Regatul SuperBlog

Mă aflam într-o lume în care nu mă mai regăseam. Nu eram la locul meu. Nu simțeam că-i aparțin și nici că-mi aparține. Îmi doream totuși să-mi găsesc locul în lumea mea. Sau nu lumea mea, ci o lume a tuturor. O lume care să ne accepte pe toți și pe care să o acceptăm cu toții. O lume în care cu toții să vorbim aceeași limbă.

Am plecat din lumea mea. Am părăsit-o să-mi caut alta. Și-am mers așa prin păduri și peste dealuri, când pe drum, când pe lângă, până am ajuns în dreptul unor porți înalte care păreau că se termină în locul de întâlnire cu norii. Erau deschise, căci ulterior am aflat că de intrat poate intra oricine. De plecat e mai greu. N-ai mai vrea să pleci dintre ei și fericire.

(sursă imagine: Google Images)

Pășeam cu pași mărunți și-mi era teamă să trec dincolo de jumătatea ușii. Căutam din priviri lucruri care să-mi confirme pasul înainte sau înapoi. Pustiu. Nimeni. Liniște. Se ascunseseră cu toții și mă priveau din colțuri strategice. Mă analizau. Îmi urmăreau reacțiile ca să încerce să mi le anticipeze pe următoarele. Iar eu. Eu îi așteptam pe ei să apară de undeva, căci nu mi-aș fi dorit să fiu singură într-un regat pustiu. Îmi doream viață în jurul meu. Pășesc. Înainte. Și-aș fi vrut să pășesc înapoi, o pală de vânt m-a împins pe ușă înainte și nicidecum înapoi. Atunci, o fată vioaie m-a prins de mână și a făcut un semn ciudat prin aer. Creață, puțin mai înaltă ca mine a început să-mi spună că „românii știu românește”. N-am înțeles-o. Dar nici n-am contrazis-o. Cert e că s-au adunat toți în jurul meu și-mi vorbeau pe aceeași limbă. Mi s-a prezentat. Raluca. Raluca Cincu mă numesc și mă intitulez ca fiind „domnișoara știe tot într-ale limbii române, așa că aici corect s-o vorbești… ÎNȚELES?”. Am dat din cap, căci ce era să fac?

A luat apoi cuvântul un domn mai bătrânel, trecut prin timp, trecut prin viață, dar care și-a păstrat zâmbetul și fericirea pe chipul brăzdat de ani și vânt. Christian Hertzug pe numele lui.  Mi-a întins o mână  și mi-a oferit un loc printre ei toți. Un loc în SuperBlog la stadiul de învățăcel, căci ei îmi erau mentorii: partenerii SuperBlog. M-am uitat în jur. Atâtea zâmbete. Atâtea fețe luminate. Atâta fericire. Oameni frumoși în jurul meu. Oameni gata să-mi întindă o mână de ajutor atunci când aveam să cad. Îmi plăcea să mă pierd printre zâmbetele lor.

Brunetă. Înaltă. Zâmbitoare. Împăciuitoare. Se ascundea sub numele de Dana și-o Lalea. Lalici Dana. Când se afirmă ea, fie și printr-un gest, ceilalți se îndepărtează. Îi lasă cuvântul în întregime. M-a luat de mână și m-a invitat la plimbare. O plimbare prin regat, căci anul acesta ea era regina. Își câștigase acest drept în toamnă, iar acum aștepta să cedeze titlul din moment în moment unui alt blogger. Mi-a prezentat locurile. Oamenii. Ideile. Principiile. I-am cunoscut pe toți. Îmi găsisem în sfârșit lumea mea. O lume în care să mă regăsesc. O lume în care să înțeleg și să fiu înțeleasă. O lume în care să vorbim cu toții aceeași limbă, în care să ne împărtășim idei guvernate de aceleași principii. Am rămas. Oare voi mai rămâne?

***Acest  articol este ultimul din cadrul competiției Spring SuperBlog 2014!

29 de gânduri despre &8222;Regatul SuperBlog&8221;

Spune-mi părerea ta!

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s