Copii fără etichete

Mă gândesc de ore întregi cum să încep acest articol. Cum să spun povestea. O poveste a mii de copii. Însă ceea ce am sunt doar niște degete încleștate deasupra tastaturii ce nu vor să lase cuvintele să se așeze pe un ecran.

N-am știut cum să încep și nu știu cum o să termin. Ceea ce îmi vine în minte acum, este să vă spun că acest articol face parte din campania celor de la Blogal Initiative. O campanie împotriva violenței, o campanie pentru copiii fără etichete.

Am ajuns să scriu acest articol citind un altul. Un alt articol trist. De fiecare dată când citesc astfel de articole e imposibil să nu mi se smulgă o lacrimă din ochi, sau vreun sentiment de compasiune.. sau orice altceva.

Pentru că deja am ajuns să am un început al acestui articol, am să continui prin a vă spune o poveste, o poveste reală ce face parte din fiecare din noi zilnic, iar dacă nu zilnic cu siguranță periodic.

Copiii fara etichete

Povestea e așa:

Fiecare din noi merge pe stradă. Și eu, și tu, și el, și ea, și ei. Fiecare din noi ne îndreptăm spre un anumit loc având sau neavând un țel anume. Există însă oameni ce nu se îndreaptă către un loc anume, însă au un țel. Pe lângă acei oameni trecem noi în fiecare zi. Da, știu că ți se pare ciudat, dar asta e pentru că de cele mai multe ori nu-i observăm sau pur și simplu nu-i băgăm în seamă. În fiecare zi trecem pe lângă un cerșetor, sau pur și simplu un copil amărât. De cele mai multe ori îi privim ca pe niște nimicuri sau preferăm să ne îndreptăm privirea în altă parte, spre ”ceva” mai frumos.

Majoritatea oamenilor și sunt sigură că și tu crezi asta, cred că sunt buni de muncă. Sincer și eu cred. Însă, dacă ar veni un cerșetor la tine, zdrențuit, trist, nespălat și mai știu eu cum și ți-ar spune: ”Nu am ce mânca, nu am unde sta, vreau să muncesc pentru un colț de pâine sau orice altceva. Îmi dai de lucru?”, dacă ar veni și ți-ar spune asta i-ai asculta ruga? Îți spun eu, nu. Nu ai face-o. Sau poate tu ai face-o, însă cealaltă parte, numită majoritate, ar proceda după cum am spus mai devreme. De ce? Pentru că suntem răutăcioși și avem frustrări. Multe frustrări. Nu știm să fim buni și să le oferim ajutorul celor din jurul nostru. În schimb, ne plângem.

Ceea ce am spus mai sus, se numește pe scurt violență psihică. Da, aplicăm o violență psihică acelor oameni, noi ca și societate.. și spun noi, pentru că noi reprezentăm societatea. Nu băgăm în seamă copiii de pe stradă, niște simpli cerșetori ce poate nu au neapărat nevoie de acel bănuț, ci pur și simplu de o privire, un gest de compasiune. Poate au nevoie doar de înțelegerea noastră și de ajutorul nostru și nu de criticile noastre. Poate au nevoie să-i ajutăm să devină oameni mai buni, însă probabil ne e frică de faptul că ei pot deveni cu adevărat buni spre deosebire de noi, de majoritate.

Oare ce s-ar întâmpla dacă noi toți i-am ajuta să fie fericiți, le-am da un loc în societate, i-am învăța să muncească și nu să fure ori să cerșească? Cu siguranță lumea ar fi mai bună.

Eu una văd și simt violența zilnic, fie că e psihică, verbală sau fizică. O văd și simt în jurul meu: pe stradă, la școală, în tot felul de grupuri și grupulețe. Văd copiii cum se înjură, văd copiii cum se bat, văd copiii cum sunt marginalizați… și văd în același timp cum toți în jurul meu sunt mulțumiți cu ceea ce fac ori cu ceea ce li se întâmplă. Aparent mulțumiți, pentru că în ochi li se citește totuși tristețea, iar trupul le e inert, nu mai acționează după propria lor voință ci după propria lui voință, a trupului, pentru a se apăra. În general, noi, acționăm la stimuli de orice fel. Iar violența este un stimul, un stimul ce are ca reflex auto-apărarea. Așa că noi ne apărăm din reflex. Din reflex poate înjurăm înapoi, din reflex ne uităm urât la cei nevoiași, din reflex îi răspundem celuilalt cu o palmă sau mai multe.

Îmi amintesc, de pe vremea când am stat mai bine de o lună prin spital, de un băiețel ce avea cam aceeași vârsta ca și mine 11-12 ani, blondin cu ochii albaștri, ce se confrunta cu o violență lăuntrică. O violență a lui împotriva neputinței și a neputinței împotriva lui. Și el, ca și noi ceilalți avea probleme cu inima și urma să fie operat. Doar că el, spre deosebire de noi ceilalți nu avea pe nimeni. Fusese pur și simplu lăsat la ușile spitalului, fără a-i păsa cuiva de suferința și singurătatea lui. Era tăcut și morocănos de cele mai multe ori. Nu-i plăcea să i te adresezi și nici nu știa a vorbi prea bine. Nu știu ce regim avea acasă, dar știu că se speria de fiecare dată când cineva se apropia de el și nu era obișnuit deloc cu vorba bună, cu dragostea celor din jur. Nu era obișnuit să primească dragostea dar nici să vadă cum alții o primesc.

149776_139443309440655_7433904_n

Îmi amintesc, din vremea când eram prin Moldova, un drum spre Pașcani și o pădure. Și trei frați la o troiță. O fată și doi băieți. Îmi amintesc că eu eram o copilă încă neintrată la școală, răsfățată, ce avea totul: 2 părinți ce o iubeau de la pământ până la cer și înapoi de un infinit de ori și toate mofturile din lume, iar ei… ei aveau doar apă și niște soluții de spălat parbrize. Nu aveau pe nimeni altcineva, se aveau doar unii pe alții. Atunci a fost primul moment marcant din viața mea, când am văzut tristețea de pe chipurile lor și în același timp fericirea de a fi fost tratați ca de la egal la egal. Chiar și acum îmi amintesc chipul fetei, ce era cu mult mai mare ca mine, luminat și zâmbitor că ne-am oprit și i-am zâmbit. Am vorbit cu ea și cu ceilalți și i-am lăsat să spele parbrizul ce era deja curat. Ei, zi de zi se confruntau cu violența. Violența acelor oameni ce-i repezeau sau înjurau. Nu li se dădea șansa să muncească fie și așa. Ce putea oare ei să facă, erau prea mici să se gândească la altceva. Prea amărâți. Ei măcar aveau dorința de a prospera cumva și de a-și depăși limitele. Am trecut de multe ori pe acolo și de fiecare dată ne opream, oferindu-le încă un zâmbet pe față. De mult nu i-am mai văzut. De ani de zile. Știu că aveau țeluri și erau motivați să și le atingă. Erau motivați de iubirea ce și-o purtau unul altuia. Sper să fi reușit. (În poza de lângă acest paragraf sunt cei 3 copii, eu și tata 😀 Și dacă vreți să o vedeți mai mare, click pe poză).

Zilele trecute s-a făcut să trec pe la casa de copii. Un loc oribil. Un loc în care violența e chiar la ea acasă, în toate formele ei. Cei mari nu se tem de nimeni, nici măcar de vizitatorii de pe holuri și îi maltratează pe cei mici. Am văzut cum nimănui nu-i pasă de asta. Am văzut multă indiferență pe fața celor ce se ocupă de ei, ca și când totul ar fi ceva normal. Și nu înțeleg de ce. N-au pe nimeni care să-i alinte, să-i mângâie ori să le fie alături, să le aline suferința. Ideea nu e ca acolo să aibă cineva grijă de ei? Să le ofere acea iubire furată? Nu se presupune ca acolo să îi ajute să se integreze în societate și să devină niște oameni mai buni? De ce după că totul le-a fost interzis la naștere li se închid de tot căile de acces spre propriul lor succes? Nu se presupune ca acolo să fie ocrotiți? În schimb ei primesc certuri și niciodată o vorbă bună.

Sunt întrebări ce n-au răspuns. Știu. Sau cel puțin întrebări ce nu trebuie să aibă un răspuns.

E târziu în noapte, când eu am ajuns deja pe acest rând cu scrisul. Iar dacă e târziu, e liniște… cel mai bun moment în care îți poți căuta prin gânduri și le poți pune în ordine. Iar gândurile mele mă analizează acum pe mine și pe ceilalți, acei copii ai nimănui și totuși ai tuturor. De ce ai tuturor? Pentru că tristețea lor face parte din noi. Prin fiecare act de violență îi legăm de părți din noi, de bucăți de răutate, orgoliu, frustrare și nepăsare. Mă pun în balanță cu ei și totuși nu reușesc să echilibrez balanța în nici un fel. Să fie oare pentru că eu am totul și ei nimic? Și totuși, cu toții am cunoscut violența, cu toții ne întâlnim zi de zi cu ea în diferite forme. Asta e ”greutatea” ce echilibrează balanța și o dovadă că noi nu suntem cu nimic mai presus ca ei, ci poate unii din ei sunt cu mult mai presus ca noi, doar că ei nu au avut șansele noastre.

Poate că ar fi mult mai multe de spus, însă cuvintele mele pare-se că s-au sfârșit, iar degetele tind să mi se încleșteze din nou deasupra tastelor încălzite sub fiecare presiune a mea asupra lor.

Un singur lucru mai am totuși de spus: să nu fiți indiferenți față de oamenii din jurul vostru. Încercați să le alinați suferința fie și printr-un zâmbet ori dându-le un exemplu cu adevărat bun. Nu sunt ei vinovați că n-au avut șansele noastre și nici că noi ca și societate nu-i ajutăm să exceleze.

Acum, vă las. Dar nu vă las oricum, ci în compania unei melodii ce mi-a acompaniat fiecare cuvânt timp de vreo 5 ore, cât am stat să scriu acest articol, cât am stat să-mi adun fiecare gând și să încheg cuvinte.

***Dacă ți-a plăcut articolul și întregul blog, dă-i un like pe facebook  AICI, să fii mereu la curent și să mai afle și alții de el. Mulțam fain!***

Smile,

Pishky!

sursă youtube (user UKHeadstrong )

10 gânduri despre &8222;Copii fără etichete&8221;

  1. Cunosc părinţi care nu şi-au lovit niciodată copiii. Cunosc Oameni Frumoşi care au înfiat copii şi le-au dat şansa unei vieţi normale. Am avut ocazia să cunosc îndeaproape doi copii înfiaţi şi crescuţi în dragoste. Să le văd zâmbetele şi încrederea cu care se apropie acum de oameni.

    Dacă aş fi după mine aş iniţia şi o campanie despre astfel de gesturi. Avem nevoie şi de exemple dătătoare de speranţă.

    Şi mă bucur pentru că din ce în ce mai multă lume conştientizează efectul violenţei. E începutul vindecării!

    Felicitări pentru articol!

    • Mă bucur că ți-a plăcut articolul și că l-ai citit până la capăt.
      Acei oameni sunt de admirat, iar exemplul lor ar trebui să îl urmeze mulți.. doar sunt atâția care nu pot să facă copii și le-ar putea oferi altora o viață mai bună 🙂

  2. Un articol foarte emoționant!! Felicitări pentru inițiativa de a scrie acest articol!Din păcate, în România discriminarea și violența sunt la ele acasă!!! Nu cred că se va schimba prea curând ceva.
    Ce e și mai grav, e faptul că există violență chiar și în cadrul copiilor cu familie…Tatăl e mai ocupat cu sticla decât cu munca…iar mama preferă să se complacă situației.SUnt cazuri și cazuri, iar nimeni nu ia măsuro.Pe nimeni nu interesează!!!

Spune-mi părerea ta!

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s