Caracterizare Stavrache – ”În vreme de război” de I.L.Caragiale

Am primit ca temă caracterizarea personajului pe care deja l-ați aflat din titlu. Un personaj cu un nume tare simpatic, ce azi pe la școală a fost transformat în ”Stravrașe”, ”Stravache” și ”Stavache”, numai Stavrache nu.  E un personaj mai mult sau mai puțin complicat, ce trece însă printr-o dramă psihologică, un declin.

Trecând peste toate cele, eu, m-am hotărât să public această caracterizare să-i ajut și pe alții ce o caută disperați pe net și găsesc tot felul de aiureli, numai cum e el nu. Iar acu dragi COLEGI, dacă ajungeți să citiți această caracterizare eu vă spun CU PLĂCERE :).

P.S: NU COPIAȚI CUVÂNT CU CUVÂNT :). Mulțumesc!!!

Să începem:

P.S: Părțile enervante cu ”caracterizare indirectă, caracterizare directă.. bla bla bla” au fost introduse în context pentru ca tot omul să-și dea seama care cum este. (Asta NU face parte din caracterizare, ea începe mai jos)

P.S. 2: Dacă îți este utilă caracterizarea de mai jos, lasă un comentariu să mai postez și altele de care poate ai nevoie chiar tu sau alții :)!!!!!!!!

Stavrache, hangiu, personajul principal al nuvelei ”În vreme de război” de Ion Luca Caragiale este caracterizat atât prin modalități directe cât și indirecte în această operă.

Dacă la început autorul ne face cunoștință cu omul onest ce-și apără onoarea familiei și revoltat pe acțiunile fratelui său, pe parcursul desfășurării acțiunii operei facem cunoștință cu o altă latură a lui Stavrache, o latură dominată de lăcomie, frică, neliniște și în cele din urmă nebunie.

Lăcomia lui Stavrache se face vizibilă indirect în momentul sosirii în miez de noapte a unui grup gălăgios. Deși popa Iancu îl imploră să nu deschidă, Stavrache îl împinge pe acesta într-o altă cameră și deschide ușa hanului, căci nu vrea să piardă clienți. Punctul maxim al lăcomiei, din această scenă, este atins prin dorința hangiului de a face tot posibilul să le facă mofturile pentru a avea pe ce să le ia cât mai mulți bani.

Indirect ne este prezentată și puterea de convingere a lui Stavrache prin convingerea fratelui său de a pleca la război ca voluntar alături de clienții lui militari. De asemenea Stavrache dă dovadă de multă înțelepciune și ingeniozitate prin modul în care decide să-și scape fratele de necaz, dar și de prefăcătorie prin convingerea militarilor că Iancu este un simplu cetățean dornic să-și ajute țara.

Stavrache dă dovadă, indirect, de precauție și nerăbdare la primirea primei scrisori din partea fratelui său, închizându-se în cameră pentru a nu fi surprins și descoperit. Este nemulțumit de veștile primite, înciudat și intrigat atât de faptul că fratele său s-ar putea întoarce curând prin îndeplinirea misiunilor dar și de incompetența judecătorilor ce nu fuseseră în stare să afle cine fusese căpetenia hoților, nemulțumirile și intrigările acestor fapte transformându-se într-o dezamăgire totală.

Însă la primirea acestei prime scrisori, autorul ne face și o caracterizare directă a lui Stavrache, ce este dominat de frică la gândul că s-ar putea întâmpla ceva care să-i tulbure liniștea, precum chiar întoarcerea fratelui său, fiind invidios pe victoriile acestuia, fără a se putea bucura nici măcar puțin de eroismul lui.

O altă caracterizare, indirectă, își face prezența la primirea veștii morții fratelui său, fiind aparent emoționat, plânge, ca mai apoi să devină ”bărbat”.

Dacă în prima scenă punctul maxim al lăcomiei era atins de dorința de a lua cât mai mulți bani de la clienți, acum lăcomia urcă încă o treaptă, unde se află averea fratelui său, lăsată de izbeliște, nemoștenită și nerevendicată de nimeni, avere ce decide să o revendice chiar el, fiind unica rudă rămasă în viață. Însă lăcomia sa nu se oprește aici, el devine obsedat de gândul că ceva s-ar putea întâmpla și iar putea-o lua. Astfel, din cauza ascensiunii disperate pe treptele lăcomiei dar și a remarcii avocatului cum că doar fratele său l-ar putea deranja, obsesia lui Stavrache se transformă în nebunie, halucinând, până ce ajunge să nu mai distingă realul de ireal, neștiind care în locul cui se află acum.

Punctul maxim al nebuniei sale este atins la întoarcerea reală a fratelui său, când disperat se închină și face mătănii în fața icoanei, chircindu-se apoi în pat în încercarea de a se rupe cu totul de lumea reală, lucru imposibil ce-l face să sară pentru ultima oară la gâtul fratelui său într-un mod cât se poate de real și nu halucinant de data aceasta, chinuit fiind de întrebarea ”Gândeai c-am murit, neică?”.

Stavrache trece astfel direct și indirect printr-un declin atât psihologic cât și moral și intelectual, fiind ”modelul” omului avar din societate.

No, cam ăsta este Stavrache al nostru. Sper că v-a fost de folos celor ce ați dat peste această caracterizare, iar dacă v-a fost utilă LĂSAȚI UN COMENTARIU SĂ ȘTIU SĂ MAI POSTEZ ȘI ALTE CARACTERIZĂRI/COMENTARII, SAU CE AVEȚI NEVOIE. MULȚUMESC!

Iar acum, o postare ca asta nu se putea încheia decât cu melodia de mai jos!!!

sursă youtube (user Vladu Nuconteaza )