Îndrăgostită

… de munte.

Articol scris pentru proba cu numărul șase din Super Blog 2013!

Vorba unei prietene: după munte, ciocolată, unele cărți, bicicletă, plimbări, excursii, schi, cățărări și multe alte dulciuri, urmăm și noi pe lista ta cu „Iubire de oferit”, nu? Mda. Ce pot să spun, nu o prea pot contrazice și-mi asum toată vina acestei nedreptăți.

Dragostea mea pentru munte mi-a insuflat-o tata. El e vinovatul principal și el trebuie condamnat pentru asta. Iubirea noastră a-nceput de la vârste fragede, de cânt Salvamontul avea un singur ARO și câteva Dacii Papuc, iar eu, eu aveam vreo 3-4 anișori. Nu eram mai mare ca un rucsac de munte, dar eram tare sprintenă. Alergam ca disperata, pentru că pe munte mă simțeam întotdeauna în elementul meu. M-am îndrăgostit de munte de când mergeam la cățărări și tiroliană. M-am îndrăgostit de munte de când făceam trasee. M-am îndrăgostit de munte de când am rămas înzăpeziți pe viscol. M-am îndrăgostit de munte de când priveam cerul înstelat atât de aproape de ochișorii mei mici. Iar dragostea noastră s-a definitivat când eu am învățat să schiez.

Deși umblam hai-hui pe munte de la o vârstă fragedă, am învățat să schiez destul de târziu, pe la vreo 10-11 ani. Au încercat să-mi insufle iubirea pentru schi într-un weekend la Straja la vârsta de 3 ani. Tot ce au reușit să facă cu mine a fost să mă-nvețe să țip și mai tare, pentru că singurul lucru ce-l făceam era să urlu pe pârtie: „AJUTOOOOOOR!!!! CRIMINAAAAAALIIII!!! MĂ OMOARĂ!!!”. Și uite așa toată lumea de pe pârtie își întorcea capul spre sursa țipătului. Cum eu eram de dimensiunea unui rucsac de munte, tot ce vedeau erau vreo câțiva salvamontiști în jurul a ceva sau cineva. Doamne, săracii, unii dintre ei și acum își ma amintesc.. cred că le-am scos peri albi la mulți :D.

Tata a încercat ani la rând să mă convingă să-mi înving teama de viteză. Și nu, n-a reușit el. Așa că spre disperarea lui de a primi urlete din partea mea, am ajuns să ascult de un coleg tare autoritar care-mi spunea: „Azi învățăm să facem plugul!”, „Azi învățăm să ținem schiurile paralele!”, „Azi învățăm să facem cristiane!” și într-un final după ce tata încercase apoi să mă învețe să schiez cu bețe și l-am refuzat categoric de fiecare dată, mi s-a spus și „Azi învățăm să schiem cu bețe!”. Câte nu-uri i-am spus tatei, atâtea da-uri i-am spus celui ce m-a învățat să schiez (cred că în momentele alea tata m-ar fi mâncat cu fulgi cu tot.. noroc că nu putea :D).

Încet, încet a început să-mi placă din ce în ce mai mult schiatul. Am început să-l iubesc și să-mi dau seama că dacă mi-ai lua asta pe timp de iarnă, e ca și când mi-ai luat aerul, viața. Am început să mă îndrăgostesc de acțiunea de a schia, de a mă contopi cu pârtia și a deveni una cu ea, de a mă contopii cu fulgii de nea, de a mă contopi cu schiurile, de a mă contopi cu întreg muntele și a deveni una cu el, una cu natura. Da, între tine și toate aceste elemente apare chimia și astfel deveniți un tot unitar. Când schiez, eu nu schiez de fapt. Eu plutesc. Dansez. Schiatul e un altfel de dans sportiv. Un dans sportiv într-un altfel de cadru. Și de asemenea poate fi și freestyle.

Astfel de la an la an, schiind, am început să primesc ce veți vedea mai jos. Și tare bucuroasă mi-s.

Revenind la stațiunea Straja, căci ea este o stațiune și nicidecum o localitate, atunci când eu mergeam pe acolo erau doar câteva cabane, printre care și Cabana Straja, acum sub denumirea Vila Straja (și sper să nu mă înșel asupra acestui aspect). Pe atunci cabanele puteau fi numărate pe degetele de la o mână, acum sunt ca ciupercile după ploaie. Aș putea spune că acest lucru este bun din punct de vedere al ofertelor de cazare în Straja, dar dăunează cadrului natural. Din punct de vedere al diversificării ofertelor, eu una m-aș orienta către o pensiune în Straja care să aibă prețuri mici și să fie cât mai aproape de telescaun și de pârtiile cu nocturnă și de asemenea musai să aibă un centru de închirieri și internet și restaurant și alte d-astea. Orice cabană care se respectă și vrea să atragă clienți are un centru de închirieri, iar dacă patronii au fost norocoși să cumpere pământ într-o zonă cât mai accesibilă acestui sport, cu atât mai mult intră în atenția oricărui turist. Aici se încadrează perfect Vila Alpin. Este poziționată perfect între pârtii și foarte aproape de telescaun (la vreo 50 de m). Aaa da, are și centru de închirieri :D.

Mă pot declara o norocoasă că-mi petrec toate vacanțele de iarnă și weekend-urile pe pârtii, schiind. Nimic nu poate fi mai frumos. Pentru mine, o vacanță perfectă la munte pe timp de iarnă, înseamnă schi. Mult schi. De când se deschide pârtie până se închide. O vacanță la Straja, perfectă, înseamnă plimbări printre nămeți. Plimbări pe trasee marcate, desigur. Nimic nu-i mai frumos decât să respiri aer curat și să privești spre Retezat plimbându-te, ori spre depresiunea Jiului. Nimic nu-i mai încântător decât peisajele din acest colț minunat de țară și de lume. Sunt mirifice și-ți hrănesc sufletul. N-au cum să nu o facă. Cromatica peisajelor este uimitoare. Nicăieri nu-mi pare mai frumos. Asta poate și pentru că m-am îndrăgostit de zona asta, pentru că de fapt și de drept muntele-i superb oriunde s-ar afla el.

Sunt de părere că muntele trebuie explorat și trebuiesc respectate legile sale stricte. Căci muntele îți poate fi și prieten și dușman. Pe munte poți să simți că zbori, dar te poți și prăbuși până ce întâlnești moartea. Eu zic că muntele, ca să-ți fie prieten, trebuie să-l iubești și să-l respecți. Pentru mine muntele înseamnă viață, pasiune, aer curat, iubire, creație maiestuoasă și pentru asta îl iubesc. Pentru tot ceea ce-mi oferă de fiecare dată când mă găzduiește-ntrale sale piscuri.

Întrebare: Pentru tine ce înseamnă muntele?

Aștept cu nerăbdare răspunsurile voastre!

Mai jos am să vă las un colaj minunat. Un colaj ce mie-mi face inima să tresalte de fiecare dată.

Have fun,

Pishky

sursă youtube (user thesnowfiles )