Plouă.

Plouă. Plouă iar. Cerșeam zeităților, forțelor universului sau ce or fi ele, o ploaie. Aveam nevoie de o ploaie.

Începeam să devin invidioasă pe toți aceia ce se lăudau pe facebook sau prin blogosferă că se bucură de picăturile reci ale ploii, iar eu… eu stăteam la umbra celor 4 pereți ai camerei ascunzându-mă de razele soarelui. Eu stăteam și înjuram de zor norii ce nu-și făceau apariția nici măcar în cel mai îndepărtat orizont, lăsând cerul de-un albastru clar cum parcă niciodată nu mai fusese.

Sincer, nu știu ce se va alege acum de postul ăsta. Nu e unul propus sau gândit. Nu e unul ale cărui cuvinte să le fi pus oarecum într-o ordine înainte de a-l începe. E pur și simplu un post ale cărui cuvinte vin și pleacă înainte de a fi scrise aici. E un post ale cărui cuvinte se construiesc acum, aici. Își aștern literele pe pagina asta virtuală sub fiecare picătură de ploaie ce se izbește cu putere de pământ. Nu știu ce se va alege de ele până la sfârșit, de litere și de cuvinte zic. Nu știu care va fi sensul acestei postări, dar cu siguranță va avea unul… oricare ar fi el… oricât de filosofic sau pueril va fi, va exista cu siguranță.

Ceea ce pot însă să vă spun, este că voi abera. Voi înșira aici cuvinte pe alocuri fără sens. Fără sens pentru voi, toți cei care citiți, căci pentru mine toate au sens. Îmi era tare dor de un post în care să bat câmpii. Să aberez. Să mă las dusă de val, de valul ploii în cazul de față. Să-mi las gândurile să plutească pe aripi de vânt în întreaga lume și apoi undeva spre stele… departe spre stele. Îmi era dor de înșiruirea cuvintelor fără sens. Îmi era dor să visez efectiv la imposibil și să sper, să tind spre el, spre imposibil.

Îmi place să stau turcește pe scaun, cu laptopul în brațe și să mă uit pe geam la picăturile de ploaie. Îmi place să le privesc dansul printre adierile vântului. Îmi place să ascult cântul ploii. Îmi place mirosul proaspăt al ei. Eu, pe timp de ploaie… mă împac cel mai bine cu mine. Ajung să mă înțeleg atât pe mine cât și lucrurile nebunești pe care le fac uneori. Ajung să-mi înțeleg deciziile din trecut și cele din prezent. Ajung să înțeleg ceea ce am ajuns și de ce. Ajung să-mi înțeleg transformarea. Ajung să-mi înțeleg ideile nebunești și ajung să-mi înțeleg toate acțiunile fără sens.  Ajung să zbor în imaginația mea printre picăturile de ploaie. Devin una de-a lor. Fac parte din lumea lor. Visez și eu ca orice copilaș ce se apropie de 19 ani. Da, știu că nu mai sunt de prea mult timp un copil. Îmi place însă să mă port ca unul 90% din timp. Îmi place când ajung la o înțelegere cu cea din interiorul meu. Aceea ce a existat mereu și care nu s-a schimbat, cea care a rămas așa cum a fost.

Asta se întâmplă doar pe timp de ploaie. Apoi uităm una de alta. Ea de mine și eu de ea. Ea rămâne supărată acolo într-un colț de suflet pe tot ceea ce fac eu, iar eu continui să fac ce-mi taie capul fără să-i ascult sfaturile.O dată ce ploaia trece, uit de tot ceea ce am scris mai sus. Uit de înțelegerile asupra propriului comportament și a propriului eu. Sau, poate nu uit ci pur și simplu mă întorc la stadiul de a nu mai înțelege nimic. Neuronii mei par să nu mai fie funcționali, par să uite a mai lucra pentru mine, par să demisioneze ori să intre în concediu pe o perioadă nedeterminată de timp, par să uite complet de existența mea și de faptul că ei ar trebui să fie acolo necondiționat pentru mine. Nu, ei refuză să mai facă ceva. Mă lasă neputincioasă în fața neînțelegerilor mele.

Acum, că picăturile de ploaie s-au oprit din a-mi mai mângâia privirile, nu-mi rămâne decât să încetez cu aberațiile și să mă instalez undeva ghemuită într-un colț întunecat de cameră, cu cuștile în urechi și o muzică de pian pe fundal și o carte bună în mână. Nu știu ce altceva aș mai putea spune dacă ploaia a încetat să-mi mai încânte auzul și imaginația. Nu știu ce aș mai putea abera fără să fie nimic concret după astea 700+ de cuvinte.

Și cum eu pe timp de ploaie îmi cufund auzul și în sunete de pian, vă las și vouă aici una din melodiile ce le-am ascultat pe toată durata scrierii acestui post. Sper să vă placă.

sursă youtube (user xXYuNPoOXx )

29 de gânduri despre &8222;Plouă.&8221;

    • Mă bucur tare mult că ți-a plăcut articolul și că iubești ploaia :D.
      Eu iubesc tare mult pianul, sincer nu știu de ce pentru că n-am pus mâna pe unul să cânt efectiv la el. Ăsta e unul din lucrurile ce trebuie să le fac în viața asta, să învăț să cânt la pian.
      Știu melodiile lui Yann Tiersen cântate la pian, le ador 🙂
      Te mai aștept pe aici 🙂

  1. God! Emoționant post! Foarte emoționant! Și mai emoționant e să asculți o astfel de melodie ca cea din articol, pe timp de ploaie… Te lași dus de val într-adevăr. Pff…deja îmi zboară și mie mintea la fel și fel de lucruri și le văd cu alți ochi. Și stau și eu acum și mă întreb, după ce starea asta dispare ușor ușor le voi mai vedea cu aceeași ochi. Mi-ai transmis o stare ciudată, dar îmi place. Crede-mă, nu aberezi deloc!
    Melodia… no comment!

    Prin Severin a plouat taaare și des vreo 20 de minute..iar acum suport din nou căldura. A fost și pentru mine o bucurie minusculă dar a meritat fiecare secundă petrecută pe geam, unde priveam picăturile de ploaie cum curgeau pe geam…

    O zi frumoasă îți doresc! 🙂

Spune-mi părerea ta!

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s