Cum mi-am distrus vederea

Eu închei anul povestindu-vă o întâmplare. Nu din 2014. E ceva mai veche. Dar are legătură și cu anul ăsta care tocmai se încheie și pe care îl ducem la bun sfârșit. Sau cel puțin credem că-l ducem la bun sfârșit. Pentru mine este de fapt o altă zi. O altă lună care începe. Nu are nimic special. Continui cu aceleași planuri pe intervale bine delimitate în timp și spațiu. Și nu sunt planuri neapărat pentru 2015. Ci pentru viitor, căci viitorul poate însemna chiar și secunda următoare, nu neapărat un an nou, o altă lună, ori o altă zi. Viitorul este cel pe care-l privești în față și-l lași mereu în urmă. Viitorul este secunda din fața ta.

Dar să revin la povestea mea. O poveste de la sfârșitul clasei a VI-a, poveste care și-a lăsat o amprentă vizibilă până și în ziua de astăzi. Și asta nu-i nicidecum din fericire, ci din păcate, căci povestea asta este despre cum un medic oftalmolog mi-a distrus parțial vederea.

Prin clasa a VI-a aveam ceva probleme și amețeam. Așa că ai mei s-au gândit să mă ducă să-mi fac toate analizele, printre care și cele oftalmologice. Și m-am dus, că doar ce era să fac? Am intrat pe ușa cabinetului, cabinet care era în același loc cu magazinul „Ochelari vedere  – …. nu mai știu cum”, m-am așezat pe scaun și am început să-i spun ce văd prin lentile. Iar eu, până la lentilele alea cu dioptrii foarte mari, vedeam la fel de bine și de clar prin toate. Dar medicul oftalmolog a considerat că am nevoie de dioptrii. Iar mama, grijulie de fel, a zis că al ei copil trebuie să aibă cei mai buni ochelari. Și i-a scos în 2008 la vreo 8 milioane: aveau protecție pentru calculator, protecție pentru soare (se făceau negri), protecție nu știu de care, ramă flexibilă etc. Cert este că toate astea au dus la un preț destul de mare pe vremea aceea. Iar când mi-a adus ochelarii un prieten de-al tatei, nici măcar nu a vrut să mi dea mie. A zis că îi dă maică-mii, la cât sunt de scumpi. Măcar să nu-i stric eu din prima.

Și uite așa am început eu să port ochelari de vedere. În prima perioadă a fost destul de ok. Îmi plăcea și mă simțeam bine cu ei. Apoi, cam la o lună de zile, au început să mă doară ochii. Și capul. Și mă dureau atât de tare încât efectiv nu mai suportam ochelarii.

I-am spus mamei (cea mai mare greșeală din lume). Mă forța să port ochelarii. Și-mi spunea că tocmai de asta mă doare. Că i-am tot dat jos. Desigur, asta până când am ajuns la București, la o clinică privată și, la control, mi-au spus că eu n-am avut vreodată nevoie de ochelari. Dar m-au felicitat pentru că în cele șase luni de zile mi-am distrus vederea, purtându-i. Iar eu, fericită, i-am aruncat mamei o privire de învingătoare și de: „Ți-am spus eu că n-am nevoie de ei și că nu-s buni și că mai rău îmi fac!!!!”. Dar na.. părinți.

Și uite așa, dragul meu cititor, am ajuns eu să nu mai văd să citesc cum trebuie. Și cred serios că ar trebui să mă duc la un consult, cât de curând. Poate acum chiar am nevoie de ochelari :)).

Până atunci, vă urez un An Nou cât mai fericit, mai bun decât precedentul și plin de împliniri pe toate planurile. SĂ vă aducă 2015 toată fericirea pe care nu v-a adus-o 2014.

12 gânduri despre &8222;Cum mi-am distrus vederea&8221;

Spune-mi părerea ta!

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s