Jurnal de tren – o altă zi

15 și 15. Mi-am părăsit iar orașul de 15 minute. M-am așezat în același loc în tren. Parcă-mi place mai mult priveliștea pe geamul ăsta. În jurul meu e verde. Mult verde. Iar undeva sus, în depărtare, dungi de albastru și alb se îmbină perfect.

Azi am descoperit două păduri prin care trec de fiecare dată. Dar parcă azi le-am văzut cu alți ochi, sub o altă formă. O altă înfățișare a lor mi-a întâmpinat privirea. Iar pe partea opusă… pentru prima dată m-am uitat pe partea opusă și am descoperit un sat, căci am observat case. Multe case și-o biserică. Care sat, nu știu. Sunt cam aeriană. Prima dată când am circulat cu trenul așteptam să ajung în gara din Rovinari, și-am scris despre o multitudine de gări până să ajung în Filiași și să-mi dau seama că Rovinarii erau pe altă linie. Sunt incultă din punct de vedere al cunoașterii tuturor satelor din Gorj.  Sau cel puțin eram. Acum am început să le mai cunosc după gări (și m-am uitat și pe Google Maps să văd exact în ce zonă, spre Craiova, în Gorj, se află satele astea).

O altă pădure. Altă verdeață. Alte nuanțe de verde. Alți copaci. Alte frunze și alt pământ încălzit de alte raze de soare.  Un câmp. Niște stâlpi de înaltă tensiune și niște bălți, căci în ultimul timp a plouat mult.

Azi am descoperit o nouă linie de tren pe lângă care treceam de fiecare dată. Mergea paralel cu trenul până în satul despre care tocmai v-am spus mai sus (al cărui nume nu-l știu). A fost mereu acolo, iar eu abia azi am observat-o. Așa se întâmplă mereu. Avem lucruri, persoane, lângă noi pe care nu le-am observat decât de la un anumit moment în colo. De ce? Nici măcar nu știu. Și eu mă întreb asta.

Pojogeni. Știu unde-i asta. Nu. Nu ne-am oprit. Gara asta nu a apucat să ne absoarbă din suflete și amintiri. Poate doar foarte puțin. Ăsta-i un tren personal cu mers de accelerat. Știu. Sună ciudat. Dar suntem în România. Țara tuturor ciudățeniilor. Iar cea mai mare ciudățenie la ora actuală este recrutarea tinerilor care nu au mai făcut armată și să-i trimită la război, în caz că se va produce unul, curând. Mă întreb sincer cum o să-i trimită pe front, când ei nici măcar nu știu să țină o armă în mână. Nu au rezistență și habar nu au cu ce se mănâncă un război, un front, o armă, lipsuri, chinuri, morți, armata în general. Oare? Oare cum s-or descurca? Probabil România ar fi o țară în care majoritatea bărbaților între 20 și 35 de ani vor muri într-un război pe care nimeni nu și l-a dorit.

M-am uitat iar pe geamul de vis-à-vis. O doamnă s-a întors la mine și a dat să se întoarcă brusc la loc de teamă să nu o privesc. I-am zâmbit. Și mi-a zâmbit la loc. Îmi place când fur oamenilor zâmbete. Sunt mai frumoși. Iar eu, cum nu mă hrănesc mai deloc cu mâncare, îmi place să mă hrănesc cu zâmbete. Multe zâmbete. E frumos să faci un om să zâmbească din nimic. Pentru un moment i-ai redat o clipă de fericire. Clipă care va rămâne întipărită pe vecie în suflet, căci cam așa stau lucrurile cu fericirea. Rămâne întipărită în suflet de fiecare dată și cam uită să mai iasă la suprafață, să se facă vizibilă. Să se afirme.

Un râu. Murdar. Nu știu de ce, dar în ultimul timp toate râurile sunt murdare. Cred că ploile au spălat din păcate și s-au scurs în râuri. Iar râurile sunt murdare. Ahh… ce gândire de copil am uneori. Dar îmi place și asta. E frumos să fii copil. Probabil e unul din cele mai frumoase lucruri de pe Pământ.

Păduri. Munți. Dealuri. Câmpii. Râuri. Nori. Cer. Ce frumoase sunt toate adunate într-un singur loc. Ce țară frumoasă avem. Îmi place să mă plimb cu trenul și să descopăr de fiecare dată o țară minunată, căci de fiecare dată observ altceva.  Descopăr altceva. Oare de ce nu o dezvoltăm. De ce nu o facem iubită de ceilalți? De ce vrem să o vindem? De ce nu o apărăm? De ce? Oare de ce noi nu o iubim, când ea ne iubește atât de mult? Și dacă ziceți că nu ne iubește, eu am să vă contrazic. Ne iubește. Altfel de ce ne-ar fi dăruit atâtea frumuseți de care să ne bucurăm și să profităm pentru a crea o țară cât mai prosperă?

Ce gânduri am pe tren. Ce întrebări îmi pun. Uneori și eu mă minunez de mine. Și mă minunez mult, nu așa puțin. Am ajuns la aproape una bucată mie de cuvinte în doar 15 minute și mă întreb cum am reușit, căci de obicei stau și două ore să scot idei pentru 500 de cuvinte. Sunt o ciudată. O mare ciudată.

Am mai trecut printr-o gară în care ne-am lăsat bucăți de suflete. Am hrănit-o, căci gările, cum de altfel am mai spus, se hrănesc cu sufletele noastre. Cu memoriile noastre. Cu amintirile noastre și poate chiar cu ale mele cuvinte din acest articol.

Oameni. Mulți oameni în tren. Îmi place să stau în vagoanele de tip salon (alea necompartimentate, cu câte două scaune față în față de o parte și de alta și despărțite printr-un culoar). Îmi place să fiu printre oameni și să-i observ. Să le analizez reacțiile. Să-i cunosc din priviri și gesturi. Îmi place uneori să mă și încarc cu stările lor. Adun mereu un amalgam de stări, de zâmbete, de cuvinte, de lacrimi uneori, de priviri triste și de gânduri abstracte. Unii se uită la mine într-un mod ciudat că scriu încontinuu. Alții îmi zâmbesc. Alții se uită absorbiți în telefone, iar alții se feresc de privirea mea când îmi ridic privirea și-și întorc brusc capul în altă parte. Pe ce-i din urmă nu i-am înțeles niciodată. Ce-ar avea de ascuns față de un om pe care nu-l cunosc și căruia nu i se adresează? Poate chiar și privirea? De ce și-ar feri privirea când se uită totuși la mine atunci când ochii mei sunt aplecați într-o carte, sau în laptop ori pe fereastră, căci de cele mai multe ori îmi place să-mi arunc ochii pe fereastră și să aștept de la ei imagini care să mă bucure sau întristeze.

Musculești. Aici am oprit. Acum gara asta se hrănește cu suflete. Nu știu de ce mereu mi-am imaginat că aici sunt multe muște, deși nu am văzut niciuna până acum. Am plecat și de aici. Am părăsit-o. Îmi pot arunca liniștită ochii din nou pe geam în speranța de a culege noi imagini. Noi trăiri. Noi sentimente.  Deși sunt atâtea momente în care imaginile nu mă dezamăgesc și mă încarcă cu frumos, sunt și momente în care sufletu-mi devine amar de atâta tristețe. Observ locuri lăsate în paragină. Locuri peste care timpul și-a lăsat o amprentă vizibilă. Timpul s-a hrănit cu ele, în timp ce oamenii le-au uitat. Atâtea locuri frrumoase. Atâtea speranțe pierdute, căci cu siguranță în locurile acelea au existat speranțe. Atâta nepăsare în jur.

Mă întreb oare dacă să mai scriu. Mă întreb oare dacă veți mai citi sau dacă ați ajuns măcar la aceste cuvinte și-ați descoperit emoțiile din spatele lor, căci da, în spatele lor se află emoții.

Oameni dincolo de geam. Pe câmp. Sapă. Muncesc. Dar se opresc pentru a ne privi și ei pe noi, cum noi îi privim pe ei. Unii ne fac cu mâna, alții doar se uită. Dar toți ne privesc. De ce? Habar n-am. De ce ar exista un motiv în toate? Ce, nu se pot întâmpla lucruri și fără motiv, lucruri care să vină cu adevărat din suflet, instantaneu? Oamenii caută mereu motive pentru lucruri, ca ele să se întâmple. La mine lucrurile se întâmplă și fără motiv, din pur instict. Și-mi place așa. E mai frumos. Mult mai frumos. Poate chiar mult prea frumos.

Dar gata. Poate că mai sunt multe lucruri de care mă voi bucura până la București, dar am să încetez cu scrisul aici. Cu siguranță poate nu va ajunge nimeni nici măcar la sfârșitul acestui articol. Și deși el a fost scris joi, într-o zi în care soarele încă mai domnea pe cer, el e publicat într-o zi de sâmbătă, într-un cadru bucureștean înnorat și ploios.

(***sursă imagini: arhivă proprie)

17 gânduri despre &8222;Jurnal de tren – o altă zi&8221;

  1. Ma intreb daca o sa ajungi si tu sa te saturi de drumul asta care mie mi se pare asa trist uneori. Acum doi ani eram atat de entuziasmata cand plecam de acasa si incepeam o alta viata aici in Bucuresti, dar se pare ca sunt mai atasata de casa decat credeam.

    • Nu cred că o să mă plictisesc. Nu cred că o să-mi fie dor de un oraș care nu-mi oferă posibilitatea de a evolua. Da. E un oraș frumos, plin de cultură, dar nimic mai mult. Tocmai de aceea am să revin cu drag mereu. Mă mândresc cu orașul meu din punct de vedere al culturii și al rezonanței lui în lume, nu doar în țară. Nu-mi e dor de casă niciodată. Am mai fost plecată de acasă. Sunt obișnuită să petrec timp pe drumuri, prin alte locuri. Îmi place asta. Mie îmi place să descopăr. Nici în București nu am să stau o viață. Am de gând să plec și de acolo, cândva. Dar de plimbat eu nu am să mă plictisesc niciodată, pentru că mereu descopăr ceva nou, lucru care îmi place la nebunie.

Spune-mi părerea ta!

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s