Vieți pierdute

În momentul de față nici măcar nu știu ce scriu. Totuși, am în minte de ceva ore ideea de ansamblu a acestei postări. Degetele îmi alunecă ca într-un dans de pe o tastă pe alta. Ușor. Fără putere. Fără nicio forță sau vreun chef de a-și mai exprima orice opinie. Orice idee. Orice părere. La ce bun? Oricum, eu și mulți alții ne irosim cuvintele acestea degeaba. Nimeni nu ne bagă în seamă și nu dă doi bani pe opiniile noastre, pentru că mai presus de ele se află interesele politice și nepăsarea.

incon

Nici nu știu dacă acum scriu cu ură, cu regret sau cu tristețe. Ori poate scriu sub efectul tuturor acestor sentimente combinate. Nu știu ce urăsc mai întâi. Nu știu nici ce regret mai întâi și nici măcar nu știu încotro să-mi îndrept tristețea. Sunt precum o busolă stricată. Mă uit în gol. Privesc pereții și caut pe ei și în ei un răspuns. Nu-mi arată nimic în afară de albastrul lor și petele albe. Sunt la fel de pustii precum îmi este și propria minte. Însă sunt buni drept companie.

Urăsc sistemul. Urăsc tot ceea ce înseamnă oamenii de sus. Aceia ce stau în birouri calde pe banii noștri. Urăsc moartea și o dată cu ea îi urăsc pe toți cei care o provoacă. Dar cui îi pasă de ura mea? Cine mă va asculta pe mine? Nimeni.

Ieri au murit doi oameni. Aurelia Ion, o tânără studentă în cadrul Institutului Medico-Militar și Adrian Iovan, pilotul. Au murit din cauza indolenței și a nepăsării. Dar nu neapărat a celor din conducere, ci a noastră ca popor. Căci, până la urmă noi suntem cu sutele de mii în țara asta și nicidecum ei. Noi le permitem să se joace cu viețile noastre și cu banii noștri. Și daci tu, acum, cititoru-le, ai chef să mă contrazici, îți poți lua frumos tălpășița.

Statul nostru este ocupat cu virarea milioanelor de euro în conturile BOR (bisericii ortodoxe române) pentru construirea Catedralei Neamului. Se vede ce v-a mântuit bunul Dumnezeu pe voi chiar ieri. Țara asta a pierdut două suflete nevinovate. Două suflete de care nu i-a păsat nimănui. Nici mie. Nici ție și nici celorlalți, căci niciunul din noi nu a făcut ceva. Nu s-a unit nimeni cu nimeni pentru a face ceva. Acum stăm și le plângem moartea. Iar la înmormântarea lor vor curge multe lacrimi și vor apărea multe regrete false. Ele nu-și aveau rostul, dacă statul român își punea echipamentele de ultimă generație în funcțiune, căci chiar după moartea celor doi s-a lăudat că le are. Dar că nu a dat ordinul să fie folosite pe motiv că:

nu puteam folosi echipamentul de detectare pentru că acela se folosește doar în cazul hoților nu și în astfel de cazuri (epic stupidity FAIL)

nu puteam trimite elicopterul SMURD pentru că acela este folosit doar pentru a salva oameni nu și pentru altfel de activități, declara unu de pe la minister. (second epic stupidity FAIL)

Și oameni ca ăștia ne conduc și au grijă ca țării să-i fie bine? Mi-aș dori să vă văd pe toți arși pe rug. Sau tăiați, în plină vară. Așa.. puțin câte puțin și lăsați să vă mănânce ciorile. Voi nu meritați închisoarea. Acolo-i mult prea bine. Ați avea mâncare.. căldură. Nu. Voi meritați o moarte cruntă. Voi.. toți aceia care nu i-ați ajutat. Toți aceia care v-ați învârtit în cerc în jurul lor pentru că sunteți incompetenți.

Investim în vile și palate, în timp ce elevii mor de frig în școli, în timp ce aeronavele noastre sunt de pe vremea bunicii, în timp ce dotările noastre sunt la pământ majoritatea. Cred că ar trebui să ne fie rușine ca stat. Ca popor. Ca tot.

Oamenii aceia, care sunt niște eroi pentru toți cei cărora le-au salvat viața, erau, dobitocilor (cei care au făcut declarațiile de mai sus), într-o MISIUNE DE SALVARE. Google vă stă la dispoziție dacă nu știți ce-i aia. Prelevau organe de la o femeie pentru a salva alte vieți. Iar voi.. voi i-ați omorât pe toți. Și pe salvatori.. și pe cei care nu și-au mai primit organele. Demisionați frate. Luați-vă tălpășița. Duceți-vă de vă sinucideți. Că pe voi, pe voi nu o să vă plângă nimeni. Pentru voi o țară întreagă o să petreacă. Noi plângem adevărații eroi, nu criminalii și incompetenții.

Aș spune multe. Aș vrea să spun mai multe. Dar ura mea e mult prea mare. Mi-a răpit cuvintele, iar cuvintele s-au lăsat răpite de ea. M-au părăsit. Au plecat și m-au lăsat în pustietatea gândurilor mele de regret, de tristețe și de ură. Un amalgam de sentimente și de neputință. Neputința că nici eu, la fel cum o populație întreagă nu a putut face nimic.

Toată stima pentru țăranul ce i-a găsit. Un țăran. Un om ce le-a auzit țipetele. Datorită lui nu au mai murit și alții. Căci voi nu doar ați omorât, ci ați marcat pe vecie viețile celor care au rămas în viață, nenorociților :).

Pentru cuvintele jignitoare nu-mi voi cere scuze în fața nimănui. Le merită.

16 gânduri despre &8222;Vieți pierdute&8221;

  1. Ai grijă de tine și stăpânește-ți furia, pentru că îți faci rău doar ție-ți. Nimeni din cei competenți și implicați nu o să fie afectat de ceea ce spui tu, eu sau alții ca noi. Pe de altă parte, în fiecare zi mor oameni la fel de nevinovați, tot din cauza celor care ne conduc, doar că acele victime sunt mai puțin celebre, nu-s salvatori și nici măcar doctori. Sunt oameni simpli, ca noi.

    • Nu-mi fac rău… mă descarc și-mi spun of-ul. Atât.. pentru că deși altora nu le pasă mie imi pasă.. și nu doar de ei că au fost mediatizaţi… ci și de ceilalţi. Am mai scris articole pe tema asta. Și poate dacă o să ne tot revoltăm o să se facă și ceva.. cândva

Spune-mi părerea ta!

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s