Cuvinte sfioase

O zi friguroasă. Un soare cu dinți. Se țineau de mâini și mințeau tot ce întâlneau în jur. O lună palidă. O noapte friguroasă. Se țin de mâini și-ngheață totul în jurul lor. Pietrifică natura, sentimentele, visurile. Le îneacă în propria lor suferință. Le pietrifică și le îneacă. Ori mai întâi le îneacă și apoi le pietrifică? Ar merge oricum. De murit, tot mor sub mantia de gheață.

Înșir litere aiurea și mă întreb… de unde mama lor vin? De unde apar? Sub legile cărui algoritm se așează? Cine a inventat propozițiile? Frazele? Sensul tuturor acestora la un loc? Mă întreb și întrebările plutesc neordonate printre moleculele de aer ce le respir. Le inspir și le expir. Le dau conotații apăsătoare. Și tot nu le înțeleg. Nu le găsesc răspunsuri. Le arunc la loc. Le-mping spre moarte. O moarte ce pare să nu le mai înghită, căci întrebările rămân suspendate. Ori, dacă mor, îs mai ceva ca pasărea Pheonix.

Am vrut să scriu pe-o temă de joacă… dar cuvintele mi s-au speriat și-au luat-o la goană. Le-a pălit inspirația de a se așterne aici. Ori au rămas fără chef? Sunt speriate. Și triste. Stau ascunse în mintea mea și nu prea vor să iasă nici pe hârtie și nici prin viu grai. Refuză. Se închid în propria lor carapace lipsită de nuanță și de sens.

Uneori, cuvintele rup ceva din tine. Prin reproșuri. Prin neînțelegeri și prin sensurile diferite ale aceleiași expresii folosite de doi oameni diferiți. Sau mai mulți. Sunt dulci ca mierea, dar și amare ca fierea. Cuvintele te pot ridica pe cele mai înalte culmi, dar te pot și îngropa la doi metri sub pământ. Iar asta numai după ce te sfâșie și rup bucățele mici, mici, mici din tine înzecindu-ți suferința. Cuvintele nu au fost făcute niciodată pentru a-ți curma suferința, ci pentru a o amplifica. Iar atunci când nu au ce amplifica, sunt dulci. Frumoase. Înălțătoare. Mângâie sufletul. Îl alintă. Iubesc.

Năvălesc pe mine. Au și ele momente când mă bat la cap și se năpustesc toate așa dintr-o dată asupra mea. Fără să mă întrebe dacă sunt pregătită să le primesc ori să le înțeleg pe toate. Devin un amalgam indescifrabil. Și atunci fug și eu de ele cum fug și ele de mine. Ne jucăm continuu. Eu cu ele și ele cu mine. Ne alergăm prin casă, pe stradă, prin minte, pe hârtie și pe blog. De prins nu ne prindem niciodată. Ori alunecăm printre degete, căci și cuvintele.. și eu… suntem subțiri ca două paie.

Gata. Am obosit. Și eu și ele. Ne oprim aici. Ne îmbrățișăm… că de alergat ne-om mai alerga și mâine.

13 gânduri despre &8222;Cuvinte sfioase&8221;

  1. „de unde mama lor vin” îs nişte cuvinte taaaare sfioase ! 😈
    Glumesc, şi tu ştii asta, nu te zbârli şi nu cere iar ciocolată ! 😆
    Un om care nu-şi pune întrebări este un om care nu va căpăta răspunsuri.

    • eu nu sunt tristă mereu… dar îmi pot face cuvintele triste 🙂 pot aduce tristețe și fericire în cuvinte când și cu vreau, indiferent de stare… :D… ieri mi-a plăcut să scriu trist… lucrurile triste, cuvintele triste transmit mai multă emoție 😀

Spune-mi părerea ta!

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s