Vizită

Articol scris pentru proba cu numărul doisprezece din cadrul Super Blog 2013!

Tema de astăzi ne este propusă de LuxuryGifts.ro, ce ne invită imaginația într-o călătorie pe meleaguri străine.

Am intrat pe ușă. Ei mă așteptau. Stăteau toți în jurul unei mese și își făcuseră ochii cât cepele. Mă panicasem. Nu știam nici ce ar fi trebuit să le spun, ori de ce mă aflam acolo. Cum ajunsesem oare acolo? Camera aceea îmi păruse întotdeauna mică. Foarte mică. Cea mai mică. Acum, cu atâția oameni, îmi părea imensă. Părea de o imensitate ce tindea spre infinit. Mă întrebam unde puteau să încapă atâția, căci în camera aia abia aveau loc o măsuță, trei scaune, o canapea și un raft de bibliotecă pe un perete opus celor menționate anterior. Acum, fiecare metru pătrat era ocupat de cel puțin doi oameni. Toți stăteau acolo înghesuiți, cu privirile ațintite spre mine, așteptând. Așteptând ca eu să deschid gura și să le povestesc cum a fost. Cum a fost în vizită la familia Luxury. Ce-am văzut, ce-am făcut, ce-am vorbit. Ce, ce, ce, ce? Iar eu. Eu eram mută, iar privirea o aveam fixată spre unica sursă de lumină, gemulețul oval din capătul camerei.

Sunete sparg tăcerea. Dau cu ea de pământ și o fac bucățele mici. Mici. Mici. Mici!

-Și… cum a fost? spuse unul.
-Ce ai văzut? spuse altul.

Secundele treceau. Treceau și treceau și treceau. Dar tăcerea se lăsase din nou  peste ființele împietrite și curioase. Glasul meu, ei bine… nu reușise să rupă tăcerea. Era mult prea firav ca să o facă.

-A fost frumos! zic eu în cele din urmă. Au fluturi. Mulți fluturi!

-Fluturi? se aude o voce, dezamăgită, dintr-un colț. Fluturi? Atât? Fluturi?
-Au și biscuiți. Mulți biscuiți.
-Biscuiți? Biscuiți? Despre ce vorbim noi aici? Ce biscuiți? Ce fluturi? Cum rămâne cu familia minunată care spuneai că vrea să te adopte? Cum sunt cei din familia LuxuryGifts?
-Of. Am să încep cu începutul (dacă aș ști care e ăla… îmi spuneam eu în gând).

Începuseră să-și schimbe locurile între ei. Se pregăteau să aibă o vizibilitate cât mai bună asupra mea și să mă vadă cât mai bine. De parcă aveau ce să vadă.

-Am ieșit din apartament, pe ușă.
Ochii lor se făceau din ce în ce mai mari și mai mari, încât ajunsesem să mă întreb cum de mai erau cuprinși de față.
-Apoi am coborât scările, gândindu-mă cu fiecare treaptă pe care o coboram, dacă nu ar fi mai bine să mă întorc în colțul meu de cameră.
-Șiiii….? Treci mai repede la subiect!
-Ohh.. de parcă nu mi-ați ști stilul. Eu mă lungesc în povestiri. Lăsați-mă să-mi urmez bunul plac. Știam adresa. Aveam habar unde trebuia să ajung, dar nu-mi mai aminteam locul. Îmi era frică de ei. Nu știam la ce să mă aștept. La câți să mă aștept, căci, eu, n-am mai vizitat niciodată o familie. Nu știam cum arată o familie. M-am trezit astfel târându-mi picioarele printre frunzele ruginii de pe trotuare. Mă plimbam pe străzi ca printr-un labirint, încercând să-mi încurc mintea să-mi conducă picioarele la destinație. Țineam mâinile în buzunarele paltonului meu jerpelit și nasul băgat în fular, căci de dimineață tare frig a mai fost.
-Hai.. spune, spune!… mă îndemnau ei privindu-mă fascinați, în timp ce eu eram nedumirită asupra încântării lor.

Trag aer în piept… și o iau din loc.

-Atât mintea, cât și picioarele… m-au dezamăgit. M-am trezit cotind la stânga prin pădurea de la marginea orașului, pe aleea pietruită… ce zăcea sub mormanul de frunze ruginii. Mă simțeam atât de mică printre copacii aceia falnici, ce dăinuiesc acolo de atâția zeci de ani. Mergeam și mergeam. De fapt, nu mergeam, îmi târam picioarele și pe mine după ele. Fusesem de atâtea ori acolo. Admirasem de atâtea ori locul ăla, iar acum mă duceam acolo pentru a face și eu parte din familie. Și ce familie…

În timp ce ei mă priveau din ce în ce mai fascinați, cu gurile, toți, întredeschise, eu mi-am dat geanta jos de pe umăr și m-am așezat pe parchet cu bărbia între cele două mâini. Am tras aer în piept și am continuat.

-Continuă, continuă… mă implorau ei din glas și din priviri.
-Ajunsesem la capătul aleii. Eram la poarta aceea mare din fața conacului boieresc. Conacul acela pe care l-am admirat încă de mic copil. Sperasem dintotdeauna să locuiesc acolo. Iar acum.. acum aveam ocazia. Și mă simțeam minunat. Dar.. era un sentiment plin de frică și lipsit de orice speranță… nu știu dacă mă înțelegeți… Poarta era întredeschisă, așa că m-am gândit să intru. Am ajuns în fața ușii masive din lemn și-am zăbovit o vreme. Mă uitam în sus, în stânga, în dreapta, în diagonale și înapoi. Îmi era frică să mai respir acolo. Îmi era frică să mai fac vreun pas. Însă mâna mea era încleștată, deja, în jurul inelului de pe ușă. Știți voi… inelul acela rotund ce bați cu el în casele respectabile să-ți deschidă vreun servitor. Doar că, spre surprinderea mea, acesta nu era un inel ca oricare altul. Era un inel prețios, cu pietre prețioase, redat la dimensiuni mari. Un inel cu multe cristale din categoria acelor bijuterii cu cristale. Multe, multe, multe cristale… ce străluceau în bătaia razelor de soare.

Camera răsuna acum de interjecții pline de uimire.

-Spune, spune, nu te opri… mă îndeamnă niște voci ce proveneau din fața mea, în timp ce eu priveam în gol pe fereastră.

Scutur din cap și continui.

-Am reușit să prind curaj și am bătut. De trei ori, nu mai mult. Mă pregăteam să fug imediat ce am comis fapta, dar ușa se deschisese și un „Bine ai venit!”, m-a întâmpinat de dincolo de ea. Un zâmbet larg îmi fusese oferit pentru prima dată în viață de o persoană străină. M-am întrebat serios dacă o făcuse din amabilitate sau pur și simplu nu mă considera un nimic, ca majoritatea oamenilor ce-i întâlneam pe stradă și-mi ofereau doar priviri amare. Dar nu, nu era amabilitate, chiar mă plăcea. M-a poftit apoi în casă, într-un hol de trei ori mai mare ca apartamentul ăsta, iar mai apoi într-o cameră cu multe fotolii și candelabre, plină cu rafturi de cărți și o măsuță în mijloc, cu geamuri cât pereții de mari și fluturi pe toți pereții. Mulți fluturi. Pe jos erau covoare cu flori, iar pereții plini de fluturi, în timp ce tavanul era de un albastru senin cu nori împroșcați pe alocuri. Știu că pare aglomerată și încărcată, dar și camera aceea era de trei ori mai mare ca apartamentul acesta. Ah… și era să uit, într-unul din colțuri aveau flori. Niște flori tare frumoase, dar eu, în ignoranța mea, nu știu ce flori erau. Habar n-am.

Sunete de uimire se auzeau din toate colțurile camerei. Așteptau ca eu să continui și nu le prea plăcea să mă opresc, nici măcar să mai respir și eu din când în când.

-Cel care îmi deschisese, era majordomul. Un domn tare simpatic și mereu cu zâmbetul pe buze. A ieșit puțin din cameră și a închis ușile după el, rugându-mă să aștept. Nu știu de ce le-a închis, sincer.. poate ca peste câteva secunde să le deschidă iar, cu același zâmbet larg pe buze, ca să intre primii membrii ai familiei. Bietul majordom, era așa de amuzant. Tot închidea și deschidea la uși, căci membrii familiei erau tare numeroși și tot intrau și intrau. N-am înțeles de ce nu le lăsa pur și simplu deschise.
-Ha ha ha! răsună dintr-o dată în toată camera.
-Bineînțeles, deși era amuzant, nu mi-am permis nicio clipă să râd. Am zâmbit însă. Le zâmbeam tuturor. Nici nu aveam cum să fac altfel, căci familia aceea este toată numai un zâmbet. O bijuterie de familie. Ceva ce în zilele noastre… este doar un mint. Dar lăsați asta. Membrii familiei nu încetau să mai apară, care mai de care mai zâmbăreți, iar camera aceea, mare, imensă, se umplea acum de bijuterii ce prinseseră viață.
-Câți erau? aud o voce întrebându-mă.
-Ah! Nu știu. Mi-au fost prezentați cu toții și mi-a fost făcut, pe loc, chiar și un arbore genealogic. Fiecare în parte s-a prezentat și mi-a spus un mic istoric al său, dar erau atât de mulți, încât nu am reușit să le rețin nici numele, nici numărul total. Le-am reținut în schimb fețele. Nu ai cum să nu-i întipărești minții, asemenea chipuri plăcute și duioase. Calde. Minunate. Exclus!

M-am oprit să-mi mai trag răsuflarea și deja au început, disperați, să-mi zică:

-Atât? Gata? Te-ai oprit? Ai plecat acasă?
-Ah! Nu! Am mers în camera de zi, unde am băut un ceai cald, am mâncat biscuiței și le-am povestit viața mea. Aveau aceleași fețe ca și voi acum. Pline de uimire. Apoi, am făcut un tur al casei. Iar casa, ei bine, casa e minunată.  Din holul principal, atât pe stânga cât și pe dreapta, se întind niște scări în semicerc, ce ai impresia că se duc spre infinit, atât de înaltă este casa. Pe marginea opusă peretelui, din trei în trei trepte, sunt jumătăți de coloane ce țin loc de suport pentru statuete din bronz. Cum ajungi la etaj, simți că te pierzi printre atâtea și atâtea holuri, atâtea și atâtea camere. Camerele sunt spațioase. Fiecare cameră cred că este cam cât apartamentul acesta și este făcută pe gustul celui care stă în ea. Fiecare cameră în parte este minunată. Iar eu, de azi, am una din camerele cu vedere spre lacul din grădină. Mi s-a spus că e un peisaj minunat în fiecare anotimp și în fiecare zi. Mereu e ceva diferit. Mereu observi ceva frumos în colțul acela de rai.

-Vai! Cât noroc pe tine! Să te adopte tocmai ei! Să faci parte din familia lor! Să nu ne uiți, să nu ne uiți niciodată!
-Normal că nu am să vă uit! Niciodată! Iar voi, voi o să rămâneți mereu prima mea familie! Dar acum, să-mi termin povestea. După ce ne-am obosit picioarele plimbându-ne pe holurile casei și prin camere, am fost invitată în grădina cu nuanțe tomnatice. O grădină tare frumos aranjată, plină cu flori și diferiți arbuști tunși sub diferite forme, iar în mijloc un lac presărat acum cu frunze ruginii. Timpul se scursese, totuși, prea mult printre degetele mele, așa că am ales să plec. Să mă întorc pe drumul pe care venisem. Dar ei, ei mi-au spus că mă voi întoarce doar ca să mă reîntorc în casa lor. M-am scuzat atunci, că voi pleca să-mi iau lucrușoarele, fără să-mi dau seama că tot ceea ce aveam erau hainele de pe mine și geanta de pe umăr. Atât. Dar eu am plecat. Am plecat crezând că am și eu ceva de dus, de luat, de dat. Asta până când am intrat pe ușă și am dat de voi, căci voi sunteți comoara mea. Tot ce am și am avut.

Lacrimi. Lacrimi curgeau acum pe obrajii tuturor. Nu știu dacă erau pentru norocul meu sau pierderea lor. Cert e că erau. Curgeau și doar ele mai sfâșiau acum liniștea.

3 gânduri despre &8222;Vizită&8221;

Spune-mi părerea ta!

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s