Timp prăfuit

Articol scris pentru proba cu numărul șaisprezece din cadrul Super Blog 2013!

logo-hotpoint-ariston

83 de ani. O vârstă memorabilă, aș putea spune eu. Bunicuța, căci așa îi place să i se spună, se aplecase cu greu după caietul verde, prăfuit, ce zăcea de ani buni în cufărul din pod. Se ghemuise în șezlongul lăsat de bunica ei și-și ștergea caietul cu atâta delicatețe. L-a deschis. Cu lacrimi în ochi. L-a răsfoit ceva vreme. L-a închis și l-a deschis, iar, la o pagină oarecare. Zâmbea în fața literelor și a cuvintelor. Le zâmbea cu lacrimi. De fericire. Se întreba oare cât timp trecuse de când nu-și mai adusese aminte de toate acele litere înșiruite? Cât timp trecuse de când timpul îi uitase propriile amintiri? Cât? Mult cu siguranță.

Îi plăcea să se piardă printre rânduri. Propriile rânduri. Propriile imagini scrise. Întipărite pe o foaie albă de caiet. Ah! Ce dulce îi fusese viața. Se vedea asta pe fața-i zâmbitoare și în ochii ei, fie și înlăcrimați.  Îi plăcea tot ceea ce ținea de aici și acum, iar atunci și acolo își retrăia viața: copilăria, adolescența, tinerețea.

Nimerise o pagină din copilărie.

-Oare câți ani o fi având caietul ăsta? Să aibă 73 sau 70?… se întreba ea cu voce tare, oprindu-se brusc din citit.

Îmi plăcea să o urmăresc adesea. Îmi plăceau tabieturile ei. Când eram copil, țin minte că adoram să o văd cum se ghemuia în șezlong și citea din caiet. Acțiunile îi erau automate, iar eu le știam pe de rost la vremea aceea.

Terminase de citit. Voia să rememoreze, iar, timpurile de odinioară, proaspăt citite. Închisese ochii și zâmbea. Avea un zâmbet atât de cald și luminos. Țin minte, că pe vremea când eu abia mă țineam bine pe cele două piciorușe, am întrebat-o ce făcea acolo. Iar ea, fără să deschidă ochii și cu un zâmbet mult mai larg și mai cald, m-a invitat să iau loc pe podea. Amintindu-mi de asta, am deschis ușor ușa și m-am adresat ei, femeii care mi-a marcat copilăria într-un mod admirabil:

-Bunico, pot să iau loc pe podea?
-Sigur draga mea. Ia un loc, aici, lângă șezlongul meu.

Mi-am îndreptat pașii către șezlongul ei și m-am așezat comod pe podea cu capul în poala ei.

-Vrei să-ți spun ce-am citit și trăiesc acum cu ochii închiși, nu? Ca atunci când erai o copilă?
-Da.
-Ei bine, draga mea, mă văd pe mine. Un copil de-o șcheoapă, care se tot plimbă prin camerele conacului de la țară. Se uită pe geam și privește fulgii mari de nea ce par să vrea să dea buzna peste copil, în casă. Mă sperii și mă duc fuga-fuga în bucătărie la bunica, luând-o de șortu-i popular, cu lacrimi în ochi. Eram un copil speriat. De fulgi.

Râsete. Mereu râdeam când bunica îmi povestea ceva. Nu înțelegeam nici la vârsta aia matură cum se poate un copil speria de fulgii de nea.

-Nu râde draga mea. Eram un copil crescut la țară. Nu eram ca cei de la oraș, chiar și într-un conac trăind. Mă speriam de orice. Chiar și de o vază cu flori care apărea pe vreo măsuță de pe o zi pe alta. Dar după cum îți spunea, m-am înfipt în șorțul bunicii și am început să plâng. Doar că bunica, nu m-a luat în brațe. S-a uitat, în jos, blajin, la mine și m-a rugat să mă cocoț pe scaunul de dincolo de masă. Iar atunci, mi s-a părut că făcea ceva extraordinar. O minunăție. Ceva ce nu mai văzusem niciodată. Ochii mei înlăcrimați și bulbucați sau bulbucat și mai mult, iar pe față mi-a apărut un zâmbet de uimire. Bunica frământa coca de cozonac.
-Ha ha ha, bunico! Nu mai văzuseși niciodată așa ceva?
-Nu. Și îmi părea minunat tot ceea ce făcea acolo. Cum își băga mâinile în cocă, cum o învârtea și cum o trântea de masă. Nu știam ce făcea acolo. Mi-am dat seama mai târziu, când am văzut cozonacul, căci, cozonac mai mâncasem. Revenind. Îmi plăcea tare mult să o văd pe bunica cum frământa coca și mai apoi, după ce o lăsa la crescut, cu ce măiestrie o așeza în niște tăvi de tablă. Știi, cozonacul, pe vremea aceea era mai bun, căci era făcut pe vatră. Se cocea altfel, iar gustul, gustul era înălțător. Îți ducea simțirile pe cele mai înalte culmi.
-Hai măi bunico…. totul depinde de rețetă.
-Nu draga mea. Depinde și de cum se coace coca, iar pe vatră se cocea cel mai bine. Acum de când cu toate aceste cuptoare incorporabile, cozonacul, ca de altfel toate rețetele tradiționale de pe vremea bunicilor bunicilor mei, și-au pierdut gustul.  Acum, toate sunt incorporabile. De aceea și există vorba aceea din bătrâni: „Pe vremea mea…”. Ei bine, pe vremea mea, cozonacul era mai bun.

hotpoint-ariston-fk-1041l-p20-x

-Eh bunico. Lasă. Pentru mine nu face nimeni cozonac mai bun ca tine!
-Știu scumpa mea. Știu. Nici pentru mine nu a mai făcut nimeni, niciodată, cozonac bun ca al bunicii. Așa e dat să fie. Fiecare bunică, sau aproape fiecare bunică, va rămâne ceva unic în viziunea fiecărui nepot… fără a o putea egala cineva vreodată.
-Poate… poate bunico…
-Vrei să-ți cânt? Ca atunci când erai copilă și te adormeam după fiecare poveste?
-Da :).

Iar bunica a început să cânte. La fel de frumos cum o făcea odinioară. Iar eu, eu mă simțeam copilul din ea. Cocoțată pe scaun și privind o bunică cum frământa un cozonac. Uimită de tot ceea ce ea făcea, și bucurându-mă de căldura din vatră. Ce copilărie frumoasă trebuie să fi avut bunica.

TheEnd_Title_2

19 gânduri despre &8222;Timp prăfuit&8221;

  1. Bunică-mea nu cred să fi folosit cuvântul ” șezlong” vreodată. Ea are și acum niște scaune de fier forjat și băncuțe de lemn. Dar prind repede, bătrânii. Când i-am arătat bunicii mele tableta, după ce, pe rând, am pus-o la curent cu tehnologia de care mă folosesc, nu s-a minunat deloc. Cred că după o anumită vâstă nu te mai miri. Decât, poate, de faptul că încă mai ai zile… 🙂

Spune-mi părerea ta!

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s