The Hunger – De ce amânăm lucrurile?

Marți v-am anunțat că am dat peste un site interesant de dezvoltare personală, The Hunger. Tot marți v-am anunțat că voi scrie din când în când câte ceva despre postările lor, adică practic vă voi prezenta din când în când câte un articol că poate-poate o să vă placă și vouă și vă veți abona 🙂

Untitled

Dacă zilele trecute v-am vorbit despre punctualitate și anume de ce obișnuim să întârziem, astăzi am să vă vorbesc despre amânare, care se intersectează la un moment dat cu punctualitatea, aceasta din urmă fiind tot o formă/modalitate de amânare.

De ce amânăm lucrurile? Aceasta este întrebarea pusă de cei de la The Hunger, întrebarea pe care vi-o pun și eu acum prin intermediul acestui articol. Dacă ar fi să facem un sondaj de opinie pe o sută de oameni am găsi cel puțin 10 motive diferite din cauza cărora aceștia amână anumite lucruri, dacă nu chiar mult mai multe. Eu astăzi am să vă prezint alături de cei de la The Hunger doar câteva motive ce probabil le veți identifica și la voi.

Legat de punctualitate, un prim motiv ar fi că ne obișnuim să amânăm pur și simplu, punându-ni-se astfel o ștampilă (negativă). Fie că amânăm de frică sau din lipsa motivației, dăm dovadă de lipsă de respect asupra angajamentelor luate dar și de lipsă de respect chiar față de noi. Însă orice învăț are și dezvăț, astfel ne putem seta mintea către lucruri cu adevărat eficiente cum ar fi să nu mai amânăm. De obicei, fiecare angajament nerespectat are consecințe: spre exemplu cred că tuturor ni s-a întâmplat la școală să avem de citit o carte și să ne luăm angajamentul că o să o citim (ne luăm acest angajament prin prisma faptului că suntem elevi nu neapărat prin viu grai), nu toți au făcut-o în schimb… mulți au amânat până când au trecut de termenul limită, alții în schimb și-au impus să o citească chiar dacă era probabil cea mai proastă carte din lume. Cei ce nu au citit-o însă au fost cumva pedepsiți: note mici, citit în plus, ș.a. Așadar, cel mai bine pentru noi este să ne impunem să ne respectăm obligațiile și nu să le amânăm.

Un alt motiv pentru care amânăm ar fi faptul că ne este frică de eșec. Da, recunosc… și eu amân multe lucruri din cauza fricii de eșec. Acest lucru însă nu mă duce pe calea succesului ci mă duce chiar spre eșecul eșecului. Suntem oameni, iar ca oameni suntem dominați și de frică: ne este frică să greșim, ne este frică de părerile celorlalți din jurul nostru, ne este frică de consecințele ulterioare, ne este frică chiar și de succes. Însă aceste frici nu ne ajută cu absolut nimic, ci după cum am spus ne îndreaptă chiar spre un eșec mult mai mare decât ar fi probabil cel ”dobândit” în urma încercării. Fiindu-ne frică nu învățăm nimic. Încercând în schimb, chiar dacă ajungem la eșec, obținem una sau mai multe învățături ce ne sunt benefice în viitor. Încercând scăpăm și de frica ce a pus cândva stăpânire pe noi și ne obișnuim astfel să nu mai amânăm lucrurile. Ar trebui să nu ne fie frică de eșec pentru că în viață nu putem să avem doar succes. Noi nu suntem perfecți dar tindem spre perfecțiune, așadar nici lucrurile pe care le facem nu sunt perfecte dar tind spre perfecțiune. Un eșec e binevenit, pentru că abia apoi vom știi cum să ne îndreptăm spre succes.

Untitled

(sursă poză: creație proprie inspirată din aducere aminte a uneia văzute pe internet și pe care nu am mai găsit-o acum)

Spuneam în paragraful anterior că ne este frică de succes și că acesta ar fi un alt motiv din cauza căruia amânăm să ne îndeplinim angajamentele. De ce ne este frică de succes? Pentru că în inconștient percepem că prin succes ni se atribuie noi responsabilități și noi angajamente pe care ori credem că nu le merităm ori ne este frică că de data asta vom eșua. Iarăși, ne întoarcem la paragraful anterior și ne gândim că trebuie să eșuăm ca să avem ce învăța. Nu putem obține un succes după alt succes la infinit: obținem o dată de două, de trei, de patru… însă un eșec tot va apărea la un moment dat și trebuie să știm să-l tratăm ca atare, adică să învățăm din el spre binele nostru. Ca să înțelegem mai bine, haideți să mai privim o dată (sau de mai multe ori) poza de mai sus :).

Fiindu-ne frică de succes și de eșec, rezultă că ne este frică și de imperfecțiuni. Da, ne este frică de imperfecțiuni și este absolut normal să ne fie frică. După cum am zis până acum în sutele de cuvinte de mai sus, imperfecțiunile sunt benefice în a învăța mai departe cum să le modelăm și să le transformăm în mici perfecțiuni. Așa că și de data aceasta să privim încă o dată la poza de mai sus ca să înțelegem că nu putem merge din succes în succes tot timpul și că avem nevoie de imperfecțiuni, avem nevoie de greșeli ca pe viitor să transformăm lucrurile în mai bine :).

Fiindu-ne din nou frică de succes amânăm pentru că ne-am obișnuit să trăim în necunoscut. Succesul înseamnă a te remarca, a te face cunoscut într-un anumit domeniu și printre numeroși oameni. Faptul că am putea deveni brusc cunoscuți și admirați ne sperie în inconștient. Ne face să ne fie frică de faptul că poate nu ne-am descurca și nu am știi cum să manevrăm cele dobândite. Însă de asemenea, dacă nu încercăm nu avem de unde să știm dacă o să ne descurcăm sau nu :).

Trecând peste amânarea din cauza fricii, noi oamenii amânăm anumite lucruri și din cauza celorlalți. Cum adică din cauza celorlalți? Simplu. Amânăm pentru că nu ne place să facem ”ce trebuie”. Mai exact, amânăm pentru că nu ne place să facem ce spun alții că trebuie iar noi nu considerăm că lucrurile stau cum spun ei. Sincer, nici mie nu-mi place să fac ce spun alții că trebuie și nu suport propozițiile: ”Fă asta, că așa e bine!!!” sau ”Fă asta, că așa trebuie!!!” sau ”Fă asta, că eu am trecut pe unde ești tu și știu ce e mai bine!!!”. Când mi se spune așa ceva, amân să fac anumite lucruri până când nu le mai fac deloc. Consider că e important pentru dezvoltarea noastră ca oameni să îi ascultăm pe cei din jur și să învățăm din greșelile lor. Însă, asta nu înseamnă că noi trebuie să evităm anumite lucruri doar pentru că lor le-a ieșit prost. Poate nouă o să ne iasă bine. Acum, desigur, dacă cineva îți spune că trebuie să fii rezervat sau că trebuie să fii politicos cu cei din jur, ar cam trebui să-l asculți. Astea sunt sfaturi utile pentru fiecare. Eu mă refeream însă la mințile închise ce spun să nu o iei pe un anumit drum că la ei nu a mers… poate pentru ei drumul ală chiar nu era bun, dar pentru tine poate este. Așa că părerea mea este că NU TREBUIE să facem CEEA CE SPUN ALȚII CĂ TREBUIE, ci ceea ce ne place nouă și credem că e bine. Dacă vom greși, va fi greșeala noastră și vom învăța pentru noi din ea, nu pentru alții.

Amânând lucrurile ne mințim pe noi înșine. Ne înșelăm și ne amăgim. Mințindu-ne nu facem decât să înrăutățim lucrurile pentru noi. Mereu când avem de învățat pentru lucrări, teze, sesiuni sau anumite examene, spunem ”Lasă, mă mai distrez și azi, învăț mâine!”. Zic eu, că astfel facem o greșeală. Și uite așa amânăm de pe o zi pe alta și ne trezim în fața examenului cu un bagaj foarte mic de cunoștințe acumulat pe la cursuri sau cu nimic. Riscăm să picăm examenul și sigur o să o facem. Cel mai bine este să conștientizăm că anumite lucruri sunt pe lista de ”MUST DO!”. Astfel fiind sinceri cu noi că trebuie să învățăm și că nu știm, ne ajutăm să evoluăm fie personal, fie intelectual, cultural ș.a.m.d. Desigur, ceea ce tocmai am zis a fost doar un exemplu și faptul că nu trebuie să ne mințim se aplică mereu la orice pas de amânare și nu numai.

Atunci când suntem sătui să facem anumite lucruri ce deja au intrat în rutina zilnică, începem să le amânăm căutând tot felul de distracții și distrageri ale atenției de la ceea ce ne-am săturat să tot facem. Pentru a nu mai fi acesta un motiv de amânare, sunt de părere că în primul rând un om trebuie să se orienteze să facă ceea ce îi place. Astfel muncește cu drag și cu plăcere, obținând satisfacțiile dorite. Desigur, pentru a obține satisfacțiile dorite nu trebuie să ai în față doar muncă, muncă, muncă, muncă și iar muncă. Este nevoie și de distracție, de retragere din muncă și de relaxare a minții. Este nevoie de activități diverse care să nu aibă de a face cu munca, este nevoie de distragere de la activitățile zilnice pentru a da un randament cât mai mare. Chiar dacă facem ce ne place și nu avem momente când ieșim din această rutină, la un moment dat o să ne săturăm și o să ne simțim plictisiți, ajungând astfel chiar să ne displacă ceea ce în trecut ne plăcea la nebunie să facem.

Pentru cele de mai sus am să vă dau un exemplu. Eu m-am îndrăgostit de blogging și da, prin bloguit fac ceea ce îmi place. La un moment dat însă mă săturasem. Mă plictisisem de rutină: oameni ce mă tot apreciau, îmi dădeau like-uri, mă felicitau pentru felul cum gândesc la o vârstă atât de fragedă… Astfel m-am lăsat de blog și n-am mai postat câteva luni bune. N-am făcut bine. Am fost învățată însă unde greșeam: greșeam stând numai pe blog fără să fac nimic altceva. Acum însă am învățat să scriu pe blog, să trec și pe la alții ce-mi place să-i citesc, dar și să-mi ocup o parte din timp cu alte activități cum ar fi să citesc, să mă plimb, să merg la un suc, să mă plimb cu bicicleta pe unde apuc, să schiez, să merg pe munte, să fac alpinism sau să mă relaxez pur și simplu stând întinsă în pat sau pe iarbă cu ochii închiși sau uitându-mă la tavan sau la cer. Debarasându-te de ceea ce îți place să faci, din când în când, nu-ți pierzi cheful și nici nu te plictisești.

De cele mai multe ori amânăm însă din neștiință. Nu știm cum să ne descurcăm cu angajamentele sau proiectele ce le avem. Nu știm cum să fragmentăm un proiect și cum să-l scoatem la capăt, cum să-l realizăm. Nimeni nu s-a născut învățat. Nimeni nu știe la început. Însă toți avem capacitatea de a învăța de la alții sau prin propriile noastre încercări și greșeli ulterioare. Nu ai de unde să știi dacă nu studiezi și nu te documentezi. Nu ai de unde să știi dacă nu greșești și nu înveți din greșeală. Așa că pune mâna și încearcă: întreabă în stânga și în dreapta, caută în cărți sau pe net cum să faci anumite lucruri, încearcă!

Ar trebui să știm, la fel ca și la punctualitate, că dacă amânăm anumite lucruri pierdem din timpul nostru prețios!!!!!

Acestea fiind spuse, haideți să nu mai amânăm pentru: a ne respecta pe noi, a respecta angajamentele, a-i respecta pe ceilalți, a nu pierde timpul, a învăța fie din succes, fie din eșec, din imperfecțiuni, din greșeli! BAFTĂ!!!!

Aștept răspunsurile voastre într-un comentariu la întrebarea: Voi amânați să faceți ceva? DE CE?

Dacă vrei și tu să primești acces la articole și resurse de genul celui despre am scris eu astăzi, încă te mai poți abona gratuit la TheHunger.ro aici.

Have fun,

Pishky

22 de gânduri despre &8222;The Hunger – De ce amânăm lucrurile?&8221;

  1. În general nu prea amân lucrurile. Le fac sau nu le fac. Mă apuc de ceva doar când simt că este momentul, ceea ce lasă uneori impresia de amânare, dar, când simt că e momentul ca acel lucru să fie făcut, o fac fără să stau pe gânduri. Uneori, din păcate, lucrurile se amână de la sine, din motive independente de noi – lipsa timpului, starea vremii, lipsa banilor sau interesului eventualilor colaboratori… De foarte multe ori mi s-a întâmplat să amân anumite lucruri sau chiar să le anulez, din cauza altora. Este şi motivul pentru care prefer să refuz, decât să las pe cineva să creada că voi face şi eu să nu fac acel lucru niciodată. Ce ţie nu-ţi place…

  2. Să fim bine înțeleși dintru început. Nu am nimic cu oamenii la care faci tu timitere. Nu îi cunosc și niciunul dintre ei nu mi-a făcut nici cel mai mic rău vreodată. Deci nu la ei scot colții ci la întreaga masă a Dumnezeilor succesului, cei care vând iluzia că există o rețetă universal valabil și care încearcă să uniformizeze cărarea spre împlinirea ta ca om. Nu știu nimic despre ei așa cum nici ei nu știu nimic despre mine. Dar dacă ei se încăpățânează să mă trateze la comun așa cum aplici o aceeași metodă de furajare oricărei vite din turmă deoarece așa cred ei că se pot atinge recorduri de lapte pe cap de cornută, așa am să spun și eu că sunt doar niște falși care-și ascund propriile neîmpliniri și insuccese personale în „lecții de viață” având în spate maxim 200 de pagini din câteva best-seller-uri care pe la jumatea anilor 80 făceau furori în țările „civilizate”. Am avut odată ocazia să fiu vecin de sală de conferințe cu doi astfel de atoateștiutori care reușiseră să prostească vreo 30 de luzări de profesie să dea câte 150 de lei ca să devină „oameni de succes”. Nimic, dar absolut nimic din înfățișarea, vestimentația și, mai rău, atitudinea lor (observate în timpul unei pauze comune de țigară) nu îi încadra în categoria celor care să fi reușit ceva în viață. Păreau doi comis-voiajori care au fost dați afară de firma de cosmetice și și-au găsit de muncă vânzând vise despre prosperitate. Măi, dezvoltarea pesroanală este, așa cum îi spune și numele, personală. Dacă nu are la bază acumulări, cum altfel decât, personale, de experiențe, dacă nu citim și nu ne informăm suficient pentru a ne antrena mintea în a găsi propriile soluții și a trage propriile concluzii, „lecțiile” predate de alții nu ne vor folosi nici cât folosește o frecție cu Carmol unui picior de lemn. Oamenii care reușesc cu adevărat, rar își vând rețeta succesului. Fiindcă sunt suficient de inteligenți încât să realizeze că propria reușită a fost un cumul de fapte și întâmplări, de alegeri și decizii personale care nu se mai pot regăsi la un moment dat în viața niciunuia dintre „cursanți”. Mă surprinde să aflu că încă mai există astfel de cursuri și astfel de inițiative deși mi-a suficient de clar că ele se adresează unor societăți sau comunități debusolate, prost pregătite pentru viață și prea leneșe pentru a face eforturi personale, așa cum suntem noi în momentul de față.

    • În mare parte ai dreptate și nu te pot deloc contrazice :).
      Acum părerile sunt diferite de la caz la caz. Vreau însă să știi că sunt oameni slabi care renunță la orice luptă cu viața iar aceste ”chestii” de dezvoltare personală i-au ajutat foarte mult și încă îi ajută foarte mult.
      Știi pentru unii oameni dezvoltarea personală e ultimul fir de care se mai pot agăța. Cunosc pe cineva care a avut decepții și nimeni nu-l putea face să-și mai revină. Un psiholog însă, prin cursuri dezvoltare personală, l-a ajutat să-și revină…adică să devină un om normal cum fusese cândva.
      Eu, când eram mai mică, am rămas cu niște traume și sechele în urma unor incidente. Pe atunci toți psihologii mă enervau. Nu-i suportam și nu pricepeam de ce se încăpățânează să-mi spună ei mie ce să fac când ei habar n-au ce simt eu cu adevărat, ce mă doare, ce mă frământă… Cu timpul însă mi-am dat seama că există psihologi de duzină și psihologi adevărați. Ei bine eu am dat peste din ăia de duzină și citind mai târziu despre dezvoltare personală.. ce citeam am început să aplic…și ușor ușor mi-am mai revenit.
      Adevărat.. și cei ce răspândesc dezvoltarea personală… unii habar n-au despre ce vorbesc… dar sunt și oameni care știu de capul lor și îi ajută pe ceilalți.
      Aici, ei, nu prea au chiar dezvoltare personală în adevăratul sens al cuvântului… ci mai mult niște teorii și statistici. Dezvoltarea personală înseamnă aplicabilitate practică în viața de zi cu zi… practic dezvoltarea personală înseamnă un proces de auto-educare.
      Iar aici sunt doar niște introduceri în ale dezvoltării personale sub formă de teorii și statistici 😀
      Îmi pare rău dacă ți-a displăcut articolul. El era doar informațional…că practic majoritatea oamenilor amână lucrurile din lipsă de timp sau motivație sau bla bla bla.. iar eu consider că oamenii trebuie stimulați cumva… bineînțeles niciodată, nimeni nu va reuși să-l ”auto-educe” pe altul.. pt că auto-educare înseamnă a te educa singur și doar persoana însăși poate face asta.. doar că aceste chestii sunt niște stimuli ajutători 😀 (părerea mea… acum nu-mi da în cap :D)

      • Articolul nu mi-a displăcut fiindcă nu l-am citit. Decât în diagonală, câteva cuvinte. Oricum, observ că și tu ești de părere că astfel de cursuri „la comun” nu folosesc nimănui și că rezultate se obțin doar pe fiecare caz, punctual, în parte. Suntem unici și suntem irepetabili. Dacă dezvoltatorii personali vor înțelege asta, vor redeveni reprezentanți Avon.

  3. Amânarea (engl. procrastination) este (și) consecința unei lene profunde, a sacrificării viitorului de dragul unor plăceri și conforturi prezente dar rapid pasagere. Nu știu dacă greșesc sau nu, dar amânarea mi se pare a fi un sport național, o trăsătură neaoș românească (generată de mulți dintre factorii amintiți de Pishky, dar care, la rândul lor au niște determinanți ancestrali ce ar merita studiați). Cum să nu fie România altfel (decât alte nații) dacă românii au această trăsătură negativă. Din păcate, nu cunosc vreo disciplnă școlară care să-și propună să atenueze această caracteristică…

  4. Foarte foarte interesant articolul! Cam lung dar merită citit! Trebuie să recunosc că și eu am o obișnuință proastă de a amâna câteva lucruri de pe azi pe mâine sau pe alte zile… De ce? Pfff…inexplicabil..Marea majoritate face același lucru…cred că toți ne naștem cu „defectul” ăsta dacă îl pot numi așa..

    Felicitări pentru articol! 🙂

Spune-mi părerea ta!

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s