Cum m-am lăsat cucerită…

Pentru început, vreau să vă spun că azi, oficial, în sfârșit, a început SuperBlog, ediția de toamnă. Și, cică se anunță probe foarte faine.

Cum totul are însă un început, să începem cu el, nu? Prima probă, cea din deschidere, este propusă de cei de la Farmec, iar ei sunt curioși cum ne-ar plăcea nouă, celor de genul feminin, să fim cucerite și cum arată vânătorul nostru modern. Și, cum eu am fost deja cucerită, iar dacă m-aș apuca să scriu o altă modalitate prin care mi-ar fi plăcut să fiu cucerită, ajungând să-mi sară în cap și să se bosumfle tot, mai bine vă spun cum am fost cucerită, nu? Adică să împac și capra și varza, cum ar veni.

Să-ncepem povestea, zic!

Se făcea că era o zi frumoasă de-nceput de vară. Floricele. Păsărele. Și alte d-astea, mă trezeau în fiecare dimineață. Era duminică. 8 iunie. Iar scumpul meu tată, îmi zice să mergem și noi cu grupul, cu bicicletele. Și-am mers. Și când a fost să facem cunoștință, a fost cam așa:

Eu, sfioasă, i-am salutat colectiv, iar ei, înfipți, au venit, pe rând, la mine.
-Bună, eu sunt Adriana.
-Bună… îmi pare bine, Daniela. 😀
-Bună, eu sunt Nicoleta.
-Bună… îmi pare bine, Daniela. 😀
-Bună, eu sunt Florian.
-Bună.. îmi pare bine, Daniela. 😀
Și nu în ultimul rând, a venit și el. Doar că, fix atunci, a început să cânte melodia, destul de tare, în căștile mele. Și tot ceea ce am auzit a fost:
-Bu… … … …(Well I took a walk around the world… – Kryptonite, 3 Doors Down)
Manierată fiind, observând ritualul celor din jur, mi-am dat seama că probabil s-a prezentat și el, așa că i-am răspuns politicos:
-Bună… îmi pare bine, Daniela. 😀

Apoi, ne-am urcat pe biciclete și am plecat. Am pedalat prin patria Gorjului și ne-am bucurat de aerul oxigenat al pădurilor din împrejurimi. Iar eu, de câte ori îl vedeam pe acolo, prin preajmă, îl catalogam drept: tipul în tricou galben al cărui nume nu l-am auzit… meh, cui îi pasă, Pământul oricum continuă să se învârtă.

Intrați noi prin păduri, ne-am cam pierdut. Adică nu știam cum să ieșim în sat, fără să ne întoarcem și fără să urcăm dealul pe care tocmai îl coborâsem. Așa că am încercat, de mai multe ori, să trecem un râu și să încercăm să găsim, pe celălalt mal al lui, vreo cărare care să ne ducă spre sat. Și, pentru că el nu era ca și când își avea propria bicicletă de cărat în spate, atunci când trecea râul, venea să-mi care mie bicicleta. Și aveam atunci impresia (am și acum, dar asta-i altă poveste), că el nu înțelegea semnificația cuvântului nu, atunci când îi spuneam: „Nu, mersi! Pot să-mi car singură bicicleta. Iar dacă nu, am un tată care să o facă!”. Iar el, el ce decizie a luat? Ei bine, asta: „Ok. Cum zici tu.”. Apoi a pus mâna pe bicicletă și mi-a trecut-o pe celălalt mal. Și a făcut asta de fiecare dată când am trecut râul. Iar până să mă dumiresc eu ce parte nu a înțeles din ce i-am spus, ori ce am formulat eu greșit, el era deja acolo, drept stâlp de susținere atunci când voiam să trec și eu, liniștită, râul.

Cred că încă nu înțelegea pe atunci, asta:

farmec

Dar a avut timp să înțeleagă pe parcurs. Știți, e ca în reclama aia:

-Pot să încerc și eu? (în cazul lui: „să te vânez?”)
-Nu.
-De ce?
-Nu cred că ești pregătit încă. (Adică, dragul meu vânător, mai ai mult până să poți să vânezi o căprioară ca mine.)

Dacă vă întrebați cumva dacă am mai ieșit din pădure, ei bine da.. am ieșit. Altfel nu m-aș fi aflat, aici, în fața tastaturii, să vă scriu vouă aceste rânduri. Am ieșit, cu greu, prin curtea unui om. Am dat buzna, prin curtea omului, prin grădina din spate și am ieșit în uliță. Ne-a lăsat săracul, că ne-a văzut tare amărâți și neștiind de noi.

Ziua aia însă, s-a terminat. Iar fiecare, pe bicicleta lui, s-a îndreptat către casă, fără ca eu să-i fi știut numele. Atunci, nici că mă interesa. Pentru mine rămânea tipul cu tricou galben, pe care dacă l-aș fi întâlnit pe stradă nici măcar nu l-aș fi recunoscut. Pentru că da, nici măcar fața nu i-o reținusem. Tot ceea ce știam era că purtase un tricou galben. Și că fusese stresant.

Povestea însă, după cum bine vă dați seama, a continuat. Căci vânătorul nostru este modern. Dotat cu Facebook. Și înarmat cu multe like-uri. Atâtea cât să-mi blocheze Facebook-ul și să-mi umple News Feed-ul cu enșpe mii de notificări. Cred că a lăicuit chiar și pozele în care nu eram. Nici măcar să-l fi scos din lista de prieteni de pe Facebook, n-aș fi reușit. L-a blocat la propriu. Și, atunci când a încetat, m-a făcut să exclam: „Ieeeei. Ți s-a stricat mouse-ul!!!”. „Nu. Doar întorceam cartofii în tigaie.”. Iar o altă rafală de gloanțe de like-uri s-a năpustit asupra mea. Cum să mai și supraviețuiești, într-o astfel de atmosferă?

A început apoi să mă invite în oraș. Iar eu îi tot spuneam că da, sigur, ieșim. Deși, sincer, n-aveam nici cea mai mică intenție să fac asta. Până într-o zi. Când am început să ieșim în oraș. Iar el insista să mă aducă acasă, deși eu îi spuneam tare și răspicat că nu am nevoie. M-am obișnuit însă și am înțeles că turcul, turc rămâne. Când nu pricepe ceva, nu pricepe și pace. În cazul lui, nu pricepe semnificația cuvântului „nu”. M-a cucerit, într-un fel atipic, fiind născut pe 13. Același 13 ca și al meu. Și chemându-l Daniel. Aproape la fel ca pe mine, doar că numele meu mic, mai are în plus… un „a”. A fost simplu. A fost el. Cel care e și acum. Un copil, în ambalaj de adult, al cărui trandafir se păstrează și azi, după multe luni, la fel de frumos cum mi l-a dăruit.

farmec

10 gânduri despre &8222;Cum m-am lăsat cucerită…&8221;

Spune-mi părerea ta!

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s