No more pain. No more games

Articol scris pentru proba cu numărul unsprezece din cadrul Super Blog 2013!

Articolul de astăzi este propus de Nemira. Ei ne invită să îmbrățișăm tranziția de la jocurile copilăriei la cele de adult. La viață… într-un mod cât mai creativ. Să vedem ce mi-a ieșit mie.

CAM01824

Să începem, zic:

Întuneric. Privirea îi era ațintită în tavan. Iubea viața. Dar viața, viață părea să nu o mai iubească pe ea. Știa însă că o iubise. O iubise atunci când fusese copil. Atunci cunoscuse fericirea. Viața îi dăruise fericire. Și zâmbete de copil. Atât de frumoase. Dar fericirea o părăsise. Și zâmbetele la fel. Iar acum părea să o părăsească și viața. Ultima picătură de viață se scurgea din ea și se evapora în aerul din cameră. Contempla tavanul în timp ce se gândea la trecutul ei. La fericire. La tot ce pierduse cândva. La tot ce-i scăpase printre degete. Amintire. Frumoasă amintire. Frumoasă copilărie.

De mai bine de câteva ore, avea pe fundal cover-ul lui James Arthur – No more drama. O rază a lunii îi luminează tavanul prin crăpătura dintre geam și draperie. Îi plăcea să deseneze cu degetul prin aer. Forme. Forme ce aveau să prindă viață în imaginația ei și doar acolo. Cânta. Îi plăcea să cânte printre particule de întuneric. În singurătatea gândurilor ei. Fredona și ea refrenul melodiei. În el se regăsea: „No more pain. No more games. No more drama în my life.”

Terminase de citit trilogia „Jocurile Foamei” și urma să citească „Urzeala”. Atâta suferință ce se contopise cu ea și cu toate personajele trilogiei. Atâtea vieți pierdute. Irosite. Atâta și atâta suferință. Grămadă toată asupra unor vieți chinuite. Așa se simțea și ea. Simțea cum o grămadă imateriale de suferință, vizibilă doar gândurilor și sufletului, o apăsa. O zdrobea fizic și psihic. O măcina sufletește.

Desena mereu în aer, sub lumina lunii, tavanul. Nimic nu se materializat. Rămâneau doar schițe imateriale în aer. Schițe vizibile doar ochilor minții ei. Atât. Nici măcar aerul din cameră nu le putea vedea. Tavanul nici atât. Dar cu siguranță și aerul.. și tavanul… simțeau. Erau și ei chinuiți de suferința desenelor ei. De amintirile ei. De vocea ei. De versurile melodiei ce nu aveau să înceteze curând a se repeta. De tot.

Cânta și desena. Își desena trecutul. Își desena copilăria. Ce frumoase fuseseră jocurile copilăriei. „De-a v-ați ascunselea”. „Flori, fete sau băieți”. „Baba oarba”. Ce fericită era. Ce mai zâmbea cândva. Acum. Acum se făcuse tranziția la jocurile nemiloase ale vieții. Ele nu iartă. Nu zâmbesc. Nu aduc fericire. Ele doar condamnă sufletul la o viață tristă și plină de compromisuri, de regrete, de tristețe. Condamnă fizicul. Condamnă tot. Citise trilogia aceea și nu regreta. Dar se simțea o Katniss Everdeen, captivă în propria ei lumea. Fusese și ea condamnată la moarte de atâtea ori. Atâtea condamnări crude. Scăpase cu viață din toate. Sufletul îi era însă pustiit. Lipsit de vlagă. Viața era prezentă în ea, dar în același timp absentă. Lipsea cu desăvârșire. Era și nu era.

-Of. Jocuri ale vieții. M-ați prins în mrejele voastre. Între gheare ascuțite ce-mi sfâșie trupul fără milă. Un trup și așa îndurerat de prea mulți ani. De prea multe trăiri. De prea multe gânduri. De prea multe… prea multe… multe.

Fusese prima dată când tăiase cu vorbele sale atmosfera ce o crease chiar ea în urmă cu atâtea ore. Dar o făcuse pe ritmul melodiei. Vorbise pe ritmul refrenului. Îi ieșise. Era un joc. Propriul ei joc. Zâmbise. Dar zâmbetul îi și pierise imediat ce-și dăduse seama că reușise.

-No more pain. No more games. No more drama in my life. Shalalalala. La La La. La La. La.

O lacrimă îi curgea pe obraz. Un alt joc. O altă lacrimă. Cânta din nou. Vorbea din nou ca pentru ea. Și pentru aer. Și tavan. Și pereți. Vorbea cu ursul din cameră. Un ursuleț de pluș ce îi ținea noaptea de cald. Îi alunga visele negre și toate suferințele cenușii. El o făcea mereu să zâmbească. Și el făcea parte din jocurile ei de adolescento-adultă. Altă tranziție. De la adolescentă la un adult. Alt joc. Altă mâncare de pește. Atâtea jocuri în viața ei. Se juca încă „De-a v-ați ascunselea” – fugea de propria ei viață. Se juca și „Baba oarba” – se ascundea de propria ei suferință. Se juca încă chiar și „Flori, fete sau băieți”- alegea atâtea iubiri imposibile.

-Jocul vieții. Atâtea reguli fără reguli. Atâtea principii fără principii. Atâtea jocuri nejucate. Atâtea vieți spulberate. Atâtea gânduri aruncate. Atâtea măști irosite. Un suflet mort. Un joc pierdut.

Închisese ochii. Adormise cu melodia pe fundal. Cu schițele imaginare în minte. Și cu suferința în ultima rămășită de suflet. Dar jocul… jocul știuse că era pierdut. Și-ar fi dorit să participe la Școala de Luptă. Să fii fost mai puternică. Fusese și ea victimă a jocurilor foamei propriei vieți. Se hrăniseră cu viața ei. Cu sufletul ei. Cu amintirile ei. Cu gândurile ei. Cu ea.

Articol inspirat de jocuri: ale copilăriei, ale vieții, ale foamei. Articol inspirat de: suferințe, gânduri, drame. Articol inspirat de viață.

sursă youtube (user TheProafarzzz)

7 gânduri despre &8222;No more pain. No more games&8221;

Spune-mi părerea ta!

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s