Animale.

Astăzi scriu de dimineață. Și am ajuns la concluzia că-mi place mai mult să scriu de dimineață. Am parcă restul zilei neocupată de gândul: „ce să abordez în articolul de azi”, până seara târziu când mă apuc, într-un final, să scriu. Și cred că ăsta-i avantajul bloggingului: scrii constant, dar scrii când vrei, fără să te oblige în vreun fel ceva, sau cineva, să scrii la o anumită oră.

În dimineața asta m-am trezit cu gândul de a face o introducere aparte, iar drept dovadă stă chiar introducerea de mai sus, ca mai apoi să continui cu celălalt gând al meu și anume de a scrie despre animale. Nu se prea leagă cele două, nu? Ei bine, mintea mea trezită de dimineață este de altă părere, după cum de altfel se și vede.

Se spune că animalele sunt mai bune ca oamenii. Au sufletul mai curat. Nu judecă. Nu condamnă. Nu ceartă. Suferă în tăcere și îi sunt cel mai bun prieten al omului. Desigur, au și ele momentele lor de revoltă, ca orice ființă vie. Însă cazurile sunt drastic mai mici decât la oameni. Oamenii gândesc prea mult. Mai mult decât animalele. Aruncă cuvinte aiurea. Jignesc. Judecă. Condamnă. Și asta fără să înțeleagă cu adevărat motivul pentru care o fac. Tocmai de aceea, uneori, animalele sunt superioare omului. Ele nu pot arunca cuvinte supărătoare, care să rănească sentimentele celuilalt. Ele cel mult scot un sunet trist. Și cam atât.

tristete

Nu de mult am avut un câine pe nume Negrilă. Și nu, nu era nicidecum negru. Era alb-gri cu pete negre. Un ciobănesc mioritic care, în două picioare, trecea ușor de 2m înălțime. Câinele ăla m-a iubit. Ar fi fost în stare să aline orice suferință și să-mi șteargă orice lacrimă. Și asta nu mângâindu-mă. Ci doar stând acolo lângă mine. Uitându-se cu ochii lui mari și plini de dragoste, la mine. Luându-mă în brațe căci, uneori, știa să îmbrățișeze mai bine și mai frumos decât un om.

Odată, pe vremea când eu eram într-o operație. El s-a urcat pe o mașină în curte și a început să urle. Bunicu meu n-a mai suportat urletele lui și a plecat de-acasă. M-a bucurat fericirea lui când m-am întors. Era dulce și iubitor. Și spun era, pentru că nu mai e. A murit de bătrânețe și cred că și de boală. Nu-i mai era bine în ultimul timp, iar în orașul meu nu sunt clinici veterinare cum sunt în alte orașe mai mari. Așa că am încercat să-l vindecăm cum am știut mai bine. Și cum ne-am priceput. Și după indicațiile vecinului veterinar.

Cred că tărie că, în fiecare oraș, ar trebui să existe clinici cu personal precum www.fanvet.ro. Oamenii de acolo se vede că iubesc animalele și știu exact cum să le trateze. Cum să aibă grijă de ele. Și dacă oamenii merită îngrijiri medicale, cu tot cu răutatea lor, animalele de ce nu ar merita pentru sufletul bun pe care îl au? Ele de ce să nu aibă parte de tratamente? De alinarea suferinței? Ele de ce nu ar merita să trăiască mai mult și să învingă boala? Și ele fac parte din lumea noastră și de pe Pământul ăsta. Trăim împreună. Și, dacă Pământul și Universul ne suportă pe toți, noi de ce nu am putea suporta și îngriji niște animale mai bune ca noi?

8 gânduri despre &8222;Animale.&8221;

  1. Superba postare, felicitari. Chiar daca e un advertorial, asta nu scade calitatea articolului, dupa parerea mea. M-a emotionat nespus povestea cainelui tau, pentru ca m-a facut sa ma gandesc la propriul meu animal de companie. Am o pisicuta tare dragalasa, care in unele momente ofera mai multa afectiune decat sunt capabili sa ofere unii oameni toata viata. Si sincer, nu stiu ce m-as face fara ea.

Spune-mi părerea ta!

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s