10-17 ianuarie. Între viață și moarte!

Am uitat pur și simplu. Am uitat de săptămâna asta. Am uitat de începutul ei. O săptămână ce anul acesta se pare că începe joia și se termină tot joia. Acum vreo 7 ani ea începea marțea și nu, nu avea să se termine marțea următoare, ci atunci avea să fie un nou început. Știți voi.. ca un fel de renaștere, o a doua șansă. De atunci, în fiecare an, această săptămână cuprinsă între cele două date este una… pur sentimentală. O săptămână oarbă, mută și surdă în care nu vreau să văd, să vorbesc ori să aud. Săptămâna asta e o tradiție de 7 ani încoace să fiu mai închisă în mine decât de obicei. Mai închisă în mine, dar deschisă mai mult ca niciodată față de mine :). Nici nu știu cum să continui mai departe, cum să-mi încep următoarele rânduri. Cuvintele mi se împotmolesc pur și simplu printre imagini.. printre amintiri. Un amalgam de amintiri. Și deși m-am învățat să-mi stăpânesc lacrimile aproape în orice  moment, printre orice amintire răsărită fie din neant fie intenționat, ori printre amăgiri sau insulte, de data asta se pare că nu-mi iese, am ochii deja învăluiți de câteva lacrimi ce sigur vor aluneca pe obraji până pe taste:). Dar să lăsăm asta la o parte și să continuăm… povestea:

2b15869f67a74ed882abd390e4ab1b02

Acum vreo 7 ani, mai exact pe 9-10 ianuarie noaptea 2006, îmi părăseam orașul. Sau cel puțin asta simțeam. Mă uitam prin parbriz și vedeam lucrurile ce aveam să le părăsesc curând, așa că m-am întors spre lunetă și m-am uitat la cer. Era un cer senin, plin de mii și mii de stele, de la cele mai mici la cele mai mari, de la cele mai sclipitoare la cele mai puțin sclipitoare. Urmăream să văd vreo stea căzătoare, să-mi pun o dorință. Dar n-am văzut. Așa că am renunțat să le urmăresc așa și-am început să trag linii imaginare între ele, să creez munți, râuri, nori și chipuri. Apoi… apoi totul s-a șters, ceva m-a furat pentru câteva ore bune, iar următorul lucru pe care mi-l amintesc e o clădire mare cu vreo 10 etaje, văzută din elicopter sub formă de H. Un spital. Atunci aveam să cunosc prima dată Târgu-Mureșul. Un oraș mare, în care fulgii priviți printr-un geam imens păreau și ei mai bombați, mai mari, mai sclipitori, mai deși. Obișnuiam să privesc în fiecare zi, printre fulgii de nea spre hambarul elicopterului SMURD, nu exista zi în care să nu-i facă probe, să nu-l înalțe spre cer și apoi să aterizeze. Chiar și acum obișnuiesc să mă îndrept spre geamul din cameră și să privesc fie și razele becurilor de pe stradă. Atunci, am cunoscut oameni, mulți oameni. Oameni ce aveau să moară în următoarea zi, peste câteva zile ori oameni ce aveau să trăiască. Îmi aduc aminte doar 2 nume și-o poreclă: Liviu, Mădălina și Kojak. Erau cele 3 persoane ce aveau să-mi înveselească fiecare moment. Îmi alungau fiecare gând despre moarte și-mi spuneau povești, deși primii 2 erau mai mici cu vreo câțiva ani, iar cel de-al 3-lea avea vreo 16-17 ani. Acum vreo 7 ani, am aruncat undeva, într-un colț de salon copilul egoist și răsfățat din mine. Am învățat să împart cu cei mai puțin norocoși ceea ce aveam eu. N-am să-i uit niciodată lacrimile lui Liviu după bananele aduse de tatăl lui într-un vis. Îmi amintesc și acum momentul: dormea liniștit în pat, se trezește fericit și-mi spune ”Dănuța, hai să mâncăm banane. Tata a adus ieri banane!”; maicăsa s-a uitat nedumerită și i-a spus ”Liviu mamă, dar tata, tata ști bine că nu poate să vină la noi”; șiroaie de lacrimi au început să-i curgă pe obraz, strigăte după ”tata” și banane îi ieșeau pe gură, doar că nimic nu era real, totul fusese doar un vis, un proaspăt vis, la fel cum eu visam noapte de noapte că mă părăsește mama :). Atunci am învățat să dăruiesc și celorlalți, așa că tot ce cumpăra mama de la magazinul din subsolul spitalului împărțeam prin tot salonul și apoi prin celelalte saloane. Îmi plăcea să văd zâmbetele pe care eu le avusesem ani de zile pe față chiar și o secundă pe fețele celorlalți. Așa, încercam să-mi alung moartea din gânduri, chiar dacă nu reușeam în totalitate. Eram fericită că pot să ofer celorlalți ce-am primit eu 11 ani, dar în același timp mă întristam undeva în spatele unui zâmbet la gândul că și eu pot muri cum pățeau cei de câteva luni, câteva săptămâni ori câțiva anișori… și totuși mă simțeam fericită că eu, eu reușisem să trăiesc măcar atât, să mă bucur de părinți, de bunici, de iubire și de tot ce-mi puteau oferi aceștia zi de zi. Tot atunci, am fost drogată pentru prima dată, cu acceptul mamei, că eu strâmbam din nas de fiecare dată când vedeam doctorii și rezidenții intrând pe ușă. Mă uitam în ”scârbă” după cum zicea amuzată chiar mama, așa că săracii s-au obișnuit chiar după primele două zile și mi-au aplicat un regim special: îmi luau sânge, îmi făceau injecții, mă consultau, dimineața la prima oră, înaintea tuturor când aveam somnul cel mai adânc și mai bolovan, de nu schițam nici un gest… până și la EKG m-au luat pe brațe, dar, într-un final m-am trezit… ventuzele alea erau totuși… prea reci! Revenind totuși la droguri, acolo n-aveau cum să mi le mai dea în timp ce dormeam, așa că înainte cu vreo 2 ore de marea operație, mi-au dat o chestie mică și albă, rotundă ce într-o jumătate de oră m-a făcut să văd dublu/triplu, să fiu euforică și să-mi împleticesc limba :). Și totuși mica pastilă m-a făcut să fiu mai lucidă și fricoasă ca niciodată și tot atunci mi-am făcut tatăl să plângă. Pentru prima și ultima dată, mi-am văzut tatăl plângând, la căpătâiul meu, într-un lift, spre o sală de operație, unde i-am spus involuntar ”Mi-e frică. Eu nu vreau să mor. Știu că o să mor. Dar tu, să mă iubești în continuare.”. Nu știu care parte l-a atins cel mai tare, dar oricum ceva a făcut-o. O mască pe față, cu o mână deasupra ei,  tot ce-mi amintesc.. și a.. da, o poezie.. nu m-au pus să număr invers, m-au pus să le spun o poezie. Și-am început ceva cu puișorii, singura poezie ce chiar și acum o mai știu :). Sunt ultimele imagini memorate din ziua de 17 ianuarie de la ora 12 ziua până la ora 1 noaptea din 18 ianuarie. Atunci m-am trezit,imediat ce s-a terminat operația, chiar dacă în mod normal trebuia să mă trezesc după încă vreo 12 ore. Dar eu mereu am funcționat pe invers față de așteptările celor din jur :). Asistente, multe asistente în juru-mi, ce încercau să comunice cu mine. Nimic. Nu puteam vorbi. Un tub ce-l aveam pe tot gâtul și conectat la aparate mă făcea să tac. Dar, am reușit totuși să mă forțez să spun ”mama”. În zadar. S-a găsit o unguroaică mai înțepată să urle la mine că nu-i nici o mama. Un șoc, visele mele părăsită de mamă și spusele ei au creat ceva în mine, ceva puternic, ceva ce nici acum nu-mi dă pace și încă am coșmaruri că-mi mor apropiați :). Însă, cum am fost dintotdeauna un copil ce a obținut mereu ce a vrut, ceva a făcut să fie așa și de data asta, așa că un doctor a intrat pe ușă, a văzut că nu-i ceva în regulă cu mine așa că a întrebat asistentele starea mea, iar răsărita de unguroaică s-a găsit să-i spună. Un singur țipăt am mai auzit către ea. A început să plângă iar mama a ajuns lângă mine cât ai zice ”pește”.. bine.. cât ai zice de ai multe ori ”peste” :D. Mofturoasă la mâncare, de mă dureau urechile când auzeam de ea, aș fi mâncat atunci și pietre, singurul lucru ce aveam voie era o ”supă”=apă chioară cu tot felul de chestii prin ea să-mi întărească organismul… așa că refuzam paiul din pahar și mă uitam pe geam, un geam ce-mi oferea o vedere mai bună asupra elicopterului sub fulgii de nea, iar noaptea, chiar și noaptea-mi lumina un bec drept în față, lăsându-mă să mă bucur de zăpadă (cred că așa am început să iubesc eu cu adevărat iarna), iar până la urmă sfârșeam trăgând din pai conținutul ăla scârbos. Peste alte 2 zile, aveam să sar prin paturi, măcar asta-mi era singura bucurie pe lângă supa aia și printre numeroșii doctori. Încă o lună mai aveam să mai stau acolo, captivă între toți acei pereți, printre toți acei bolnavi. O lună e mers aproape zilnic la psiholog ce încerca să mă facă să vorbesc, din nou, să mă exteriorizez. N-a reușit, de fapt n-a reușit nimeni nici până în ziua de azi. Îmi plăcea însă să o ascult, dar nu-mi plăcea să-i dau crezare. Să se chinuie, că doar și eu am făcut la fel, nu? Atunci, a dispărut copilul sincer și bun din mine, atunci am început să urăsc pentru prima dată lumea, începând cu niște doctori incompetenți de prin orașul meu :), apoi am urât adulții, toți acei adulți ce mă copleșeau și încercau să mă compătimească. N-am dorit niciodată compasiune și nici n-o doresc. E un sentiment fals din punctul meu de vedere :). Atunci am început să nu mai am încredere în oameni, deși mulți cred fix pe invers, dar îi las, îi las să creadă.. doar asta e și intenția nu? Dar cu toate astea am mers totuși prea departe, așa că am rănit și oameni nevinovați, fie ei adulți ori chiar copii, prieteni sau nu :). Am încercat de-atunci mereu să nu țin cont de nimeni, de nici un sfat, uneori nici de-ale mamei sau tatei, iar uneori poate că sfaturile lor erau drepte, iar îndemnurile și mărturisirile lor prea pline de adevăr. Acum, încerc să mai schimb ceva la mine, încerc să-nvăț să ascult mai mult, să trag mai multe concluzii și nu să le evit :). Și da, poate că e prea târziu față de acele persoane, poate uneori chiar și față de părinții mei, dar poate nu e prea târziu să nu mai rănesc și pe alții cu încăpățânarea mea :).

and_so_it_begins_west_end_bar_the_end_opens1

Și uite așa, de-aici, a pornit și dorința mea de a da la medicină.. că tot mă întrebau mulți de ce vreau asta. Na poftiți răspunsul, puțin mai dur, dar altul n-am 🙂

Acum, vă rog să mă scuzați, dar până pe 17, iau o pauză de blogging, de facebook, de mess și chiar și de telefon, păcat că nu pot lua și de școală tot până atunci și tot va trebui să dau ochii cu persoane mai mult sau mai puțin plăcute :). Dar măcar mă pot opri din cele 3 menționate mai sus. Am nevoie să nu mai răspund întârziat, ironic ori în bătaie totală de joc în săptămâna asta. Vreau liniște, mai multă liniște decât am avut poate parte vreodată. Duminică plăcută în continuare tuturor și o săptămână cât mai plăcută și ușoară. Și nu vă faceți griji, n-o să fie pustiu blogul ăsta… văd că Spoil e tare activ pe aici și-i și place, așa că o să vă țină el de urât, sper, până joi :).

Mai jos, am să vă las o melodie ce-a mai fost pe blogul ăsta, o melodie ce m-a fascinat din prima pentru că mi se potrivește :). E ceea ce simt, ce vreau, ce sper 🙂

sursă youtube ( user LWFlegos )

16 gânduri despre &8222;10-17 ianuarie. Între viață și moarte!&8221;

  1. ai depasit moartea, deci esti mai atenta, puternica! viata razbate in orice por al fiintei tale si sensul pe care i-l dai e mai pretuit. bucura-te de tot ce poti sa faci, si eforturile sa-ti fie mereu incununate de rezultate bune pe care le nazuiesti! succes si fii sanatoasa, ca e cel mai de pret atribut darului pe care-l numim viata. 🙂

  2. Pe de o parte regret ca am citit acest articol, pentru ca este dureros, prea dureros, lasa urme prea adanci… Pe de alta parte sunt bucuroasa, pentru ca mi-ai dat de gandit, mi-ai amintit ca exista oameni care merita mai mult, m-ai ajutat sa te cunosc mai bine.

  3. normal ca am avut „degete aiurite”…”aurite” :)) eu prin definitia mea sunt aiurita :))…dar intotdeauna graiesc adevarul! si acum, lasand gluma la o parte, chiar esti o persoana deosebita si nu e putin ceea ce ti s-a intamplat si la o varsta asa frageda! asa ca lasa modestia la o parte si lupta in continuare pentru ceea ce vrei!

    • am spus aurite… nu mă face aici să cred că nu mai scriu corect și să mă uit de n ori sa văd dacă am scris bine ori doar mi se pare! Acum, dacă grăiești adevărul, rămâne de văzut în viitorul îndepărtat… foarte îndepărtat cred 🙂
      Și nu, eu nu sunt modestă.. pur și simplu sunt sceptică :))!

  4. pot sa spun ca m-a emotionat profind, e cel mai intens articol pe care l-am citit vreodata si spun asta in cel mai sincer mod de care sunt capabila. te admir din suflet si sa nu uiti niciodata ca esti o persoana deosebita nascuta pentru a intreprinde lucruri marete!

    • După cum am mai spus nu mă pot bucura de emoțiile astea, mă bucur însă pentru cuvintele tale.. iar admirația.. hm, sunt departe de a o merita, există oameni ce au trecut poate prin lucruri mult mai grave de atât, de fapt nu poate.. SIGUR!
      Acum, nu știu dacă m-am născut să întreprind lucruri mărețe, cel puțin eu una nu simt asta :-??, dar cine știe poate tu, ai avut ”degetele aurite” când ai scris acestea 🙂
      Mulțumesc pentru cuvintele frumoase 🙂

    • nu, nu e respingere a societatii, nu resping societatea. Nu e toata povestea, poate asa ai fi inteles:). Ca să fi fost toata povestea, trebuia să fie mai multe scene dure 🙂 și nu vreau asta, chiar nu, cel puțin nu acum! Nu e vorba de picat într-o extremă sau alta, e vorba doar de 2 fețe 🙂

Spune-mi părerea ta!

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s