Singurătate

Astăzi nu am chef de scris. Dar totuși o fac. Scriu ca să vă spun că nu am chef de scris. Azi am chef de orice altceva. Și prin orice altceva înseamnă că am chef să stau într-un colțișor al meu, întunecat, printre gânduri și poate niște lacrimi. Azi am chef să stau eu cu mine, cu mintea și cu sufletul meu. Azi n-am chef de nimeni. Azi nu am chef nici măcar de mine, dar de mine nu prea pot scăpa. Am încercat, recunosc. Dar nu mi-a ieșit. Nu m-am putut arunca niciunde să rămân în singurătatea absolută. Poate și pentru că absolutul nu există și nici nu va exista niciodată decât ca un pur concept de referință.

Postul ăsta nu va fi lung. Nici nu are de ce să fie. Nu spun nimic concret, interesant pentru cineva. Nu-i interesant nici măcar pentru mine. Dar eu cel puțin, spre deosebire de cei care veți citi acestea, mă regăsesc printre cuvinte și emoțiile lor.

Blogul meu. Jurnalul meu. Voi scrie. Cuvinte. Fără sens. Fără să prezinte vreun interes. Voi scrie în jurnalul meu. Voi scrie. Dar ce voi scrie? Ce să vă spun? V-aș pune litere la întâmplare, dar mă tem că ar ieși tot ce a ieșit și mai sus. Tot litere la întâmplare am pus. Ele însă au emoții, iar cele de mai jos poate nu ar mai avea.

Titlul ăsta, al articolului zic, nu vi se pare prea banal? Dar parcă ilustrează tot ceea ce am scris eu până acum. Parcă într-un singur cuvânt se regăsesc toate celelalte cuvinte. Sau e doar impresia mea? De obicei am impresii eronate și care nu au nicio tangență cu adevărul. Se întâmplă des. Poate chiar mult prea des. Mă conformez. Sau cel puțin încerc să o fac.

Atâtea cuvinte, când, de fapt, putea fi unul singur. Sunt curioasă dacă voi ați înțeles ceva, sau doar eu am problema asta și uneori nu înțeleg nimic din ceea ce scriu. Se mai întâmplă și asta de atâtea și atâtea ori. Mă conformez însă și cu acest aspect din viața mea. Nu toți avem norocul să întâlnim perfecțiunea din imperfecțiune. Mai sunt și bătuți de soartă, așa ca mine. Desigur. Glumesc. Dar nu pun ironie în toate cuvintele. Restul sunt așa cum trebuie să fie de fapt. Reale. Pline cu emoțiile și trăirile lor. Cuvinte, ca toate celelalte… și totuși atât de diferite.

Ahh… câte sentimente într-o singură stare. Și câte stări. Cum pot exista toate? Ce întrebări stupide și fără sens. Ce cuvinte înșiruite. Promit ca mâine să n-o mai fac. Dar am să o fac altădată, căci parcă îmi place și mie să scriu așa. Când sunt tristă mă relaxează. Cuvintele sunt singurele pe care pot și vreau să le accept în dorința mea de singurătate. Iubesc cuvintele, căci ele pot căpăta orice formă de alinare. Pot cuprinde fiecare sentiment în parte și se pot mula pe propria-ți simțire de fericire sau tristețe. Cuvintele sunt atât de complexe în simplitatea lor. Pot căpăta atâtea și atâtea forme. Atâtea și atâtea stări. Poate chiar de asta îmi place să scriu. Cuvintele sunt o parte din mine. Din sufletul meu. Din gândurile mele. Din trăirile mele. iar ele, de fiecare dată, se mulează perfect pe starea mea. Sunt aderente oricărei forme pe care sufletul meu o adoptă. Și asta îmi place. Mă fascinează. Și mă face să le iubesc. Să le iubesc atât de mult încât au devenit o parte din mine. Cuvintele sunt drogul meu. O sursă de viață de care nu aș putea să mă separ vreodată.

Gata. Atât. Sfârșesc aici. Am scris destul. Îmi iau cuvintele și le închid în mine. Plec cu ele în colț, spre singurătatea mea. Plec cu gândurile mele. Dar promit să le deschid porțile de fiecare dată și să le las să se aștearnă cum vor aici.

12 gânduri despre &8222;Singurătate&8221;

  1. Singuratatea si omul! Probabil ca scriem doar pentru ca nu avem ce face! Sau poate ca singuratatea e mai usor de suportat cand scriem. Stranietate si culoare gri de suflet macinat de dor. Sau poate doar de plictiseala, de naluci inexistente, de lupte interioare. Imi place cum scrii! Spor!

  2. prea întunecat şi mă întreb de ce… în fond omul este un animal solitar în esenţă, în ciuda tuturor însoţirilor lui părelnice. iar scrisul… când ţi-e dată patima asta, rar ajungi să mai întrebi de ce… e ca un izvor ce-şi caută matca.

    • Îmi plac mereu cuvintele tale, deși, uneori, sunt așa de greu de înțeles. Totuși, găsesc în ele sensul. Cu greu, dar îl găsesc.
      Știu că ai dreptate. Practic, fiecare are dreptate în opinia sa, dar întrebările mele continuă să apară fără încetare. De ce? Habar nu am!

      • cuvintele mele… sunt şi ale tale. 🙂 drept e că modul de „distribuiţie în scenă” diferă.
        sunt uşor de înţeles dacă deschizi uşa potrivită. 😀 pe cuvânt…

      • Mă bucur dacă le înțelegi și mă bucur pentru fiecare om în parte care îmi înțelege cuvintele. Înseamnă că reușesc ceea ce-mi propun, adică să trec dincolo de monitorul fiecăruia 🙂

  3. Solitudinea este un risc asumat al celei mai mari aventuri : patrunderea misteriului sinelui…Este pe cat de minunata, pe atat de riscanta…Vei descoperi o multime de „ciudatenii” la inceput…Sunt ale tale…chiar daca au fost bagate sub pres. Apoi va fii din ce in ce mai captivant…Dar fiecare trebuie sa se descopere SINGUR in cea mai deplina solitudine spirituala…
    Solitudine…fericita…

Spune-mi părerea ta!

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s