Duzina de cuvinte: Cunoaşterea

Este prima dată când scriu folosind duzina de cuvinte. Nu ştiu câţi dintre cei ce treceţi pragul blogului mei ştiţi despre ce este vorba, aşa că am să vă explic în rândurile ce vor urma. Duzina de cuvinte reprezintă o postare în care trebuie folosite 12 cuvinte date. Atât eu cât şi alţi bloggeri creăm texte diferite cu aceleaşi 12 cuvinte. Cuvintele sunt date în cursul săptămânii de către un blogger, iar totul a pornit de la Camelia Sima. Fără să mai lungesc vorba, am să încep cu textul ce nu cred că va fi foarte lung (cuvintele date sunt cele cu bold).

Cunoaştere. Ea e tot ceea ce pare de folos în viaţa fiecăruia. Ea e cea care ne hrăneşte zi de zi sufletul fie că e o cunoaştere intelectuală sau spirituală. Fără să ne dăm seama, indiferent de cât de intelectuali suntem sau nu, suntem avizi de cunoaştere. Da, ştiu că pare paradoxal faptul că un om cu un intelect mai scăzut nu poate fi doritor de cunoaştere. Însă este. Orice om îşi pune totdeauna măcar o întrebare pe zi indiferernt de mediul din care face parte. Indiferent că e sărac sau bogat, prost sau deştept, gras sau slab, urât sau frumos, îşi pune întrebări. Fiecare întrebare pusă reprezintă dorinţa unui răspuns lămuritor. Reprezintă dorinţa de cunoaştere. 

Totuşi, nu am înţeles niciodată de ce dacă dorinţa asta de cunoaştere este atât de imensă încât marginile nu-i pot fi definite ea este prinsă între piroanele ruginite ale minţii noastre limitate. De ce dacă dorinţa de cunoaştere e nelimitată mintea noastră-i limitată? Adică, cum poate exista ceva nelimitat în ceva limitat? Şi da, ştiu că există şansa să fiu contrazisă, dar omul prin fiinţa lui este limitat astfel încât nu poate cunoaşte totul într-o viaţă şi nici măcar în alte zeci. Este limitat prin prisma timpului. Deşi timpul este şi el nelimitat în continuitatea sa, pentru om ca şi fiinţă aparte e limitat. Astfel şi cunoaşterea am putea-o considera limitată pentru om ca şi fiinţă aparte. Şi totuşi cum poate exista ceva nelimitat în ceva limitat?

Acest ţinut al cunoaşterii  ştiu că nu-mi va fi niciodată cunoscut pe deplin, la fel cum nu o să-i fie nimănui. Deşi acest fapt mă mulţumeşte oarecum, mă intrigă enorm în acelaşi timp. De ce să nu ştiu când vreau să ştiu şi de ce să ştiu când vreau să nu o fac? Nimic nu pare să mulţumească omul pe deplin. Practic, nimic nu o face. Nimic nu e suficient şi mereu există loc de mai mult sau de mai bine. Şi totuşi cum poate exista mai mult loc într-un spaţiu limitat? În a noastră intimitate mereu ajungem să reflectăm asupra lucrurilor neînţelese nouă, asupra misterelor neelucidate. Atunci suntem cei mai mari filosofi ai omenirii. Atunci luăm, sau cel puţin aşa credem pe moment, cele mai mari decizii din viaţa noastră. Atunci suntem proprii noştri zei, când încercăm să descifrăm misterele cunoaşterii şi să găsim răspunsuri la propriile noastre întrebări. Reflecţiile ne inspiră întotdeauna. Practic inspiraţia lor, provoacă deciziile noastre.

Cunoaşterea, zic eu, poate deveni o parte din tine. În funcţie de cât de doritor eşti de cunoaştere şi de câte ştii deja la ora actuală, te poţi defini ca şi persoană, ca şi indivit într-o societate aparte. Cunoaşterea poate deveni jurnalul tău sacru şi intangibil.  Cunoaşterea poate deveni un alt eu al tău mult mai bogat din punct de vedere intelectual dar şi spiritual, ceva care să se contopească cu tine şi astfel tu ca şi individ să evoluezi. 

Mereu m-am întrebat cum apare cunoaşterea şi de ce apare ea. Întrebându-mă mereu şi mereu am ajuns la concluzia că ea apare în momentul în care ne naştem. Atunci experimentăm pentru prima dată viaţa cu toate componentele ei. Atunci începem să cunoaştem de fapt lumea înconjurătoare. Şi totuşi, dacă aş analiza eu în profunzime aş putea crede chiar că apariţia cunoaşterii se naşte chiar din momentul conceperii noastre ca şi fiinţă. Atunci, incoştient aş putea spune, facem cunoştinţă cu propria evoluţie materială.

Pentru mine, cunoaşterea, este pură. Cunoaşterea te defineşte ca şi individ şi te deosebeşte de alte specii. Este puritatea dintre multitudinea de impurităţi ce ne înconjoară. Aş putea spune că este chiar ceva sacru datorită faptului că de asta depinde practic evoluţia ta în orice sens, fie că este spre bine sau spre rău. Totul, tot ce ţine de ceea ce ai fost în trecut, ceea ce eşti şi ceea ce vei deveni, cred eu că ţine de nivelul de cunoaştere dobândit la un moment dat şi de dorinţa de expansiune a acestuia.

Cam atât am avut eu de spus la duzina de cuvinte şi sper că nu va fi ultima participare. Sper să-mi motivez cuvintele să apară şi cu alte ocazii. Acum, dacă nu aţi fost şi nu sunteţi de acord cu ceea ce am spus, ei bine e doar o filosofie proprie de viaţă bazată pe propria cunoaştere dobândită de-a lungul puţinilor ani ce-i am.

Dacă mai vreţi şi alte articole din aceeaşi duzină, vă invit să daţi cu plăcere un click AICI (le veţi găsi într-un tabel).

Îți mulțumesc că mă citești, iar dacă îți place ceea ce scriu te învit să dai un like pe Facebook AICI sau un Subscribe (coloana din dreapta sus) și astfel vei fi mereu la curent cu ce postez.

Have fun,

Pishky

19 gânduri despre &8222;Duzina de cuvinte: Cunoaşterea&8221;

  1. Cunoaşterea impune cenzura minţii, iar conştiinţa le supraveghează, mai ceva ca un cerber… Mă rog, e o viziune proprie! Fain eseu! Mă bucur să te cunosc, deşi sunt şi eu sporadic prezentă printre aceste duzini… 🙂
    Numai bine!

Spune-mi părerea ta!

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s