Descoperind Gorjul… prin păduri

Astăzi, m-am trezit de dimineață, cu un chef nebun de a face fix nimic. Stăteam așa, întinsă în pat, cu ochii în pernă, iubindu-mă cu patul. Că de… fiecare cu ce poate, nu?big grin

Și uite tu, cititorule, cum scumpul și dragul meu tată, îmi schimbă tot programul meu, bine pus la punct de altfel, de a face fix nimic, că na… nu e ca și când vine bacul, ori admiterea. I se năzărește lui, așa, din senin, să ieșim cu bicicleta. Iar eu, în inconștiența și somnolența mea, am acceptat.  Și uite cum trec eu prin chinurile vieții, alea de a mă ridica din pat și a mă convinge să pun costumul pe mine.. și de ce nu, să ies și afară, să iau bicicleta la pedale… și hop, către necunoscut.

Ne-am întâlnit cu-un grup. Iar direcția, Tismana. Munte. Verdeață. Răcoare. Exact ceea ce și-ar fi dorit orice nebun sub arșița soarelui. Adică noi. Drumul ăla mult prea încintat, ne-a abătut de la el. Și ne-a făcut să ne îndreptăm spre păduri. Păduri, aparent cunoscute, cu un singur drum, ce avea să ne scoată, pe la umbră de pădure, undeva aproape de oraș. Dar nu, nu a avut. Că de ce ar ține karma cu noi? Sau de ce ar fi Universul alături de noi? Nu-i așa că n-au niciun motiv? Exact. Exact așa ziceam și eu.

CAM02800

Drum asfaltat. Drum pietruit. Drum de drum (adică din ăla cu pământ și bla bla bla, gropi și bla bla bla.. știți voi). O baltă. Și un deal (mama lui de deal că am scos limba). Și un platou așa de fain și întins. Credeam că Raiul a coborât pe pământ și nu mai avea să urc în vecii vecilor, amin. Poate doar să cobor. Și-am coborât. Și-am coborât. Atât de mult și-atât de jos… într-o vale frumoasă, cu mult desiș, plină de rugi și șerpi, care trebuia trecută dintr-o parte într-alta peste râu(sau prin- a depins de norocul fiecăruia). Și cum eu sunt așa, minionă, drăguță și adorabilă, am trecut fără să mă ud și fără să-mi car bicicleta (mulțumesc Daniel batting eyelashes). Și-am continuat căutarea unui drum, ba prin boscheți, ba peste dealuri, ba peste apă (iar și iar și iar), ba prin alți boscheți și alte potecuțe cu iarba peste mine de mare, până am ajuns în grădina unui om, om care, ne-a lăsat, pe noi, rătăciții, să-i traversăm curtea spre drum. Și Evrikaaaaa!!!! Drum găsit, după multe ore de rătăcit. Și nu. Nu știam drumul și nici încotro ne îndreptam. Dar de îndreptat ne îndreptam sigur!

Și pe principiul, poate oare să meargă mai prost? Da, poate! În glorioasa mea încercare de a urca o pantă cu nămol, am picat pe jumătate în el și mi-am rupt o cască. Și da. Trebuia să amintesc asta aici. Era casca mea de suflet. Care s-a dus în nămolul vieții. Of. Casca mea (nu sună asta ca o manea?).

Iar dacă vreți mai multe poze, ete că n-am. N-am făcut mai multe. Iar acum, somn de voie, alături de scumpul și dragul meu pat. Iar voi, voi faceți-vă timp să redescoperiți natura, la fel cum noi am redescoperit păduri, drumuri, trasee, ape. Redescoperiți păduri, munți, ape, oameni, zone, nori, sentimente, trăiri. Practic, redescoperiți și o altă formă de viață. Și spun redescoperire, pentru că ea a existat mereu acolo, nu a fost inventată pe loc. Doamne. Se putea să nu filosofes. Semn clar că am nevoie de saltea și-o pernă sub cap.

4 gânduri despre &8222;Descoperind Gorjul… prin păduri&8221;

Spune-mi părerea ta!

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s