică aplicată întregului Univers, cu o ecuație formulată de Wheeler și De Witt, în care timpul dispare, nemaiavând în Univers nici un rol. Pentru faptul că noi oamenii percepem timpul ca fiind ceva real, Julian Barbour realizează următoarea analogie: un film proiectat la cinema este alcătuit din fotograme ce sunt proiectate cu un ritm de 24/secundă, însă ele există simultan. Creierul nostru percepe astfel o succesiune de imagini ce naște noțiunea de mișcare și implicit noțiunea de timp, dar prin existența lor simultană, Barbour consideră că timpul este un rezultat al creierului nostru limitat, al incapacității noastre de a accesa ceea ce de fapt există deja. Astfel pentru Barbour există un număr infinit de Universuri statice, caracterizate de o distribuție diferită a materiei. De aici se naște întrebarea firească ”Cum se face că totuși ne naștem, creștem și murim?”, întrebare ce își găsește răspunsul în următoarea explicație a fizicianului englez ce afirmă faptul că în fiecare Univers există o versiune a noastră: Universul – noi la naștere; Universul – noi adulți; Univerul – noi bătrâni; fiecare Univers fiind static și etern pentru fiecare etapă în parte, omul reprezentând doar un trecător prin fiecare din ele.

Dacă Julian Barbour concepe ideea inexistenței timpului și puțini sunt cei care îi susțin această idee, majoritatea oamenilor de știință caută explicații alternative ce pleacă de la ideea existenței timpului în mod obiectiv, independent de noi, însă nu am ajuns să îl înțelegem. Aceștia merg pe întrebări mult mai complexe, fundamentale, ce le supun și eu analizei, încercând să ofer răspunsul prin prisma problematicii umane generale și a sensului vieții:

  • Timp fizic sau psihologic?
  • Timp exterior, matematizat sau timp ca experiență subiectivă?
  • Dimensiunea trecutului, cea a prezentului sau a viitorului?

Mă îndeamnă la răspuns obiectiv, riguros chiar, fizica mecanicistă, clasică, dezvoltată de Newton, centrată pe conceptele de timp și spațiu absolut, cu toate că această abordare nu respectă succesiunea istorică. El sugerează ideea că timpul nu încetează să existe, fiind condiție universală a existenței obiectelor și proceselor realității; timpul există prin sine și în sine și constituie ca si spațiul, un sistem de referință universal, imobil, egal în sine, situat în afara noastră, adică absolut. Este un timp cu statut de ”substanță”, independent de mișcare, în care nu se întâmplă nimic, posibil de determinat printr-un reper absolut și diferit de ceea ce numesc astronomii oră, zi, săptămână. Sub acest aspect timpul este cadrul de curpindere a Universului, un mediu infinit, cu momente identice din punct de vedere calitativ. Pornind de la aceste considerații se ridică întrebarea ”Ce rol joacă omul în Univers și mai ales în timp?”. Retrăind timpul putem merge pe răspunsul oferit de Sfântul Augustin: el consideră că este important să vedem ce este timpul din perspectiva sufletului omenesc și în ce mod devenirea omului depinde de interiorizarea temporalității. O problemă complicată după cum se exprimă însuși filozoful pentru că cele 3 dimensiuni cunoscute ale timpului sunt sintetizate în prezentul individualizat și care se subsumează ”prezentului din cele trecute”, ”prezentului din cele prezente” și ” prezentului din cele viitoare”. Putem accepta importanța prezentului în manieră augustiniană completând cu ideea că acest prezent se face, se construiește, nu este făcut și nici dat o dată pentru totdeauna; acceptăm în același timp intenția clară a filozofului de a separa timpul de eternitate, de a nu confunda planul lumesc cu cel divin.

Ca alternativă a celor de mai sus propun spre studiu concepția lui Lucian Blaga ce este centrată pe ideea că dimensiunea viitorului înțeleasă ca timp creator de valori, ca timp al căutărilor și al descoperirii misterelor este fundamentală; cred că este important de a reține îndemnul filozofului român spre un mod antologic, specific uman, ce poate fi construit prin pregătirea viitorului printr-un act filozofic, estetic și moral în același timp, prin acordarea de sensuri și semnificații  fiecărui moment al temporalității prin identificarea conținutului hermeneutic al timpului. Poate în acest fel reușim să răspundem la întrebarea deloc ușoară, formulată de Martin Heidegger – ” De ce există ceva mai curând decât nimic?”. Această întrebare având ca răspuns apariția spontană și inevitabilă a Universului din fluctuațiile de vid, lumea fiind o trecere firească de la nimic la existență, astfel, fizic vorbind, s-ar putea afirma faptul că ”ceva este de fapt nimic”, dar că ” ceva este o stare mult mai naturală decât nimicul”.

Bibliografie:

 

  1. Jeanne Hersch – ”Mirarea filozofică. Istoria filozofiei europene”, Editura Humanitas, București 1994;
  2. Solomon Marcus – ”Provocarea științei”, Editura Politică, București 1988;
  3. Stephen Hawking – ”Scurta istorie a timpului. De la Big Bang la Găurile Negre”, Editura Humanitas, București 1995.

 

Sper că v-a făcut plăcere ceea ce tocmai ați citit, lăsându-vă mai jos o melodie clasică ce mulți au spus că mă caracterizează. Cum se face acest lucru… nu știu 😕 !

 

Un gând despre &8222;Întâlnire cu Sofia :)&8221;

Spune-mi părerea ta!

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s