Dimineți imperfecte, frumoase, autentice

Nu sunt părinte. Dar am de gând, ca într-un viitor îndepărtat, să fiu. Aș putea spune că sunt încă un copil, unul necopt la minte, căci la cei aproape 20 de ani pe care îi am, cu siguranță nu sunt destul de matură încât să pot lua cu brio viața în piept, așa… într-o clipită. Iar dacă aș păși dintr-o dată în maturitate și în propria mea responsabilizare cu toate cele, cu siguranță, dacă aș reuși să fac față, aș face cu greu.

În jurul meu observ copii, de vârsta mea sau chiar mai mici, care au devenit deja părinți. Mă întreb adesea cum e să fii un copil cu copil. Încă nu am găsit o un răspuns pentru această întrebare și nici nu este acest subiect cel despre care vreau să vorbesc astăzi, despre care vreau să-mi las cuvintele să se înșiruie aici.

În mass-media se promovează ideea de părinte perfect. Eu însămi susțin ideea în fața părinților mei și le spun mereu că nu am să-mi cert vreodată copilul. Și da. Știu că acesta-i un lucru total imposibil. Parentime propune însă analiza acestui fapt și demonstrarea contrariului, căci perfecțiunea nu există. Există imperfecțiunea prin crearea absolutului de perfecțiune. Astăzi mi-am întrebat părinții ce înseamnă să fii părinte, căci din perspectiva mea de copil, să fii părinte nu părea să semnifice mare lucru. Răspunsul mamei a fost scurt și simplu: „Greu, dar frumos!”.

Din perspectiva mea de copil, e ușor să fii părinte poate și pentru că nu știu ce înseamnă greutățile. Ce înseamnă să alergi dintr-un loc în altul pentru a plăti niște facturi, a cumpăra mâncare și a satisface niște nevoi. Nu știu ce înseamnă pentru că nu am trecut la pasul de a mă întreține singură. Dar chiar dacă sunt conștientă de greutatea fiecărui părinte în parte de a alerga între momentele de afecțiune alături de copilul său și job, nu pot simți cu adevărat greutățile din spatele părinților.

Și totuși, cum poate fi frumos, dar greu, pentru un părinte, să-și crească propriul copil? Părinții, cu siguranță, nu sunt perfecți. La fel cum nu suntem nici noi, copiii. Părinții se luptă. Cu societatea, căci ei deja au cunoscut-o de ceva timp, dar și cu noi. Iar noi cred că le dăm cele mai mari bătăi de cap.

Diminețile părinților mei, de când am apărut eu în viața lor, sunt mai speciale. Așa imperfecte cum sunt ele. Dar sunt frumoase și autentice, căci fiecare dimineață e diferită de o alta. Sau cel puțin mie îmi place să cred că așa este. Diminețile părinților mei se limitează între chinuitul de a mă trezi pe mine și a mă convinge să mă ridic din pat, cât și reușita acestui fapt. De cele mai multe ori eșuează, mai ales în ultimul timp. Părinții mei nu sunt perfecți. Părinții mei mă ceartă și asta nu pentru că nu mă iubesc, ci doresc să mă ferească de o suferință. De o dezamăgire. Părinții mei mă iubesc, la fel cum majoritatea părinților își iubesc copiii, căci până la urmă suntem o parte din ei. De cele mai multe ori părinții ne se par absurzi, căci atât noi, cât și ei, tindem să credem că deținem dreptatea și adevărul absolut, când, de fapt, acestea sunt undeva la mijloc, printre opiniile noastre.

Să fii părinte nu e floare la ureche. Te întrebi mereu unde ai greșit când copilul tău nu urmează pașii pe care tu i-ai îndrumat. Te întrebi unde ai greșit când propriul tău copil greșește. Și te întrebi zi de zi ce ar trebui să faci pentru copilul tău, astfel încât acesta să te aprecieze atât pe tine, cât și eforturile tale de a-i oferi poate tot ce ai mai bun de oferit. Să fii părinte e frumos atunci când îți vezi copilul zâmbind și când vezi, de fapt, cum părți din tine trăiesc sub o altă formă de viață. Să fii părinte e frumos. E minunat. E minunat să i te oferi cuiva cu toată ființa fără să-ți pară într-un fel rău și să primești toată iubirea înapoi, căci o primești. În felul nostru dăruim părinților iubire. Știu că o facem.

Părinții noștri se luptă între job și casă. Între noi și job. Părinții au frământări. Părinții au suferințe. Iar părinții noștri ar trebui apreciați pentru fiecare sacrificiu făcut pentru noi. Pentru fiecare strop de suflet oferit și pentru fiecare lacrimă vărsată asupra suferinței noastre pentru a o alina. Părinții merită statui pentru sacrificiul oferit nouă, că un părinte, în imperfecțiunea lui, ne oferă nouă momente de fericire, protecție, iubire. Și noi, cât și ei, suntem ființe umane, ființe care greșesc și care sunt perfecte în imperfecțiunea lor. Un părinte nu poate să nu-și certe copilul, căci prin ceartă el crede că-i îndreaptă pașii. Un părinte nu poate fi lapte și miere, la fel cum un copil nu poate fi un sfânt. De ambele părți se greșește, căci din ambele părți se învață. Dacă totul ar fi perfect, cine de la cine ar mai învăța? Cum am mai evolua, cum ne-am dezvolta? Imperfecțiunea e necesară pentru crearea frumosului și autenticității lui.

12 gânduri despre &8222;Dimineți imperfecte, frumoase, autentice&8221;

  1. atât noi, cât și ei, tindem să credem că deținem dreptatea și adevărul absolut, când, de fapt, acestea sunt undeva la mijloc, printre opiniile noastre
    Sunt chiar cuvintele tale și-mi vine să spun: „Iată, acesta este adevărul absolut!”.
    În rest nici nu mai cred că pot comenta, căci adevărul se află undeva, printre opiniile noastre! 😉

  2. Nu stiu ce sa zic cand vine vorba de parintele perfect si mass media .Eu cred ca noi nu avem modele , nici macar modele de parinte perfect.Tot ceea ce vad eu in reclame , filme si altele sunt mame zugravite fard si tati care au bani si aduc jucarii copilului acasa.

Spune-mi părerea ta!

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s