Universul meu pe-o singură stradă

Știți voi oare momentul acela în care ne dorim cu toții să evadăm din propria lume, o lume care ni se pare deseori întinată de grijile și problemele vieții? Cu siguranță că-l știți. Cu toții îl știm de fapt căci, mici sau mari fiind, trecuți sau nu prin încercările vieții, căutăm mereu o altă viață. Sau dacă nu mereu, măcar din când în când. Căutăm alte probleme care să nu fie nicidecum ale noastre, ci ale altora, exclamând mereu „Vai, săracii!” și bucurându-ne parcă de existența problemelor în viața lor și nicidecum a noastră. Suntem mereu în căutare de altceva. Nu însă întotdeauna îl și găsim. Eu însă mă simt o fericită. Sunt bucuroasă că mi-am găsit evadarea. O spărtură din mintea mea, care duce pe o stradă dintr-un alt Univers.

Sursă poză: fanpop.com

Sunt singură pe-o stradă pustie. De fiecare dată aceeași stradă. Așa se și numește: Strada Pustietății. Dar mă ghidez mereu după lumina din colțul ei. Merg cu pași mărunți și mă pregătesc să dau colțul la propriu, dar nu pentru a mă întâlni cu moartea, cu ea am să mă întâlnesc eu mult mai târziu, ci pentru a mă întâlni cu imaginația. Dau colțul și citesc, ca de fiecare dată, plăcuța: „Strada Ficțiunii. Bine ați venit! Sperăm să nu mai plecați niciodată.”. Aici îmi găsesc Universul. Celălalt Univers al meu. Universul meu de pe-o singură stradă.

Îmi amintesc, aproape întotdeauna, când iau colțul Străzii Pustietății spre Strada Ficțiunii, cum am ajuns să-mi port pașii într-acolo pentru prima dată. Și, mă gândesc cum în alte Universuri paralele, dar totuși pe aceeași stradă, Strada Ficțiunii, mai circulă alte mii de oameni, fără a ne întâlni unii cu alții. Circulăm poate chiar în același moment, prin același loc, independenți unii de alții. Iar asta doar pentru că imaginația noastră este diferită. Vedem, citim aceleași lucruri, dar le percepem cu totul altfel. Aceeași Stradă a Ficțiunii, văzută în mii și mii de feluri, în mii și mi de culori amestecate diferit, ale mele, ale tale, ale lor, ale noastre, ale tuturor. Nu-i acesta un lucru cu adevărat minunat?

Sursă Poză: Editura All

Revenind la primii mei pași pe Strada Ficțiunii, vreau să vă mărturisesc că nu i-am făcut singură. Am fost condusă precum un prunc pe calea primilor lui pași prin viață. Am fost luată de mânuță și îndemnată să merg. Am mers mână-n mână cu „Fata de hârtie” a lui Guillaume Musso. Ea m-a împins pe poarta lumii lui Tom Boyd și-am tot zăbovit vreo săptămână printre aventurile unui scriitor în pană de inspirație. M-am jucat cu ei, ei s-au jucat cu mintea mea, am râs, am plâns și ne-am bucurat împreună. Apoi am ieșit fericită pe poartă. Primul pas, pe Strada Ficțiunii numărul 1, din sectorul Bestseller, Universul Editura All, a fost așadar făcut.

Îmi place strada asta. Și din clipa în care am pășit înapoi pe ea, ieșind din curtea cu numărul 1, am știut că voi reveni. Și-am revenit de multe alte ori, trecând de fiecare dată și pe la cei pe la care am pășit anterior. N-am uitat de ei, căci ei m-au făcut să iubesc strada asta din ce în ce mai mult, cu fiecare lectură și cu fiecare personaj descoperit.

Călătoria mea pe Strada Ficțiunii nu s-a mai continuat în același sector. Nu știu cum o fi la voi, dar la mine sectoarele nu se succedă în urma unui algoritm logic. Te trezești pur și simplu că, fiecare număr consecutiv, deseori face parte dintr-un alt sector și rareori din același. Spre exemplu, la mine numărul 2 a fost din sectorul Contemporan, pășind pe poarta deasupra căreia se afla o tăbliță, inscripționată cu litere de mână: „Strada Ficțiunii numărul 2, sectorul Contemporan, Universul Editura All. Bine ați venit printre rândurile Nataliei Kliuceariova, în ~Ultima oprite, Rusia~”. O Rusie aparte a secolului XXI. O Rusie pe care nu mi-aș fi dorit să o cunosc, dar care a reușit totuși să mă prindă în mrejele ei.

Știți, am impresia că nu v-am spus ce scrie pe plăcuța de deasupra porții cu numărul 1. Dar asta nu pentru că am fost rea intenționată, ci pentru că n-am observat vreo plăcuță. Am fost prinsă de tot acel nou. Cu siguranță însă Tom Boyd îmi transmitea ceva de dulce ca să mă facă să-l las și să nu-l deranjez din agonia sa. După cum ați văzut însă, se pare că ne-am împrietenit.

Am pășit apoi spre numărul 3. Același sector ca la numărul 1. Sectorul Bestseller. O poartă impunătoare, asemeni porților imperiului Otoman. M-a ademenit și i-am trecut pragul. Simțeam mirosul Bosforului și mă minunam de grandoarea palatului Topkapi. Un Stambul frumos, plin de măreție și cultură. Niște rânduri istorice care m-au făcut să mă înclin în fața dreptei judecăți a sultanului Abdulhamid al II-lea și al copilului minune, Eleonara. Undeva, într-un colț, să știți că se zăreau malurile Constanței românești, căci acolo avea să înceapă de fapt acțiunea. Frumoasă lumea Oracolului din Stambul. Sper că, în celelalte Universuri paralele, dar pe aceeași Stradă a Ficțiunii intens circulată, să se fi pășit și-n lumea oracolului, a Stambulului, indiferent de numărul care i-a fost scris în acele Universuri.

Și-așa, încet, încet, dar cu pași siguri, am avansat pe Strada Ficțiunii din Universul imaginației mele, din Universul Editurii All.  Am jucat. Am râs cu gura până la urechi. Și-am plâns cu lacrimi de crocodil. Am învățat. M-am dezvoltat. Am evoluat. M-am cultivat.

Recent am ieșit de pe poarta dincolo de care se afla rulota lui Otto Witte. Nu mai știu numărul cu precizie, dar cred că a fost 7. Când am pășit prima dată pe poartă, el, Otto, m-a întâmpinat cu-n zâmbet larg și mi-a arătat pe bolta cerului toate pățaniile lui. M-a plimbat dintr-un capăt în altul al Adriaticii, de la Fiume la Dubrovnik, ajungând împreună pe tronul Albaniei. Apoi, când am dat să plec pe ușa din dos, m-a lăsat cu buza umflată. Mi-a zis că i-au ajuns câteva zile pe tronul Albaniei. S-a răzgândit. Nu mai vrea să vină președinte-n România. Oricum, vă invit să-l cunoașteți și voi pe Otto Witte, din opera lui Andrew Nicoll, „Dacă  citești asta înseamnă că am murit”.

Sursă poze: Editura All

V-ați întrebat vreodată cât de frumos e să citești? Sau măcar de ce le place oamenilor să citească? Ăăăăm, sinceră să fiu, n-aș putea să vă spun de ce le place altora să citească, dar aș putea să vă spun de ce-mi place mie. Am considerat întotdeauna (și întotdeauna este măsurat din momentul în care m-am apucat să îndrăgesc efectiv cititul) că lectura te dezvoltă ca om. Îți dezvoltă imaginația, modalitatea de a gândi, interpreta, analiza și concluziona fiecare lucru, sau întâmplare, din jur. În plus, îmi place să citesc pentru că asta îmi dă posibilitatea să evadez din propria lume. Îmi permite să fiu precum un actor, dar în rolul de cititor, pentru că pot îmbrăca, imaginar, printre cuvinte, rolul fiecărui personaj. Îmi mut sufletul și gândurile dintr-un personaj în altul, de la o linie de dialog la alta și de la o descriere la alta. Îmi place să-mi mulez personalitatea în funcție de personajele pe care le întâlnesc iar, la sfârșit, trag linie cu tot ceea ce am învățat de la fiecare. E frumos, să știți.

Mi-ar plăcea să știu însă că nu sunt singura căreia îi place să facă asta. Iar cuvintele mele anterioare nu au fost doar o simplă povestire, ci un îndemn spre lecturare, spre o Stradă a Ficțiunii intens circulată. Mi-ar plăcea să știu că, paralel cu Universul imaginației mele, dar pe aceeași Stradă a Ficțiunii, se află alte mii, sau chiar milioane de Universuri, fiecare cu evadatul lui, iar atunci când întrepătrunzi toate aceste Universuri și formezi din toate străzile ficțiunii o singură stradă, ea să fie intens circulată. Mi-ar plăcea să știu că nu sunt singura care mă bucur de frumusețea cuvintelor și de lumea minunată care se află dincolo de ele. Mi-ar plăcea să mă dezvolt împreună cu toți ceilalți, iar apoi să ne împărtășim unu altuia învățămintele diferite, căci e normal ca ele să fie diferite atâta timp cât mințile noastre sunt diferite. Percepțiile sunt diferite. M-aș bucura. Așa că, dragi cititori, vă invit să: Citiți! Citiți! Citiți!

Sursă poză: frontpress.ro

Leapșa celor 10 cărți de pe Facebook

Dacă se instigă la într-ajutorarea bolnavilor de ALS, fie că se toarnă apă în cap pentru a simți durerea bolnavilor de ALS și a dona prin conștientizare, fie că nu se toarnă apă în cap, nu e bine. Dacă se instigă la cultură prin prezentarea a 10 cărți citite și plăcute, căci acesta este scopul acestei lepșe, să se prezinte cărți care să-i facă curioși pe alții și să citească, iar nu e bine. Apăi, fraților, dracu să vă mai înțeleagă! Sau poate mă lămuriți și pe mine cum e bine pentru voi, sau ce ar trebui să facă lumea ca să aveți impresia că trăiți într-o lume minunată și plină de unicorni. Ei bine, nu trăiți într-o lume minunată. și plină de unicorni. Trăiți într-una plină de probleme și fără unicorni. Iar unii oameni încearcă să o facă mai bună prin diferite demersuri. Într-ajutorarea oamenilor cu probleme și cultura sunt două dintre ele.

Și ca să nu mă mai lungesc cu explicațiile de mai sus, pentru că am impresia că cei împotriva acestor chestii, oricum nu or să înțeleagă din cauza limitărilor de percepție pe care societatea le impune, am să trec direct la prezentarea listei. Și, sincer vă spun, mi-a fost al naibii de greu să aleg doar 10 cărți. Fiecare carte mi-a plăcut în felul ei și din fiecare carte am învățat câte ceva. Eu consider că tot ce se prinde, trebuie musai citit. În spatele fiecărei cărți, printre cuvinte, se ascunde câte ceva bun de învățat, fie că face parte din categoria „AȘA DA!”, fie că face parte din categoria „AȘA NU!”.

Menționez că am fost nominalizată de vreo 4-5 persoane. Dar abia acum onorez această minunată leapșă. 😀

Lista celor 10 cărți este:

1. Seria Harry Potter de J. K. Rownling. Până să citesc prima carte din HP, uram să citesc. De aici a pornit dragostea mea pentru citit.
2.  Cei 45 –  Al. Dumas. Volumele astea m-au făcut să iubesc să citesc cărți istorice.
3. Doamna de Monsoreau – Al. Dumas. Și volumele astea m-au făcut să iubesc cărțile istorice și să-mi doresc să studiez și să-mi aprofundez cunoștințele istorice pe cont propriu.
4. Dune (toată seria) – Frank Herbert. Seria asta m-a făcut să-mi dau seama că evoluția umanității, prezisă, scrisă și vrută printre rândurile cărților se va adeveri mereu într-un viitor apropiat.
5. Jocurile Foamei – Suzanne Collins. A doua serie care m-a făcut să-mi dau seama că evoluția umanității, prezisă, scrisă și vrută în cărți se va adeveri într-un viitor apropiat. Totuși, sinceră să fiu, nu vreau să se preia decât partea bună.
6. Oracolul din Stambul – Michael David Lukas. O carte ce îmbină istoria Imperiului Otoman, cu cea a României, Rusiei și întregii Europe, prin ochii unei fetițe născute în Constanța, care avea aptitudini de geniu (până la 8 ani învățase 7 limbi).
7. Poveștile lui Creană – Ion și-o Creangă. Poveștile copilăriei mele. Multe dintre ele am încercat să le aplic. Mi-au ieșit în schimb alte fapte, diferite de ale lui Creangă: am spart geamul unui camion, mi-am închis bunicul în beci pentru că nu a vrut să mă ajute la mate și alte d-astea fapte minunate.
8. Ultima oprire, Rusia – Natalia Kliuceariova. O carte citită recent și care prezintă prin ochii locuitorilor ei, o Rusie a secolului 21 chinuitoare, sumbră, macabră. O carte greoaie, dar care merită citită.
9. Cartea bunelor maniere – mulți autori. Asta-i un „must have” în bibliotecă.
10. DEX-ul – mulți autori. Chestia asta mi-a rezolvat multe enigme și încă o mai face. Îi sunt profund recunoscătoare. Vă invit și pe voi să o încercați 😀

Și astea-s cele 10 cărți pe care vi le recomand și vouă. Cu siguranță vă vor plăcea. Iar dacă nu, oricum nu contează. Cu fiecare carte citită învățăm câte ceva, după cum am mai spus și mai înainte. Pam-Pam.

Este important să citim de toate!

Da. Mereu am fost de părere că trebuie să citim de toate. De la beletristică, since-fiction, fantasy, cultural, biografic, istoric până la carti crestine. De ce? Pentru a avea o arie de cunoștințe cât mai mare și pentru a-ți lărgi propriul orizont, astfel încât vizibilitatea asupra lucrurilor din jur să fie cât mai largă și mai amplă. La ce te ajută asta? În cunoașterea mai multor lucruri, dându-ți posibilitatea de a-ți susține, credibil, propriile argumente, în diferite discuții, din diferite domenii. Cred că orice om ar trebui să aibă un minimum de cunoștințe din aproape fiecare domeniu în parte, pentru a-și putea susține argumentele, părerile, ideile, în orice discuție, din orice domeniu.

De citit beletristică, since-fiction, fantasy, cultural, biografic, istoric, știți deja că citesc. Sau v-ați dat deja seama din recenziile anumitor cărți pe care le-am făcut, ori prin faptul că am promovat cititul și aprofundarea lucrurilor din cât mai multe domenii. Însă, probabil, acum, vă întrebați care este legătura cărților creștine și, de ce tocmai eu recomand asta, dat fiind faptul că nu sunt tocmai cea mai religioasă persoană, prin faptul că nu cred în popi, biserică și credința promovată. Ei bine, treaba-i tare simplă. Cărțile creștine au fost scrise pentru a fi citite. În general, toate cărțile religioase au fost scrise pentru a fi citite. Că, de ce ai mai scrie o carte, dacă nu să fie citită? 

Ok. Să revenim la importanța citirii unor cărți creștine. Cum spuneam, ele au fost scrise să fie citite. Iar citirea cărților creștine, religioase de fapt, îți oferă o cultură vastă despre religii. Și dacă știi să le înțelegi, să aprofundezi fiecare lucru din cărți, atunci îți poți da seama de ceea ce înseamnă cu adevărat credința și nicidecum nu este vorba despre credința în popi, vorbele lor, biserică, ori ceea ce promovează ea. Cărțile religioase te ajută să înțelegi mult mai bine cum stă, de fapt, treaba cu religia. Practici, cât și teoretic, ele reprezintă istoria religiilor, iar istoria religiilor, din punct de vedere cultural, este interesantă, frumoasă și merită știută. Desigur, trebuie să iei ce trebuie din fiecare, să culegi informațiile și să nu consideri totul ca pe un adevăr absolut. Adevărul absolut nu există, din punct de vedere palpabil. El există ca un concept, reprezentând, cred, însumarea tuturor adevărurilor.

Spre exemplu, eu m-am decis să citesc Biblia. iar apoi diverse cărți legate de creștinism, cât și alte religii, din dorința de cunoaștere și de aprofundare a ceea ce înseamnă religiile în conceptul fiecărui autor în parte, căci fiecare autor are un mod diferit de a privi lucrurile și de a le expune cititorilor săi. Și nu. Să știți că nu am înnebunit. Încă. Sunt perfect lucidă, ori cât se poate de lucidă. Doresc însă a ști cât mai multe prin prisma părerilor altora, a tuturor autorilor de cărți creștine și religioase pe care am să le citesc.

În secolul 21, în secolul în care noi trăim și ne desfășurăm activitățile cotidiene, secolul ăsta al vitezei, secolul în care se promovează din ce în ce mai mult aprofundarea diversificată a tuturor lucrurilor care ne înconjoară, cred că este necesar, dacă nu chiar vital supraviețuirii noastre profesionale, sociale să știm cât mai multe și să avem o cultură vastă în multitudinea de domenii existente pe acest pământ și în acest Univers. Și cum oare am putea să facem asta, dacă nu citind și studiind lucruri cât mai diversificate, ce sunt incluse în totalitatea domeniilor existente? Citind, descoperim lucruri noi, sau lucruri deja știute, dar pe care le aprofundăm cu fiecare amănunt în parte.

Tu, spre exemplu, cum crezi că am putea cunoaște lucruri noi și să aprofundăm cât mai bine lucruri deja știute, astfel încât să devenim persoane culte, care pot purta discuții pertinente legate de orice domeniu în parte?

Sursă Imagine: twolofbees.com

Specimenul – Andrei Trifănescu

Am dat startul unei provocări, împreună cu Alex și cu Andrei, autorul cărții „Specimenul”, din cadrul seriei „Invadatorii”. Provocarea constă într-un proiect blogosferic, pe o durată de 52 de săptămâni, exceptând săptămânile de Crăciun și Revelion, proiect în care se va promova primul volum din seria „Invadatorii”, „Specimenul” de Andrei Trifănescu.

Desfășurarea proiectului, se va realiza astfel: unii își cumpără cartea, alții o primesc pe una din cele care au plecat printr-un tur al țării. Ideea este că: fiecare participant are la dispoziție o săptămână în care să citească cartea și să-i publice recenzia pe blogul personal. Cei care le cumpără sunt de drept ale lor, cei care le primesc pe cele din tur, trebuie să le dea mai departe, următorilor din listă, adică celor care sunt la rând să le citească.

Eu, spre exemplu, mi-am cumpărat cartea. Nu avem beneficii, nu suntem plătiți și nu primim nimic în schimb, nici noi, organizatorii, nici participanții. O facem din proprie inițiativă și voluntar. Gratis. Nu totul se face în schimbul a ceva. Singurul beneficiu pe care îl avem este citirea cărții și implicarea în proiect.

Țin să menționez faptul că recenziile vor prezenta atât punctele slabe ale cărții, cât și punctele tari. Vor fi recenzii pro și contra, pentru că nu poate fi perfectă această carte, dar nici să conțină numai puncte slabe.

Legat de această desfășurare a proiectului, a book-tour-ului, rugăm bloggeri și alții, să nu mai preia ideea. Regula prin intermediul căreia se desfășoară acest proiect este ORIGINALĂ! Mulțumim!

Startul acestui proiect îl dau eu. Așadar, vă invităm să ne urmăriți și citiți recenzia, în speranța de a vă îndrăgosti de carte și mulțumindu-vă celor care ne sunteți alături pe parcursul acestor 52 de săptămâni.

Având în vedere cele de mai sus, să revenim la recenzia propriu-zisă:

 

Sursă Imagine: arhivă proprie

Sursă Imagine: arhivă proprie

Eu mi-am primit cartea, de la autor, cu tot cu autograf și, după cum am mai spus, nu gratis, ci am dat suma de 35 de lei pe ea. O puteți și voi comanda de la autor și o primiți cu tot cu autograf.

Când mi-am primit cartea, Andrei mă atenționa că lumea specimenelor mă așteaptă și că nu mă voi putea deconecta cu ușurință din lumea lor. Și așa a fost. Am pus mâna pe carte și singurul lucru care mă mai ținea, oarecum, în propria mea lume, era schimbatul paginilor. În rest, mă simțeam și eu conectată în lumea lor, în lumea specimenelor, privindu-le atent, din spatele cortinei, așteptând mereu să le văd următorii pași și încotro se îndreaptă. De multe ori m-am așteptat și știam ce avea să se întâmple, citind doar să aflu care este următoarea misiune a specimenelor. Alteori, eram surprinsă de întorsăturile situațiilor și de întâmplările cu totul neașteptate.

M-am pus să citesc și nu m-am mai putut desprinde de cuvinte. N-am reușit nicicum să ies din labirintul lor, până ce nu am ajuns la finalul lor. La ultimul cuvânt de pe ultima pagină. Abia atunci am reușit să mă deconectez din lumea specimenelor. Și, deși ele s-ar fi deconectat cu plăcere din propria lor lume, eu m-am deconectat cu tristețe, căci voiam să continue. Să mai trăiesc alături de ele și de imprevizibilul care ne surprindea împreună.

Cartea este scrisă cu o fluență aparte și mi-a plăcut tare mult că este plină de acele descrieri care ajută la introducerea ta, în lumea ei, în lumea cărții. Descrieri de personaje, descrieri de locuri, descrieri ample ale acțiunilor și întâmplărilor. Toate se întrepătrund perfect și dau armonie textului și firului narativ al cărții „Specimenul”, din seria „Invadatorii”. Se vede astfel că autorul, deși tânăr, abia 18 ani, are talent, talent pe care trebuie să-l fructifice din ce în ce mai mult în scrierile sale, căci, cu siguranță, cititorii vor fi încântați.

Acțiunea cărții. Hmm… despre acțiunea cărții evit să vorbesc. Evit pentru că mi se pare că orice mic detaliu pe care vi l-aș da, ar strica plăcerea de a o citi, ar deconspira povestea și întreaga carte. Am să încerc totuși să vă introduc puțin în cadrul acțiunii, fără a vă spune ceva anume și concret. Este vorba despre niște specimene. Care nu sunt nicidecum niște monștrii, ci niște oameni ca noi toți. Două mâini, două picioare, doi ochi, un creier. Singura diferență dintre ei și noi, este că noi avem amintiri și suntem antrenați de viață și de un destin, pe baza lor, fără să știm însă pentru ce. Ei, în schimb, nu au nicio amintire și sunt antrenați, fără să știe pentru ce și în lipsa cunoștințelor și a amintirilor. Fac lucrurile pentru că așa li se spune, fără să-și dea seama exact pentru ce și de ce. Sunt captivi într-o lume diferită de a noastră, o Insulă, așteptându-și mereu noua misiune, alături de cititor. Un cititor captiv și el în lumea lor, fără vreo modalitate de scăpare, în afara celei de a ajunge la ultimul cuvânt scris de pe hârtie. Cuvânt neașteptat. Întâmplare neașteptată. Un final ce aduce o dată cu el mirarea tuturor.

Deși am început cu punctele ei tari, adică cu ceea ce mie mi-a plăcut, acum vă voi introduce și în lumea dezamăgirii mele și a dezgustului din perspectiva mea. Nu mi-a plăcut absolut deloc faptul că în carte se strecoară destule greșeli de redactare. Așa ceva este de-a dreptul inadmisibil. Cartea asta este mult prea bună pentru a avea astfel de greșeli, iar eu, personal, l-aș pune pe cel vinovat de recorectarea după redactare, să retragă toate cărțile din librării și să scoată o altă serie, fără greșeli, pe banii lui. Așa mi se pare cel mai corect. Eu, ca cititor, refuz să-ți dau banii, ție, editură și librărie, pe o carte plină de greșeli de redactare, în care, uneori, trebuie să mă chinui să văd ce a vrut să spună autorul. E lipsă de respect atât la adresa autorului, cât și la adresa noastră, a cititorului. O bătaie de joc.

Alt lucru care nu mi-a plăcut și care mie mi se pare că nu trebuie să lipsească într-o carte, este cuprinsul. Eu, ca cititor, vreau să știu câte pagini are un capitol, care sunt capitolele și să le am frumos ordonate, nu să stau să răsfoiesc la carte și să mă apuc să calculez singură câte pagini am de citit la un capitol. Cuprinsul trebuie să existe.

De asemenea, nu mi-a plăcut că nu există o prefață, sau putea să fie și postfață, în care să se prezinte date despre autor, cât și de ce a vrut să scrie această carte. Ceva, acolo. Deși nu toți citesc asta, mai sunt și nebuni ca mine cărora le place să citească și să cunoască autorul pentru a vrea să îi cunoască și lucrările.

Totuși, făcând abstracție de părțile negative, care nu au nicidecum legătură cu povestea cărții și cu stilul de redactare, cu firul narativ, ori cu fluența, cartea merită citită. Este o carte care se potrivește atât tinerilor pasionați de SF, cât și adulților, o carte care se face mereu plăcută, fiind captivantă și atrăgătoare prin modalitatea de exprimare și de abordare. Așa cum mi-a spus și mie Andrei, lumea specimenelor vă așteaptă! Și cu greu veți mai putea ieși din ea!

Ultima oprire, Rusia – Natalia Kliuceariova

Ultima oprire, Rusia

Cartea, „Ultima oprire, Rusia”, de Natalia Kliuceariova, am primit-o drept premiu, alături de o altă carte, pentru participarea în campania Editurii All, din cadrul concursului de primăvară Spring SuperBlog. Atunci când am ales-o de pe site și i-am citit descrierea, mă așteptam la o carte normală, care să spună o poveste cu un singur fir narativ, în timpul unei călătorii banale cu trenul, în jurul Rusiei. Lucrurile nu au stat după cum eu mă așteptam, ci cu totul altfel.

Deși are doar 144 de pagini și este structurată pe capitole de 3-4-5-6 pagini, rareori 10, cartea „Ultima oprire, Rusia”, de Natalia Kliuceariova, nu este deloc simplă și ușoară, ci ba din contră, este complicată și greu de înțeles, povestea surprinzând când prezentul, când trecutul, într-o alternanță greu de înțeles și de imaginat. Pe lângă asta, capitolele sunt încâlcite, majoritatea spunând câte o poveste diferită a unei Rusii suferinde, iar, câteodată, unele revenind asupra unei alte povești, din trecutul personajului principal, Nikita.

Nikita, personajul principal al cărții „Ultima oprire, Rusia”, de Natalia Kliuceariova, pleacă cu trenul, în căutarea Rusiei, o Rusie pe care el o pierduse, iar acum spera să o găsească în sufletul și în experiențele celorlalți. Cartea însă nu ne prezintă nicidecum o Rusie fericită, prosperă, ci una suferindă și plină de lipsuri. O Rusie a clarobscurului, în care întotdeauna se râde cu un colț al buzei îndoit în jos. O Rusie a călugărilor travestiți, a vagabonzilor filosofi, a poeților anarhiști, a revoluționarilor dezabuzați și a fataliștilor împăcați cu inacceptabilul. O Rusia a pensionarilor abuzați și chinuiți, oameni ce suferiseră în timpurile grele din Cel De-al Doilea Război Mondial și care sufereau chiar și în ziua de azi, bolnavi și fără pensii. Autoarea, ne prezintă prin ochii lui Nikita, o Rusie nedreaptă față de propriul popor, nedreaptă față de ea însăși, Rusia a secolului 21.

Nikita, fugind de propria Rusie, găsește Rusia din ochii celorlalți. Speranțele lui însă, de a găsi o Rusie frumoasă și fericită, sunt deșarte, căci Rusia celorlalți seamănă perfect cu propria lui Rusie, acea Rusie chinuită și chinuitoare la rândul ei. Rusia secolului 21.  O Rusia în care iubirea se ascunde, fuge și revine mereu la el, până într-o zi, când pare să dispară și să revină de tot la el.

Cartea, deși este complicată și ai tendința să o lași mereu din mână, neînțelegând poveștile care par să sară de la unele la altele, fără nicio legătură, merită însă citită până la sfârșit, căci, încet, încet, toate acele povești de neînțeles se leagă între ele, iar firele narative, se unesc într-unul singur, un singur fir narativ care întrepătrunde două povești: povestea Rusiei suferindă, văzută și spusă prin ochii celorlalți, cât și propria iubire și poveste de dragoste.

Mie îmi place să citesc! Ție?

Dacă ieri am vorbit despre un proiect cu cărți și citit, azi vorbim tot despre cărți! sau cel puțin eu vorbesc de una singură.

Da. Mie îmi place să citesc și sunt tare curioasă, câți dintre voi sunteți adepți ai cititului de orice, oricând, oriunde?

Sursă Imagine: sodahead.com

Sinceră să fiu, nu am fost adepta cititului dintotdeauna. După ce am învățat, pe la vârsta de vreo trei ani, să citesc, împreună cu bunica mea, citind cărticica „Prințul fericit”, pe care nu am să o uit niciodată, am urât mai apoi să pun mâna pe orice carte, dar să o mai și deschid. Nu-mi plăcea pur și simplu. Nu mă atrăgea nimic, iar mama, săraca, ducea lupte seculare cu odrasla din dotare și nu reușea nicicum să o convingă să pună mâna pe vreo carte. Motivul? Habar nu am. Probabil apariția piticilor pe creier, încă de la o vârstă foarte fragedă.

Mai târziu, după ce mama s-a săturat, săraca, să mă bată la cap și a ajuns la concluzia că nu are nicio șansă minimă de a se lupta cu morile de vânt și să mai și câștige, eu am prins, subit, o dragoste nebună față de cărți. Și asta nu pentru că ar fi avut mama o influență psihologică asupra mea, ci doar pentru că eu văzusem, la o prietenă de pe stradă, că citea, prin anii 2000, prima carte din seria Harry Potter.  Și nici asta, practic, nu m-a determinat neapărat să citesc. Pe atunci eram ceva de genul: „meh.. ce plictisitooor.. citește…”. Dar, a început să-mi povestească despre carte și uite așa am ajuns noi să ne jucăm „de-a personajele din carte”, iar eu, fascinată, m-am dus la mama și i-am spus că vreau, vreau, vreau, vreau și vreau cartea aia să o citesc. Iar mama, ființă scumpă, a vorbi ea cu Moș Crăciun și au făcut amândoi în așa fel încât să primesc cartea. Și-am primit cartea. Și-am citit-o într-o noapte. Iar apoi, a doua zi dimineața, așteptam voioasă bufnița cu scrisoarea, să fiu și eu primită la Hogwarts. Dar nu. Nici după ce am terminat de citit ultima carte a seriei nu a ajuns… și nici măcar până în ziua de azi.

Sursă Imagine: liesofawoman.com

După ce m-am apucat însă de citit prima carte din seria Harry Potter, până să apară celelalte din serie, am început să citesc și altele. Și am citit de la Biblia in engleza, pentru copii, până la alte cărți SF, clasice, biografice, etc. Și da. Am citit Biblia, pentru copii. Îmi plăcea că era colorată și avea multe desene și ilustrații. Mi se părea interesantă. Și încă o mai am în bibliotecă. La fel cum am și Biblia aia maaaare și neagră, pe care nu… n-am citit-o. Dar, poate cândva, din curiozitatea de a afla ce este scris în ea, am să o citesc. Și subliniez faptul că am zis poate.

Citind, și citind, și citind, am descoperit iubirea pe care le-o port cărților acum. Și e un sentiment tare frumos. Și e atât de mare încât nu suport să scriu nici pe manuale, ori alte cărți. Îmi place să le păstrez cât mai bine și mai frumos. Îmi plac cărțile pentru că iubesc să le simt mirosul și să răsfoiesc pagină cu pagină. Îmi place să citesc pentru că, prin fiecare carte citită, devin un personaj incognito al fiecărei cărți, iar să poți trăi atâtea povești de viață, precum un actor, dar în postura de cititor, mi se pare unul din cele mai frumoase lucruri de pe pământ.

Ție de ce îți place să citești? Și ce?

Sursă Imagine: thefutureisred.com

Proiect blogosferic de 52 de săptămâni! Susține-ne și tu!

Ai un blog? Îți place să citești? Vrei să afli mai multe? Hai și tu în proiect! Cu siguranță ți se va potrivi și ție!

Sursă Imagine: 123teachme.com

Recunosc, nu a fost ideea mea în totalitate. Ideea a aparținut altcuiva, la început, iar acea persoană este Alex (cu blogul: randomshitsbyme.wordpress.com). Despre ce este vorba am să încerc să vă spun în rândurile de mai jos, fără a crea confuzii, ori a mă încurca în propriile idei și detalii.

Este vorba despre seria lui Andrei Trifănescu, seria „Invadatorul”, a cărei primă carte a și apărut, „Specimenul”, carte despre care, apropo, s-a scris și la subiectul trei al examenului de evaluare națională al celor de clasa a VIII-a.

Apărând cartea cu pricina, Alex s-a gândit să adune mai mulți bloggeri dispuși să primească cartea „Specimenul” și să-i publice o recenzie pe blog. Acest mini-proiect drăguț, avea la bază niște reguli de desfășurare simple: fiecare blogger, primea cartea, o citea și îi publica recenzia într-o anumită săptămâna, care îi revenea în funcție de înscrierea pe listă, cât și de disponibilitatea de a citi cartea și a scrie recenzia.

Drăguță fiind, Alex m-a întrebat și pe mine dacă mă încântă ideea de mai sus și dacă doresc să mă implic, iar eu  am răspuns pozitiv, doar era vorba despre o carte care face dintr-un gen fascinant pentru mine.

Rezultatul? M-am implicat. Și am început și eu să caut oameni dornici să se implice în acest proiect, să primească cartea, să o citească, iar mai apoi să ne spună părerea lor printr-un articol pe blog, o părere pozitivă, sau negativă, în funcție de impactul cărții asupra fiecăruia, căci noi căutăm să-i promovăm atât părțile ei tari și fascinante, cât și cele slabe.

Rezultatul final, asupra mea? Ei bine, încăpățânata de mine s-a gândit să prelungească acest proiect, de la câteva săptămâni, la 52 de săptămâni, exact atâtea săptămâni câte are anul. Să apărem în fiecare săptămână, cu o nouă părere, recenzie, pozitivă, sau negativă, asupra cărții „Specimenul” de Andrei Trifănescu, iar astfel să o facem cunoscută printre cititorii fiecăruia din noi, cei participanți… și de ce nu, chiar și mai departe.

Deocamdată, avem 38 de bloggeri dornici să participe, încântați și curioși de cartea „Specimenul”, adică 38 de săptămâni ocupate, începând cu săptămâna din 4 august 2014, până la săptămâna ce se încheie cu data de 9 mai 2015. Sperăm să mai strângem, până atunci, încă 14 bloggeri, dornici să citească cartea și să se implice în proiect, scriind recenzia ei, cu aspect pozitiv, sau negativ, pe blogurile lor, în săptămâna ce le va reveni.

M-a întrebat cineva, de ce ne întindem atât și de ce nu-i lăsăm să citească cartea când vor, iar apoi să publice recenzia când vor. Ideea este așa. Cartea, poate fi citită când vor ei, căci vor fi cărți care vor face înconjurul țării, cât și cărți care vor putea fi cumpărate de către doritori. Vrem însă ca fiecare recenzie să fie publicată la un anume interval, adică câte una pe săptămâna, pentru a crea un impuls în blogosferă, săptămânal, până ce toate aceste impulsuri vor genera unul imens, cu impact vizibil asupra blogosferei din jur și a cititorilor ei. Dacă recenziile s-ar publica toate, cam în același timp și aceeași perioadă, impactul ar fi fost pe moment, s-ar fi creat un mic buzz și atât. În schimb, noi, dorim să avem ceva de durată, ceva vizibil o perioadă mult mai mare de timp, creându-se astfel impactul pe care noi îl dorim. Una e să audă lumea de ceva pe moment și cu totul alta pe o perioadă lungă de timp.

Nu vrem like-uri la ceva anume, căci mi s-a spus că: „cu like-uri nu obțineți nimic”. Noi vrem să fie citită o carte și să se scrie, de bine, sau de rău, despre ea. Nu dorim nici să îmbogățim autorul, dar fiind faptul că foarte puțini cumpără cartea, iar restul le așteaptă pe cele care vor porni într-un „turneu” prin țară, poposind prin diferite orașe, câteva zile, până vor ajunge la următorii lor cititori. Dorim doar ca „Specimenul” și seria „Invadatorul”, împreună cu autorul său, Andrei Trifănescu, să ajungă cunoscuți și criticați constructiv de către cititori.

Prima săptămână, cea care începe chiar azi, 4 august, și se termină pe 10 august, îmi revine mie, dorind să cumpăr cartea și primind-o în această săptămână. Așadar, stai pe aproape să vedeți și voi despre ce e vorba, iar dacă vă place ideea, cât și cartea, vă invit să mă contactați pe adresa mea de mail: pishky@ymail.com, sau într-un comentariu aici, pe blog, ori, cel mai simplu, dați-mi add pe facebook (Daniela Bojincă), dar spuneți-mi cum sunteți pe facebook să știu să vă dau accept… și să stabilim săptămâna care vă revine să postați recenzia. Ne-am bucura tare mult dacă v-ați implica și ne-ați susține ideea, ajutând un tânăr autor să se lanseze, să capete vizibilitate, cât și să-l ajutăm să se dezvolte ca scriitor și să-și corecteze punctele slabe, transformându-le în unele tari.

P.S: Pentru că am fost întrebată de nenumărate ori: „Ție ce-ți iese la afacerea asta?”, „Tu ce beneficii ai?”, „Cu cât ești plătită pentru promovarea asta?”, am să vă răspund tuturor prin următoarele cuvinte:

Nu sunt plătită de nimeni, nici eu, nici Alex… și am beneficiul de a cumpăra cartea, cu 35 de lei. Da. Autorul ăsta a muncit să o scrie.
Fac acest lucru și proiect, împreună cu Alex, PE GRATIS!
Mulțumim!

!!!UPDATE: Locurile în proiect s-au epuizat!!! Suntem 52!!!

Sursă imagine: Editura Herg Benet

Să cunoaștem poezia

Într-o lume în care cultura se află de mult pe ultimul loc, o lume în care această nu mai primează de atâta timp, iar incultura i-a luat locul, cărți de poezii încă se mai lansează.

Zilele acestea, o altă carte de poezii a apărut pe piața literaturii românești. Cu un titlu care ilustrează poziția omului diferit în fața societății și o copertă care reflectă realitatea, pare să aibă un viitor promițător în atenția iubitorilor de poezie.

Am întâlnit oameni, zilele astea, care au pus ștampila pe titlu. Alții pe copertă… și nimeni pe conținut. Ambele au un impact major asupra omului, însă conținutul ar trebui să fie cel care primează, căci dincolo de titlu, de copertă, se află o lume minunată a versurilor. O lume presărată cu tristețe, speranțe, fericire, dezamăgiri, frumos, urât, sentimente, stări, trăiri. Un tablou de viață, căci viața însăși este un amalgam de stări, de trăiri și simțiri.

Invit oamenii, cititorii blogului, cât și pe cei care aterizează pe aici voit ori din întâmplare, să cunoască lumea de dincolo de copertă și titlu. Să pătrundă dincolo de cortina aparențelor, căci cu siguranță dezamăgiți nu veți avea să fiți.

Cultura, fie că este reprezentată de piese de teatru, muzică, proză sau poezie, merită cunoscută. Merită promovată. Merită asimilată și merită a fi împărtășită.

Cartea lui Ratzone (Radu Cîrstea), apărută anul acesta, își introduce cititorul într-o lume aparte. Diferită, dar reală. O lume a prezentului, cu bune și cu rele, cu dezamăgiri și speranțe, cu vise, cu iubiri. De ce să nu o citim? De ce să nu citim poezie? De ce să nu citim versuri? De ce, când în ele se află atâtea și atâtea trăiri? Atâtea sentimente! Amalgamul vieții, îl găsim printre versurile lui Radu. Stă ascuns și așteaptă să fie descoperit de fiecare cititor în parte. Haideți să-l descoperiți și voi. Vă va bucura ochii, gândurile, sufletele.

V-au făcut curioși cuvintele mele? M-aș bucura! Dacă v-au făcut curioși, dar și dacă nu v-au făcut curioși, vă invit să pășiți în lumea versurilor lui Ratzone comandând cartea din Librăria Herg Benet (libraria.hergbenet.ro/carti/sunt-un-gunoi-sunt-un-nimic). Cartea este la un preț promoțional de 12,75 RON (redusă cu 15%), iar transportul prin Poșta Română, de asemenea promoțional, este de doar 5 lei! Sunt extrem de curioasă care vă sunt impresiile în urma descoperirii tuturor sentimentelor din spatele cuvintelor fiecărui vers!

Câțiva oameni nerăbdători, din diferite colțuri ale țării, au comandat deja cartea. Comandă și tu! Nu vei regreta!

De asemenea, cartea are și o pagină de Facebook, unde vă invit să dați like și să faceți și voi parte din comunitatea oamenilor care apreciază poezia: http://www.facebook.com/raduratzone. În curând va avea loc un concurs atât pe pagina de Facebook, cât și pe acest blog. Stați pe aproape!

Da, sigur, afișul de mai sus vă invită pe toți în Club A București pe data de 26 martie, la orele 19:00, la o dublă lansare! Sunteți așteptați cu toții!

Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război – filmul

Așează-te frumos în fața calculatorului sau laptopului (nu, nu sunt același lucru) și răspunde-ți următoarelor întrebări:

Ești elev?Dai bacul anul acesta? Anul viitor? Peste doi ani? Peste trei? Peste patru? Peste mai mulți?
Trebuie să știi acțiunea dar nu ai chef să citești?
Ai terminat liceul?
Nu ai ce face altceva mai bun și ești curios ce-i cu romanul ăsta?
Vrei să pari mai inteligent că știi ce-i în romanul ăsta?

Răspunsul la toate întrebările tale este…… tadadadaaaaam: SĂ CITEȘTI CARTEAși apoi să te uiți la film.

DE CE?

Da. Bună întrebare. De ce ai pierde ore din viață citind, stricându-ți ochii și multe alte chestii, când te poți frumos relaxa văzând filmul?

DE CE?

Simplu. Și am să o iau pe părți:

1. Dacă ești la liceu și-ți pică asta la bac, iar tu poveștești filmul, TE ASIGURcă nu iei bacul. Am să povestesc mai jos de ce.
2. Dacă pur și simplu ești curios (ai terminat liceul) și vrei să pari mai inteligent într-o discuție printre mulți alții care au citit, TE ASIGURcă o să pari prost și pe lângă subiect. Am să povestesc și asta, tot în rândurile de mai jos.

Eu am citit cartea pe la sfârșitul clasei a IX-a. Cam acum patru ani. Recent am văzut și filmul. Cam acum 2-3 săptămâni. Rezutatul? Dezastru total. Dezamăgire totală. În film este per ansamblu pusă în scenă povestea romanului. Și cam atât. Sunt prezente moartea unchiului. Averea lăsată în procent majoritar nepotului favorit, anume personajul principal masculin al operei. Soția frumoasă. Plecarea pe front. Războiul. Separarea celor doi. Gelozia personajului principal. Sfâtșitul. Însă acestea nu sunt relatate ca în carte. Este o poveste ce se bazează pe romanu, nu povestea romanului în sine (dacă înțelegeți ce vreau să spun). Numele personajelor sunt schimbate în film. Sunt diferite față de cele din carte. Iar dacă scrii la bac numele personajelor din film și povestea ca în film, om ești. Te poți considera picat la bac! În film se folosește numele de Tudor Gheorghiu, iar în carte numele de Ștefan Gheorghidiu. În film se folosește numele de Lena Gheorghiu, iar în carte este numele de Ela Gheorghidiu. Iar lista ar putea continua cu nume de personaje care nu există în carte și există în film. Povestea, în film, este conturată diferit față de cea din carte.

Așadar, baftă la bac cu filmul (o să picați cu brio) și baftă celorlalți în grupurile de oameni culți (o să vă faceți de râs cu brio)! Ieeeei. Ce amuzant sună!! Nu serios, mie chiar îmi pare amuzantă o astfel de situație, fie la bac, fie într-un grup.

Păreri personale? Mi-a plăcut cartea. Este un subiect care merită să i se acorde atenție. Intrigi la tot pasul. Situații limită. O aventură dramatică continuă, aș puta spune. Mi-a plăcut și filmul, luându-l separat în totalitate de carte. Sunt puse în evidență anumite trăsături ale personajelor. Caracteristici esențiale existenței lor, chiar dacă sunt mulate pe alte personaje. Adică personaje inexistente în carte.

Să povestesc filmul sau cartea? Nu am să o fac. Dar voi puteți viziona, respectiv citi. În ordine inversă față de cum tocmai le-am precizat. Sau cum vreți. Important e să citiți cartea pentru a face cunoștință cu adevăratele relatări ale lui Camil Petrescu.

Întrebare:

Începi cu:
Filmul sau cartea?
Cartea sau filmul?
Tu ce ai alege?

Da. Știu că-s trei întrebări. Răspunde și tu la toate printr-un singur răspuns. Contopește răspunsurile. N-or să se certe. Te asigur.

Semn SPRE carte!

Nu ai auzit de proiectul „Semn SPRE carte” până acum?
Lasă. Nu-i bai. Încă. Mai bine mai târziu, decât niciodată! Este un proiect frumos, care promovează lectura printre copiii și tinerii cu posibilități financiare reduse.

Într-o lume în care tinerii și copiii nu mai sunt îndemnați să citească prin însăși exemplele negative ce le întâlnim zilnic în media, se află totuși niște oameni care vor să aducă pe culmile priorităților cititul și cultura. Acest proiect nu se adresează chiar tuturor tinerilor și copiilor, ci doar celor cu o situație financiară precară. Ori celor ai căror părinți uită de prioritatea cărților și a culturii. Ceilalți, adică cei care au posibilitatea de a-și cumpăra mereu câte o carte să citească, dar nu o fac pentru că este mai importantă o tequila într-un bar, sau o bere, sau un vin, sau un pachet de țigări, sau orice altceva, ei pot învăța ceva din proiectul ăsta. Ce pot învăța? Să pună mâna pe o carte! Cum? Simplu: întind mâna, ia cartea, o deschid și încep să citească.

Proiectul se va desfășura pe tot parcursul anului 2014 și se dorește a continua și în anii viitori.

Ce se întâmplă mai exact în cadrul proiectului?

Să o luăm încetul cu încetul. Proiectul are mai multe ramuri, ramuri care pot fi îmbinate sau luate ca atare. Aceste ramuri implică individul ca mai jos:

• individul poate fi donator de cărți; adică el se poate înscrie pe o listă, ia legătura cu cea care se ocupă de achiziționarea și distribuirea cărților și trimit cartea.
• individul poate fi donator de cărți și altfel; dacă ții prea mult la cărțile din biblioteca ta (precum o fac eu) te poți înscrie pe listă doar să cauți copii cu posibilități financiare reduse și apoi să le dai cărțile dăruite de alții.
• individul, dacă este un bun samaritean, le poate combina pe cele două de mai sus (meh.. se pare că eu nu-s o bună samariteană.. dar fac și eu ce pot); adică poate să dăruiască proiectului cărți, care mai departe se vor dărui copiilor.

Eu, spre exemplu, m-am înscris în proiect doar la secțiunea de „căutător copii” și donat cărțile strânse de oameni cu inimă mai largă decât a mea. Știu. Mă autoironizez. Din păcate, sau din fericire, îmi iubesc biblioteca prea mult și nu pot renunța la nicio carte.

Listele le voi afișa la sfârșitul articolului, fiind și locul unde te poți înscrie.

Acum, să continuăm să mai vorbim despre proiect. Acesta trebuie promovat. Iar pentru a-l promova și a aduce cât mai multora la cunoștință despre el, se vor scrie articole la sfârșit de lună pe o diferită temă ori cum vrea mușchiul fiecăruia. De asemenea se vor scrie articole și de către cei care au donat cărțile copiilor, dar și de cei care au donat cărți pentru proiect în sine. Dacă îți face plăcere să participi, te așteptăm să te înscrii și tu la oricare din categorii: donat cărți pentru proiect, donat cărți la copii, căutat copii, promovat proiect. Orice ajutor este binevenit și primit cu brațele deschise.

Pentru cei care se vor implica în proiect, se vor dărui semne de carte drept recompensă. Hai.. cine nu vrea un semn frumos de carte? Iar pe lângă asta, fiecare în parte va primi și premiul cel mare: fericirea de a fi adus sclipiri în ochii unor copii.

Proiectul se adresează tuturor iubitorilor de carte și cultură. Tuturor celor care vor să răspândească „drogul” mai departe.
Vă așteptăm cu drag, oameni frumoși!

Mai multe despre proiect (adică proiectul cu lux de amănunte) găsești aici: https://crash4crantz.wordpress.com/semn-spre-carte/
Sau în bara de meniu a blogului (sub titlul blogului, penultima secțiune).

Pagina de Facebook a proiectului (dă și tu un like.. și ăsta-i un ajutor): https://www.facebook.com/Semn.SPRE.Carte

Situația cărților primite și trimise spre viitorii beneficiari o găsiți accesând următorul link http://atshort.com/carti.

Dacă vrei să fii tu cel care donează cărțile dăruite de alții, ori vrei să dăruiești și tu din cărțile tale, ori amândouă, accesează următorul link și înscrie-te: https://docs.google.com/spreadsheet/ccc?key=0AjlGbkLSmLtgdG5GWVN4R2tvZHZiMzNBSXRvVzlRMEE#gid=0
Ori trimite-mi un mail pe: pishky@ymail.com. Ori accesează secțiunea de contact din cadrul acestui blog (bara de meniu de sub titlul blogului, ultima secțiune).

Leapșă despre cărți

Am primit leapșa asta de două ori. De la două persoane. O leapșă drăguță. Frumoasă. Despre cărți. Știți voi cât de mult îmi plac mie cărțile, nu? Ei, dacă nu știți… vă zic eu.. FOARTE!

Leapșa sper să vă facă plăcere să o citiți și să o preluați. Cărțile merită promovate. lectura merită promovată prin orice mijloc. Chiar și printr-o leapșă.

Să începem, zic!

1. Prima mea amintire cu mine, citind:

Aveam 3 – 4 anișori. Eram la țară. o zonă frumoasă de munte. Aer proaspăt. Multă verdeață. A stați.. cred că atunci era iarnă. Oricum, tot frumos era .
Bunica era tare încântată. Îmi cumpărase o cărticică tare drăgălașă. Mă învățase tot alfabetul, iar apoi am citit (SINGURĂ!), mai pe litere, mai pe cuvinte, toată cărticica aia. Îmi plăcea că avea scrisul și în dreapta ori stânga câte o imagine sugestivă.
Cartea se numea: „Prințul fericit” de Oscar Wilde. A fost prima mea carte citită. Iar bunica.. ei bine bunica se lăuda peste tot cu odrasla inteligentă.

2. Prima carte pe care am citit-o și recitit-o:

„Printul fericit” de Oscar Wilde. Ohh.. da.. am tot recitit-o până am învățat să citesc cursiv.

3. O carte pe care fiecare copil ar trebui să o citească:

Nu cred că ar fi doar o carte. Cred că toți copiii ar trebui să citească toate cărțile copilăriei. Sunt frumoase și le dezvoltă imaginația în perioada asta a copilăriei.

4. Locul meu preferat de citit:

Am mai multe locuri preferate momentan. Am să le enumăr.

1. La țară: în casă, în pat (iarna/primăvara/vara/toamna); în grădină/livadă, pe iarbă sau în șezlong printre pomii din livadă; în terasă. În oricare din aceste locuri, adăugăm ciocolata alături.
2. În oraș:  în casă, în pat, la birou, pe covor, în terasă. Afară nu-mi place. E prea mult zgomot de la mașini. În oricare din aceste locuri, adăugăm ciocolata alături.
3. În autocar, mașină, tren, troleu, autobuz, metrou, tramvai.

Îmi doresc tare mult, când oi avea eu căsuța mea, să amenajez un loc ca mai jos. Nu exact, dar asemănător. E unul din visurile mele:
5. Accesorii obligatorii în timpul cititului:

Ceai/ciocolată caldă, ciocolată, biscuiți. O stare bună și un loc frumos.

6. Numărul cărților de pe lista mea de lecturi viitoare:

N-am un număr. Nu fac așa ceva. Ce-mi pică în mână aia citesc. Probabil, dacă aș face, aș fi dezamăgită că nu am timp să le citesc pe toate.

7. Ultima carte pe care am primit-o sau am cumpărat-o:

Păi.. nu e doar una… au fost  cărți atunci. m primit un voucher de la Nemira când s-a încheiat cu SuperBlog 2013. Ele sunt următoarele:

1. „Pendragon – Negustorul morții” (cartea întâi) de D.J. MacHale
2. „Pendragon – Faar, orașul pierdut” (cartea a doua) de D.J. MacHale
3. „Misterele din Channel  Row” de Alain Bauer & Roger Dachez
4. „Însemnările secrete ale lui Descartes” de Amir D. Aczel

8. O carte care mi-a schimbat viața în vreun fel:

Cred că fiecare carte își lasă amprenta asupra cititorului. Fiecare produce o schimbare mai mică sau mai mare, în sufletul și mintea cititorului.

9. O carte care-mi place, dar să nu placă nimănui:

Nu știu o asemenea carte.

10. O carte care nu-mi place, dar pe care toată lumea o laudă:

„Ion”. O urăsc. Din punct de vedere literar, este o capodoperă. Nu-mi place mie subiectul.

11. O carte care mă intimidează:

Hm.. hm… hm… pas!

12. Trei dintre scriitorii mei preferați:

Și aici voi spune pas. Nu am așa ceva. Nu mi-am făcut niciodată un clasament al cărților sau al scriitorilor. Cred că fiecare carte are plusurile și minusurile ei și fiecare scriitor la fel.

Gata cu leapșa. Sper că v-a plăcut. Sper că v-am mulțumit și de data aceasta, căci pe mine m-am mulțumit. Leapșa, mai departe, merge la cine vrea să o preia de pe acest blog. Nu-mi place să nominalizez.

Memoriile unei gheișe – cartea

N-am mai scris pe aici de vreo două zile. Motivul, sincer, nici măcar nu-l știu. Cred că pur și simplu nu mi-au venit cuvintele potrivite. Acelea ce trebuiau așternute aici. Astăzi… ei bine astăzi nici nu știu cum m-am apucat să scriu. Mi-au apărut în fața ochilor cuvintele. Cuvinte ce voiam de tare mult timp să le aștern aici… încă de pe timpul când terminasem de citit cartea „Memoriile unei gheișe” de Arthur Golden, căci despre asta am să vă vorbesc azi, urmând ca mâine să-mi aștern impresiile despre filmul „Memoriile unei gheișe”.

sursă poză: Google Images

M-am apucat să citesc cartea în vara lui 2013, cuprinsă de o curiozitate devastatoare, care îmi măcina întregul suflet. Începusem să dau peste cartea asta peste tot pe internet. Îmi povestiseră atâția o grămadă de lucruri despre ea. De ce să nu o fi încercat? Îmi zisesem, ca de obicei, că o voi lăsa imediat dacă nu mă va cuceri din primele rânduri. Pe mine o carte trebuie să mă captiveze cu totul din prima pagină, altfel risc să nu o citesc ori să o citesc fără nicio tragere de inimă. Am luat e-book-ul în mână și m-am pus pe citit. Dădeam pagină cu pagină și eram din ce în ce mai fascinată. Știu, poate mulți n-ați înțelege de ce… dar a deveni fascinat nu vine neapărat din poveste, ci din cum ea este de fapt scrisă.

Pagină cu pagină mă cucerea fiecare personaj în parte, căci toate erau descrise atât de amănunțit, încât nu aveai cum să nu le faci portretele în minte. Locuri și peisaje atât de bine descrise, încât reușeam să mă transpun într-o Japonie din anii 1930. O Japonie în care okiile și gheișele erau încă în mare vogă în marile orașe. A se înțelege, de fapt, noțiune de gheișă, căci ea nu reprezintă nicidecum o femeie ușoară care să-și vândă trupul și sufletul atâtor și atâtor bărbați. A fi gheișă reprezintă a fi întreținătoare de petreceri, a purta discuții și a fi amuzantă alături de alte gheișe pentru un cerc de bărbați, adesea distinși. Desigur, fiecare la un anumit moment dat din viața ei, ajungea să se îndrăgostească de un bărbat ai cărui ochi îi păreau mai blânzi decât ai tuturor, ale cărui vorbe erau mai suave și a cărui frumusețe, pentru ea, era unică. Prea puține ajungeau să se căsătorească și să scape de viața cumplită de gheișă, pentru că ea nu era nicidecum ușoară. De cele mai multe ori însă, se mulțumeau a fi doar amante protejate ori rămâneau singure, cu sufletul pustiit de o iubire imposibilă.

Probabil, cei care nu știți nimic despre viața gheișelor, ori cei care nu ați citit cartea ați afirma că nu le-a împins nimeni către o suferință cumplită și anume acea de a împărtășii iubire altora și nu celui iubit. Adevărat. Nu le-a împins nimeni. Majoritatea erau vândute unei okii și obligate să devină slugi, să devină datoare okiei, iar apoi să devină gheișe pentru a câștiga okia bani și astfel plătindu-și fiecare gheișă datoriile (okiile când le cumpărau o făceau pentru a câștiga ulterior cu ele, după ce cheltuiau câțiva ani sume imense de bani). Astfel, personajul nostru principal și anume Chiyo, devenită mai apoi Sayuri, a cărei mamă era pe moarte și tatăl prea bătrân să o întrețină atât pe ea cât și pe sora ei, fusese vândută unei okii, iar sora fusese vândută unei case de prostituție (dacă o pot numi așa). Copilăria săracă dar fericită, se transformase brusc în chinul de zi cu zi. Frumusețea ei răpitoare, frumusețea acelor ochi cenușii dar și a tenului măsliniu, îi aduseseră invidia propriei gheișe protectoare.

Chiyo, din momentul în care călcase pentru ultima dată pragul propriei case, fusese condamnată la o viață plină de suferințe și neîmpliniri. Condamnată să se îndatoreze și să nu-și mai poată plăti în veci datoria față de okie. Nici măcar încercările de a fugi nu o scăpaseră, ci ba din contră… aveau să-i înmulțească suferința. Totuși, o speranță apăruse pe vremea când încă era o copilă. Întâlnirea lui. A președintelui ce era prea frumos și prea blând ca să fie adevărat. Părea o fantasmă. A bărbatului ce se transformase din prima clipă în unicul motiv de a îndura suferințele și de a trăi. O batistă îi amintea de ochii lui blânzi și de vorbele-i calde, cât și toate pozele și pasajele din ziare în care se regăsea numele lui.

Dar, cum se spune că tot răul spre bine… și gheișa noastră, devenită acum Sayuri, avusese parte de protecție. Mameha se transformase în îngerul ei păzitor printr-un pariu făcut cu stăpâna okiei. Un  pariu greu de câștigat. Un pariu care, de fapt, era destinat sferei imposibilului. Suferințele, anii și dorința de a-l reîntâlni într-o zi, făcuseră din Sayuri o gheișă faimoasă și demnă de respectat. Era apreciată de toți bărbații ce o întâlneau și în același timp dorită. Trupul și sufletul ei aparțineau însă unui singur bărbat. Acel bărbat întâlnit în copilărie pe care ajunge să-l reîntâlnească. Întrebarea este însă ce se va alege de aceste două destine. Destinele celor doi, căci o dată cu reîntâlnirea lor situația se va schimba radical. Suferințele însă nu se vor termina aici pentru că viața unei gheișe era condamnată să urmeze calea suferinței și a neîmplinirilor.

Cartea ne introduce într-o Japonie suferindă. O Japonie în care trupul virgin le era vândut pentru a-și plăti datoria. O Japonie afectată de războaiele mondiale. O Japonie în care iubirea era condamnată morții, alături de speranță. Este urmărită ascensiunea suferințelor și decăderea umanității în abis. Nu știu dacă vi se va părea că această carte merită citită, totuși eu vă invit să o citiți pentru propria voastră cunoaștere, căci personajele sunt cât se poate de reale (având doar alte nume), iar scenele la fel. Împreună scriu o parte din istorie.

Aștept părerile voastre asupra recenziei, cât și părerile celor ce deja au citit cartea.

Ocean de nimicuri – Radu Cîrstea

Am avut plăcerea şi bucuria de a pune mâna pe cartea din titlu şi anume „Ocean de nimicuri”. Am vrut să o citesc dintr-o suflare dar mi-a ieşit din două. Şi nu, nu am făcut asta pentru că nu mi-a plăcut sau pentru că mi-a plăcut prea puţin ci ba din contră, pentru că mi-a plăcut prea mult. Să zicem că am savurat cartea asta în două reprize ca să o pot digera mai bine.

Bine, practic, pentru mine e o bucurie să pun mâna pe orice carte. E o bucurie mai mare chiar decât atunci când mănânc dulciuri (țin să menționez într-o paranteză că dulciurile sunt una dintre marile mele fericiri).

Cine ar citi această carte, cu siguranță m-ar întreba cum de am putut începe atât de ”haios” sau ”amuzant” sau mai știu eu cum dar în niciun caz într-un mod ”trist”. Acum, cu siguranță am băgat pe toată lumea în ceață dar n-am să vă lămuresc prea curând cu ceea ce am vrut să zic și am să continui prin a vă mărturisi faptul că dacă nu vă place Bacovia (cu siguranță îi cunoașteți stilul dacă ați trecut prin liceu ori dacă sunteți iubitori de cultură) nu o să vă placă prea mult nici această carte. Sau, cine știe, poate ”Ocean de nimicuri” vă va convinge să vă placă Bacovia. Mie una, Bacovia îmi place la nebunie, așa că nu mi-a fost greu să îi diger rând pe rând poeziile lui Radu.

Prima dată m-a fascinat coperta (pe care ați văzut-o deja mai sus). Picături de ploaie pe un geam. Ador imaginea aia pentru că mie îmi place ploaia în toate formele ei: de la ploaia blândă și caldă pâna la furtunile cu tunete și fulgere de zici că pică cerul pe tine. Apoi, apoi m-au fascinat versurile unul câte unul, urmând să o facă poeziile ca întreg. Desigur, dintr-un volum întreg nu or să-ți placă toate la fel de mult. Unele îți plac mai puțin, alte mai mult și altele deloc. Asta depinde de starea ta de moment și de cum percepi fiecare cuvânt, vers și poezie în parte de la un moment la altul. Dacă acum îți place o poezie foarte mult, la o eventuală recitire se prea poate să nu mai ai aceeași părere și invers.

Ca să fiu sinceră poeziile îi sunt foarte grele. Așa că dacă vrei să pricepi ceva din ceea ce vrea să trasnmită fiecare poezie în parte, trebuie să te dedici trup și suflet fiecărui cuvânt. Trebuie să supui totul analizei pentru că o poezie nu este scrisă doar ca să fie scrisă. Ea trebuie înțeleasă. Gândurile și emoțiile pe care le transmite trebuie percepute într-un mod cât mai corect și concret. Mie fiecare poezie mi-a transmis altceva. Fiecare poezie în parte e independentă de cea precendentă sau de cea următoare. În fiecare autorul pune gânduri și emoții diferite și astfel rezultă un amalgam perfect de gânduri, sentimente și emoții într-un singur volum.

Când m-am apucat să citesc prima poezie, mi-a fost destul de greu. N-am înțeles-o din prima și nici din a doua încercare. Așa că am încercat să mă detașez de tot și de toate încercând să pătrund dincolo de fiecare cuvânt în parte. Numai așa am reușit să înțeleg cu adevărat ceea ce fiecare cuvânt în parte transmitea cititorului său. Am încercat și tind să cred că am reușit și am pătruns dincolo de cuvinte, în spatele lor… și am înțeles ceea ce ele aveau cu adevărat de transmis.

Nu știu dacă am mai spus asta mai sus, că-mi e tare lene să recitesc la ora asta, dar pe mine m-a fascinat ca și întreg. Au fost poezii ce mi-au plăcut mai puțin și altele mai mult, însă s-au completat perfect unele pe altele simțirilor mele și perceperii mele. M-a fascinat volumul pentru că nu-i ușor de înțeles. E complicat. Foarte complicat. Iar ce e complicat mie îmi place. Mă atrage într-un mod inexplicabil. Adică nu-i frumos ca totul să fie primit pe tavă fără un minim efort de înțelegere, așa că cu cât este mai complicat și greu de înțeles cu atât mai bine. Mi-a plăcut pentru că a trebuit să descifrez eu tot, să pătrund în spatele cortinei și nu doar dând-o la o parte cu ușurință ci cu un foarte mare efort.

Ca și cititor, e imposibil să nu găsești poezii care să nu rezoneze din punct de vedere emoțional cu tine. E imposibil să nu găsești poezii în care să nu te regăsești. E imposibil să nu găsești versuri care să aibă într-un fel sau altul un impact mai mic sau mai mare asupra stării tale, asupra ta ca și întreg.  Fiecare om are stări și stări. Și trece prin ele ca trenul prin gări. Le cunoaște , le simte și le părăsește ca să cunoască altele noi. Le explorează rând pe rând ca să revină cândva din nou la ele. Într-un fel sau altul m-am regăsit în multe stări ale poeziilor. Poate chiar acest fapt m-a făcut să-mi placă cu adevărat volumul ca și întreg. Iar dacă eu m-am regăsit, cu siguranță fiecare va face la fel. Desigur, nu în toate și poate nici măcar într-o poezie întreagă, dar cu siguranță într-un vers sau mai multe cumulate. E plăcut să te contopești oarecum cu stările versurilor și poeziilor. E plăcut să treci prin ele, să le simți, să le cunoști, să le explorezi în adevăratul sens al cuvântului. E plăcut și pentru asta merită să te dedici din când în când poeziei. Să fii doar tu, ea și gândurile voastre împreună.

Eu nu sunt o fire tristă de felul meu. Sunt chiar foarte veselă. Însă stilul acesta, țin să-mi mențin părerea și să afirm că nu este adorat doar de oamenii triști ci și de cei ce apreciază adevărata artă în toate formele ei.

Din păcate pentru cei care vreți să citiți cartea asta, trebuie să vă anunț că nu o puteți găsi așa ușor prin toate librăriile și prin tot universul ăsta imens al internetului. O puteți găsi însă la autor, adică la Ratzone (click pe nume). Așa că dacă sunteți interesați luați legătura cu el.

Iar acum, ca să vă conving de cele spuse mai sus, am să scriu aici una din poeziile ce mie mi-au plăcut foarte mult. Mi-a fost destul de greu să aleg una dat fiind faptul că-s destule care-mi plac cu adevărat. Am ales însă o poezie ce se rupe puțin de sfera descrisă mai sus sau păstrează prea puțin din acele elemente, însă asta o face cu adevărat frumoasă. Fără prea multe alte cuvinte, poftiți poezia.

Îmi place poezia pentru că
a fost scaunul ce m-a înălțat
la cortina de sus
s-o smulg
cu forță, încredere, răbdare.
Îmi place poezia căci
m-a scos afară din mine,
pe un tapet incolor așezându-mi simțirile…
…Și totuși le-am sorbit.
Îmi place poezia fiindcă
am văzut oameni rupând frunze
în diminețile de noiembrie
și ea m-a crezut.
Îmi place poezia deoarece
ieșim târziu noaptea
să spunem luminii noapte bună,
amândoi, deodată, împreună.
Și poezia mă iubește.

Radu Cîrstea – Mă iubesc cu poezia

Cam atât am avut eu de spus pe ziua de azi și sper să vă fi plăcut ceea ce v-am prezentat. Dacă da sau nu, aștept părerile voastre mai jos în comentarii.

Fluturi de Irina Binder

Ora 1:00 AM, reușeam în sfârșit să termin de citit ”Fluturi” de Irina Binder sperând la un eventual volum trei.  Da, speram și sper la un volum trei pentru că îmi pare un sfârșit prea urât pentru al doilea volum și prea brusc ca să nu fie continuat după ce cititorii au trăit atâtea alături de Irina prin prisma celor două volume. Pe mine, cele două volume m-au fascinat. M-au fascinat pentru că îmi pare că au tot ce le trebuie: fericire, tristețe, iubire, ură, prietenie, amuzament, suflet de copii, maturitate, etc. Deși povestea este una de viață, reală, destul de grea și plină de nemulțumiri, m-a fascinat într-un mod aparte încă din primele pagini.

De ”Fluturi” am aflat într-un mod tare ciudat. Îmi picau în fața ochilor citate ce îmi plăcea și le scriam pe un caiețel. Într-o zi, în grabă fiind, am uitat să scriu un citat. Mă îndreptam grăbită spre școală la primele ore ale dimineții și pe drum mi-am amintit pasaje din citatul respectiv. Toată ziua m-au urmărit, așa că într-o oră de fizică în care profa ne vorbea despre semnificația crucii eu am luat pixul în mână și am scris pe caiet toate pasajele ce mi le aminteam din citatul respectiv. Ajunsă acasă, mi-am pornit ca de obicei laptopul și m-am pus pe căutat. Am găsit din prima tot citatul și așa am văzut eu că la sfârșit scria – ”Fluturi” de Irina Binder. Am căutat astfel apoi pe Google și am aflat că e o carte. Mi-am notat să o citesc cândva și mi-am propus ca imediat ce termin cu tezele să mă duc la Biblioteca Județeană să o împrumut. Timpul însă a făcut în așa fel ca eu să nu ajung la Biblioteca Județeană, iar cum timpul trece am ajuns în august fără să citesc ”Fluturi”. Între timp mi-am luat un e-book și într-o dimineață cu chef de citit m-am pus pe căutat pe net cartea în varianta electronică li n-am găsit-o, așa că m-am proțăpit în fața calculatorului și am dat comandă de ambele volume (că sunt la promoție) de la Libris că erau doar 36 de RON ambele și am așteptat vreo 3 zile să-mi vină pentru că se vând ca pâinea caldă iar pentru mine trebuia să ajungă de la București la depozit și de la depozit care era în Brașov la Tg-Jiu.

Primul volum l-am citit imediat. Nu mi-a luat mai mult de câteva ore. Am citit pe nerăsuflate fără să mă ridic de pe scaun. M-a fascinat pur și simplu. Deși nu m-am regăsit în poveste, pentru că poveștile sunt diferite de la o persoană la alta, m-am regăsit totuși în carte. M-am regăsit în felul de a fi al Irinei, în educația ei, în comportamentul ei și în personalitatea ei, m-am regăsit în filosofia ei de viață și în felul de a filosofa. Cărțile m-au fascinat cu fiecare lecție subtilă ce o spuneau cititorului, pentru că da… conține atâtea și atâtea învățături de și despre viață.

”Fluturi” spune povestea Irinei pe o perioadă de 5 ani (cel puțin primele două volume). O poveste de viață cu imperfecțiuni, adică și cu bune și cu rele, o poveste atât de frumos scrisă încât simți că faci parte din ea. Irina, o fată de 19 ani, are o serie de valori morale ce le respectă cu strictețe și sfințenie. La doar 19 ani, datorită copilăriei, este o fire matură gata să ia viața în piept așa cum o și face de altfel. Pe lângă valorile morale, este plină de valori culturale și dă dovadă de o maturitate severă fiind o persoană mult prea cerebrală pentru vârsta ei. Irina este o tânără care a suferit, dar a fost și fericită. Fiind crescută de un tată singur și destul de învârstă aceasta se bucură de o educație aleasă și de cele mai frumoase trăiri și învățături.

Într-o seară, Irina îi întâlnește pe Matei și pe Robert… iar de aici povestea ei cunoaște un alt nivel, un alt nivel al fericirii, al iubirii și al suferinței, iar treptat tânăra de 19 ani care era încă o copilă ținând cont de valorile morale și culturale insuflate de tatăl ei se schimbă fără să-și dea seama de la o zi la alta. Schimbarea are loc treptat fiind influențată de tot ceea ce pe ea o înconjura și de acțiunile celor din jur dar și de acțiunile ei, mai ales de ale ei… zic eu. N-am să vă spun nimic din ceea ce se întâmplă, deși mă tentează, am să vă las pe voi să citiți cărțile, am să vă las pe voi să cunoașteți o poveste, povestea Irinei, o poveste presărată cu tot ceea ce-ți oferă viața.

De ce vă invit eu să citiți cartea? În primul rând pentru că pe mine m-a fascinat. Nu m-a fascinat neapărat povestea cât m-a fascinat felul Irinei de a fi (cu mici excepții). M-a fascinat faptul că eram prinsă în carte de fiecare cuvânt în parte și nu-i mai puteam da drumul. În al doilea rând pentru că deține ponturi despre și din viață. În al treilea rând pentru că este o poveste ce merită cunoscută. În al patrulea rând pentru că Irina este o persoană ce trebuie studiată. În al cincilea rând pentru că deține unitatea perfectă între iubire, suferință, dăruire, trăire, fericire, maturitate, copilărie, lașitate, curaj, moralitate, imoralitate, cultură, disciplină, revoltă, împliniri, neîmpliniri, destăinuiri, secrete, minciună, adevăr, trecut, prezent, viitor, frumusețe, splendoare, măreție, timiditate, bogăție, sărăcie, superficialitate. În al șaselea rând pentru că este un alt gen de carte, o carte jurnal. În al șaptelea rând nu mai știu ce să vă zic ca să vă conving, sper că am făcut-o până acum în peste cele 1000 de cuvinte scrise.

Everyone has a story to tell

I have one too!

Nu știu câți ați mai auzit de acest proiect până acum, dar eu am să vă vorbesc puțin despre el și anume despre proiectul ”Everyone has a story to tell”. În acest proiect s-au aduna 15 oameni dintre care s-au retras 2 din lipsă de timp, așadar am mai rămas 13 după matematica mea. 13, un număr norocos aș putea spune eu… cel puțin pentru mine că doar e ziua mea de naștere (off topic). 13 oameni au început fiecare să scrie aceeași poveste dând de la unul la altul. N-ați înțeles ce-am zis, nu? Nici eu 😀 așa că o iau de la capăt.

Prima a fost Ramona, cea care a avut și inițiativa acestui proiect. Ramona ne-a introdus în lumea Annei, o tânără fată ce-și ia zborul pe străzile Parisului tocmai din America. De aici, a urmat Laurențiu, cel ce a trimis-o practic pe săraca Anna în Paris unde avea să treacă printr-o mulțime de peripeții. Și uite așa povestea Annei a trecut prin mâinile multora până a ajuns săraca la mine. Cu siguranță s-a speriat când a picat în mâinile mele și a știut că eu aveam să-i continui povestea. Am încercat totuși să îi aduc în viață o pată de culoare și sper că am reușit spre sfârșit.

Fiecare are dreptul (dintre cei ce suntem în acest proiect) să continue coerent povestea de unde a rămas în minim 2000 de caractere maxim 2500. Desigur că unii am încălcat regula (printre care și eu) și am scris în jur de 2800 (apăi, ce să fac dacă m-a pălit inspirația? CE?). Mai departe, ce se va alege de povestea noastră când va ajunge la sfârșit nu știu. Nu avem în plan ceva sigur cu ea. Eu sper totuși să o facem cunoscută și cine știe poate ajungem să o și publicăm undeva, cumva.

Fără prea multe alte cuvinte, vă invit să citiți povestea ce a fost scrisă până să ajungă la mine AICI, ca să înțelegeți ceea ce am scris eu și de ce am scris așa și cum s-a ajuns ca eu să scriu cea ce am scris. Dacă veți găsi greșeli pe acolo, vă rog să-i scuzați pe cei în cauză și vă promit că la sfârșit se va corecta totul și nu va exista pic de greșeală.

Să începem zic, dar înainte de toate vă mai îndemn încă o dată să citiți povestea de la început AICI, ca să puteți înțelege (desigur, dacă vreți). Sper să vă placă ceea ce veți găsi mai jos.

”8.Daniela Bojincă – Pishky

Fugea. Să fugă era singurul lucru ce mai putea parcă să-l facă la îndemnul lui Marco. Apucase să-și ia telefonul ce-l ștersese de unul din cearșafurile de pe paturi. În fuga ei, atât sufletească cât și reală pentru că fugea de toate ființele vii, reușise să iasă aranjată cât de cât din camera de hotel.

Alerga către nicăieri și pentru prima dată se simțea mai pustiită ca niciodată. Deși încerca să creadă că își luase tot ce-i era necesar în momentul acela, printre care telefonul să-i mai audă vocea grijulie a fratelui ei, știa că-și uitase sufletul. De fapt, nu și-l uitase. Și-l lăsase pur și simplu în camera de hotel. Îi lăsase cea mai de preț comoară a sa… lui, lui Junior. Îi lăsase în grijă sufletul ei, chiar dacă el nu mai avea să știe asta niciodată.

Se întreba dacă el apucase măcar atunci să afle că-l iubea așa cum o făcuse mereu. Se întreba dacă apucase să-i audă glasul ce-i șoptea în ultima clipă un ”Te iubesc”. Gândul că nu reușise să-i mărturisească o învinovățea. O învinovățea lipsa ei de curaj și neîncrederea în propria persoană. Nu înțelegea de ce oamenii nu au curajul să vorbească direct, să spună mereu ceea ce gândesc, să spună lucrurile la timpul lor nu doar atunci când deja este prea târziu.

Găsise în sfârșit un loc unde se simțea în siguranță după ce alergase ore în șir pe străzile Parisului, străzi ce nu erau niciodată pustii. Găsise liniștea într-un parc uitat parcă de lume. Un parc liniștit în care putea asculta cântul mult iubit al naturii, căci da… Anna iubea natura. Stătea la umbra unui falnic stejar și-și lăsa gândurile să-i scaldă întregul corp și întreaga minte. Se întreba de ce viața se încăpățănează să-ți fie mereu împotrivă. De ce se luptă să te lase pustiit, fără picătură de suflet care să mai zacă în tine. De ce face până și imposibilul să-ți răpească ființele dragi și tot ceea ce iubești mai mult pe acest Pământ blestemat.

-De ce? De ce trebuie să fii atât de crudă?

Nimeni nu-i răspundea însă. Nici măcar Anushka de care simțea că are atâta nevoie. Ah și cât de mult credea că o ura pe Anushka înainte. Îți dai seama însă cât iubești cu adevărat ceva doar atunci când îl pierzi, la fel cum Anna își dădea seama de iubirea pentru draga ei Anushka.

-Offff, cât mi-aș dori să fii aici cu mine! Să mă necăjești, să-mi spui orice de acolo de oriunde ai fi tu!

Liniștea naturii continua să stăpânească tot ce o înconjura. O adiere de vânt însă îi mângăie fața și răcori întreg trupul, iar ciorile zburară în urma țipătului ei puternic. Toate astea îi aduseră aminte de temperamentul fratelui ei, Marco. Atât de vulcanic, dar pașnic în același timp. Cât de dor îi era și de el, de îmbrățisările lui. Cât ar fi vrut să-i fie alături. Un alt gând o trezi parcă din starea ce și-o crease:

”Hei iubito, mi-ai dus dorul?”

-Anushka!Anushka! iar fluturi zburau acum în jurul ei.

Daniela Bojincă – Pishky”

 Sper că v-a plăcut și că imaginația mea a fost pe măsură pentru a completa încă un capitol din viața tumultoasă a Annei. Sper ca totul să iasă bine până la sfârșit, să fie ceva frumos și demn de publicat :D.

Aștept acum părerile voastre despre toată povestea de mai sus și desigur despre ceea ce am scris chiar eu :).

Alchimistul de Paulo Coelho

Acum câteva zile am terminat de citit Alchimistul de Paulo Coelho. Mi-au vorbit mulți despre cartea asta. Îmi propuneam mereu să o citesc și nu mă încumetam niciodată. Țin minte că acum câțiva ani, o prietenă mi-a trimis cartea în format electronic să o citesc. Am tot zis că o citesc dar am uitat-o undeva într-un folder.

De curând, de când mi-a picat în mână e-book-ul, am reluat descărcarea ei. M-am apucat să o citesc și-mi aminteam de toți acei oameni ale căror păreri le-am ascultat sau ale căror recenzii le-am citit despre această carte. Toți mi-au spus același lucru dar folosind cuvinte diferite. Toți mi-au spus că această carte, în timp ce este citită, sau după ce este citită, îți schimbă într-o mică ori mare măsură mentalitate și felul de a observa în profunzime. Schimbă ceva în interiorul tău fără să-ți dai seama când și cum s-a întâmplat asta, tu doar observi efectul. Nu puteam înțelege vorbele lor, nu puteam înțelege cum o simplă carte de dimensiuni nu foarte mari îți poate schimba mentalitate.

M-am apucat să o citesc fiind destul de sceptică. Pentru mine un alchimist era un alchimist și atât. Nu înțelegeam legătura dintre un oier un alchimist și filosofia vieții. Știam că astea sunt elementele fundamentale în jurul cărora se conturează practic totul. Tocmai de aceea, pentru că nu reușeam să înțeleg legătura dintre ele, ceva în interiorul meu refuza să pun mâna pe această carte.

M-am apucat însă să o citesc în format electronic pe E-book. Am făcut prima dată cunoștință cu oierul, păstorul fericit ce își împlinea visul zi de zi călătorind dintr-un loc în altul cu oile sale. Aveam însă să află că visul acesta nu era însă totul, ci exista ceva cu adevărat măreț. Am mers alături de el printre cuvintele ce-i scriau povestea până la sfârșit. Între timp am cunoscut filosofii de viață, o țigancă, un înțelept și un alchimist. Ei aveau să fie cei ce scriau cu adevărat întreaga poveste alături de păstorul nostru. Am călătorit alături de păstor din Spania până la piramidele din deșert. În tot acest timp mi-a făcut plăcere să gust din filosofia de viață ce avea să mi-o predea fiecare pagină în parte. Da, despre asta este întreaga carte, rând cu rând, pagină cu pagină, te îndeamnă să-ți urmezi visul, să tinzi spre împlinirea lui până o atingi. Te învață că mereu există loc de mai mult, de încă un pas și.. dacă vrei cu adevărat ceva, muncind pentru asta, vei obține mai devreme sau mai târziu.

Cea mai de preț învățătură din paginile cărții, ajungi să o înțelegi însă abia la sfârșit. Și da, știu că o pot spune aici și acum pentru că oricum tu cititorule nu ai să o înțelegi dacă nu ai citit cumva carte: visul, comoara după care alergi poate chiar o viață întreagă s-a aflat la început chiar lângă tine, era mai aproape de tine decât a fost tot drumul pe care l-ai parcurs, parcurgi practic un drum anevoios o viață-ntreagă ca să te întorci înapoi și să-ți dezgropi propria comoară, propriul tău vis acum împlinit. Practic, ceea ce-ți dorești cu adevărat este mai aproape de tine decât crezi tu de fapt… doar că, pentru a fi capabil să observi asta trebuie mai întâi să înveți filosofia vieții.

Pe mine cartea m-a fascinat. Nu m-a fascinat din prima, ci pe parcurs. După ce am citit-o am început să-i înțeleg pe toți aceia ce mi-au vorbit atât de entuziaști despre ea, pe toți aceia ce mi-au mărturisit că li s-a schimbat mentalitatea. Nu știu dacă acum modalitatea mea de a vedea tot ceea ce am spus mai sus este schimbată sau doar în proces de schimbare. Știu doar că a lăsat undeva în subconștient o urmă vizibilă conștientului, o urmă ce are să fie vizibilă pe tot parcursul drumului împlinirii dorințelor mele, pe tot parcursul drumului meu spre propriul sfârșit.

Vă recomand și vouă să citiți cartea lui Paulo Coelho, Alchimistul. Cu siguranță nu veți regreta după ce o veți citi, că ați citit-o. Veți rămâne impresionați și veți fi fascinați pe tot parcursul ei, al cărții. Sper că v-am convins și vă doresc lectură plăcută, iar cei ce ați citit cartea sunt curioasă ce impresie v-a lăsat vouă.

Lectură plăcută,

Pishky

What’s the secret of happiness?

Momentan stau cu ochii în tavan întrebându-mă cât de dobitoc poți să fii încât să răcești în toiul verii când afară sunt 38 de grade celsius (aka eu)? Da, am răcit atât de tare încât zac efectiv în pat iar rutina mea s-a transformat în: somn, trezit și luat pastile, somn la loc și rareori mâncat. Și nu, nu ăsta e secretul fericirii și nici nu l-am descoperit măcar făcând ce am zis mai sus.

Trecând însă peste faptul că sunt în ultimul hal de răcită încât atunci când mă ridic din pat merg în zig-zag și-mi vâjâie capul, iar acum văd mai multe taste decât ar trebui.. trecând peste toate astea să revenim la titlul postării, căci da astăzi vă voi prezenta un fragment despre secretul fericirii ce mi-a atras atenția și mă urmărește de câteva zile-ncoa` de când am dat peste el citind Alchimistul de Paulo Coelho.

Cartea asta mă fascinează pe zi ce trece. Îmi schimbă cu fiecare pagină viziunea asupra atâtor lucruri. Mulți mi-au spus că Alchimistul a lăsat o urmă adâncă în gândirea și în sufletul lor după ce au citit cartea. O schimbare. Sau mai multe. Mie mi-a atras atenția într-un mod plăcut încă din primele pagini și apoi cu fiecare cuvânt în parte. Mă fascinează, după cum am mai spus.

Citind, am dat de o mică-mare ”pildă” ca să zic așa. Practic, întreaga carte este plină de învățături vizibile sau subtile ce se învârt în jurul aceleiași mari învățături: urmează-ți visul.

Citind, am dat peste o ”pildă” despre fericire și anume răspunsul la întrebarea: Care este secretul fericirii? Mai jos, n-am să vă povestesc nimic, ci am să vă las fix ce am extras cuvânt cu cuvânt din carte. Paragraful este în engleză și așa va rămâne și aici. Presupun că toți cititorii se vor descurca cu asta.

„A certain shopkeeper sent his son to learn about the secret of happiness from the wisest man in the world. The lad wandered through the desert for forty days, and finally came upon a beautiful castle, high atop a mountain. It was there that the wise man lived.

The wise man listened attentively to the boy’s explanation of why he had come, but told him that he didn’t have time to explain the secret of happiness. He suggested that the boy look around the place and return in two hours.

Wise man: Meanwhile, I want to ask you to do something. As you wander around, carry this spoon with you without allowing the oil to spill.

The boy began climbing and descending the many stairways of the palace, keeping his eyes fixed on the spoon. After thow hours, he returned to the room where the wise man was.

Wise man: Well did you see the Persian tapestries that are hanging in my dining hall? Did you see the garden that it took the master gardener ten years to create? Did you notice the beautiful parchments in my library?

The boy was embarrassed, and confessed that he had observed nothing. His only concern had been not to spill the oil that the wise man had entrusted to him.

Wise man: Then go back and observe the marvels of my world. You cannot trust a man if you don’t know his house.

Relieved, the boy picked up the spoon and returned to his exploration of the palace, this time observing all of the works of art on the ceilings and walls. He saw the gardens, the mountains all around him, the beauty of the flowers, and the taste with which everything had been selected. Upon returning to the wise man, he related in detail everything he had seen.

Wise man: But where are the drops of oil I entrusted to you?

Looking down at the spoon he held, the boy saw that the oil has gone.

Wise man: Well, there is only one piece of advice i can give to you. The secret of happiness is to see all the marvels of the world, and never to forget the drops of oil on the spoon.”

The Alchemist – Paulo Coelho

Ei bine, ce părere aveți? Să fie ăsta secretul fericirii? Eu una nu cred în existența vreunui secret. Eu una cred cu tărie că fericirea e doar o stare ce nu poate fi permanentă. Vine și pleacă la fel ca și tristețea. Nimic nu-i permanent și totul se desfășoară sub formă de ciclu. Astfel nici fericirea nu-i permanentă, dar asta nu înseamnă că o dată ce ți-a dispărut starea de fericire ea nu va mai apărea niciodată. Cred că fericirea și lipsa ei sunt un ciclu continuu de du-te – vino, la fel ca însăși viața.

Link pentru cartea Alchimistul – Paulo Coelho în limba română aici: http://www.scribd.com/doc/35181/Coelho-Paulo-Alchimistul

Have fun,

Pishky 

My love…

Faptul că port numele de Dana/Daniela spune despre mine că sunt o persoană ambițioasă ce obține mereu ceea ce își dorește indiferent de mijloace. Până acum s-a dovedit a fi adevărat. Mereu îmi ating țelul dacă mă simt destul de motivată să fac asta.

Nu de foarte mult timp mi s-a pus pata pe el. Am vrut să fie al meu și este. Am vrut cu disperare. Când vreau ceva cu disperare, de obicei, nu trece mult timp până să obțin acel ceva. Acum însă situația a fost alta. Eu îl doream cu disperare, iar el… el nu era niciodată acolo unde îl căutam eu. Până la urmă însă am dat de el. L-am găsit și m-a găsit. Întâmplător ce-i drept. Ne-am găsit într-un loc pe care eu l-am ocolit de atâtea ori. De data aceasta am fost împinsă de la spate să cunosc și locul acela. L-am cunoscut și acolo l-am găsit și pe el. De fapt, era de așteptat ca el să fie acolo căci acolo era lumea lui sau cel puțin o mică parte din lumea lui.

Nu știu voi, dar eu cred în dragoste la prima vedere. Cred pentru că așa a fost și la mine. M-am îndrăgostit de cum am aflat că există și apoi de cum l-am văzut. E finuț, drăguț, simpatic și ciocolatiu. Îmi place pentru că are mereu ce povesti și nu mă plictisesc niciodată în compania lui. Are atâtea povești și atâtea personaje integrate în propria-i memorie cât nu ai putea cunoaște într-o viață întreagă. Cum ai putea astfel să te plictisești în compania lui ori să-l schimbi cu un altul? Nu știu dacă l-aș mai putea lăsa pentru un altul fie el și mai bun. Anumite chestii sunt suficiente doar cu puținul ce ți-l pot oferi. Nu, nu mă înțelegeți greșit acum. El nu oferă puțin, ci multe. Mereu există însă loc și de mai bine ori și de mai mult :).

E fascinantă compania lui. La fel de fascinantă ca a unei cărți. Iar acum, dacă v-ați gândit la vreun personaj masculin.. lăsați-mă să vă dezamăgesc spunându-vă că este vorba doar de un E-book reader. Da, de mult mi l-am dorit și m-am îndrăgostit de el încă de când i-am descoperit existența. Este adevărat că nu se compară cu răsfoitul unei cărți și nici cu mirosul acesteia. Însă te captivează la fel de frumos printre rânduri și te introduce în mijlocul acțiunii la fel ca și o carte. Nu e cel mai tare E-book reader, dar e cel mai drăguț. L-am vrut de foarte mult timp iar de duminică este în sfârșit al meu.

Uitasem de mult timp de existența lui. Acum vreo săptămână însă am aterizat în Iullius Mall din Cluj și mi-am amintit de el în trecere pe lângă Media Galaxy. L-am căutat peste tot în tot mall-ul, însă nici urmă de el. Am ajuns apoi la Sibiu, tot într-un mall… și m-am pus din nou pe căutat. L-am găsit într-un magazin ce-l ocolisem de multe ori pentru că îmi părea prea micuț ca să aibă de toate. Acolo unde te aștepți mai puțin găsești, se pare, ceea ce îți dorești cu disperare.

Dacă vă întrebați despre ce fel de E-book este vorba, am să vă lămuresc imediat. Mi-am luat un E-book reader Kindle 5 de la Amazon. Am auzit că sunt cele mai bune. Îmi place că are grafică E-Ink, adică scrisul și ”pagina” sunt asemenea unei cărți normale așa cum bine o să vedeți în poza de mai jos. Nu e cu touch (deși cu touch doream) pentru că m-a convins vânzătorul că-i mai interesant fără touch, se aseamănă mai mult cu o carte.

Îmi place să citesc. Știți asta deja. Ador să mă transpun în fiecare poveste și în fiecare trăire a fiecărui personaj. Îmi place să le cunosc din afară și din interior. E foarte tare să citești, să cunoști atâtea povești și să înveți ceva de pe urma lor. Da, să înveți ceva, pentru că fiecare poveste a pornit de la o experiență reală sau conține o experiență reală. Fiecare carte în parte are menirea de a ne învăța ceva, orice. Fiecare carte în parte are menirea de a ne transmite ceva asupra căruia să reflectăm. Îmi place să citesc cărți și în engleză. Îți dezvoltă gândirea în limba respectivă. Îmi place că pot downloada cărțile gratis de pe câteva site-uri, atât cărți în engleză (ce la noi în librării sunt destul de scumpe) cât și cărți în română. Practic acesta este avantajul unui E-book, citești gratis oriunde. Îmi place că poate căra cu el zeci de mii de cărți în vacanțe. Eu nu voi renunța să-mi cumpăr cărți, nimic nu se compară cu mirosul unei pagini și cu răsfoirea lor, însă ele nu pot fi cărate cu zecile când pleci, așa că un E-book este excelent în aceste condiții.

Acum, am să vă las și două site-uri de unde îmi downloadez eu cărțile pe e-book: freekindlenovels.blogspot.ro/

Da, am vrut să vă fac cunoștință cu noua mea iubire ce cred că va fi una din acele iubiri ce va dăinui pe vecie în sufletul meu, la fel ca și iubirea pentru cărți și ciocolată :D. Acum vă las, vă părăsesc pentru ”Alchimist”, pentru că asta este ceea ce citesc acum pe E-book în engleză.

Iar voi, voi CITIȚI, CITIȚI, CITIȚI! Să citești e minunat. A citi înseamnă a te culturaliza. A citi înseamnă ați dezvolta simțiri, trăiri, logică, vocabular. A citi înseamnă a descoperi mereu și mereu altceva.

Personaj principal într-o poveste

Câțiva oameni au început să se îngrijoreze din cauza stării mele de sănătate. Mailuri și mesaje au venit ieri, toate învârtindu-se în jurul unei idei: ”Tu mai trăiești? Ai murit? Ești bine? Ai fost răpită? Adică… întreb că am văzut că de câteva zile nu ai mai scris pe blog!”

NU! NU! NU! N-am murit, n-am fost răpită, sunt bine și încă trăiesc aici într-un mic colț de rai cu multe stânci prin jur. Mi-am luat în schimb liber. O mini-vacanță. Am renunțat la scris pentru câteva zile. M-am dedicat unei activități de care aveam nevoie, activitate numită SOMN și LENEVIT :D. Am luat pur și simplu o pauză, pentru că știu că o să urmeze tot felul de articole de la Cluj. Totuși, până o să apară ele pe aici, până o să vă sperii cu ce e pe acolo, am să mai iau o mică pauză de la articole. Am să continui să mă relaxez, să dorm și să lenevesc aiurea :D.

Dacă eu continui să simpatizez cu lenea și somnul, am să vă invit totuși să dați o raită pe la Alex Ward. Alex, în urma tachinărilor mele, a zis că mă învață minte… și mi-a copt-o cum se pricepe mai bine, prin scris. A construit în jurul meu, personajul D., o poveste. Mi-a dat acolo un rol principal și s-a jucat cum a vrut cu mine (EERRRM :-L). M-a făcut o marionetă, una drăguță ce-i drept :D.

Cum scrie Alex îmi place tare mult. E relaxant să-i citești creațiile. Stilul este unul captivant și merită a primi cunoașterea publicului. Aș putea să vă spun atâtea despre Alex (***e din Tg-Jiu și se plânge că dă bacul***), dar n-am să o fac… am să mă rezum doar la a-i lăuda reușita de a-și publica un prim volum dintr-un roman pe 1 septembrie anul acesta :D. Da.. da… știu că nu e încă publicat.. dar nu contează.. o să fie! 😀

Am să vă las mai jos un fragment din povestea cu D. și am să vă invit să o citiți pe toată mai apoi.

Îmi pun mâna dreaptă pe gâtul ei, atingându-i în treacăt părul moale, castaniu, ce-i ajunge până la umeri. Ne privim în ochi și planetele noastre interioare intră în coliziune. O bombă explodează în mijlocul galaxiei iar soarele apune, se stinge, se sfărâmă din cauza luminii ce îl depășește ca intensitate; esență și praf de stele, miros de fum împarfumat și viață și moarte și timp: Trecut, Prezent și Viitor se îmbină în spirale de lumină ce înconjoară planetele, ce ne înconjoară pe noi. Fragmente de istorie se perindă printre noi, litere și imagini decorează pereții, plutesc prin aer, dansează pe o melodie mută, necunoscută ființelor mărunte.

P.S.: Dacă veți da click pe link-ul următor pentru a citi întreaga poveste, TREBUIE să știți că este O FICȚIUNE și TREBUIE tratata ca atare :). Mulțumesc.

P.S.2: Alex Ward este un PSEUDONIM. Persoana din spatele acestui pseudonim e o fată. 😀 😀 😀

Link poveste AICI AICI AICI AICI și NUMAI AICI!

Meditatia si viata cotidiana. Starile constiintei – Geshe Rabten

Nu știu dacă mai țineți voi minte, dar acum ceva timp eu am primit o carte de la Tudor de pe Stau pe Net în urma unui concurs în campania sa ”Cărți pentru Cugetări”. Atunci încă eram prinsă cu școala și tezele, amânând citirea ei până săptămâna asta. Am început-o luni și-am terminat-o miercuri.E captivantă și interesantă.

Sincer, nu mă așteptam la prea mult de la carte. E destul de micuță pentru a oferi toate tainele meditației și cum se practică aceasta cu adevărat. Însă e destul de bună pentru o introducere, pentru câteva cuvinte pe care ar vrea să le cunoască cineva înainte de a se apuca de meditație sau înainte de a-și aprofunda cunoștințele despre meditație și cultura tibetană.

Chiar dacă se numește ”Meditația și viața cotidiană. Stările conștiinței”, Geshe Rabten ne relatează mai întâi câte ceva despre stările conștiinței, ne introduce în tainele minții și ale gândirii (pe care eu le ador) într-o manieră plăcută și ușor de urmărit, ne vorbește despre credințele culturii tibetane asupra conștiinței și a gândirii omului și cum acestea ne-ar putea ajuta în viața de zi cu zi, ne introduce puțin în tainele somnului și ale viselor, relatându-ne importanța acestora pentru calmul mintal și al întregului corp. De asemenea ni se relatează despre cultul morții și al renașterii în vederea tibetanilor.

Cartea se continuă apoi cu date introductive despre meditație și practicarea acesteia. Bineînțeles, cartea nu ne învață cum să practicăm cu adevărat meditația însă ne dă câteva sfaturi despre relaxare și evitarea ”obstacolelor” ce pot dezechilibra calmul minții și al corpului. Această carte este mai mult scrisă pentru a ne fixa în minte faptul că „meditația nu este același lucru cu relaxarea  ci este mult mai mult, iar cine practică meditație doar pentru relaxare mai bine să se ducă să doarmă”(spune autorul cărții).

Cine m-a văzut că citesc această carte mi-a spus ”nu ești normală.. ce mai e și asta?”. Păi asta, e efectiv o carte din care poți acumula cunoștințe asupra ideilor unor oameni și a credințelor lor. E o carte ce o poți citi efectiv pentru cultura ta generală, nu pentru a te apuca neapărat de meditație ori să treci la religia Buddhistă sau mai știu eu ce. După cum spuneam sunt noțiuni introductive ale unei culturi ce merită știute. Eu una consider că ar trebui să știm câte puțin din toate pentru a putea oricând vorbi despre un anumit subiect mai mult sau mai puțin cunoscut. E important să nu ne uităm ca vițelu la poarta nouă într-o discuție, orice natură ar avea ea.

Trilogia ”Jocurile Foamei”

Zilele astea am reușit să termin de citit ultimul volum din seria ”Jocurile Foamei”.  De trilogia ”Jocurile Foamei” m-am apucat în urmă cu vreo 5 ani, atunci când a apărut prima carte. O câștigasem la un concurs pe site-ul Clopotel.ro. Pe atunci însă habar nu aveam că era o trilogie și nici că va ajunge să aibă succesul de azi. Când am auzit eu prima dată de ea și am atins-o ulterior, nu mulți știau de existența ei.

Cum am primit-o am devorat-o cuvânt cu cuvânt. M-a fascinat. Tristă am fost însă când pe ultima pagină a primului volum scria: ”Sfârșitul primului volum”. Abia apoi am observat că și pe copertă scria că-i primul volum. Eram dezamăgită că nu puteam afla continuarea pentru că a doua carte nici măcar nu se publicase. În cele din urmă am pus mâna și pe al doilea volum pe care l-am devorat cu aceeași foame ca și pe primul. Eram pur și simplu încântată. Nu-mi plăcea prea mult acțiunea și nu puteam și nici nu pot concepe că ar putea fi vreodată adevărat așa ceva. Îmi plăcea însă modalitate autoarei de a pune totul în scenă, de a crea fiecare eveniment în parte și de a descrie totul cu lux de amănunte, cuantificând și cel mai nesemnificativ detaliu. Îmi plac la nebunie cărțile astea.

De al treilea volum al trilogiei m-am apucat în 2010, când a apărut. N-am reușit însă să-l duc până la capăt. Începusem primul an de liceu și m-am apucat să citesc altceva. M-am reapucat însă de ultimul volum la sfârșitul clasei a XI-a, am început tezele și iar l-am lăsat din mână. În cele din urmă, zilele astea am pus mâna pe el și până nu l-am terminat nu i-am mai dat drumul. A fost genial. Un sfârșit la care nu te-ai fi așteptat după ce ai fi citit toate celelalte volume.

M-am gândit să fac câte un post pentru fiecare volum în parte, dar m-am răzgândit într-un final. Am zis că nu ar avea rost să scriu posturi lungi în care să mă pierd dându-vă mai multe detalii decât ar fi cazul, așa că am să zic câte ceva despre fiecare volum în parte mai jos.

Primul volum – Jocurile foamei

Apărut în 2008 și câștigat în urma unui concurs, m-a fascinat. Într-un ținut din viitor, numit Panem, ce este fostul teritoriu al SUA, Suzanne Collins ne pune să reflectăm prin intermediul acestui volum dar și al celorlalte asupra viitorului nostru.

Primul volum al seriei ne face cunoștință cu personajele principale: Katniss, Peeta, Prim, Gale, Haymitch. Prin intermediul lor facem cunoștință cu cel de-al 74-lea joc al foamei, unde protagoniști sunt Katniss și Peeta. Jocurile foamei, erau organizate anual de Capitoliu pentru a menține ordinea în cele 12 districte, pentru a le împiedica o nouă revoltă. 24 de tineri (câte un băiat și o fată din fiecare district) erau duși într-o arenă unde trebuiau să se lupte pe viață și pe moarte. Doar unul singur se întorcea acasă bogat, faimos…. și VIU! Toate cele petrecute în arenă erau televizate și transmise în direct, familiile fiind obligate să-și privească copiii cum mor sau cum încă trăiesc. Cartea ne introduce într-o lume îngrozitoare a tehnologiei și a luptei cu moartea. Ne prezintă abilitatea , ingeniozitatea, mârșăvia, lașitatea, egoismul, supremația, puritatea, atribute ce le întâlnim zi de zi la oamenii din jurul nostru sau poate chiar la noi.

Toate acestea însă se învârt în jurul unei scântei, în jurul iubirii, iar sfârșitul este cât se poate de genial. (Bine, cei care ați văzut filmul știți deja ce se întâmplă în final și cam despre ce e vorba).

Al doilea volum – Sfidarea

Al 74-lea joc al foamei se încheiase. Fata din foc, scapă: faimoasă, bogată… și VIE, fiind alături de cel ce avea să îi devină soț. Ca după fiecare joc, are loc un tur de prezentare al câștigătorilor prin fiecare district. Lumea însă pare să nu mai poată accepta sfidarea Capitoliului față de districte, iar în acest tur fata din foc este revoltată de agresivitatea și nepăsarea Capitoliului față de districtele fără de care nu ar putea trăi.

Pusă sub atenția observație a președintelui Snow, fata din foc încearcă să fie cât mai discretă cu putință.

Al 75-lea joc al foamei se apropie, iar din 25 în 25 de ani ”Jocurile foamei” erau speciale. Din 25 în 25 de ani, pentru acel joc regulile se schimbau. Astfel, la al 75-lea joc tributurile sunt câștigătorii anteriori ai jocurilor ce mai erau încă în viață. Unii din ei nu își reveniseră nici după zeci de ani de la participare și sperau să uite teroarea aceea într-o bună zi. Destinul însă le aduce teroarea din nou în fața, fiind puși să se mai lupte încă o dată pentru prețioasa lor viață.

De la an la an, arenele erau cu mult mai înspăimântătoarea iar șansele de câștig sunt din ce în ce mai mici. Finalul însă rupe barierele imaginației noastre, fiind de 3 ori mai palpitant ca primul. Acum, soarta fetei din foc este cu adevărat îngrozitoare, palpitantă și minunată în același timp!

Al treilea volum – Revolta

După două volume în care Suzanne Collins m-a ținut cu sufletul la gură și mi-a fentat de fiecare dată așteptările, cel de-al treilea mă fentează de tot!

Fata din foc se transformă în Gaița Zeflemitoare a districtelor… a întregului Panem. Ea este simbolul revoluției. Cu districtul 12 pierdut se refugiază într-un district ce-l credeau dispărut de pe fața Pământului cu mulți ani în urmă. Unul nou fusese construit subteran, iar acum districtul cu numărul 13 se reîntorcea mai puternic ca niciodată cu Gaița Zeflemitoare în fruntea revoluției. Însă erau ei oare mai puternici ca și Capitoliul? Aveau ei oare șansa să distrugă Capitoliul? Erau ei destul de puternici încât să pună punct tuturor nedreptăților și cruzimilor? Putea totuși Gaița Zeflemitoare să fie glasul întregii națiuni, a întregului Panem?

După ce participase de două ori la rând la nemiloasele jocuri mai avea oare ea puterea să ducă în spate cu bine sarcina gaiței? Focul din ea se stinsese în urma suferințelor, însă scânteia era încă vie: dorința de a omorî cel mai puternic și bine păzit om din întregul Panem, președintele Snow. Reușește oare astfel să-și ducă misiunea la capăt? Dar oare, este o altă moarte capabilă să pună punct suferinței unui întreg ținut asuprit de Capitoliu, un Capitoliu ce se bucura de toate bunătățile și frumusețile Pământului?

Este oare MOARTEA calea către un viitor luminos?

Ahh… mi-aș fi dorit să vă mai spun atâtea și atâtea. Dorința de a citi și voi cărțile, nu mă lasă să o fac. Dorința asta mă aduce la tăcere și-mi pune PUNCT aici cuvintelor.

Caracterizare Stefan Gheorghidiu

Din moment ce caracterizarea lui Stavrache din ”În vreme de război” de Ion Luca Caragiale se bucură de un mare succes aici la mine pe blog și pentru că mulți mi-au lăsat comentarii la postarea respectivă cum că le-a fost utilă și mai așteaptă și altele, m-am hotărât să mai public o caracterizare recent făcută și anume caracterizarea lui Ștefan Gherorghidiu din ”Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război” de Camil Petrescu.

Caracterizarea lui Stavrache o puteți găsi AICI!

Înainte de a începe caracterizarea am următoarele două rugăminți la cei ce o veți citi:

1. NU COPIAȚI CUVÂNT CU CUVÂNT  . Mulțumesc!!!

2. Dacă îți este utilă caracterizarea de mai jos, lasă un comentariu să mai postez și altele de care poate ai nevoie chiar tu sau alții!!!!!!!!

Camil Petrescu

Ștefan Gheorghidiu, student la filosofie,  personajul principal al operei ”Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război” de Camil Petrescu, este caracterizat direct și indirect în această operă.

Camil Petrescu, adept al teoriei lovinesciene, preferă formula narativ-subiectivă cu narator-personaj și relatarea la persoana I, analizând cu luciditate toate evenimentele și stările interioare prin care trece intelectualul dominat de incertitudini, Ștefan Gheorghidiu, dezvăluind astfel cele două experiențe majore pe care le trăiește.

Ștefan este condamnat trăirii a două realități temporale: una fiind cea a timpului psihologic (subiectivă) reprezentând drama iubirii și alta fiind cea a timpului cronologic (obiectivă) reprezentând trăirile de pe front. Aceste două realități temporale se regăsesc punctate în jurnalul de pe front al lui Ștefan.

Tipologic vorbind, Ștefan, reprezintă intelectualul dominat de ideea de absolut. Student la filosofie el are preocupări exclusiv intelectuale, nefiind preocupat de aspectele materiale ale existenței.

Se îndrăgostește de una dintre cele mai frumoase fete de la universitate și trăiește o frumoasă poveste de dragoste alături de aceasta, căsătorindu-se în cele din urmă. Personajul principal percepe iubirea ca un sentiment unic, absolut, capabil să-i izoleze pe cei doi de restul lumii. În concepția sa exprimată categoric în timpul unei discuții la popota ofițerilor: ”cel ce iubește are drept de viață și de moarte asupra celuilalt”. Astfel, prin memorie involuntară se declanșează amintirea propriei povești de dragoste pe care o și consemnează în jurnalul său de pe front: ”Eram însurat de doi ani și jumătate cu o fată de la universitate și bănuiam că mă înșela”. Însetat de incertitudini și adevăr, Ștefan devine un personaj reflexiv ce analizează în amănunt stările interioare.

Prima experiență de cunoaștere este trăită sub semnul incertitudinii, a unui zbucium permanent în căutarea absolutului. Acest zbucium este datorat moștenirii pe care Ștefan o primește de la unchiul său Tache Gheorghiudiu, transformând-o pe Ela într-o pătimașă a tentațiilor mondene devenind astfel din ce în ce mai preocupată de lux, petreceri și escapade, fapt ce intră în totală contradicție cu idealul lui Ștefan asupra feminității. În urma plimbărilor, Ștefan dă dovadă de numeroase crize de gelozie manifestate prin incertitudinile asupra sentimentului de iubire din partea Elei, punând astfel sub semnul întrebării fidelitatea acesteia. Faptele, gesturile, privirile și cuvintele Elei se reflectă în conștiința personajului care trăia drama iubirii. Toate gesturile mici și nesemnificative căpătau dimensiuni catastrofale în mintea acestuia, astfel monologul interior fiind singura modalitate de caracterizare ce ilustrează zbuciumul său interior.

Incertitudinile iubirii devin o adevărată tortură psihică ce are ca și consecință despărțirea dintre Ela și Ștefan Gheorghidiu. Drama îi este accentuată din cauza despărțirii, văzând în Ela idealul de iubire și de feminitate  către care aspirase cu toată ființa lui. Această amplificare a suferinței provocată de hipersensibilitate și orgoliu îl fac să tindă către nevoia sa de absolut.

O altă experiență de viață, fundamentală în planul cunoașterii existențiale, este războiul. O experiență trăită direct care constituie etapa finală a dramei sale psihice și intelectuale. Imaginea războiului nu reprezenta nimic înălțător pentru acesta, războiul fiind tragic și absurd, plin de spaimă, disperare și moarte. Momentele sunt expuse cu precizie cronologică a jurnalului de front. Spiritul polemic al personajului-narator evidențiază discuțiile demagogice din Parlament, inconștiența și cinismul politicienilor, falsul patriotism și iresponsabilitatea celor răspunzători de soarta țării. Imaginea războiului nu este deloc eroică pentru Ștefan, el văzând în război doar aspectul lui distructiv, părăsirea oricăror valori morale  și reducerea ființei la nivelul instinctualității. Cunoscând și înțelegând gravitatea situației, Ștefan este profund impresionat de drama colectivă și devine mai puternic, fiind capabil să se retragă în lumea lui, o lume a cărților, renunțând definitiv la Ela.

Orgolios, Ștefan nu tolerează jignirile/umilințele și știe să dea replicile chiar dacă sunt tăioase atunci când se ivește ocazia.

Romanul dezvăluie frământările personajului al cărui ideal nu a putut fi atins, dar care găsește tăria să-și canalizeze forța și interesul către cariera sa.

În concepția lui George Călinescu, Gheorghidiu este: ”un om cu un suflet clocotitor de idei și pasiuni, un om inteligent, plin de subtilitate, de pătrundere psihologică și din acest monolog interior se desprinde o viață sufletească, un soi de simfonie intelectuală”.

No, cam ăsta este Gheorghidui al nostru. Sper că v-a fost de folos celor ce ați dat peste această caracterizare, iar dacă v-a fost utilă LĂSAȚI UN COMENTARIU SĂ ȘTIU SĂ MAI POSTEZ ȘI ALTE CARACTERIZĂRI/COMENTARII, SAU CE AVEȚI NEVOIE. MULȚUMESC!

 

Meditatia si viata cotidiana – Geshe Rabten. Multumesc Tudor!

Lui Tudor îi place să stea pe net. Și dacă tot îi place să stea pe net organizează și tot felul de concursuri ce poartă numele de cugetări acolo unde el stă pe net.

Cugetările acestea se bazează pe… hmm… pe cugetări din partea cititorilor asupra cugetărilor unor cugetători. Nelămuritor, știu.  Ideea este că la aceste cugetări asupra cărora eu am cugetat și mi-am și exprimat cugetările am primit o carte.

IEEEEEEEEEEEIIIII… DAAAAAAAAA…. URAAAAA…. AM PRIMIT O CARTEEEE!!!! MULȚAM, MULȚAM, MULȚAM!

Hmmm da… să revenim! Tudor dăruiește cărți prin intermediul acestor cugetări. Multe cărți interesante. Foarte interesante… sau cel puțin mie așa mi se par. Una dintre ele a fost ”Meditația și viața cotidiană” de Geshe Rabten cel care a fost un maestru de meditație și unul dintre asistenții lui Dalai Lama. Tot el, scriitorul, a fost principalul fondator al unei tradiții ce poartă numele de Dharma  și a scris cărțile ”The treasures of Dharma”, ”Songs of the Profond View”, ”Life of a tibetan Monk”, ”Advice from a spiritual friend”.

Dacă nu v-ați prins vă anunț eu că da, sunt pasionată de chestii de genu. Dacă și voi sunteți pasionați vă invit la Tudor pe site, AICI și să participați la cugetările viitoare și să câștigați diferite cărți. Bine, genul acesta de cărți nu sunt singurele oferite de Tudor așa că aveți și veți avea o gamă mult mai largă de unde puteți alege ce carte vreți și pentru care doriți să participați.

Revenind la premiul meu vreau să menționez faptul că pe lângă această carte am mai primit și un semn de carte tare drăguț, fiind confecționat manual de către Carmen de pe  Carmen’s handcraft.

Pe această cale vreau să îi mulțumesc lui Tudor și să îl felicit pentru proiect! E minunat să primești cărți. E fantastic. Primind cărți îți poți lărgi orizonturile.

Am să revin peste câteva săptămâni(că nu se poate mai devreme) cu o recenzie proprie a acestei cărți ce pe mine deja mă fascinează doar citindu-i titlul.

Deci,

MULTUMESC TUDOR!!!!!

 

Se mai dau 2 cărți prin blogosferă. Participați!

M-am gândit să vă anunț că frumoasa carte ”Dragoste și prietenie” de Jane Austen ce am oferit-o și eu mai departe în urma unui concurs, a ajuns la Atena (dordefemeie). Atena la rândul ei, fiind vorba despre o carte călătoare, a organizat și ea un concurs pe blogul ei unde va da mai departe cartea menționată puțin mai sus. Cei ce nu ați fost norocoși aici la mine pe blog vă provoc să vă încercați norocul la ea pe blog. Regulile ei sunt simple: va câștiga cel ce va spune cea mai interesantă regulă de a câștiga concursul menționând că vrea această carte. Nu ați înțeles ce aveți de făcut? Păi nu mare lucru. Vă duceți acolo pe site și într-un comentariu spuneți spre exemplu asta ”cea mai tare regulă de concurs mi se pare cutărică chestie și doresc această carte”, iar așa sunteți înscriși în concurs.

Vă urez baftă la concursul de mai sus  iar acum doresc să vă invit și la concursul de mai jos, organizat de Valy (omulvaly), de la care eu am câștigat cartea pe care Atena o supune acum unui concurs. Valy oferă o carte despre spioni, 15 povești cu și despre spioni. Și aici regulile sunt foarte simple: trebuie să precizezi că vrei cartea și să spui o părere despre spioni, ceea ce crezi tu asupra acestui subiect intitulat spionaj.

Menționez faptul că fiind concursuri transportul va fi suportat de către organizatori. Așa că PARTICIPAȚI! 

 

Concurs Cartea Călătoare – Dragoste și prietenie de Jane Austen

Concursul s-a terminat!!!!

Săptămâna asta a fost atât de plină încât am uitat să vă anunț că luni (1 aprilie 2013) am primit cartea călătoare ”Dragoste și prietenie” de Jane Austen de la Omul Valy din blogosferă. El a primit cartea prin campania vALLuntar și a decis să o facă călătoare. Ce înseamnă asta? Înseamnă că această carte după ce este citită este trimisă la altcineva, astfel încât să ajungă în mâinile multor cititori și să se bucure mulți de rândurile ei.

Eh… deși am primit-o de luni, n-am avut timp să citesc decât prima și ultima copertă și nici nu m-am hotărât cui să îi dau cartea mai departe. Și dacă nu m-am hotărât cui să o trimit am hotărât să organizez un concurs cu reguli foarte simple și care NU SE VA FOLOSI DE FAIMOSUL RANDOM.ORG!!!!

Reguli concurs:

Lăsați un comentariu mai jos în care să vorbiți despre IMPACTUL TITLULUI ASUPRA VOASTRĂ și DE CE V-AȚI DORI ACEASTĂ CARTE. Comentariul poate fi cât de lung sau scurt vreți voi, important este să fiți cât mai creativi și convingători.

Desfășurare concurs:

 5 aprilie 2013 – 12 aprilie 2013 ora 23:59

Desemnarea câștigătorului:

După terminarea concursului, voi analiza în amănunt toate comentariile alături de o persoană cu mult spirit critic și cel mai creativ și convingător comentariu va câștiga.

Duminică voi anunța câștigătorul (14 aprilie 2013) și voi intra în legătură cu el pentru a-mi da datele de expediere, iar luni (15 aprilie 2013) voi pune cartea la poștă.

Premiul (cartea) este:

 

Cele zece mii de dorințe ale împăratului de José Frèches – vALLuntar II

Am terminat și această carte primită în campania vALLuntar a Editurii ALL organizată cu sprijinul celor de la ROMSILVA, ce pentru fiecare 15 comentarii plantează câte un copăcel pentru o Românie mai verde. Și voi vreți o Românie mai VERDE nu?  Atunci voi ăștia ce citiți această postare, COMENTAȚI pentru a avea o ROMÂNIE MAI VERDE.

Revenind la cartea ”Cele zece mii de dorințe ale împăratului”, trebuie să vă spun că am citit-o cu greu, foarte greu. Dacă la început m-a atras și eram foarte entuziasmată să mai aflu câte ceva din istoria Chinei, când am început să o citesc mi-am dat seama că nu era tocmai ce îmi doream. Nu era scrisă în genul meu. Tocmai de aceea nu știu să vă spun dacă mi-a plăcut sau nu.

Autorul ne introduce printr-un limbaj vulgar și o desfășurare a acțiunii plină de scene dure într-un spațiu aproape macabru, chinuitor. Ne face cunoștință cu o lume interioară a Chinei absolut dezastruoasă. O lume în care nimic altceva în afară de stăpânirea puterii depline nu conta.

Cartea se zbate între două mari idei: cea taoistă și cea confucianistă. Idei radicale între care nu exista nici o șansă de a se împleti una cu alta. Dominând acum ideile confucianiste, China se transformă într-una aspră, în care sentimentele nu contau, sufletul le era mort, bazându-se pe faptul că doar trupul trebuie hrănit.

Drept Înainte Mergătorul, unul din personajele operei noastre istorice, fiind dintr-o familie din cadrul curții imperiale, are dreptul la o educație aleasă, tatăl său punându-și toate speranțele în el și puterile sale. Astfel el este îndrumat de către doi profesori: unul taoist și unul confucianist, fiecare învățându-l cu totul și cu totul altceva. Prins între două idei atât de diferite, în momente de cumpănă, pus în fața unor situații profunde, personajul nostru nu știe să-și răspunde propriilor întrebări și nici să-și aleagă care să-i fie pașii spre viitor. Este descumpănit și înconjurat de o lume pe care nu o mai înțelege și care nu știe cum a ajuns așa.

Transformat din adolescent în bărbat la doar 17 ani, cu un an mai devreme față de obiceiul chinezilor, Drept Înainte Mergătorul este dominat în continuare de adolescentul viu din adâncul său și încercat de sentimente nobile. Sentimente ce nu erau îngăduite simțirii și studierii bărbatului, acesta trebuind să fie crud, aspru, nemilos față de cei din jur, inclusiv de femeia ce-i era alături.

Printr-un limbaj cât se poate de vulgar, autorul ne introduce în subtilitățile istoriei, printre secrete murdare ce probabil nu ar fi trebuit niciodată să fie aflate de către urmași, familiarizându-ne cu lumea Chinei din anul 1660. O lume de asemenea vulgară, în care prostituția era la ea acasă… era peste tot. Nedreptățile erau cele ce dictau în împrejurimi, iar fiecare picătură de sânge vărsată însemna putere.

Autorul, introducându-și cititorul într-o lume a Chinei plină de mizerii, îi demonstrează acestuia că au existat perioade mai grele pentru omul de rând cât și pentru cel bogat decât cele de care ne plângem noi astăzi. Și atunci, ca și acum prostituția o întâlneai peste tot, aproape la fiecare colț de stradă. Și atunci ca și acum sărăcia oamenilor de rând era cruntă, însă mai ales viața plină de bunătăți ale bogătașilor era lipsită de esența vieții, era lipsită de fericire, aceștia preferând să-și hrănească doar trupul cu o plăcere bolnavă și nimic mai mult.

Pe lângă a fi o carte istorică, este de asemenea o carte psihologică ce studiază dramele interioare ale personajelor sale, drame ce nu sunt vizibile, ele sunt adânc ascunse de către fiecare personaj în parte, astfel încât nici măcar personajul în cauză nu-și dă seama de suferința interioară cel macină, fiind bolnav doar după putere și plăcerile trupești. Însă studiul psihologic nu se abate doar asupra acestui fapt, ele se abate și asupra zbuciumului interior al Drept Înainte Mergătorului ce nu dorea să-și piardă iubirea interioară și sentimentele nobile ce-l încercau în afara ideilor îndrumătorilor săi confucianiști.

Nu știu acum dacă să vă recomand sau nu cartea. Asupra mea a avut un impact devastator. M-a făcut într-un fel să-mi schimb părerea asupra lumii în care trăiesc dar și asupra lumii care a fost. M-a făcut într-un fel să-mi doresc să privesc cu alți ochi ceea ce mă înconjoară și să-mi formez sub o altă formă criticile.

Cam atât cu recenzia mea. Acum aștept comentariile voastre :). Nu uitați că fiecare comentariu contează. Fiecare comentariu poate fi un pas spre plantarea unui copăcel, un pas ca acesta să prindă rădăcini și să ajute la formarea unui Românii mai VERDE, mai CURATĂ!

Fata de hârtie de Guillaume Musso – vALLuntar II

Astăzi am avut o zi tare plină. M-am trezit pe la 7 fără 15 am ajuns pe la 7 jumate la școală și până la 8 fără 15 când începeam efectiv orele am mai citit din cartea lui Musso ce era aproape pe sfârșite. Apoi prin pauze, cum apucam și într-un final am terminat-o la biblioteca județeană după ce mi-am terminat de fișat despre simbolismul european. Astfel, pe la 5 fără ceva, ieșeam pe ușile bibliotecii fericită că în sfârșit terminasem cartea și aflasem sfârșitul ce până atunci în mintea mea avusese mii și mii de variante, însă nici o clipă nu m-am gândit la cel schițat în carte.

Să o luăm însă cu începutul și să începem recenzia acestei cărți cum trebuie, sau mai bine zis cum cred eu că trebuie:

Fata de hârtie de Guillaume Musso

Atunci când viața fără ea sau fără el crezi că nu mai are nici un sens și ești lipsit de curajul de a trece cu totul în neființă, te cufunzi printre analgezice într-o lume solitară din care faci parte doar tu și amintirile cu el sau ea.

De ceva timp, așa își petrece timpul și personajul nostru, Tom Boyd, un cunoscut scriitor contemporan, părăsit de ”centrul Universului său”. Tom nu mai știe ce sunt zâmbetul, fericirea, viața de zi cu zi și pare-se că nici nu vrea să le mai vadă vreodată dacă nu le poate vedea alături de ea.

Planurile lui de călătorie prin singurătate îi sunt însă date peste cap de către cei doi prieteni, Carole și Milo, ce sunt în stare să meargă până la capătul Pământului pentru a-i readuce acestuia fericirea și mai ales dorința de a scrie din nou și de a-și termina trilogia.

Dacă până la un anumit punct reușise să-și țină prietenii la distanță, lucrul acesta nu se mai poate întâmpla și cu fata ce-i aterizează brusc în viață, căzând dintr-o frază neterminată. Neștiind dacă mintea îi joacă feste și dacă fata este reală sau nu, este sau nu este personajul principal al operei sale ce a aterizat din lumea ficțiunii în lumea reală, se lasă inconștient pe mâinile ei în speranța de a-și recuceri fost iubită, iar ea îl poartă în speranța de a se întoarce în lumea ficțiunii, încercând să-l facă să-și termine trilogia.

De aici începe întreaga aventură. De aici atât viața lui cât și viața ei atârnă doar de două cărți, una prost tipărită și alta ce se dorea cu disperare a fi tipărită. De aici totul ia o întorsătură radicală, iar viețile celor 4 personaje se învârt în jurul celor două cărți și a trecutului… trecutul fiecăruia cât și trecutul comun al personajelor. Iar aventura lor, pe parcursul tuturor întâmplărilor se dovedește a fi una palpitantă și plină de întorsături ale situaților exact atunci când crezi că totul revine la normal.

Reușește oare Billie, personajul din trilogia lui Tom, să-l facă pe acesta să-și cucerească iubita? Reușește ea să se întoarcă în lumea ficțiunii? Reușește Tom să-și scrie volumul final al trilogiei? Reușesc cei doi prieteni să-i readucă zâmbetul pe față alături de trecut dar și de prezent? Își revine oare Tom din depresie sau se sfârșește pe zi ce trece mai mult?

O carte ce merită citită. O carte despre o prietenia necondiționată. O prietenie ce nu ține cont de lumea din zilele noastre și de barierele puse de aceasta la fiecare pas. O carte despre viață, poate o parte din viața fiecăruia din noi. O carte despre iubire și întorsăturile ei. O carte morală și psihologică ce testează limitele fiecărui personaj. O carte în care cititorul este pus mai presus de tot, fără el viața de dincolo de paginile scrise fiind inexistentă. O carte în care, până la urmă, nici unul din cele 4 personaje pare să nu aibă puterea de a soluționa problema existențială, cititorul fiind deținătorul puterii absolute asupra magiei cuvintelor tipărite.

Structurată frumos, în capitole scurte ce sunt însoțite de către un motto sugestiv, aceasta poate fi parcursă rapid… neștiind când au trecut minutele, orele. Neștiind când au trecut toate și când ai apucat să le sfârșești, iar pentru acest fapt autorul merită toate laudele 🙂

Sper că am fost destul de convingătoare cu recenzia și că v-am stârnit interesul. Bine înțeles nu interesul tuturor, că asta știu că-i imposibil, dar măcar al majorității. Mie una după cum am spus mi-a plăcut cartea. M-a impresionat cu fiecare pagină mai mult și mai mult. Am citit-o pe nerăsuflate prin pauze la școală, acasă, la bibliotecă. M-a captivat.

O să urmeze, cât de curând, recenzia celei de-a doua cărți ce sigur mă voi apuca să o citesc în această seară.  Însă până atunci vă invit să COMENTAȚI, pentru că fiecare comentariu reprezintă un pas spre împădurirea României ( la fiecare 15 comentarii plantându-se un copăcel de către ROMSILVA). Și tu vrei o Românie verde, o Românie mai curată, nu?

Nu uitați că acest post face parte din campania vALLuntar II inițiată de Grupul Editorial ALL.