Viața ca o farsă

-Viața însăși e o farsă, nu crezi, Andrei? îl întrebase ea.
-… … … …
-Atâtea și atâtea farse presărate la fiecare pas. Atâtea comedii. Însăși dramele sunt niște comedii, doar că sunt niște comedii mai altfel. Atâtea și atâtea jocuri murdare. Niciunul nu mai este pur, curat. Comedii murdare. Întinate de o viață amară, desigur.
-Și cu fericirea? Cu fericirea ce faci? o întrebase Andrei dintr-un colț de cameră.
-Fericirea? Fericirea e un mit. Fericirea e însăși perfecțiunea, iar perfecțiunea niciodată nu o vei atinge din perspectiva unui muritor.
-Fericirea există. Stă în lucruri simple. Mărunte. În toate acele comedii veritabile ale vieții. Spre exemplu, fericirea, stă concentrată în toată copilăria ta. Trebuie doar să o lași să te cuprindă.
-Nu. Fericirea nu există, spuse ea printre lacrimi.
-Nu? Închide ochii. Ai să vezi fericirea.
-I-am închis. Fericirea e întunericul?
-Nu, nu e întunericul. Este în întuneric. Caut-o și deschide-i când ai să o găsești.
-Adică, să nu-mi mai deschid ochii niciodată? Dar soarele, lumina, luna, stelele, natura.. ele toate mă fac fericită! Vreau să le văd!
-Eh, vezi… îi spuse Andrei zâmbind. Ai găsit fericirea! Ți-am spus eu că stă ascunsă-n întuneric. Dar nu deschide acum ochii. Lasă amintirile să ruleze prin întunericul lor. Lasă-le pe toate. Bune, rele… lasă-le.

Aniela făcuse întocmai. Închisese ochii și se cufundase în adâncurile canapelei. Își lăsa amintirile să-i inunde întunericul ochilor închiși, iar întunericul prindea culoare. Prindea viață. Așa cum sperase Andrei, psihologul ei, se lăsa inundată de copilărie, căci copilăria ei fusese fericită. Însemna fericire. Copilăria.

images

-Ce vezi? o întrebase Andrei.
-O fetiță. Micuță. Cu păr negru și ochi căprui.
-Hai, spune-mi tot ce vezi. Tot.
-E încă în Moldova. Tocmai i s-a spus că e nemaipomenit de frumoasă. Vor să o mărite cu un moldovean, dar prichindeața e fermă și le zice tăios: „Eu n-am să mă mărit niciodată cu un moldovean!”, de parcă aceștia ar fi fost cea mai rea nație de pe Pământ.
-Ha Ha Ha! Îmi amintesc faza asta. Știu că mi-ai m-ai povestit-o. Continuă.
-Acum încearcă să o învețe să schieze. Dar ea e prea căpoasă, ca de obicei. Nu vrea să facă ceea ce i se spune, așa că are o satisfacție nemaivăzută și nemaiîntâlnită de a-și face tatăl și prietenii acestuia de râs. 3, 2, 1, gata, a început să urle cât o ține gura: „Criminaliiiiiiiiiiiiiii, mă omoală! Ajutoooool!”. Gata. Toate privirile sunt asupra ei. Tatăl ei e plin de nervi. Îi vine să intre în pământ de rușine. Toată lumea râde când vede prichindeața. Ea zâmbește malefic și satisfăcută. Își făcuse tatăl de râs.
-Doamne măi Aniela, ce te-aș mai fi bătut eu atunci, în locul tatălui tău.
-Și ce bine că nu ești tata. Norocul tău. Te-aș mai fi făcut de râs de multe ori, doar ca să-mi fac pe plac. Să te enervez.
-Continuă… o îndemna Andrei.
-Uite. A mai crescut. Are ceva cârlionți și un pistol cu apă în mână. Stă ascunsă pe un colț al balconului casei. Cineva intră pe poartă. E domnul acela haios care o întărâtă mereu să facă prostii. Multe prostii. O sâcâie mereu, o agață pe bară și o lasă acolo, căci ei îi e frică să se dea jos. A venit vremea răzbunării. El ajunge sub balcon și habar nu are că ea e acolo. Ea apasă pe trăgaci. Toată apa aia murdară e în capul lui. Ah.. și ce costum minunat are. E unul dintre acele costume pe care și le cumpără mereu oamenii bogați. Ha Ha Ha.

Andrei izbucnise în râs. Mereu o amuza copilăria ei. Făcuse atâtea tâmpenii, încât nu avea cum să nu-ți fie dragă și să nu o iubești.

-Dacă vrei să continui, te oprești din râs. Nici nu înțeleg de ce mai râzi.. doar e a mia oară când îți povestesc copilăria mea. Fragmente din ea, ce-i drept.
-Continuă, te rog.
-Curtea bisericii. E undeva pe la mama naibii. O paragină. E îmbrăcată cu o rochiță tare drăguță.  E special pentru ea. E nunta mătușii ei. Vioaie ca de obicei, se împiedică. Ridică privirea și nimeni nu o bagă în seamă. Înjură: biiiip, biiiiip, biiiiip! Gata, acum lumea o bagă în seamă, fie că se uită la ea doar ca să-i critice părinții că nu au educat-o, deși la ei în familie nu s-a vorbit niciodată urât, fie să râdă. Oricum toți râd., iar popa zice ceva de iertarea păcatelor mele la vârsta de 4-5 ani.
-Frumoase amintiri le-ai lăsat mirilor, cu siguranță.
-Bineînțeles. A ajuns în clasa a doua acum. E în vacanța aia de toamnă, la bunici. Se chinuie cu niște calcule pe la matematică. Coboară scările. Se duce în beci. Bunicul trage vinul. Lasă capul în pământ și grăiește: „Tătăiț, nu-mi ies calculele la matematică. Mă ajuți, te rog?”. Se sperie. Furtunul îi scapă și vinul se împrăștie pe jos. „Lasă-mă-mpace! Nu vezi că am treabă?”. Se întoarce cu spatele și zice: „Bine tătăiț. Aici să stai atunci”. Închide ușa după ea și îi pune lacătul. Uite cum trec orele iar ea stă deasupra beciului, în cameră și râde pe sub mustățile pe care nu le are, cum strigă bunicul să fie scos din beci. Și orele trec și trec și trec. Și bunicul strigă și strigă degeaba, căci nimeni nu-l aude, iar nepoata nici că se sinchisește să miște vreun deget. Acum îmi pare rău de bunicul. Dar oricum, Andrei, a fost scos de acolo, căci a venit unchimiu la țară și a trecut inevitabil pe lângă beci. Ce tristețe pe mine. Eu l-aș mai fi lăsat. Să fi stat acolo, dacă la matematica mea nu a vrut să vină, nu?
-Câtă răutate. Mă întreb unde a încăput atâta răutate, în interiorul unui ambalaj atât de mic. Unde?
-Tocmai ai spus, în interiorul ambalajului.
-Of.. cum ai tu, mereu, o replică la orice. Hai continuă. Îți face bine.
-Școala generală. Ușa stă întredeschisă. O fată trebuie să intre în clasă. Păcat că ghinionul se abate tocmai asupra dirigintei, căci ea este cea care intră în clasă. Găleata cu apă, de la burete, ce stă sprijinită pe muchia ușii de sus și tocul ușii, îi pică fix în cap. Ups :D . O întreagă clasă râde și plânge în același timp. Tuturor le este frică de media scăzută la purtare. Dar timpul trece. Și toate se duc. Zboară. Dispar. Și din nefericire, viața se transformă-n farsă.
-Săraca femeie. Ce copil… ce copil. Tu, ai fi meritat bătută dimineața, la prânz, seara și între mese.
-Taci! Ești psiholog. Se presupune că tu aici mă ajuți.
-Am făcut asta deja. Te-am făcut să zâmbești. Zâmbești. Cu totul.
-Ah! Atât? M-am făcut singură să zâmbesc. Fetița din mine a făcut-o.
-Nerecunoscătoare, ca de obicei.
-Infatuat, ca de obicei.

Articol scris pentru proba cu numărul paisprezece din cadrul Super Blog 2013, probă sponsorizată de Reeija.ro.

20 de gânduri despre &8222;Viața ca o farsă&8221;

  1. „Criminaliiiiiiiiiiiiiii, mă omoală! Ajutoooool!” :))))) am trecut şi eu prin ceva asemănător, când încerca mama să îmi scoată un dinte de lapte care se tot bălăngănea de câteva zile şi refuza să cadă.

Spune-mi părerea ta!

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s