10 ianuarie 2006. 2014

Oricare zi de 10 ianuarie, din oricare an începând cu 2006 încoace, o va urî mereu. E o zi neagră în calendar pentru ea. O urăște. Dacă ar putea, ar șterge-o. Ar arunca-o în abis. Ar arunca totul în abis. Și pe ea o dată cu tot. De ce vorbesc la persoana a 3-a? Pentru că pot :).

8 ani. Nici nu-i vine să creadă că au trecut atâția. Ce repede s-a dus timpul. Și când se gândește uneori că putea să moară chiar atunci. Sau poate chiar mai înainte. Ori în decursul acelei săptămâni chinuitoare de pe 10 până pe 17. De multe ori și-a dorit să fi murit. De multe ori se întreabă de ce nu s-a întâmplat așa. De ce nu a murit. Chiar și azi, stă undeva într-un colț de cameră, cu ochii umflați de plâns, plângându-și dorul de ce a fost poate chiar în vară, dorul de persoane, dorul de ei. În ce s-a transformat? Într-o persoană pustiită. Fără suflet sau inimă. Care trăiește să se întrebe doar de ce o face. Nici nu știe cum poate răi un trup fără suflet.

10 ianuarie, a fiecărui an, e o zi importantă în viața ei. Reprezintă ziua începerii calvarului și ziua salvării ei. O salvare pentru ce? Pentru o viață suferindă? Pustiită? Într-un sistem nenorocit? Nu știe cum și de ce a rămas în viață. Nimeni nu i-a dat șanse reale. Se întreabă uneori de ce există minunile? De ce nu sunt ele oferite cuiva care să mulțumească în genunchi? Ea nici nu știe dacă e fericită sau tristă pentru minunea ei. Trăiește prin absență și absentează prin trăire. Acum 8 ani a primit șansa la viață. O viață cu un viitor promițător. Ce viitor? Care? Dacă nu poate fi cel dorit… cel dorit cu… CU… și atât.

Visează încă spitale. Are coșmaruri. Se vede singură. Părăsită. Pustiită. Și visele au un semn. Iar semnul azi s-a împlinit. Se întreabă uneori de ce se îndreaptă spre medicină dacă tot urăște atât de mult spitalele. Dar acestea o atrag și o resping în același timp. Iar ea le atrage și le respinge. E  un magnet mai puternic decât însăși magnetul vieții.

Și-a pus sufletul și inima pe tavă. Le-a dat gratis. Le-a vândut pe gratis. Credea că face schimb. Primește în dar alt suflet și altă inimă. Dar n-a primit nimic. Nici nu avea ce să primească. Cine și-ar da inima și sufletul altuia?  Încet, încet, fără ele s-a pustiit. I s-a înghețat golul pe interior. Iar alt suflet nici că mai are loc într-ânsa. E atâta gheață. Atâta răceală. Atâta moarte adunată.

Crede în date. 2013 i-a adus ce putea fi mai frumos. 10 ianuarie 2014 se pare că i l-a luat. 10-le ăsta blestemat. Data de 10 ianuarie e o combinație de noroc și blestem în viața ei. Nici nu știe de ce? Cum? Când s-au întâmplat toate astea. Universul ăsta a pregătit totul. A dat ceva ca să îi confiște.

Uneori crede că a înnebunit. Vorba colegului ei de bancă. Chiar începe să-l creadă că-i nebună. Face lucruri necugetate… cum ar fi scrierea cuvintelor de mai sus. Nici nu știe dacă să mai scrie. Probabil va pleca. Departe. Unde nici gândurile să nu o ajungă. Nici mângâierile iubirii. Un loc în care să-și regăsească, poate, sufletul pierdut. Sufletul înstrăinat. Deși e conștientă că nu-l va găsi niciodată. Cu siguranță sufletul și inima ei și-au găsit locul într-altă parte. La ia au rămas doar formele. Corpurile a ceea ce se definește a fi trup și organ.

Urăște 10 ianuarie. Ziua în care i s-a dat șansă la viață. Ar trebui să mulțumească cerului, sfinților, Universului, doctorului, spitalului, asistenților, poate chiar și ei. Dar nu o face. Se mulțumește cu lacrimile și amintirile-i triste.

Nu-i nebună. Iar ca să vă conving, am să vă las rândurile următoare. 10 ianuarie 2006. Intra pe porțile spitalului județean din Tg-Mureș. Avea 11 ani și era conștientă că ea trebuie să moară. Nici nu credea că se va întâmpla altceva. Nici nu spera și părea nici să nu vrea altceva. A fost lăsată singură într-un salon de spital. Printre lucruri albe. De atunci urăște albul. Singurătate. Frica. Durerea. Pentru mulți nu înseamnă nimic. Pentru ea înseamnă totul. Nimeni nu a știut și nici nu va ști vreodată cum a trăit până atunci. Și nici ce a salvat-o. Poate doar ambiția unui tânăr medic de a o salva pe masa de operație. Era pusă între două opțiuni: „să o închidem și să moară? sau să o operăm și se încercăm să salvăm ce mai e de salvat?”. Iubirea pentru bisturiu l-a făcut să o aleagă pe a doua. Poate și asta e consecința faptului că eu scriu aici. Că aberez. Că sufăr. Că trăiesc.

Urăște fiecare zi de după 10 ianuarie. Atâția rezidenți a doua zi în jurul ei. Un copil cu ochii mari îi privea și se minuna. Îi ura și îi iubea în același timp. Nu se simțea singur… și totuși.. se simțea părăsit. Își continua cu sfială pașii spre moarte. Îi spunea cu putere mamei că va muri. Îi spunea de pe masa ce o ducea spre operație, cu lacrimi în ochi, tatălui, că nu vrea să moară. Și totuși era conștientă că va muri. Poate chiar își dorea asta.

A trăit. Miraculos. Urma să se trezească a doua zi, după ce au îndopat-o cu anestezice în timpul operației de 12 ore. S-a trezit în schimb peste o oră. Cu un tub pe gură și cu fire ce-i atârnau din tot corpu-i mic și gol. Ningea. Era noapte. Un bec îi lumina geamul în care fulgii dansau. Îi privea cu lacrimi în ochi. Avea privirea ațintită spre bec și fulgi. Poate de asta iubește iarna. Poate de asta fuge din pat, de la birou, de unde o fi ea, pentru a se uita pe geamul camerei la becul de vis-a-vis. Iau rămas în minte razele becului. Nu le va uita niciodată.

Avea un câine. O iubea. Când s-a operat, câinele s-a urcat pe una din mașinile din curte și a început să urle. Bunicul a plecat de acasă. Un ciobănesc mioritic o iubea. Și-ar fi dat viața pentru ea. O făcea fericită cu iubirea lui. Acum, câinele nu mai e. Nici el nu îi mai plânge de milă. S-a dus săptămâna trecută. A murit. Și a murit și din ea o parte cu el. Au murit multe părți din ea cu fiecare lacrimă cursă… cu fiecare suspin și cu fiecare suferință.

Ar vorbi și despre Marius. Băiatul rezident ce-i spunea că lui nu i-a plăcut matematica și de asta s-a făcut doctor. Era singurul în compania căruia se simțea bine. I se lumina fața când el venea și o vizita chiar și în afara orelor de vizită medicală. S-a bucurat când l-a văzut împreună cu colega lui la marginea patului de terapie intensivă. Nu putea să vorbească, dar cu siguranță zâmbea. Ei îi alinau din suferință cu jocurile și glumele lor. Aveau voci blânde.

Cred că datorită lor își dorește ea să ajungă medic. Să-i poată vindeca, dar să le poată aduce oamenilor și zâmbete pe fețele lor triste și amărâte.

Nu se gândea că va avea să vă spună atâtea. Să scrie atâtea sute de cuvinte și să depășească mia. Nici nu voia să mai scrie. Se mulțumea cu lacrimile ei din colțul camerei. Se mulțumea cu semnul morții și cu gândul ei. Ahhh… atât de aproape mereu și atât de departe. A atras moartea și a respins-o de fiecare dată cu aceeași putere. Cineva i-a spus că este o învingătoare. Însă cuvintele nu mai înseamnă de foarte mult timp ceva pentru ea. Doar faptele.

Știți că mie îmi place de Krem? Și nu, nu sar neapărat la altceva și nici nu-s nebună (cred și vreau să cred asta). Îmi aduce aminte de un alt rezident. Îmi pare că seamănă perfect cu el. La față. La păr. La ochi. Era printre cei care îmi înseninau ziua acolo. Și da.. știu că am sărit de la persoana a 3-a la persoana întâi. Nu trebuie să mă luați în seamă Nu fac asta voit… dar nici neintenționat. pur și simplu o fac.

Acum, nu știu dacă să mă mai lungesc aici. Și așa nu or să citească mult. De spus.. ar mai fi multe… cred că din fiecare zi aș putea face un roman. Ar ieși ceva mai multe cărți ca seria din Harry Potter și ar fi ceva mai multe episoade ca în „Tânăr și neliniștit”. Și totuși mă opresc aici. E târziu. Mult prea târziu. De data asta nu sunt cuvintele cele care mă opresc din scris prin absența lor. Ci eu sunt cele care le alungă acum. Le alung și pe ele… cum mi-am alungat sufletul și inima. Și poate le voi pierde cum le-am pierdut pe celelalte.

Acel copil, dacă nu v-ați prins, sunt eu. Sau eram eu.. atunci. Deși el nu m-a părăsit niciodată. A rămas agățat de mine.. și așa va rămâne o viață-ntreagă.

46 de gânduri despre &8222;10 ianuarie 2006. 2014&8221;

  1. Am citit fiecare cuvant si am inteles … Stiu si ce ai simtit tu la fiecare cuvant asternut. Stiu, din proprie experienta, ce inseamna sa pui pe hartie o experienta care te-a marcat. De acum, incet-incet, te vei detasa. Nu vei putea sa privesti inapoi ca un strain, nici nu ti-ar folosi asta, insa nu vei mai simti cum iti raspunde corpul, cu emotii puternice, in luna ianuarie a fiecarui an…

  2. M-a cutremurat bine povestea ta de viață, mi-a trezit amintiri neplăcute, dar aproximativ cum zicea și Dan, mai sus, nu-i loc de lamentări, sau păreri de rău, lacrimi și de ce-uri. Eu, una, încerc și mă oblig, atunci când par să cedez, să văd ”partea plină a paharului” și să cred că dacă ni s-a dat încă o șansă la viață, ni s-a dat pentru ceva: ție pentru a ajuta alți oameni să trăiască și să fie sănătoși (cât se poate), mie ca să fac un om de bine din Matei și, sper eu, să fac oameni de bine și din ceilalți copiii pe care, Doamne-ajută, o să-i am. Zâmbește! sau ”Fată dragă, nu fi tristă!” 🙂

    • Îți mulțumesc din suflet pentru cuvintele frumoase. Apreciez din suflet!
      Ai dreptate.. ceea ce nu te omoară te întărește,.. dar ce se întâmplă când te face mai slab?
      Îmi doresc din tot sufletul să fie așa… să se întâmple asta.. să ajung un bun specialist! Să ajut oameni. Să-i salvez.. să știu că am redat viață așa cum alții mi-au redat-o mie 😀

    • Îți mulțumesc din suflet pentru cuvintele frumoase. Apreciez din suflet!
      Ai dreptate.. ceea ce nu te omoară te întărește,.. dar ce se întâmplă când te face mai slab?
      Îmi doresc din tot sufletul să fie așa… să se întâmple asta.. să ajung un bun specialist! Să ajut oameni. Să-i salvez.. să știu că am redat viață așa cum alții mi-au redat-o mie 😀

    • Frumos… pe 17 ianuarie unii au renăscut și alții s-au născut! La mulți ani frumoși. îți urez de pe acum!
      Îți mulțumesc din suflet pentru cuvintele frumoase. Apreciez. Vă mulțumesc tuturor care îmi sunteți alături de la an la an, fie virtual, fie în jurul meu de zi cu zi.

  3. Mi-aş permite să apreciez doar valoarea strict literară a textului. Ceea ce găsesc dincolo de cuvinte, cu toate reproşurile şi şuturile în coloană pe care risc să mi le iau, am să spun că nu-mi place. Nu găsesc nicio justificare nuanţelor cenuşii, tristeţii, dezamăgirilor, părerilor de rău. Niciuna. Ok, încercarea prin care ai trecut poate fi zugrăvită oricum, numai în roz nu. Dar a fost o încercare peste care ai trecut cu bine. Un obstacol pus nedrept în calea ta dar pe care l-ai depăşit. Te-ai născut a doua oară şi mulţi nu au avut această şansă. Mă uit în urmă şi, deşi nu sunt bătrân, rememorez imaginile colegilor de şcoală, liceu şi facultate care nu mai sunt. Primul avea doar 25 de ani şi un camion de vise şi speranţe. Stau şi mă întreb cum ar fi fost viaţa lui dacă un accident tâmpit de maşină nu l-ar fi omorât. Şi nu pot să îi creionez drumul pe care l-ar mai fi parcurs de atunci până astăzi în termeni clari, exacţi, bine conturaţi şi definiţi. Dar intuiesc că ar fi avut o viaţă frumoasă. Poate grea, poate plină de încercări, dar frumoasă. Dreptul la ea nu i-a fost însă acordat. Ţie, da. Foloseşte-l la maxim.

    • Îți mulțumesc că-mi apreciezi textul pentru valoarea lui literară pe care tu spui co o are. Mă încântă mult aceste cuvinte. Foarte mult.
      De dat șuturi nu-ți pot da niciunde. În primul rând din respectul pe care mi-l impune vârsta și în al doilea rând pentru că ai mare dreptate.
      Mama și tata îmi spun mere exact replica asta: „Te-ai născut a doua oară şi mulţi nu au avut această şansă”. Mă cutremur de fiecare dată când o aud… de data asta m-am cutremurat când am citit.
      Știu că ai dreptate. Știu că trebuie să mulțumesc și să mă bucur. Dar în perioada asta.. de 8 ani încoace, retrăiesc tot ce a fost. Mă doare și mă râcâie în profunzimea sufletului meu. Mi-aș fi dorit să am șansa la viață fără să trec prin toate astea.
      E cumplit să mori cu un camion de vise. Conștientizez. Și-mi pare rău pentru orice moarte de pe Pământul ăsta. Viața e prețioasă. Sufletul e prețios. Mă bucur că eu trăiesc împreună cu al meu camion de vise. Și mulțumesc tuturor celor care au contribuit la salvarea mea.
      Îți mulțumesc din suflet pentru comentariu.

      P.S. Ai copil aproape de vârsta mea. Eu îi spun tatălui meu mereu că-i bătrân. Deci..trage singur concluziile :)) (asta așa că să alung puțin tristețea.. sper să nu te superi pe mine)

      • Se spune, şi pe bună dreptate cred eu, că ai vârsta pe care simţi că o ai. Eu nu mă simt deloc bătrân, mă înţeleg perfect cu fi’miu fiindcă vedem lucrurile cam în acelaşi fel. Dacă mai spun că îşi bagă nasul şi atunci când îmi cumpăr haine aşa că, spre exemplu, ultimele două perechi de blugi pe care mi le-am luat, eu nu cred că le-aş fi ales dar le-am luat ca să scap de gura lui că „Nu fi, măi, gherţoi, aşa se poartă”, e clar că nici vestimentar măcar nu sunt tocmai bătrân. Aşa că nu e nicio supărare. 😛

  4. Din păcate m-am prins de la început că este vorba despre tine. Și eu am trecut printr-o cumpănă a vieții, am fost operat de zeci de ori și internat câțiva ani în spitale. Dar suferința fiecăruia e diferită și numai el știe ce lasă în urmă-i. Sunt sigur că ai rămas cu suficient curaj pentru a cere vieții ceea ce ți se cuvine, că te-ai întărit în tine. Ignoră data de 10 ianuarie și poate își va schimba și ea caracterul. Eu așa am făcut și mi-am dat seama că fiecare zi a vieții e un dar care merită apreciat.

    • Știu ce spui tu. Știu că trebuie ignorată. Dar într-un fel mă bucur pentru ea că trăiesc, alteori o urăsc din tot sufletul. Urăsc suferința provocată și amintirile-i urâte… și totuși, astea toate la un loc mi-au redat viața 🙂

  5. Ti-o spun verde in fata: ma bucur ca nu ai murit. Si nu esti singura… Pustiita pe dinauntru, poate. Nu am de unde sa stiu. Dar singura nu esti. Ne ai pe noi. Si chiar daca ti se pare ca vorbesc aiurea…doar ca sa ma aflu in treaba…sa stii ca nu o fac. Eu si ceilalti oameni care tin la tine (desi te cunosc de cand erai mica sau pur si simplu te-au intalnit doar o singura data)…iti suntem alaturi. Mai cu sufletul, mai cu trupul… Fiecare dupa posibilitati. DAR suntem aici. Nu esti singura!

  6. As spune ca imi pare rau si ca as vrea sa te ajut cumva, dar sunt de acord cu tine: cuvintele nu mai valoreaza prea mult. Cel putin nu in situatia data. Dar stii ce cred eu? Cred ca ar fi bine sa nu te mai divizezi singura… suflet, inima, copil, nebuna… da, poate ca esti compusa din parti, egale sau nu, dar stii ce conteaza? Ca esti un intreg. Iar cand vei reusi sa te accepti intru totul, sa te iubesti ca pe un intreg, vei proteja toate acele parti si te vei proteja si pe tine insati, ca tot iti puneai intrebarea… Stiu ca suna imposibil, ca poate iti pare un sfat exagerat de optimist, insa iti vorbesc din proprie experienta. Nici eu nu am reusit inca, dar cred ca sunt pe drumul cel bun. Si imbunatatiri sa stii ca se observa. Sper sa te ajute ce ti-am spus.

Spune-mi părerea ta!

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s