De ce ar trebui copiii să citească?

Întrebarea asta poate nu ne-o punem neapărat noi, ci în general cei care trebuie să citească (pentru școală, proiecte etc.) ori sunt puși să citească (în majoritatea cazurilor de către părinți). De ce ar trebui să citească însă și nicidecum să refuze ori să fie din start plictisiți de activitatea pe care trebuie să o întreprindă?

Am să fac referire, în rândurile de mai jos, strict la copii. Nu vreau să combin două generații, cei din generația copiilor cu cei din generația adolescenților din ziua de azi, ci vreau să încep doar cu prima categorie.

Așadar, de ce ar trebui să citească copiii carti pentru copii?

Răspunsul este unul simplu. Pentru ei. Pentru propria lor dezvoltare personală, aici fiind incluse dezvoltările pe plan emoțional, cognitiv, intelectual, moral, imaginativ, lectura având însă un rol foarte important în dezvoltarea personală, ajutând la definitivarea ei în timpul adolescenții, cât și la modelarea ei pe tot parcursul vieții.

Cărțile pentru copii au rolul de a dezvolta imaginația, vocabularul, cât și de a-i face pe cei mici să îndrăgească lectura. În unele cazuri, rolul lor a fost acela de a-i stimula în găsirea și promovarea în rândul adulților, a ideilor cât mai creative, dând startul unor mici proiecte școlare, sau pe cont propriu.

Ele nu ar trebui să fie însă văzute ca o obligație, ci ca pe un bun prilej de relaxare și de evadare din propria lume. Ca pe un prilej de întâlnire cu noul și cu ineditul, căci fiecare carte în parte este inedită în felul ei. Cărțile ar trebui văzute, cred, ca locul în care te poți refugia oricând ai nevoie de puțin timp liber pentru tine și pentru imaginația ta, pentru propria relaxare.

Pentru mine spre exemplu, cărțile au reprezentat o modalitate de călătorie în jurul lumii, de cunoaștere a personajelor și a caracterelor atât de diferite, de cunoaștere a locurilor și, cel mai important, o sursă nesecată de informații. Mie mi-a plăcut mereu să învăț ceva nou. Să descopăr ceva nou. Așadar am încercat ca, la sfârșit, să fac o listă cu lucrurile care le-am învățat din cartea respectivă și m-ar putea ajuta pe viitor. Iar, atunci când eram mică, am învățat astfel o multitudine de cuvinte noi, făcându-mi tot felul de liste pe un caiet cu diferite cuvinte și definițiile lor din DEX pe care trebuia să le învăț. Pentru mine a fost mereu o plăcere să petrec timpul în fața cărților, printre cuvinte și să încerc să trec mereu dincolo de ele, în mijlocul acțiunii, printre personaje, contopindu-mă cu stările lor.

În ziua de azi, din păcate, majoritatea copiilor nu mai văd vreo plăcere și vreun beneficiu în urma lecturării unei cărți, fiind acaparați cu totul de tehnologie și jocuri. Aș fi curioasă ce ați propune voi, ca proiect, astfel încât copii să devină interesați de lectură, de cărți.

Universul meu pe-o singură stradă

Știți voi oare momentul acela în care ne dorim cu toții să evadăm din propria lume, o lume care ni se pare deseori întinată de grijile și problemele vieții? Cu siguranță că-l știți. Cu toții îl știm de fapt căci, mici sau mari fiind, trecuți sau nu prin încercările vieții, căutăm mereu o altă viață. Sau dacă nu mereu, măcar din când în când. Căutăm alte probleme care să nu fie nicidecum ale noastre, ci ale altora, exclamând mereu „Vai, săracii!” și bucurându-ne parcă de existența problemelor în viața lor și nicidecum a noastră. Suntem mereu în căutare de altceva. Nu însă întotdeauna îl și găsim. Eu însă mă simt o fericită. Sunt bucuroasă că mi-am găsit evadarea. O spărtură din mintea mea, care duce pe o stradă dintr-un alt Univers.

Sursă poză: fanpop.com

Sunt singură pe-o stradă pustie. De fiecare dată aceeași stradă. Așa se și numește: Strada Pustietății. Dar mă ghidez mereu după lumina din colțul ei. Merg cu pași mărunți și mă pregătesc să dau colțul la propriu, dar nu pentru a mă întâlni cu moartea, cu ea am să mă întâlnesc eu mult mai târziu, ci pentru a mă întâlni cu imaginația. Dau colțul și citesc, ca de fiecare dată, plăcuța: „Strada Ficțiunii. Bine ați venit! Sperăm să nu mai plecați niciodată.”. Aici îmi găsesc Universul. Celălalt Univers al meu. Universul meu de pe-o singură stradă.

Îmi amintesc, aproape întotdeauna, când iau colțul Străzii Pustietății spre Strada Ficțiunii, cum am ajuns să-mi port pașii într-acolo pentru prima dată. Și, mă gândesc cum în alte Universuri paralele, dar totuși pe aceeași stradă, Strada Ficțiunii, mai circulă alte mii de oameni, fără a ne întâlni unii cu alții. Circulăm poate chiar în același moment, prin același loc, independenți unii de alții. Iar asta doar pentru că imaginația noastră este diferită. Vedem, citim aceleași lucruri, dar le percepem cu totul altfel. Aceeași Stradă a Ficțiunii, văzută în mii și mii de feluri, în mii și mi de culori amestecate diferit, ale mele, ale tale, ale lor, ale noastre, ale tuturor. Nu-i acesta un lucru cu adevărat minunat?

Sursă Poză: Editura All

Revenind la primii mei pași pe Strada Ficțiunii, vreau să vă mărturisesc că nu i-am făcut singură. Am fost condusă precum un prunc pe calea primilor lui pași prin viață. Am fost luată de mânuță și îndemnată să merg. Am mers mână-n mână cu „Fata de hârtie” a lui Guillaume Musso. Ea m-a împins pe poarta lumii lui Tom Boyd și-am tot zăbovit vreo săptămână printre aventurile unui scriitor în pană de inspirație. M-am jucat cu ei, ei s-au jucat cu mintea mea, am râs, am plâns și ne-am bucurat împreună. Apoi am ieșit fericită pe poartă. Primul pas, pe Strada Ficțiunii numărul 1, din sectorul Bestseller, Universul Editura All, a fost așadar făcut.

Îmi place strada asta. Și din clipa în care am pășit înapoi pe ea, ieșind din curtea cu numărul 1, am știut că voi reveni. Și-am revenit de multe alte ori, trecând de fiecare dată și pe la cei pe la care am pășit anterior. N-am uitat de ei, căci ei m-au făcut să iubesc strada asta din ce în ce mai mult, cu fiecare lectură și cu fiecare personaj descoperit.

Călătoria mea pe Strada Ficțiunii nu s-a mai continuat în același sector. Nu știu cum o fi la voi, dar la mine sectoarele nu se succedă în urma unui algoritm logic. Te trezești pur și simplu că, fiecare număr consecutiv, deseori face parte dintr-un alt sector și rareori din același. Spre exemplu, la mine numărul 2 a fost din sectorul Contemporan, pășind pe poarta deasupra căreia se afla o tăbliță, inscripționată cu litere de mână: „Strada Ficțiunii numărul 2, sectorul Contemporan, Universul Editura All. Bine ați venit printre rândurile Nataliei Kliuceariova, în ~Ultima oprite, Rusia~”. O Rusie aparte a secolului XXI. O Rusie pe care nu mi-aș fi dorit să o cunosc, dar care a reușit totuși să mă prindă în mrejele ei.

Știți, am impresia că nu v-am spus ce scrie pe plăcuța de deasupra porții cu numărul 1. Dar asta nu pentru că am fost rea intenționată, ci pentru că n-am observat vreo plăcuță. Am fost prinsă de tot acel nou. Cu siguranță însă Tom Boyd îmi transmitea ceva de dulce ca să mă facă să-l las și să nu-l deranjez din agonia sa. După cum ați văzut însă, se pare că ne-am împrietenit.

Am pășit apoi spre numărul 3. Același sector ca la numărul 1. Sectorul Bestseller. O poartă impunătoare, asemeni porților imperiului Otoman. M-a ademenit și i-am trecut pragul. Simțeam mirosul Bosforului și mă minunam de grandoarea palatului Topkapi. Un Stambul frumos, plin de măreție și cultură. Niște rânduri istorice care m-au făcut să mă înclin în fața dreptei judecăți a sultanului Abdulhamid al II-lea și al copilului minune, Eleonara. Undeva, într-un colț, să știți că se zăreau malurile Constanței românești, căci acolo avea să înceapă de fapt acțiunea. Frumoasă lumea Oracolului din Stambul. Sper că, în celelalte Universuri paralele, dar pe aceeași Stradă a Ficțiunii intens circulată, să se fi pășit și-n lumea oracolului, a Stambulului, indiferent de numărul care i-a fost scris în acele Universuri.

Și-așa, încet, încet, dar cu pași siguri, am avansat pe Strada Ficțiunii din Universul imaginației mele, din Universul Editurii All.  Am jucat. Am râs cu gura până la urechi. Și-am plâns cu lacrimi de crocodil. Am învățat. M-am dezvoltat. Am evoluat. M-am cultivat.

Recent am ieșit de pe poarta dincolo de care se afla rulota lui Otto Witte. Nu mai știu numărul cu precizie, dar cred că a fost 7. Când am pășit prima dată pe poartă, el, Otto, m-a întâmpinat cu-n zâmbet larg și mi-a arătat pe bolta cerului toate pățaniile lui. M-a plimbat dintr-un capăt în altul al Adriaticii, de la Fiume la Dubrovnik, ajungând împreună pe tronul Albaniei. Apoi, când am dat să plec pe ușa din dos, m-a lăsat cu buza umflată. Mi-a zis că i-au ajuns câteva zile pe tronul Albaniei. S-a răzgândit. Nu mai vrea să vină președinte-n România. Oricum, vă invit să-l cunoașteți și voi pe Otto Witte, din opera lui Andrew Nicoll, „Dacă  citești asta înseamnă că am murit”.

Sursă poze: Editura All

V-ați întrebat vreodată cât de frumos e să citești? Sau măcar de ce le place oamenilor să citească? Ăăăăm, sinceră să fiu, n-aș putea să vă spun de ce le place altora să citească, dar aș putea să vă spun de ce-mi place mie. Am considerat întotdeauna (și întotdeauna este măsurat din momentul în care m-am apucat să îndrăgesc efectiv cititul) că lectura te dezvoltă ca om. Îți dezvoltă imaginația, modalitatea de a gândi, interpreta, analiza și concluziona fiecare lucru, sau întâmplare, din jur. În plus, îmi place să citesc pentru că asta îmi dă posibilitatea să evadez din propria lume. Îmi permite să fiu precum un actor, dar în rolul de cititor, pentru că pot îmbrăca, imaginar, printre cuvinte, rolul fiecărui personaj. Îmi mut sufletul și gândurile dintr-un personaj în altul, de la o linie de dialog la alta și de la o descriere la alta. Îmi place să-mi mulez personalitatea în funcție de personajele pe care le întâlnesc iar, la sfârșit, trag linie cu tot ceea ce am învățat de la fiecare. E frumos, să știți.

Mi-ar plăcea să știu însă că nu sunt singura căreia îi place să facă asta. Iar cuvintele mele anterioare nu au fost doar o simplă povestire, ci un îndemn spre lecturare, spre o Stradă a Ficțiunii intens circulată. Mi-ar plăcea să știu că, paralel cu Universul imaginației mele, dar pe aceeași Stradă a Ficțiunii, se află alte mii, sau chiar milioane de Universuri, fiecare cu evadatul lui, iar atunci când întrepătrunzi toate aceste Universuri și formezi din toate străzile ficțiunii o singură stradă, ea să fie intens circulată. Mi-ar plăcea să știu că nu sunt singura care mă bucur de frumusețea cuvintelor și de lumea minunată care se află dincolo de ele. Mi-ar plăcea să mă dezvolt împreună cu toți ceilalți, iar apoi să ne împărtășim unu altuia învățămintele diferite, căci e normal ca ele să fie diferite atâta timp cât mințile noastre sunt diferite. Percepțiile sunt diferite. M-aș bucura. Așa că, dragi cititori, vă invit să: Citiți! Citiți! Citiți!

Sursă poză: frontpress.ro

Nu cred eu în Biserică… dar apreciez anumite lucruri

Știți foarte bine că nu le am cu biserica. Și nu le prea am deloc. Asta însă nu mă face un ateu, căci eu cred cu tărie în existența unui Dumnezeu, fie că numele lui este Iisus, Buda sau Allah. Eu pur și simplu nu cred în credința care se promovează la noi. Nu cred în „cutia milei pentru Biserică”, nu cred în moaște și nu cred nici în ruptul capului că Dumnezeul ăla bun al bisericii pedepsește. El iartă, că doar de aia e bun. Și menirea lui este de a îndrepta oamenii și a-i face să nu mai greșească. Biserica însă ne amenință cu un Dumnezeu inexistent. Dumnezeu e bun, nu cerșește bani de la oameni, nu pedepsește și nu ignoră oamenii dacă nu te duci la biserică. Și alte d-astea. Și sper că m-am făcut înțeleasă cât de cât. Chiar sper că am reușit să subliniez diferența colosală între adevăratul Dumnezeu, sau divinitate, ori ce o fi… și Dumnezeul Bisericii, cât și faptul că am o credință divinitate, dar sub o altă formă.

Știți, mi se pare absolut aberantă faza cu existența mai multor religii. Sau mai multor concepte de religii. Divinitatea, oameni buni… E UNA SINGURĂ! Nu există enșpe mii de divinități și nici enșpe mii de concepte. La fel cum nu există enșpe mii de adevăruri asupra aceluiași lucru. Există unul singur, dar care le înglobează pe toate celelalte într-un procentaj mai mic, sau mai mare, în funcție de adevărul adevărat al adevărului. La fel și cu religia și divinitatea. Este una singură care are caracteristicile tuturor celorlalte. Iar divizarea ei în mai multe, așa cum există printre noi, este din cauza interpretării mai mult sau mai puțin bune a unui singur concept.

Și dacă nu cred în conceptul de Biserică și nu o apreciez, să nu credeți însă că nu apreciez chiar totul. Există și preoți buni: gen 1 la 1000. Dar există. Oameni care de Dumnezeu nu-ți vorbesc decât de bine și nu apreciază cerșirea banilor sau a altor bunuri de către Biserică. Și atunci când îi întâlnesc, parcă m-aș fi teleportat într-un alt Univers.

Pe lângă preoții amintiți mai sus, mai există și oameni care pun cu adevărat osul la treabă și fac ca această tradiție cu biserica și bisericitul să fie mai frumoasă. Căci, în definitiv, este o tradiție. Rugăciunea este o tradiție. Mersul la biserică/templu este o tradiție. Iar tradiția asta s-a păstrat în timp, suferind transformări, desigur. Orice suferă transformări. Ideal ar fi să fie transformări în bine și nicidecum în rău!

Oamenii care fac această tradiție să fie mai frumoasă, lăsând la o parte banii și alte cele, oamenii care muncesc la concept, cât și la crearea și definitivarea conceptului, precum cei de la www.vesmintebisericesti.ro, aceia merită consideraţie şi aprecieri, căci nu-i nicicum ușor brodatul, cusutul și croitul. Desigur, e ușor să brodezi două linii la dreapta și la stânga. Dar să brodezi asemenea modele, de mână și nu cu mașina, este ceva mai complicat. Necesită multă migală. Foarte multă migală, atenție și devotament. La fel stă treaba și cu cei care se află în spatele construirii unei biserici.

Nu știu ce părere aveți voi, dar eu văd veșmintele bisericești ale poporului nostru, aproape la fel ca pe costumele populare. Ambele, în timp, sunt o comoară națională. O parte din istoria și cultura noastră ca popor. Dacă spun greșit, vă rog să mă contraziceți cu argumente.

Hai la Festivalul Internațional de Jazz

Hei, tu, dragul meu cititor, ție îți place Jazz-ul? Că mie îmi place al naibii de mult. Îmi place la fel de mult pe cât îmi place pianul și vioara și, tu, dragul meu cititor, tot citindu-mă și citindu-mă știi cât de mult îmi plac mie pianul și vioara, așa că vei înțelege cu siguranță și cât de mult îmi place Jazz-ul.

Și Jazz-ul este o cultură. O parte din vasta cultură a muzicii. Și cu ajutorul Jazz-ului te poți educa și evolua, la fel cum poți face asta prin intermediul oricărei muzici de calitate. Sunetele de calitate au rolul de a-ți stimula creierul în vederea unei activități cerebrale optime. Cred că de asta iubesc eu atât de mult muzica. Pentru că ajută printr-o modalitate foarte simplă, la desfășurarea unor activități complexe. Cum poate să nu fie asta un lucru foarte tare și interesant? Aşa că, hai la festival şi bucură-te de muzica asta frumoasă care încă ți se mai oferă, că nu știi ce o să mai fie peste câțiva ani.

Apăi, cititorule, dacă îți place Jazz-ul, te invit să mergi la Festivalul Internațional de Jazz, de la Cluj-Napoca, care va avea loc între 23 și 25 octombrie 2014, la Casa de Cultură a Studenților. De ce să participi?

1. Pentru că îți place Jazz-ul.
2. Dacă nu îți place încă Jazz-ul, pentru a-l descoperi și a-l face să-ți placă.
și 3. Pentru cei care vor urca pe scena Casei de Cultură a Studenților din Cluj-Napoca și anume: Eli Degibri Quartet – Israel, Chico Freeman Quartet – SUA, James Blood Ulmer with Pierre Dørge & New Jungle Orchestra – SUA / Danemarca

Vrei să afli mai multe despre festival? Intră aici. Îți place cum va fi? Atmosfera? Oamenii? Muzica? interpreții? Atunci ce mai pierzi timpul printre cuvintele mele? Ia-ți un bilet la eveniment de aici și apoi te aștept să-mi povestești cum a fost la Festivalul Internațional de Jazz de la Cluj-Napoca.

Vei fii și tu acolo, nu? Și apoi te vei întoarce aici, la mine pe blog, să-mi povestești și mie cum a fost. Că na, programul unora nu se sincronizează mereu cu cele mai tari chestii și nu pot ajunge la ele. Așa că eu, dragul meu cititor, te aștept pe tine să-mi povestești ce și cum. Să mă oftici, mai bine zis. De data asta nu mă supăr, dar de ofticat, am să mă oftic eu puțintel acolo, cât să-mi pară îndeajuns de rău că nu am putut ajunge :(. Pam Pam

Astăzi știu mai multe decât ieri

În fiecare zi îmi place să învăț ceva nou. Să-mi dezvolt cunoștințele și să mă dezvolt pe mine. Iar azi am mai făcut un pas înspre aceste lucruri. Astăzi am învățat lucruri noi despre gheața carbonică. Știam că există, dar nu știam la ce se folosește. Nu-i cunoșteam aplicabilitatea. Așa că, dând iarăși peste noțiunea de gheață carbonică, am zis că de data asta să mă documentez și să văd exact despre ce este vorba. Și uite așa am ajuns pe site-ul celor de la Dry Ice, unde am găsit o multitudine de informații despre gheața carbonică.

Și ca să vedeți că-s un copil tare conștiincios și care și-a făcut cum trebuie tema, am să vă spun și vouă la ce se folosește gheața carbonică. Ei bine, înainte de a vă băga în detalii, am să fac o trecere în revistă, pentru a vă atrage atenția și a vă stârni curiozitatea, spunându-vă că gheața carbonică se folosește la nunți și evenimente speciale, în băuturi, în medicină, în industria alimentară și pentru sablare (curățare).

Înainte de a o lua punctat, cred că ar trebui să vă spun ce este gheața carbonică, nu? Gheața carbonică nu este nimic altceva decât forma solidă a dioxidului de carbon (CO2), având ca proprietate principală faptul că nu se topește, ci sublimează (se evaporă).

Gheața carbonică în medicină. Știți voi cutiile alea în care se transportă organele? Ei bine, acele cutii sunt pline cu gheață carbonică, căci aceasta are puterea de a le păstra în parametri vitali, o anumită perioadă timp. De asemenea, tot în medicină, gheața carbonică se folosește și în păstrarea probelor biologice și pentru înlăturarea negilor.

Gheața carbonică în sablare. Cică, mai nou, chiar și în România se folosește această tehnică, datorită faptului că prin curățarea anumitor suprafețe cu gheață carbonică, acestea nu se zgârie/deteriorează, gheața carbonică fiind proiectată cu ajutorul aerului comprimat, la o viteză supersonică, pe suprafața obiectului de curățat.

Gheața carbonică în viticultură. Știați că gheața carbonică se folosește în prepararea vinurilor și că ajută la obținerea unor loturi de vinuri excelente? Eu pe asta chiar nu o știam. După ce se culeg strugurii, pentru a li se menține aroma și ca aceștia să să păstreze proaspeți, se pune gheață carbonică, prevenind astfel fermentația prematură. Gheața carbonică se folosește însă și la formarea mustului pentru a preveni procesul de oxidare în timpul fermentației. La sfârșit, vinul păstrează aroma și prospețimea strugurilor și nici nu se acrește.

Gheața carbonică în industria alimentară. Se folosește în cateringul aviatic, în transportul alimentelor care necesită congelare rapidă, ori refrigerare rapidă. De asemenea se folosește și în prepararea cărnii. Băuturile făcând totuși parte din alimentație, am să le includ tot aici, spunându-vă că gheața carbonică este folosită pentru a reda efervescența aceea vulcanică, creându-se de asemenea și un efect special în cadrul unui eveniment prin fumul ce plutește deasupra paharelor.

Gheața carbonică în efectele speciale. Iar efectele speciale sunt reprezentate în cazul de față de efectul de fum greu sau ceață. Aceste efecte sunt realizate fie cu o mașină de fum, fie pur și simplu, clasic, cu un bol de apă fierbinte în care se pune gheață carbonică. Reacția dintre gheața carbonică și apa fierbinte este reprezentată de fumul greu. Și probabil, la fel ca și mine, vă întrebați de ce se numește fum greu. Treaba-i simplă. E mai greu decât aerul, în consecință rămânând undeva la nivelul gleznelor. Și ca să înțelegeți despre ce vorbesc, căci probabil ați văzut la nunți, este vorba de efectul acela de fum din timpul dansului mirilor.

Roots Revival Romania

Probabil vă întrebați ce este Roots Revival Romania. Și eu m-am întrebat. Și, doar analizând cuvintele și traducând mot-a-mot cuvintele, m-am dus cu gândul la o reînviere a rădăcinilor românești. Și, citind mai departe despre acest festival, am descoperit că instinctul meu, ca de fiecare dată, nu m-a înșelat, căci Roots Revival Romania dorește să reaprindă spiritul Mariei Tănase, într-un turneu care se va ține în 10 orașe ale țării, cu ajutorul unor artiști din 7 țări, folclorul românesc devenind unul universal, o limbă a tuturor, prin intermediul improvizațiilor de jazz și temele folclorice din țările de origine ale muzicienilor, cât și prin compozițiile originale.

Despre Maria Tănase, probabil că foarte mulți știu destule lucruri. Dar cu siguranță sunt alții care nu știu nimic. Pentru început, zic să o prezentăm pe Maria Tănase.

În continuare nu am să vă spun întreaga biografie a Mariei, ci doar cele mai importante cuvinte care, cred eu, relevă cine a fost omul Maria Tănase. Maria Tănase a fost cântăreață și actriță, iar importanța ei pentru România este asemeni importanței lui Edith Piaf pentru Franța. Pentru întreaga biografie există Wikipedia.

A fost născută în București, dar mă mândresc cu faptul că originile paterne îi sunt gorjenești, tată ei fiind născut într-un sat din județul Gorj, aproape de granița cu județul Dolj. Origini gorjenești având, Maria Tănase a lăsat ceva în acest județ, în special în reședința lui, Târgu-Jiu, înființând sub stricta ei coordonare Taraful Gorjului.

Îmi pare însă rău că festivalul va trece doar pe la Craiova, nu și prin orașul meu natal. Capitala Olteniei este însă favorită întotdeauna.

Revenind la acest turneu, ideea lui îmi pare una foarte tare. Îmi pare de-a dreptul minunat să vrei să trezești la viață, din nou, un spirit muzical, al Mariei Tănase, într-o astfel de manieră, aducând din țări diferite, oameni care să cânte din folclorul lor în memoria unei legende, căci Maria Tănase este și va fi mereu o legendă vie a muzicii românești. Îmi plac, în general, ideile cât mai creative, cât mai trăsnite și cât mai inovatoare, care să aducă un plus proiectului, iar aceasta este una dintre acele idei care dau pe spate pe oricine și, sunt sigură, or să dea pe spate fiecare public pe care-l vor întâlni în toate cele 10 orașe prin care va trece turneul.

Și ca să nu ziceți că sunt rea, am să vă las și vouă cele 10 orașe prin care va trece turneul:

Craiova: 23 septembrie – Teatrul Marin Sorescu
Timișoara: 25 septembrie – Teatrul Național
Oradea: 26 septembrie – Casa Sindicatelor
Cluj-Napoca: 28 septembrie – Filarmonica Transilvania
Sibiu: 29 septembrie – Casa Sindicatelor
Brașov: 01 octombrie – Centrul Reduta
Iași: 03 octombrie – Teatrul Luceafărul
Galați: 04 octombrie – Casa Studenților
Constanța: 06 octombrie – Casa Sindicatelor
București: 11 octombrie – Sala Radio
București: 12 octombrie – Sala Radio

Dacă trece și prin orașul vostru, eu zic să vă duceți. Merită. E ceva inedit. Cu siguranță veți rămâne cu niște amintiri tare plăcute. Și nu vă faceți griji pentru bilete. Biletele pentru turneul Colors of Maria pot fi achiziţionate prin reţeaua Eventim (magazinele Germanos, Orange Shop, Vodafone, Domo, librăriile Cărturesti şi Humanitas) şi online.

Prin țară: Transalpina, Cetatea Devei, Castelul Huniazilor

Am fost, weekend-ul trecut, cu familia pe Transalpina, apoi am ajuns la Cetatea Devei și Castelul Huniazilor, după care ne-am întors acasă. 

Familia mea, pot spune că-i o familie tare ciudată. Traseul inițial era către Rânca și înapoi. Însă, în următoarele 5 minute am stabilit să facem toată Transalpina, până la Sebeș, iar apoi să o luăm către Sibiu. După ce am făcut însă Transalpina pe jumătate, adică până la Obâștia Lotrului, am stabilit ca din Sebeș să ne îndreptăm către Deva, Hunedoara, iar apoi pe Defileul Jiului, frumos către casă. Și de aici nu am mai schimbat traseul. A rămas așa. Și da. Știu că am o familie ciudată pentru că ne schimbăm deciziile de la un minut la altul, dar asta deja v-am spus în primele rânduri ale acestui paragraf.

Eu cu tata, pe Transalpina, până la Obârșia Lotrului, am mai fost și ne-am întors apoi pe Petroșani. Tocmai de aceea țineam morțiș acum să ajungem până la Sebeș de data aceasta. Mama însă nu a fost deloc mai sus de Pasul Urdele, imediat după stațiunea Rânca, unde este cel mai înalt punct al Transalpinei, cât și cel mai înalt punct de șoșea din România.

Despre Transalpina, aș putea vorbi mult și bine, dar nu am să fac asta, căci ar însemna să scriu toată viața la o singură postare, pentru a putea descrie fiecare părticică de frumusețe ce zace în acel loc. După ce am văzut-o însă, ca să fac o comparație între ea și Transfăgărășan, căci există tabere care spun că Transfăgărășanul este cel mai frumos și tabere care spun că Transalpina este cea mai frumoasă, eu am să vă spun doar atât: Transfăgărășanul este frumos pe tot parcursul său. Transalpina este superbă însă doar pe teritoriul Gorjului, până la Obârșia Lotrului (județul Vâlcea), împreună cu aceasta, cu Lacul Vidra și stațiunea de schi Vidra. În rest, de la Obâșrie încolo, nu aș putea spune că nu este frumoasă. Dar nu este spectaculoasă. Este la fel ca orice alt drum, care coboară de la munte, prin pădure. Nu mai are farmecul dintre Novaci și Obârșia Lotrului, cu peisaje, creste de munți, văi,  văi abrupte și unde norii, stelele și cerul par atât de aproape de tine, atât de aproape încât îți dau senzația că le poți atinge. Poate singurul loc cu adevărat frumos și spectaculos, ar mai fi lacul Oașa, ce se află pe granița dintre județul Alba și județul Sibiu.

Și ca să susțin cele de mai sus, am să vă las niște poze. Câteva doar, căci vreau să descoperiți și voi Transalpina pe de-a-ntregul.

 

Biserică Rânca

Creastă Transalpina

Transalpina

Vale Transalpina

Pasul Urdele, cel mai înalt punct de pe Transalpina și de șosea din România

Lac Transalpina

Lacul Vidra

Cascadă Transalpina

Șosea marcată Transalpina (județul Alba)

Lacul Oașa

lacul Oașa

Și da, după cum ați văzut mai sus, există și porțiuni marcate pe Transalpina, dar asta doar în județul Alba. Ei au fost mai harnici.

Ajunși la Sebeș, ne-am îndreptat spre Deva, pe Autostrada Oradea-Cluj-Sebeș-Deva-Arad, către Cetatea Devei, unde am urcat până sus la Cetate și ne-am bucurat de ceea ce strămoșii ne-au lăsat, dar s-au transformat cu timpul în niște ruine. Amplasată strategic, pe o coamă de deal, de unde poți vedea împrejurimile cât cuprinzi cu ochii ne-a permis și nouă să ne minunăm de frumusețea care înconjoară Deva, cât și să privim Deva de la înălțime. Ceea ce mi-a plăcut însă cel mai mult, nu au fost neapărat ruinele, ci faptul că se dă interesul pentru a reconstrui toată cetatea, după cum bine veți putea vedea în pozele următoare. Pentru început au construit zidurile exterioare, iar apoi or să continue cu interiorul să poată fi vizitată la fel cum poate fi Cetatea Râșnovului.

Cetatea Devei

Cetatea Devei

Cetatea Devei

Cetatea Devei

Cetatea Devei

Cetatea Devei

Deva văzută din Cetate

Am coborât frumos din Cetate, cu telegondola, am lăsat Cetatea și istoria în spate și ne-am îndreptat către un alt loc istoric din această țară, anume Castelul Huniazilor, denumit și Castelul Corvinilor, ori Castelul lui Iancu de Hunedoara. Acolo ne-am bucurat de Festivalul Medieval, cu domnițe și domnitori, am asistat la un concert medieval și am vizitat Castelul Corvinilor pe gratis. Da, da, da! Exact cum ați citit. S-a intrat pe gratis cu ocazia Festivalului Medieval. În plus de asta, pe lângă faptul că ne-am bucurat de frumusețile castelului, eu am învățat să trag și cu arcul. Așa că păzea! Traiectoria mea încă nu este foarte dreaptă și nu știu pe cine aș putea nimeri. Cert e că de tras, trag.

Și ca să nu mă mai lungesc cu vorba, am să vă las și de aici câteva poze.

Tras cu arcul

Castelul Huniazilor

Festival Medieval Castelul Huniazilor

Turn Castelul Huniazilor

Domnita Castelul Huniazilor

Castelul Huniazilor

Castelul Huniazilor

Castelul Huniazilor

Castelul Huniazilor mormânt

Castelul Huniazilor

Castelul Huniazilor

Castelul Huniazilor

Castelul Huniazilor Sânzurătoare

Castelul Huniazilor deținut

Și ne-am întors apoi spre casă, după cum am mai spus și la început, pe Defileul Jiului, ce este încă în lucru și unde circulația este infernală nu neapărat datorită drumului, ci efectiv idioților care nu respectă culoarea semaforului și depășesc coloana, chiar dacă este roșu, intrând pe drumul cu o singură bană și trezindu-te cu ei în fața ta. Brusc și dintr-odată.

Și am încălecat pe-o șa și v-am spus povestea așa (ahhh, cât îmi place încheierea asta).

Importanța antreprenoriatului. Școala Start Me Up

Când eram în liceu, în clasa a 10-a, mi s-a introdus în programă o materie care pe atunci nu o înțelegeam și nici nu îi înțelegeam prea bine utilitatea și habar nu aveam cu ce se mănâncă: Antreprenorială. 

Cu timpul însă, după ce doamna profesoară ne-a călăuzit pe căile acestei materii, a început să-mi pice bine la stomac, cât și să-i văd importanța și studierea ei încă din timpul liceului. Și dacă vă întrebați: „De ce ai studia așa ceva în timpul liceului?”, am să vă spun că treaba-i simplă rău, căci, la vârsta asta, când elevii încep să se confrunte într-adevăr cu lumea și problemele ei, creativitatea lor este aproape la nivel maxim, fapt ce-i face, dacă li se dau imboldurile necesare, precum această materie, să-i ajute în vederea punerii în practică a ideilor nonconformiste în cadrul unei afaceri de succes, care să aducă beneficii atât antreprenorilor ei, cât și celor din jur.

Iar eu, pe această cale, vreau să-i mulțumesc doamnei profesoare pentru motivație, stimulare și încrederea de sine pe care mi-a indus-o atât în timpul orelor de curs, cât și în timpul proiectelor extrașcolare în cadrul cărora am participat, în vederea dezvoltării abilităților antreprenoriale și de punere în practică a ideilor. Și datorită dânsei reușesc astăzi în aplicarea și implementarea majorității ideilor de proiecte pe care mi le propun.

Desigur, prin simpla studiere a unei materii în liceu, nu înseamnă că o să devii, sau că eu am devenit, un antreprenor de succes. Nici pe departe. Să studiezi această materie, Antreprenorială, este, după cum am spus, doar imboldul necesar continuării dezvoltării tale ca antreprenor.

Pe mai departe, ai nevoie de aprofundarea tuturor noțiunilor și modalităților de punere în practică și aplicare a propriilor tale idei, astfel încât ele să se transforme în adevărate afaceri de succes. Iar pentru ca asta să se întâmple, iar tu, eu, cât și toți ceilalți, pasionați de antreprenoriat și doritori de implementare a ideilor nonconformiste și utile societății din care facem parte, s-a înființat Start Me Up, prima școala de antreprenoriat din România.

Pornind de la principiul: „acționăm aici și acum”, Start Me Up a decis că toamna aceasta este momentul să te reinventezi, așa că, între 14-20 Septembrie, în Predeal, la Pensiunea Speranța, Start Me Up organizează școala de antreprenoriat, ajutându-te să-ți descoperi potențialul antreprenorial, învățând de la cei mai buni cum să-ți transformi ideile în afaceri de succes. Dacă vrei și tu să-ți dezvolți potențialul antreprenorial și să-ți pui în practică cele mai tari idei, înscrie-te și tu la școala de antreprenoriat Start Me Up.

Iar acum, probabil, te întrebi, de ce ar trebui să participi?

Ei bine, chiar și în cazul acesta, treaba-i tare simplă. Și nu am să-ți enumăr, ca la școală, toate avantajele, ci am să-ți spun de ce îmi doresc eu să particip, folosindu-mă de cât mai multe argumente pro.

În primul rând, este important să te reinventezi mereu. Reinventarea este una dintre cheile succesului, căci acesta nu are doar una, iar de acest fapt cred că suntem convinși cu toții. Te reinventezi pe tine și ideile tale, astfel încât ele să prindă o formă cât mai palpabilă și cât mai reală.

În al doilea rând, este important să nu te reinventezi singur. În echipă lucrurile decurg, mereu, mult mai bine. Și Start Me Up este singura școală de antreprenoriat din România în cadrul căreia vei forma echipe, generând idei de afaceri și dezvoltând ulterior concepte viabile de afaceri, lucrând, bineînțeles, alături de un antreprenor internațional, cât și alături de antreprenori și investitori consacrați din România. Oameni care știu și au învățat, pe viu, cu ce și cum se mănâncă toate astea.

În al treilea rând, acesta fiind ultimul argument pe care îl aduc, Start Me Up îți oferă șansa de a-ți implementa și valida ideea, nu doar de a ți-o forma și dezvolta, prin prisma unui juriu de specialitate, în fața căruia ideea ta va fi prezentată. Ei te vor ajuta prin feedback și astfel vei avea ocazia să te numeri printre câștigători și să-ți implementezi cu succes ideea.

Cum să nu-mi doresc, având în vedere cele trei argumente de mai sus, să particip la așa ceva? Cu siguranță că acum îți dorești chiar și tu, cel care citește acestea.

Spre exemplu, WASHescu, echipa câștigătoare a ediției precedente a programului, a obținut o investiție de la Cristina Bâtlan (Fondator Musette Group și investitor), ajutând la înființarea unor spălătorii automate pentru studenți în căminele din Moxa și Belvedere. 

Un alt absolvent, al primei ediții Start Me Up, Sebastian Mărăloiu, a pus bazele BushR, propunându-și să rezolve o problemă des întâlnită în rândul tinerilor, anume frica de a fi respinși de o persoană de sex opus. Proiectul a fost admis ulterior în programul Espark din Irlanda și a primit o finanțare de 60.000 de dolari.

Sună incitant, nu? Să te reinventezi, să-ți descoperi și să-ți dezvolți potențialul antreprenorial, să aduni idei, concepte de proiecte, iar ulterior să ai posibilitatea să-ți pui în funcțiune poate chiar cel mai mare și mai ascuns vis al tău, vis care, în trecut, părea irealizabil. Merită să încerci, nu?

Totuși, pentru că am amintit puțin mai înainte de prezența unui antreprenor străin, cât și a antreprenorilor și investitorilor consacrați din România, poate că, pentru a te convinge, ar fi necesar să-ți spun și cine sunt ei. Așadar, Start Me Up îți va oferi ocazia să devii un bun antreprenor alături de Daniel Ramamoorthy, care este antreprenor serial și fondator Treehouse, precum și alături de Marius Ghenea (antreprenor), Cristian China-Birta (blogger și antreprenor online), Philipp Kandal (General Manager EU Telenav), Daniel Dragomir ( CO-Fondator și CEO TechHub Bucharest), Bogdan Iordache (CO-Fondator și CEO How to Web) și Andrei Costescu (Fondator și CEO MReady), alături de mulți alți invitați.

Ce mai aștepți? Hai și tu la Start Me Up, prima școală de antreprenoriat din România, să te reinventezi în antreprenoriat, să-ți dezvolți idei, iar mai apoi să le pui în practică. Poate-ți vei aplica și ridica pe picioare chiar propriul tău vis, iar cei de la Start Me Up sunt gata să te ajute!

Este important să citim de toate!

Da. Mereu am fost de părere că trebuie să citim de toate. De la beletristică, since-fiction, fantasy, cultural, biografic, istoric până la carti crestine. De ce? Pentru a avea o arie de cunoștințe cât mai mare și pentru a-ți lărgi propriul orizont, astfel încât vizibilitatea asupra lucrurilor din jur să fie cât mai largă și mai amplă. La ce te ajută asta? În cunoașterea mai multor lucruri, dându-ți posibilitatea de a-ți susține, credibil, propriile argumente, în diferite discuții, din diferite domenii. Cred că orice om ar trebui să aibă un minimum de cunoștințe din aproape fiecare domeniu în parte, pentru a-și putea susține argumentele, părerile, ideile, în orice discuție, din orice domeniu.

De citit beletristică, since-fiction, fantasy, cultural, biografic, istoric, știți deja că citesc. Sau v-ați dat deja seama din recenziile anumitor cărți pe care le-am făcut, ori prin faptul că am promovat cititul și aprofundarea lucrurilor din cât mai multe domenii. Însă, probabil, acum, vă întrebați care este legătura cărților creștine și, de ce tocmai eu recomand asta, dat fiind faptul că nu sunt tocmai cea mai religioasă persoană, prin faptul că nu cred în popi, biserică și credința promovată. Ei bine, treaba-i tare simplă. Cărțile creștine au fost scrise pentru a fi citite. În general, toate cărțile religioase au fost scrise pentru a fi citite. Că, de ce ai mai scrie o carte, dacă nu să fie citită? 

Ok. Să revenim la importanța citirii unor cărți creștine. Cum spuneam, ele au fost scrise să fie citite. Iar citirea cărților creștine, religioase de fapt, îți oferă o cultură vastă despre religii. Și dacă știi să le înțelegi, să aprofundezi fiecare lucru din cărți, atunci îți poți da seama de ceea ce înseamnă cu adevărat credința și nicidecum nu este vorba despre credința în popi, vorbele lor, biserică, ori ceea ce promovează ea. Cărțile religioase te ajută să înțelegi mult mai bine cum stă, de fapt, treaba cu religia. Practici, cât și teoretic, ele reprezintă istoria religiilor, iar istoria religiilor, din punct de vedere cultural, este interesantă, frumoasă și merită știută. Desigur, trebuie să iei ce trebuie din fiecare, să culegi informațiile și să nu consideri totul ca pe un adevăr absolut. Adevărul absolut nu există, din punct de vedere palpabil. El există ca un concept, reprezentând, cred, însumarea tuturor adevărurilor.

Spre exemplu, eu m-am decis să citesc Biblia. iar apoi diverse cărți legate de creștinism, cât și alte religii, din dorința de cunoaștere și de aprofundare a ceea ce înseamnă religiile în conceptul fiecărui autor în parte, căci fiecare autor are un mod diferit de a privi lucrurile și de a le expune cititorilor săi. Și nu. Să știți că nu am înnebunit. Încă. Sunt perfect lucidă, ori cât se poate de lucidă. Doresc însă a ști cât mai multe prin prisma părerilor altora, a tuturor autorilor de cărți creștine și religioase pe care am să le citesc.

În secolul 21, în secolul în care noi trăim și ne desfășurăm activitățile cotidiene, secolul ăsta al vitezei, secolul în care se promovează din ce în ce mai mult aprofundarea diversificată a tuturor lucrurilor care ne înconjoară, cred că este necesar, dacă nu chiar vital supraviețuirii noastre profesionale, sociale să știm cât mai multe și să avem o cultură vastă în multitudinea de domenii existente pe acest pământ și în acest Univers. Și cum oare am putea să facem asta, dacă nu citind și studiind lucruri cât mai diversificate, ce sunt incluse în totalitatea domeniilor existente? Citind, descoperim lucruri noi, sau lucruri deja știute, dar pe care le aprofundăm cu fiecare amănunt în parte.

Tu, spre exemplu, cum crezi că am putea cunoaște lucruri noi și să aprofundăm cât mai bine lucruri deja știute, astfel încât să devenim persoane culte, care pot purta discuții pertinente legate de orice domeniu în parte?

Sursă Imagine: twolofbees.com

„Calea Eroilor” în patrimoniul mondial UNESCO

Aveam de gând să scriu multe cuvinte în cadrul acestui articol. Între timp însă, m-am răzgândit. Mi-am dat seama că nu ar citi nimeni, un articol cultural, atât de lung. Așa că astăzi doar am să vă povestesc despre ce este vorba, iar în zilele ce vor urma, voi împărți articolul ce aveam de gând să-l scriu azi, în mai multe articole. Merită. Chiar merită să citiți, pentru propria voastră cultură și pentru propriile voastre cunoștințe ce vor fi cu siguranță îmbogățite.

Deși m-am născut în Târgu-Jiu, iar de aproape 20 de ani îi fac umbră pământului din zonă, multe dintre datele culturale ce erau scrise pe fiecare roll-up în parte, nu le știam. Dar mă bucur că le-am aflat. Multe dintre ele sunt chiar interesante și care merită știute atât de către noi, locuitorii orașului, cât și de restul românilor și chiar și a străinilor.

Pe data de 16-17 august 2014, „Calea Eroilor” și Centrul Vechi al orașului Târgu-Jiu au fost pline cu tot felul de informații, scrie pe roll-up-uri, informații despre Brâncuși, axa lui Brâncuși („Masa Tăcerii”, „Aleea Scaunelor”, „Poarta Sărutului” și „Coloana Infinitului), cum a fost construită această axă, care a fost motivul construirii ei,. cât și cine a fost inițiatoarea acestei frumuseți, dar și informații despre trasarea în linie dreaptă, pe direcția V-E, a străzii „Calea Eroilor” din Târgu-Jiu.

Toate acestea, au fost făcute în cadrul proiectului „2015 – Calea Eroilor în patrimoniul mondial UNESCO”, căci, sincer, merită ca această axă, axa lui Brâncuși să se afle acolo. Așadar, vizitatorii orașului, cât și locuitorii acestuia, s-au putut bucura în aceste două zile de o multitudine de informații, cât și poze cu acte vechi, aparținând lui Brâncuși (certificat de naștere, de căsătorie, acte de proprietate etc.). Per total, acțiunea mi s-a părut una tare interesantă, iar oamenii păreau încântați de ea, cât și de informațiile pe care le aflau despre Brâncuși, construirea axei și greutățile întâmpinate pe perioada construirii ei.

Mai joi, am să vă las poze cu acele roll-up-uri, ca dovadă a existenței lor și a proiectului, iar în postările ce vor urma (nu știu cât vor dura aceste postări), voi scrie și informațiile de pe roll-up-uri. Desigur, nu toate în același timp, ci voi cumula câteva roll-up-uri cu informațiile lor, în fiecare articol în parte. Sper să vi se pară și vouă interesante informațiile și să doriți să aflați mai multe lucruri, asta pentru că nu ați putut să fiți prezenți în Târgu-Jiu, în aceste două zile.

axa lui brancusi

axa lui brancusi

axa lui brancusi

axa lui brancusi

axa lui brancusi

axa lui brancusi

axa lui brancusi

axa lui brancusi

axa lui brancusi

axa lui brancusi

axa lui brancusi

axa lui brancusi

axa lui brancusi

axa lui brancusi

axa lui brancusi

axa lui brancusi

axa lui brancusi

axa lui brancusi

axa lui brancusi

axa lui brancusi

axa lui brancusi

axa lui brancusi

axa lui brancusi

axa lui brancusi

axa lui brancusi

axa lui brancusi

axa lui brancusi

axa lui brancusi

axa lui brancusi

axa lui brancusi

axa lui brancusi

axa lui brancusi

axa lui brancusi

axa lui brancusi

axa lui brancusi

axa lui brancusi

axa lui brancusi

axa lui brancusi

axa lui brancusi

axa lui brancusi

axa lui brancusi

 

România mea… inegalabilă!

Da. Pentru mine, România, este inegalabilă. Iar despre Inegalabila Românie, aici, pe blog, am mai vorbit. Și voi mai vorbi, căci locurile ei sunt infinit de frumoase și minunate, indiferent de cum bate vântul politic, din ce direcție și când. România e frumoasă mereu, iar frumusețile ei sunt naturale, nu neapărat pentru că s-a amenajat ceva anume. însă, România este o combinație armonioasă între frumusețile ei naturale și cele făcute de mâna omului, iar asta… ei bine asta cred că o face inegalabilă.

Și pentru a demonstra asta, cu dovezi clare și concrete, sunteți invitați să urcați pe site-ul „Inegalabila Românie”, poze care să ateste frumusețile naturale și artificiale ale propriei noastre țări. Să-i arătăm și noi, ei, cât de mândri suntem cu ceea ce ea oferă privirii noastre.

Dacă m-ar întreba cineva, exact în momentul ăsta, ce face România să fie inegalabilă pentru mine, aș răspunde simplu și rapid, fără să stau prea mult pe gânduri: muntele.

Sursă Imagine: arhivă proprie

Da. Muntele. Iar poza de mai sus, reprezintă, în viziunea mea, una din cele mai frumoase creste, văzute din Rânca, stațiunea montană din apropierea Târgu-Jiului, județul Gorj. Îmi place să privesc muntele sub fiecare răsărit de soare, sub fiecare apus, când luna și stelele domnesc deasupra-i. De pe vârf de munte, Universul pare mai frumos, stelele și luna par că pot fi atinse, iar razele soarelui sunt mai calde și mai blânde. Din vârf de munte, lumea asta mare ș rea, pare mică și bună. Din vârf de munte, lumea pare un glob armonios de imperfecțiuni, imperfecțiuni ce ne fac speciali, împreună cu lumea noastră.

Muntele e locul unde visele mele prind aripi. Locul în care mă relaxez. Locul în care sunt, cu adevărat, fără măști și secrete, eu, căci muntele, dacă-l iubești și ești prietenos cu el, îți răspunde cu aceleași sentimente și îmbrățișări călduroase.

Apoi, dacă m-ar întreba cineva care ar fi cel de-al doilea loc care face ca România să fie inegalabilă pentru mine, aș spune Târgu-Jiu. Locul ăsta are ceva special, pe lângă cultura și numele lui Brâncuși, care-i apasă greu pe umeri. Locul ăsta are o energie și o frumusețe aparte. 

Cu ceva timp în urmă, nu foarte demult, abia așteptam să-i părăsesc meleagurile. Acum,acum lucrurile stau altfel. De fiecare dată când sunt departe de el, îmi doresc să mă întorc pe meleagurile lui, printre oamenii lui și să privesc muntele, căci muntele nu-mi pare de nicăieri mai frumos, cum îmi pare privit de pe podul Jiului.

Sursă Imagine: arhivă proprie

Apoi, apoi axa lui Brâncuși cred că face orașu ăsta să fie cu adevărat special, căci, se spune că dacă te plimbi pe axa lui Brâncuși, de la „Masa Tăcerii”, pe „Aleea Scaunelor”, treci prin „Poarta Sărutului” și te îndrepți pe „Calea Eroilor”, către „Coloana Infinitului”, dus-întors, prin trup îți trece o energie benefică corpului Se spune că axa asta, poziționată exact așa, are proprietăți benefice. Sinceră să fiu, nu aș putea nici afirma, dar nici infirma cele de mai sus, căci, plimbându-te pe axă, capeți o stare de bine, dar asta poate fi și datorită frumuseților arhitecturale și sculpturilor lui Brâncuși.

Cel mai mult, îmi place „Coloana Infinitului”. Ea mă face să simt o stare aparte. Privesc spre ea, în vârful ei și îmi pare că atinge cerul. Iar în locul acela, unde se află limita dintre ea și cer, îmi pare că toate visele sunt posibile, că irealizabilul devine brusc realizabil, locul în care perfecțiunea există nu doar ca un concept, ci ca o stare efectivă.

Sursă imagine: arhivă proprie

Iar apoi vin restul operelor lui Brâncuși, opere care ar trebui să se afle pe lista oricărui român și străin, la „Locuri de văzut cel puțin o dată în viață”, căci sculpturile acestea sunt cu adevărat impunătoare și lasă o urmă adâncă în sufletul fiecărui privitor. O urmă adâncă de fericire, bineînțeles.

Sursă imagine: arhivă proprie

Sursă imagine: arhivă proprie

Sursă imagine: arhivă proprie

Apoi, din Târgu-Jiu, mi-aș lua lumea-n cap și aș pleca în toată țara. Aș traversa Muntenia și aș ajunge-n Dobrogea, să privesc valurile mării și să-i simt briza, aș urca în Moldova și m-aș umple cu toată istoria ei, aș traversa Bucovina și Maramureșul, aș coborî în Banat, apoi m-aș duce în Transilvania și i-aș vizita minunatele cetăți și castele, iar apoi m-aș întoarce în Oltenia mea, la Tudor Vladimirescu, la Ecaterina Teodoroiu, la Arghezi și la Brâncuși.

Aș vizita toate locurile din țara asta și aș spune lumii întregi cât de frumoasă e, căci tocmai frumusețea ei o face inegalabilă atât printre români, cât și printre străini. 

Pentru tine de ce este România inegalabilă?

 

 

Mie îmi place să citesc! Ție?

Dacă ieri am vorbit despre un proiect cu cărți și citit, azi vorbim tot despre cărți! sau cel puțin eu vorbesc de una singură.

Da. Mie îmi place să citesc și sunt tare curioasă, câți dintre voi sunteți adepți ai cititului de orice, oricând, oriunde?

Sursă Imagine: sodahead.com

Sinceră să fiu, nu am fost adepta cititului dintotdeauna. După ce am învățat, pe la vârsta de vreo trei ani, să citesc, împreună cu bunica mea, citind cărticica „Prințul fericit”, pe care nu am să o uit niciodată, am urât mai apoi să pun mâna pe orice carte, dar să o mai și deschid. Nu-mi plăcea pur și simplu. Nu mă atrăgea nimic, iar mama, săraca, ducea lupte seculare cu odrasla din dotare și nu reușea nicicum să o convingă să pună mâna pe vreo carte. Motivul? Habar nu am. Probabil apariția piticilor pe creier, încă de la o vârstă foarte fragedă.

Mai târziu, după ce mama s-a săturat, săraca, să mă bată la cap și a ajuns la concluzia că nu are nicio șansă minimă de a se lupta cu morile de vânt și să mai și câștige, eu am prins, subit, o dragoste nebună față de cărți. Și asta nu pentru că ar fi avut mama o influență psihologică asupra mea, ci doar pentru că eu văzusem, la o prietenă de pe stradă, că citea, prin anii 2000, prima carte din seria Harry Potter.  Și nici asta, practic, nu m-a determinat neapărat să citesc. Pe atunci eram ceva de genul: „meh.. ce plictisitooor.. citește…”. Dar, a început să-mi povestească despre carte și uite așa am ajuns noi să ne jucăm „de-a personajele din carte”, iar eu, fascinată, m-am dus la mama și i-am spus că vreau, vreau, vreau, vreau și vreau cartea aia să o citesc. Iar mama, ființă scumpă, a vorbi ea cu Moș Crăciun și au făcut amândoi în așa fel încât să primesc cartea. Și-am primit cartea. Și-am citit-o într-o noapte. Iar apoi, a doua zi dimineața, așteptam voioasă bufnița cu scrisoarea, să fiu și eu primită la Hogwarts. Dar nu. Nici după ce am terminat de citit ultima carte a seriei nu a ajuns… și nici măcar până în ziua de azi.

Sursă Imagine: liesofawoman.com

După ce m-am apucat însă de citit prima carte din seria Harry Potter, până să apară celelalte din serie, am început să citesc și altele. Și am citit de la Biblia in engleza, pentru copii, până la alte cărți SF, clasice, biografice, etc. Și da. Am citit Biblia, pentru copii. Îmi plăcea că era colorată și avea multe desene și ilustrații. Mi se părea interesantă. Și încă o mai am în bibliotecă. La fel cum am și Biblia aia maaaare și neagră, pe care nu… n-am citit-o. Dar, poate cândva, din curiozitatea de a afla ce este scris în ea, am să o citesc. Și subliniez faptul că am zis poate.

Citind, și citind, și citind, am descoperit iubirea pe care le-o port cărților acum. Și e un sentiment tare frumos. Și e atât de mare încât nu suport să scriu nici pe manuale, ori alte cărți. Îmi place să le păstrez cât mai bine și mai frumos. Îmi plac cărțile pentru că iubesc să le simt mirosul și să răsfoiesc pagină cu pagină. Îmi place să citesc pentru că, prin fiecare carte citită, devin un personaj incognito al fiecărei cărți, iar să poți trăi atâtea povești de viață, precum un actor, dar în postura de cititor, mi se pare unul din cele mai frumoase lucruri de pe pământ.

Ție de ce îți place să citești? Și ce?

Sursă Imagine: thefutureisred.com

Ce să vezi în România?

Vorbeam, acum ceva timp, răspunzând unei provocări, despre 5 obiective turistice care ar merita vizitate de un turist străin în România, cât și de cetățenii acestei țări, articol care poate fi citit aici. Pe atunci, lumea încă cerea păreri și căuta, prin alții, locuri bune de vizitat. Locuri care altora le plăceau, sau locuri care altora nu le-au plăcut, să nu le viziteze nici ei. Eu însă sunt de părere că trebuie vizitat tot ce se poate vizita, indiferent de părerile celorlalți. Gusturile sunt variate, iar ceea ce nouă ne place sau nu, pentru ceilalți poate fi chiar invers.

În articolul respectiv, recomandam 5 locații, anume:  Castelul Bethlen-Haller, Zona turistică Sohodol, Vulcanii noroioși, sculpturile lui Brâncuși (că na.. plaiuri mioritice) și Castelul Peleș. Acum, în acest articol, nu am să vă mai recomand locuri, ci am să las o aplicație să o facă în locul meu, anume aplicația CeSaVezi în România.

Sursă Imagine: CeSaVezi în România

Harta Cesavezi pe mobil (eu zic să o și descarci – click pe cuvintele anterioare), oferă posibilitatea de a vizualiza, pe telefonul mobil, toate obiectivele turistice din zona în care te afli, pe o arie de 15-20 de km, dându-ți posibilitatea de a filtra informațiile de care ai nevoie (spre exemplu: restaurante, drumuri, mănăstiri, castele etc.). De asemenea, dacă prin intermediul aplicației găsești un obiectiv turistic pe care crezi că musai trebuie să-l vizitezi, aplicația îți oferă posibilitatea de a-ți face un traseu din locul în care te afli, până la obiectivul respectiv, adică oferă în cadrul ei și aplicația de gps.

Sursă Imagine : CeSaVezi in Romania

Ceea ce îmi place însă cel mai mult la această aplicație, este faptul că pe lângă crearea unui traseu și afișarea tuturor locurilor de care tu ai nevoie (restaurante, hoteluri, drumuri, obiective turistice), ea oferă și câteva detalii esențiale despre fiecare loc în parte, fapt ce te convinge dacă locul merită într-adevăr vizitat sau nu. Pentru mine cel puțin, oferirea detaliilor despre anumite obiective turistice, îmi definitivează decizia de a vizita acel obiectiv într-un procent de 90%.

Sursă Imagine: CeSaVezi in Romania

Detaliile de mai sus sunt însă un sumar, pentru detalii mult mai amănunțite, trebuie să vă duceți pe „Detalii complete” din partea dreaptă jos.

Eu am descărcat aplicația și am observat că pe lângă cele spuse de mine mai sus, ea oferă informații și despre starea meteorologică din locul respectiv. Chestie care mie mi se pare chiar foarte tare. E util să știm câte grade sunt, dacă e însorit sau nu în locul respectiv, dacă plouă etc.

Sursă Imagine: CeSavezi in Romania

Cred că este o aplicație care merită descărcată și folosită în vacanță și nu numai, ea poate fi folosită și pentru documentarea personală despre anumite locuri și clădiri. Pentru a afla multe lucruri noi și a descoperi locuri care nici nu credeam că există. Vă invit și pe voi să o descărcați, fie pe Android ori iOS, căci este disponibilă în ambele versiuni, după cum bine veți putea vedea și pe site.

Călătorii plăcute, oriunde vă vor purta gândurile și pașii, prin această țară minunată!

Am fost la concertul 30 Seconds To Mars!

N-am scris ieri. Că… că n-am scris ieri. De ce? Am să vă povestesc eu într-o altă viață. Da. Ați citit foarte bine. Într-o altă viață.

Am dat BAC-ul. Și l-am luat. Acu mă pregătesc de admitere. Apăi și dacă am dat BAC-ul și-am terminat cu el, ce mi-am zis. Hai în tren, cu pofa de română care nu-mi mai e profă de română, ci prietenă… și hai la București. Că doar, cum să ratezi concertul așteptat al anului 2014 din România, 30 Seconds To Mars(30stm). Să-i văd și să-i ascult, live, a fost visul meu de mulți ani. Acum nu mai e un vis. Acum a devenit o realitate. Iar despre asta vă vorbesc mai jos, în postul meu de juma` de oră.

Când am aflat, oficial, că vor veni în România, m-am amărât, întristat și toate cele, pentru că știam că nu-mi permit să cumpăr un bilet să-i văd. Și asta nu pentru că nu sunt un fan adevărat, ci pentru că banii mei, în perioada aia, cât și în perioada de față, se îndreptau către alte priorități (cum ar fi pregătirea mea pentru admitere). Dar mi-am zis că asta e și am mers mai departe. Nu intrau zilele în sac și eram sigură că aveam să-i văd, cândva. Toate astea s-au schimbat însă în momentul în care pe Blogal Initiative a apărut o campanie cu promovarea concertului 30 Seconds To Mars(30stm). Campanie care avea ca premiu două invitații duble, în zona Golden (a doua cea mai bună zonă din cadrul concertului). Două bilete în valoarea de 256 RON. Și nu. N-am avut timp să scriu din cauza BAC-ului și a admiterii. M-am amărât și mai tare și am continuat să merg mai departe. Cândva tot aveam să-i văd. Totuși, cineva acolo sus se pare că ține cu mine și vrea cu tot dinadinsul să-mi îndeplinească dorințele și marile mele visuri. Astfel, tot pe Blogal Initiative, s-au scos la licitație alte două invitații, tot în zona Golden. Și uite așa, în ziua de marți, după BAC-ul la română și înainte de BAC-ul la matematică, am stat și-am licitat într-una, peste alții care licitau peste mine, pentru a obține invitațiile. Nu conta cât aveam să dau. Mi-aș fi dat și toate punctele ca să ajung la concertul ăsta și să nu-mi ratez a treia șansă de a-i vedea și a-i asculta live. Și-am câștigat licitația. Mi-am pierdut locul în Campionatul Național de Blogging, iar de pe locul 7 am ajuns pe locul 362 (acum mă aflu pe 349 – am mai urcat). Și uite așa am ajuns eu a concert, cu profa de mânuță. Pardon. Fosta profă.

Să povestesc de la început, sau de la sfârșit? Hai să încep cu partea proastă și să vă povestesc de la început. Am ajuns în fața porților de la Romexpo la ora 17. Intrarea se făcea la ora 17:30. S-a făcut însă la ora 19. De ce? Păi pentru că România. Și pentru că organizare în stil românesc. Și pentru că incompetență din partea organizatorilor. Dar am intrat într-un final. Și asta ar fi prima parte bună.

Oameni. Mulți oameni. Mii de oameni care așteptau același lucru. Să-și vadă trupa preferată. Dar nu. N-au avut noroc din prima, căci iniția a cântat o trupă în deschidere (Bad Things), care mie mi-a plăcut tare mult și mă bucur că i-am descoperit.

După o oră însă, după o oră au apărut cei de la 30 Seconds To Mars. Iar de aici totul a fost absolut genial, mai ales că am avut locuri foarte bune și am văzut foarte bine tot ceea ce se petrecea pe scenă.  Am cântat cu ei. Am sărit. M-am bucurat de fiecare moment în care invitau pe cineva pe scenă, iar aici am două momente preferate: primul, când a rugat pe cineva, pe scenă, să-l învețe să spună ceva, iar respectivul i-a spus „du-te dracu”, iar Jared repeta într-un asta; iar doi, când a urcat două tipe pe scenă și le-a pus să stea la picioarele lui. M-am bucurat de baloanele aruncate.  M-am bucurat de momentul în care a intrat cu steagul României pe scenă. Sau când din tunuri au început să iasă bucăți de hârtie tricolore. Iar apoi steluțe albe. M-am bucurat de melodii. De mesaje. De momente. Per ansamblu, a fost cel mai genial (și se acceptă, în cazul de față, sintagma incorectă „cel mai genial”) concert ever! Iar la anul, căci au promis că vor reveni, pentru că publicul a fost genial și pentru că lor le-a plăcut de noi, îmi voi lua bilete în fața scenei, să urc acolo pe scenă! Însă, cum orice vis se termină, așa s-a terminat și concertul. S-a terminat cu 30 de oameni, din public, urcați acolo, lângă cei de la 30 Seconds To Mars. Cântând. Sărind. Bucurându-se. Un concert care își merită tot banii (mai puțin organizarea și organizatorii). Un concert fabulos care a transmis mesaje.

Și ca să nu mă mai lungesc atât, că aproape ajung la 1000 de cuvinte, am să vă las poze, nu multe, toate din arhiva profei…. că na.. ea a avut aparat. Oameni care se gândesc la toate, nu ca mine. Iar la anul, cei cărora vă place această trupă, să știți că merită din plin banii, atunci când îi ai, desigur.

Dragă domnule primar…

Ca să înțelegeți despre ce scriu aici și să nu vă bag direct cu nasul în scrisoare, am să vă spun că acest articol este o scrisoare deschisă, pe blog, adresată primarului orașului Târgu-Jiu, Florin Cârciumaru, în vederea participării, a orașului Târgu-Jiu, prin intermediul primăriei, în cadrul competiției „Orașul reciclării”, competiție națională care vizează conștientizarea reciclării în fiecare oraș în parte, pentru un teritoriu mai curat, frumos și sănătos.

Astfel, articolul meu se bazează pe idei care pot fi o încercare de conștientizare a populației, pentru un oraș mai curat… și de ce nu, pentru a câștiga această frumoasă competiție și a beneficia de o zonă eco wi-fi, un spațiu inedit de relaxare, 100% eco, cu acces la internet,  în valoare de 12.000 de euro.

Sursă Imagine: Orașul reciclării

Dragă domnule primar,

Aș vrea, mai întâi de toate, să vă comunic că am fost extrem de încântată, atunci când am aflat de campania „Orașul reciclării”, organizată de cei de la Eco-Rom, dar mai ales pentru faptul că mi-am găsit în lista de participanți, iar mai apoi în lista de cetăți combatante, orașul acesta frumos, de pe malul Jiului, orașul lui Brâncuși, Târgu-Jiu.

Târgu-Jiul este un oraș tare frumos, plin de cultură și de oameni care-l iubesc, dar, care, din nefericire, nu știu, de cele mai multe ori, să-l păstreze curat și să-i scoată în evidență frumusețea și eleganța de care dă dovadă de atâția ani și ani. Mi-ar plăcea să văd mai multă implicare, atât din partea primăriei, cât și a întregii comunități, pentru a beneficia de un oraș cât mai frumos, cu un mediu sănătos și prielnic dezvoltării noastre, a tuturor.

De când a început această bătălie, din păcate, nu am văzut niciun afiș care să ne înștiințeze pe noi, cetățenii, atât de participarea orașului în competiție, cât și pentru conștientizarea noastră, a tuturor, de beneficiile reciclării. Deși orașul este împânzit de multe coșuri de gunoi, cred că acestea ar trebui să fie pe categorii, pentru plastice, hârtii și sticlă, căci, aruncându-le pe toate, în același loc, nu putem avea parte de o reciclare eficientă, iar munca sortării este de mii de ori mai grea, decât munca noastră de a arunca fiecare gunoi la locul lui. Totuși, noi, cetățenii, ar trebui să fim educați prin diferite diferite campanii de informare, fie că sunt afișe care să ne pună în vedere cât de importantă este reciclarea și cât de mult ajută sortarea gunoaielor încă de la început, cât și prin campanii diverse de informare a cetățenilor, fie la radio, fie la TV, dar și prin comunicate transmise prin poștă. Poate că nu se va reuși o mobilizare din prima, sau a doua încercare, dar cu siguranță de la a treia da.

Eu, dacă aș avea resursele financiare necesare, cât și puterea de a lua decizii și a mobiliza o comunitate întreagă aș crea afișe cu informații despre degradarea gunoaielor și cât de mult dăunează acestea pământului, cât și nouă înșine, dacă nu sunt aruncate în locuri special amenajate și reciclate mai apoi, pe fiecare coș de gunoi în parte, cât și pe stâlpi, ori în locuri special amenajate pentru afișe, în speranța că, trecând pe lângă atât de multe afișe, măcar unul îl vor observa și vor începe a conștientiza importanța curățeniei. De asemenea bannere mari, ar sta deasupra orașului, tot în speranța că, vor fi observate și va fi conștientizată gravitatea nepăsării noastre de a arunca gunoaiele la întâmplarea.

Consider că, orașul lui Brâncuși, orașul nostru, orașul acesta care poartă nume mari pe umerii lui, ar trebui să beneficieze de o atenție deosebită când vine vorba de curățenia lui, atât din partea noastră, a cetățenilor, cât și din partea celor ce au mai multe cuvinte de spus la nivel înalt, adică a celor din cadrul primăriei. Ar trebui să cunoaștem riscurile aruncării gunoaielor la întâmplare, riscurile asupra mediului, cât și asupra propriei noastre sănătăți. Ar trebui ca lumea să fie informată de toate aceste consecințe negative a aruncării gunoaielor la întâmplare, sau chiar și la comun. Ne-ar trebui coșuri de gunoi, pentru fiecare clasă de material în parte, pentru hârtie, pentru plastic și pentru sticlă, dar nu la kilometrii distanță, ci la fiecare 100 de metrii, iar acestea să fie însoțite de afișe în care este semnalată importanța reciclării și efectele nocive ale gunoaielor aruncate la întâmplare.

Ca o concluzie și o încheiere a acestei scrisori, mi-aș dori ca acest oraș plin de nume mari, de istorie și de cultură, să fie ajutat și să câștige această competiție, pentru cetățenii săi, prin punerea în aplicare a diferite metode de înștiințare și conștientizare, prin mobilizarea, dorință de lucru și reușită.

Cu stimă,
o bloggeriță și cetățeană a orașului Târgu-Jiu

Sursă imagine: Google Images

Astăzi am aflat o grămadă despre Danone

Da. Astăzi am aflat o groază de chestii interesante despre Danone, iar ca să nu ziceți că vorbesc prostii, vă las și pe voi să analizați infograficul de mai jos.

Sursă Imagine: Danone (click pe imagine pentru mărire cu zoom)

Câți dintre voi știau toate informațiile din infograficul de mai sus? Cu siguranță, mult prea puțini, sau poate chiar nimeni. Iar dacă încă nu ați văzut imaginea, dați un click pe ea și apoi un zoom automat, citiți, aflați, cercetați, după care întoarceți-vă la acest articol.

Ar trebui să aleg un lucru din infografic și să-l prezint. Dar, dacă aș face asta, ar însemna să afirm că le-aș fi cunoscut pe toate celelalte, iar asta ar însemna să mint, căci, de fapt, nu știam nimic din toate cele de mai sus. Mă bucur însă că le-am aflat și că vi le pot prezenta și vouă, printre niște rânduri de articol.

Am rămas, sincer, plăcut surprinsă de faptul că peste 8000 de văcuțe, din toată țara, dau lapte pentru producerea iaurturilor Danone, lucru ce atestă faptul că iaurtul Danone este cât se poate de natural, fără alte prafuri de înmulțire și mai știu eu ce. 8000 de văcuțe, dau aproximativ 200 de tone de lapte, zilnic, cât și 70 de tone care se produc suplimentar prin proiectul Danone pentru dezvoltarea fermelor din România.

Da. Exact. Avem programe în România care încearcă să dezvolte anumite ramuri, iar asta mi-a lăsat un gust dulce, plăcut. Și spun dulce, pentru că eu ador tot ceea ce este dulce. Așa că, felicitările mele celor de la Danone pentru că încearcă să dezvolte și să consolideze ceva în țara asta. Poate că, dacă și alții i-ar lua drept exemplu, în alte domenii, am ajunge undeva mai sus și ne-am dezvolta din ce în ce mai frumos.

Mi-a plăcut să fac cunoștință cu primul robot din industria lactatelor, Vasilică și să mi-l fac de pretenaș. Să știți că-i tare sociabil și simpatic foc. L-aș lua acasă! Dar, trecând dincolo de Vasilică și de evoluția asta, chiar și în industria lactatelor, aș vrea să ne întoarcem ușor în timp, în anul 1919, în Spania, când au început să fie produse, de fapt, primele iaurturi Danone, în scop medical, pentru tratarea infecțiilor intestinale care făceau, la vremea aceea, ravagii printre copii. Și uite cum, de la un tratament pur medical, Danone a ajuns să fie numărul unu în iaurturi, atât în lumea, cât și la noi în țară, în România.

Eu, când eram mică, dar și acum, am fost mereu curioasă cum se face iaurtul, iar cu certitudine, nu am aflat niciodată. De când am dat însă peste infograficul ăsta, frumos colorat și atrăgător, dar și pentru că am aflat că Danone, a avut inițial, o importanță medicală, m-am decis să-mi bag nasul și să aflu ce și cum, cât mai amănunțit. Dar pentru că nu am timp să vă plictisesc așa cum mi-aș dori să o fac de fapt, am să vă spun, probabil, ceea ce deja știți, anume că iaurtul Danone este făcut din fermenți selecționați din lactate, căci, iaurtul, este un conținut obținut prin fermentație (dar da, cred că asta știa deja toată lumea). Dar totuși cum? Apăi, asta poate nu mai știați, dar iaurturile conțin acid lactic, care provine din fermentarea laptelui și conferă o auto-protecție, rezultatul fiind acidifierea ce ferește iaurtul de alterare, păstrându-se un timp îndelungat. V-am lămurit cu ceva? Ați înțeles ceva? Ce-i drept, cred că și eu, dacă m-aș citi, nu aș înțelege mare lucru. Tocmai de aceea nici nu mă citesc. Dar, sper ca, totuși, voi să înțelegeți ceva din ce am spus eu pe aici.

Și da, observ că nu am reușit să ating toate punctele, așa cum mi-am propus, dar, până la urmă, m-am abătut asupra celor care m-au surprins plăcut cel mai mult și pe care am vrut să vi le comunic și vouă, amănunțit (adică de ce m-au surprins și bla bla bla). Iar dacă am scris asta despre Danone, am făcut-o pentru că, sincer, cred în brand-ul lor, cât și în calitatea lor. Mie una-mi plac iaurturile de la ei, așa că mă laud și aici cu gentuța mea și iaurturile grecești Danone (merită încercate!).

Sursă Imagine: arhivă proprie

Promovez cultura: Cenaclu de poezie și proză

Sursă Imagine: Google Images

M-am gândit mult dacă să scriu acest articol. M-am gândit foarte mult. Apoi mi-am zis să-l scriu, căci, în fond și la urma urmei, nu am ce pierde. După ce m-am apucat să-l scriu, m-am gândit mult la titlu (vreo oră), înainte să mă apuc să aștern aici cuvintele pe care voi le citiți. Și asta nu pentru că nu ar fi demn de promovarea culturii, ci din pur și simplul fapt că în locul în care eu am fost numai demn de a se putea numi cultură nu era. Am să vă las să descoperiți, rând pe rând, despre ce vorbesc.

Am ajuns să merg la o întrunire a Cenaclului Columna din Tg-Jiu, invitată de verișorul meu, verișor care își făcea debutul într-ale poezie, citind pentru prima dată versurile așternute de el pe hârtie, în fața membrilor cenaclului, cât și a celor ce fuseseră invitați.

Avea emoții, dar ce copil de 16 ani, în fața unui public, nu ar avea emoții și nu s-ar bâlbâi atâta timp cât nu are experiență? Așa ceva nu există. Chiar și cei experimentați se întâlnesc cu emoțiile și bâlbele, atunci când nici nu se așteaptă. A început să citească. Și a citit vers cu vers. Cineva, un membru, s-a ridicat de pe scaun și a ieșit afară. Versurile au continuat, până când s-au terminat. Și uite așa, au continuat criticile „constructive” la adresa celui care tocmai citise.

Critici. Doar asta știm să facem. Să spunem altora ce și cum. Într-adevăr. Este doar un copil. Un copil care cu siguranță nu știe atâta poezie câtă știu alții, dar oare se învață într-adevăr poezia după niște reguli stricte, ori ea este o creație din simțire și gândire? Pledez pentru cea de-a doua variantă, căci altfel, altfel nu se mai numește poezie. Poezia, mai ales poezia modernistă, nu se construiește după criterii fixe, criteriile ei sunt într-o apariție continuă, până când se vor găsi alții care să abordeze un nou stil, poate chiar unul inventat de ei, cum a făcut Bacovia, spre exemplu.

Să ceri să scrii poezie după anumite reguli, mi se pare o prostie. Niciodată poeziile nu s-au scris după reguli, ci regulile s-au creat după poeziile care păreau a se încadra în același stil, căci astfel  s-au definit stilurile. Cum ar fi fost ca toți poeții din lumea asta, să scrie poezii după aceleași reguli. Ar mai fi existat oare multitudinea asta de stiluri? Sau am fi citit niște poezii asemănătoare? Nu. Poeții și-au inventat propriile reguli. Iar el, Luis, el poate va fi cel care a dus la apariția unui nou stil. Propriul lui stil. El poate va face asta, în timp ce voi, voi vă veți chinui cu regulile. Iar aici v-aș întreba: „Dacă tot știți să criticați atât de mult și știți toate regulile cu ajutorul cărora o poezie poate fi creată și publicată ulterior, pe voi de ce oare nu vă știe nimeni, în sensul în care Bacovia, Arghezi și Eminescu, sunt cunoscuți?”.

Spuneam că s-a ridicat cineva în timp ce poeziile erau citite. Ei bine, în timpul criticilor și a precizării că ele nu transmit o stare, persoana respectivă a spus așa: „Ba da. Transmit o stare. Mie mi-au transmis starea de a părăsi sala și a fuma o țigară”. Serios? Dragă domnule, pentru mai bine de jumătatea aia din sală, fiecare vers al poeziei a transmis o stare. O emoție. Trebuia doar să stai și să asculți, căci de aceea te aflai acolo. Altfel, trebuia să stai acasă. Acest gest nu este nicidecum demn de un om al culturii, așa cum ar trebui să fie niște creatori de poezie. Acest gest este unul de bădărănie totală, iar el nu denotă o personalitate culturală. Nu. Deloc. El denotă o formă de aroganță și nesimțire, iar aceste „calități” nu au efectiv ce căuta la un om care se pretinde a fi poet și care poate critica.

Altul, un altul care ne-a vorbit despre regulile unei poezii, a ieșit nervos din sală la intervențiile domnului de adineaori. Păi așa se face oare? Oare un om de cultură nu știe să fie educat și să se poarte manierat și civilizat în fața tuturor celor de față? Se iese din sală? Se vorbește urât și se aruncă jigniri? Oare asta să însemne un cenaclu de literatură? Oare asta să însemne cultura? Și eu, o tânără de 20 de ani, speram ca măcar o scânteie de cultură să mai fi rămas din focul aprig de demult. Dar nu. Prin oamenii ăștia, prin oamenii ăștia se pare, cultura e moartă. Poezia e moartă. Proza e moartă. Cuvintele pier sub vorbele lor.

Spre sfârșitul prezenței mele în sala aceea, căci nu am mai rezistat mult datorită aroganței și impertinenței acestor oameni de cultură, o doamnă (al cărei nume nu l-am reținut, pentru că nu neapărat numele este important, ci omul din spatele lui, împreună cu atitudinea și toate cunoștințele sale), a preluat cuvântul și a explicat că în interiorul lui există un diamant, un diamant care, desigur, trebuie șlefuit pentru a străluci. Dar prin propriul stil și nicidecum printr-un alt stil, sau reguli impuse de cineva. Felicitările mele, doamnă, pentru ceea ce ați spus. Eu vă apreciez și vă stimez, chiar dacă nu veți citi rândurile scrise de mine aici.

Îmi pare rău să descopăr că toată această speranță a mea în vederea existenței culturii, pare să nu mai fie în viață. Speranța mea… speranța mea pare să se stingă încetul cu încetul. Moare. Moare omorâtă de voi, oameni ai „culturii”, prin atitudinea și educația de care dați dovadă. Și da. Sunt ironică. Comportamentul afișat nu denotă nici cultură și nici educație. Comportamentul acela denotă o stare de… de mahala.

Ca o încheiere, aș vrea să las o poezie care mie mi-a atras atenția și mi-a plăcut. Iar cu asta închei. Iar tu, tu poetule în devenire, sper să-ți șlefuiești diamantul ăla din tine, iar când vei fi tu mai mare, cu siguranță o să dovedești că propriul tău stil va prinde viață.

Idilă-n vis

Andrei Luis Bojincă

Un prim sărut şi iar mă aprind
Precum o torţă-n vârf de cetate
Iar mă ia valul şi mă trezesc plutind
Spre-un ţărm în albastra imensitate

O ultimă caldă, dulce imbrăţişare
În zare un chip angelic zâmbind
Ochii-mi feresc săgetaţi de soare
Când ceasul mă trezeşte ţârâind

 

 

Promovez cultura: Am fost în Turneul Stradivarius!

Așa cum am mai spus, am ales să promovez, cum pot și cât pot, cultura. Îmi pare un element vital în vedere propriei dezvoltări, de orice natură ar fi ea. Astăzi am să vă vorbesc iar despre „Turneul Stradivarius”, turneu ce l-am mai adus în discuție într-un articol pe blog, atunci că vă spuneam despre el ce și cum, unde va avea loc, când etc. Acum am să vă vorbesc dintr-altă perspectivă, anume aceea de a fi participat la unul din spectacolele din acest turneu, spectacol ce a fost susținut în cadrul Filarmonicii Oltenia din Craiova.

Înainte de a vă povesti cum a fost experiența la concertul de muzică clasică, am să mulțumesc oamenilor care au făcut posibilă participarea mea în cadrul acestui turneu. Așa că, mulțumirile se îndreaptă către Blogal Initiative, Alexandru Tomescu și Eduard Kunz, cât și lui Cristian Florea care în ultimul timp îmi dă numai vești bune. Și da. Asta tocmai a sunat ca un început clasic al unui discurs. Dar na. Fac și eu ce pot.

Ieri. Craiova. Filarmonică. Și multe bălți afară. O invitație dublă și câțiva pași spre sală. O intrare și doi oameni care habar nu aveau despre ce le vorbeam și ce e cu invitația mea câștigată. Mai că eram sigură că nici nu voi mai intra la concert. M-am dus la casă. Iar la casă, într-un final, mi s-a spus că pot intra în sală pe un rând anume și două locuri bine precizate.

O sală frumoasă. Bine pus la punct. Aranjată. Te simți ca făcând parte dintr-o altă lume. Îți creează o stare plăcută și te ajută să te bucuri mai mult de spectacol. Felicitările mele celor care s-au ocupat de asta. M-am simțit minunat. Iar vouă, vouă am să vă las o poză, să vedeți cât de frumos este.

sursă: Filarmonica Oltenia

O sală aproape goală, așa cum o vedeți în imaginea de mai sus. Începusem să mă întreb oare câtă lume va umple sala? Nu eram prea încrezătoare și mare mi-a fost mirarea aproape de începutul concertului, când sala aproape ce să umpluse. Doar câteva scaune mai erau libere, iar cei prezenți abia așteptau să înceapă concertul susținut de Alexandru Tomescu și Eduard Kunz.

Un pian în mijlocul scenei și un stativ. Un om cu o vioară și un băiat cu ochi verzi intră în scenă. Își salută publicul, ne prezintă programul și își anunță spectatorii că banii vor ajunge în ajutorarea unui caz. Nu vorbesc mult. Spectacolul începe. Și e minunat. Fiecare sunet e minunat. Mă bucuram enorm de fiecare moment. Mă fascina să văd doi oameni care trăiau fiecare sunet în parte al melodiei. Sunete de pian. Sunete de vioară. Se completau unele pe altele, spre bucuria tuturor, urmărindu-i parcă hipnotizați și absorbiți. Este fascinant să observi oameni pasionați de ceea ce fac, trăind ceea ce fac. Simți și tu că trăiești prin muzica lor. Prin fericirea lor trăiești și tu fericirea timp de câteva clipe, iar fericirea merită prinsă și trăită oricând, oricum.

Mi-a plăcut să văd atâta lume iubind muzica clasică. Iubind cultura. Frumosul. Oameni de toate vârstele, de la adolescenți, la vârstnici. Însă mi-a displăcut să văd și oameni care nu se puteau abține de la a-și controla telefonul. De la a butona sau a-l verifica pur și simplul. Eu cred că astfel de evenimente ar trebui respectate mai mult, iar telefoanele să lipsească. Să fie pur și simplu interzisă intrarea cu ele într-o sală de concerte, sau de film.

A meritat să fiu acolo. M-am bucurat din plin și am descoperit doi oameni minunați care dau viață muzicii clasice prin iubirea de care dau dovadă când o interpretează. Cred că ar trebui să ne facem cu toții timp să mergem la astfel de concerte. Să ne bucurăm de ele și de momentele oferite prin sunete muzicale, alături de interpreții lor. Un astfel de concert, indirect, ne dezvoltă. Ne deschid noi orizonturi și ne ajută să descoperim lumea din alte unghiuri. Muzica clasică este o modalitate de a ne autoeduca și forma.

Haideți și voi la un concert de muzică clasică, poate chiar în Turneul Stradivarius, căci nu s-a terminat! Pe 7 Iunie îi puteți întâlni la Filarmonica din Bacău, de la orele 19, pe 9 Iunie în Iași la Uniersitatea Națională de Arte „George Enescu”, de la orele 19, iar pe 11 Iunie în București la Sala Radio, tot de la orele 19. Ar fi păcat să ratați un astfel de concert. Este absolut minunat, iar prețul biletului contribuie în ajutorarea unor copii.

Promovez cultura: Zilele Teatrului Masca

Mi-am propus să fac asta. Mi-am propus ca în cadrul acestui blog să promovez cultura. Cât de mult pot eu. Vreau să strig în gura mare și să mă audă cât mai multă lume. Vreau să promovez cultura. Vreau! Vreau! Vreau!

 

Astăzi vă invit la zilele Teatrului Masca, teatru care împlinește 24 de ani, iar la a 24-a aniversare lumea sărbătorește trei zile și trei nopți prin piese de teatru și diferite ateliere. Așa ceva nu trebuie ratat, căci un teatru nu-și serbează ziua în fiecare zi din an. Ci o dată pe an. Iar atunci, o dată pe an, are un program de neratat.

Probabil vă întrebați de ce vă invit, începând de mâine și până duminică, la zilele Teatrului Masca. Ei bine… o fac pentru că teatrul înseamnă viață. O altă formă de viață. Prin piesele pe care le pun în scenă de fiecare dată, scena, pereții, scaunele, toate acumulează o altă experiență de viață. Alte sentimente și alte trăiri.

Teatrul e o poveste. Teatrul înseamnă cultură. Teatrul înseamnă viață tocmai pentru că are abilitatea de a se mula pe orice formă de viață. Teatrul înseamnă sentimente. Trăiri. Momente unice, căci fiecare moment e unic, chiar dacă o piesă de teatru este jucată de mai multe ori, căci nu poate ieși de două ori la fel. Însă asta nu-i un lucru rău, ci-i chiar un lucru minunat.

Teatrul Masca vă invită între 24 și 25 mai la spectacole de teatru precum „Intrusa”, „Actorul”, „Romeo și Julieta”, „Cafeneaua”, „Parcul” și „Gemenii”, cât și la o serie întreagă de ateliere ce vizează arta teatrală. Nu-i așa că merită atenția unu public cât mai larg, căci de câte ori avem parte de ateliere care vizează arta teatrală? Mai deloc. Așa că haideți să profităm și să ne bucurăm de acest proiect minunat, din cadrul zilelor teatrului Masca. Haideți să ne bucurăm, măcar pentru trei zile, de impactul teatrului asupra noastră.

Din punctul meu de vedere, oamenii ar trebui să se înconjoare mult mai mult cu și de frumos, artă, cultură, căci până la urmă acestea sunt elemente vitale în dezvoltarea noastră armonioasă ca oameni, cât și în cultivarea și păstrarea ulterioară a propriei personalități și fel de a fi și a ne manifesta în societate. Iar eu, astăzi, vă propun teatrul și tot ceea ce stă în spatele acestui cuvânt. ce ziceți, încercăm? Mergem? Ne bucurăm de momentele oferite în cadrul acestui mic festival? Eu zic să o facem! Merită!

Iar acum, ca să vă conving, înainte de a vă lăsa să digerați informația și să vă hotărâți că veți trece pe acolo măcar în una din cele trei zile, vă las programul să-l studiați.

Deci, vei fi acolo?

Promovez cultura: Turneul Stradivarius

Acum vreo lună și o săptămână, pe când participam și eu la o conferință, spuneam pe scenă că doresc să promovez cultura și frumosul în fiecare colțișor al blogului meu. Și uite tu, cititorule, cum după o lună și o săptămână, am ocazia să te încânt cu artă, căci și arta este o formă a culturii. Arta îmbină și frumosul, dar și cultura.

Așa cum am mai spus și în alte articole, credeam că pe teritoriul României nu mai există cultură, nu mai există frumos și implicit nu mai există nicio formă de artă contemporană. De fapt, credeam că nu mai există nimic. Poate doar cantități industriale de prostie, incultură și nepăsare. De când am pășit însă în lumea asta minunată a bloggingului, am descoperit oameni minunați care se înconjoară cu multă cultură. Și astfel am redescoperit eu frumosul. Am descoperit oameni cărora le pasă de mediul în care trăiesc și care vor să-l modeleze astfel încât acesta să reprezinte pentru noi un mediu prosper, un mediu care să ne ajute să evoluăm.

Astăzi am să vă vorbesc despre Alexandru Tomescu. Mai înainte însă, aș vrea să vă întreb, câți ați auzit de el? Eu, recunosc, până de curând îmi era un nume necunoscut. Și dacă l-aș fi auzit din întâmplare mi-ar fi sunat ca orice alt nume și atât. Și asta nu pentru că numele lui nu înseamnă nimic, ci pentru că la noi în țară, pentru majoritatea, chiar nu înseamnă nimic. În străinătate însă, lucrurile stau cu totul altfel. Acolo Alexandru este cunoscut, premiat și elogiat la cele mai înalte standarde, de către oameni cu adevărat mari atât prin rezonanța numelui lor, cât și prin ceea ce au lăsat în urmă unei lumi întregi.

Așadar, cine este Alexandru Tomescu? Ei bine, Alexandru este unul din oamenii pentru care ar trebui să ne simțim mândri și pe care ar trebui să-l promovăm cu toate forțele și influențe noastre în lumea asta largă. Alexandru a creat o revoluție în muzica românească clasică, în 2006 înființând primul turneu de muzică clasică din România (atențiuneee!!!) din fonduri private, creând astfel unul dintre cele mai cunoscute repere muzicale din România, anume Turneul Național Stradivarius care se află acum la cea de-a șasea ediție.

Totuși, informațiile de mai sus nu sunt tot ceea ce vreau să vă spun. Aș vrea să vă conving de faptul că Alexandru este unul din oameni ale cărui concerte chiar merită ascultate, căci el nu este orice interpret, câștigând cele mai mari competiții muzicale ale lumii, de la Concursul „Paganini” și „Marguerite Long-Jacques Thibaud”, până la concursul internațional „George Enescu”, obținând premii peste premii și ajungând să fie singurul artist clasic român care vinde CD-uri și DVD-uri în tiraje de peste 5.000 de exemplare.

Turneul Național Stradivarius îl aduce în România și pe unul din cei clasați în topul BBC Music Magazine, ca fiind în topul celor 10 pianiști de mâine, anume Eduard Kunz. Poate că nici Eduard nu știți cine este, dar dacă veți merge la unul din concertele din acest turneu cu siguranță îl veți cunoaște și vă va încânta, căci altfel nici nu se poate. Până atunci însă, adică până la concert, am să vă spun că Eduard a studiat la Școala Gnessin pentru copii supradotați din Moscova și mai apoi la celebrul Conservator Național de Muzică „P. I. Ceaikovski”, tot din Moscova, obținând diploma de masterat cu distincție și medalie de aur pentru performanțele sale, la Royal Northern College Of Music, din Anglia. Probabil vă întrebați cum de un astfel de interpret vine în România, când există atâtea și atâtea țări dornice să-l asculte. Ei bine, Eduard s-a legat de țara noastră după ce a câștigat premiul I la Concursul Internațional „George Enescu” din 2007, iar acum concertează regulat cu diverse orchestre valoroase ale Europei: BBC Symphony Orchestra, Royal Liverpool
Philharmonic, Orchestra Philharmonia.

Eu vă invit cu cea mai mare plăcere să vă lăsați încântați de muzica acestor doi oameni minunați, în cadrul Turneului Național Stradivarius – „In the mood for Prokofiev”, turneu care constituie un eveniment de anvergură, plasându-se în topul celor mai impotante evenimente culturale ale stagiunii de muzică clasică. De asemenea,  țin să amintesc faptul că acest turneu este dedicat în ficare an unei cauze de responsabilizare socială, Alexandru Tomescu dedicându-și succesiv concertele nevăzătorilor, copiilor cu Sindrom Down, copiilor hipoacuzici, protejării naturii și patrimoniului. Spre exemplu, în 2013, 13.500 euro au fost dați pentru copiii orfani. Fii și tu anul acesta unul din cei care vor ajuta!

Dacă vrei și tu să te bucuri de concert, dar și să fii părtaș înfăptuirii unui bine unei cauze, îți las lista orașelor în care va poposi acest turneu.

Târgu Mureş – 18 mai – Palatul Culturii
Bistriţa – 20 mai – Sinagoga
Cluj-Napoca – 21 mai – Casa Studenţilor
Timişoara – 25 mai – Filarmonica „Banatul”
Oradea – 27 mai – Filarmonica Oradea
Hunedoara – 29 mai – Castelul Corvinilor
Sibiu – 30 mai – Filarmonica Sibiu
Piteşti – 2 iunie – Casa de Cultură a Sindicatelor
Craiova – 4 iunie – Filarmonica „Oltenia”
Bacău – 7 iunie – Filarmonica Bacău
Iaşi – 9 iunie – Universitatea de Muzică
Bucureşti – 11 iunie – Sala Radio

O să fii și tu în orașul tau, sau într-unul apropiat? Hai și tu să te bucuri o seară de cultură, artă și frumos, pe sunete care-ți vor rămâne întipărite în suflet o viață întreagă și poate chiar și după ea. Probabil vă întrebați de ce vă trimit tocmai la concerte de muzică clasică. Răspunsul este unul simplu, pe lângă faptul că îmi place mie, muzica clasică are un efect benefic asupra întregului organism, dar mai ales asupra creierului uman. Aceasta stimulează arii ale creierului, provocând o stare de relaxare alături de o bună aprofundare (P.S.: învățați pe muzică clasică și veți da un randament de sute de mii de ori mai bun decât de obicei, sau întreprindeți diferite activități ascultând muzică clasică – testat pe propria persoană și funcționează de minune). Muzica clasică de pe youtube și alte din astea nu se compară însă cu cea live, cea care are o acțiune și mai amplă asupra noastră. Așadar, vă recomand din suflet tuturor acest concert, alături de acești doi oameni minunați. Este o modalitate utilă de a petrece timpul într-o seară.

Deci, o să fii într-unul din orașele menționate mai sus? Eu sper că da. Merită!

(*** sursă poze: Google Images și Facebook – Alexandru Tomescu)

Competiție internațională în Marea Neagră

Dacă stăm să ascultăm, pe la toate colțurile auzim cum că România face orice altceva în afară de a se dezvolta. Peste tot, țara ne este prezentată ca fiind o imensă resursă de nimic. Toate cuvintele la adresa ei sunt deplorabile și foarte puține cele care să o ridice în slăvi.

De când am pășit însă în lumea blogging-ului, am descoperit oameni și proiecte care duc România către cele mai înalte culmi. O promovează și încearcă să ne facă să ne simțim mândri cu identitatea noastră și cu sângele care ne curge tuturor prin vene. România este cu adevărat o țară de care ar trebui să fim mândri, iar dacă am știi să privim mai atenți în jur, am observa, probabil, oamenii care se luptă din răsputeri să ducă țara și numele ei cât mai sus posibil prin diversitatea proiectelor desfășurate în țara noastră și prin intermediul țării noastre.

Unul din marile evenimente ce ne va promova țara și ne va face mândri în fața străinilor cu frumusețile acestei țări, este Tall Ship Constanța. Tall Ship este pentru prima dată în România, unde își desfășoară etapa finală, fiind invitate în competiție cele mai spectaculoase veliere din lume.

Ce se întâmpla mai exact și ce reprezintă, de fapt, acest lucru? Ei bine, Tall Ship este un festival care va ține patru zile (24-27 mai) în portul Mării Negre din Constanța, festival unde se vor duela în frumusețe și măreție cele mai spectaculoase veliere din lume. Însă asta nu este tot. Noi, vizitatorii, avem ocazia să le privim atât din exterior, cât și din interior, gratuit, pe toate. Este un eveniment unic în lume care ne va încânta privirile și toate simțurile posibile prin grandoare de care dau dovadă velierele.

Poate că ce spun eu aici li se pare cine știe ce doar pasionaților de veliere. Să știți însă că evenimentul este unul care promovează însă România, iar prin istoria acestor nave este chiar un eveniment cultural, unic în lume, a cărei finală se desfășoară fix în țărișoara noastră minunată. Dacă vreți să vedeți astfel de minunății și pe teritoriul nostru, gratuit, vizitați Constanța în perioada 24-27 mai. Vă asigur că nu veți regreta. Nu aveți ce să regretați, căci frumusețea, istoria și cultura nu pot fi regretate. Pot fi doar prețuite și admirate.

Mie una mi-ar făcea plăcere să ajung la eveniment. Ar fi o adevărată onoare să mă întâlnesc cu Sedov (cel mai mare velier din lumea întreagă, lung de 117,5m). De fapt, cui nu i-ar face plăcere să-l întâlnească pe Sedov și măreția lui? Cred că până și un necunoscător s-ar simți în al 9-lea cer la o astfel de întâlnire. Iar pentru că festivalul se desfășoară pe teritoriul nostru, nici România nu se lasă mai prejos, ieșind la înaintare cu cele mai falnice veliere, anume Mircea și Adornate (iar pentru cei care nu le cunoașteți nici din poze vă las unele mai jos, asta așa.. să vă conving că merită să mergem cu toții la un astfel de festival și să le arătăm tuturor străinilor ce țară minunată avem și cât de mândri suntem noi de ea).

Adornate

Sedov

Mircea

Haideți să sprijinim România și inițiativele românești. Haideți la Constanța între 24-27 mai pentru a ne susține propriile veliere, cât și pentru a le admira și a ne bucura de frumusețea celorlalte. Haideți să fim uniți și să ne mândrim cu evenimentele care au loc pe teritoriul țării noastre. Cu siguranță vor veni mulți străini, așa că haideți să le arătăm parte din unitatea și mândria noastră și să fim părtași la victoria velierelor românești.

Tu vei fi acolo să-ți susții cu mândrie țara?

sursă youtube (user Tall Ship Regatta 2014)

Vreau înapoi în clasele primare!

Îmi doresc de multe ori să fiu din nou în băncile școlii primare. Și când mă gândesc că atunci mă imaginam făcând teme mai complicate, sau lucrând. Când mă gândesc că tot ceea ce îmi doream era să cresc și să ajung la un nivel cât mai înalt, iar acum tot ceea ce îmi doresc este să fiu în băncile școlii primare.

În articolul acesta am să vă vorbesc despre educație. Despre școală și influențele ei asupra copilului din școala primară, iar ca să nu aduc printre cuvintele mele un amalgam de informații, am să mă rezum la o singură materie, anume matematica.

De ce matematica? Simplu. Matematica este materia care ne ajută, chiar dacă nu ne dăm seama, să ne dezvoltăm cât mai bine din punct de vedere intelectual. Cum? Prin dezvoltarea logicii și analiza ulterioară a fiecărei situații care este independentă de matematică și de toate tainele acestei materii.

Mult timp mi-a plăcut matematica, ca mai apoi să o consider inutilă în viața de zi cu zi a fiecărui om în parte. Spre sfârșitul liceului însă, i-am văzut și înțeles totuși utilitatea în viața de zi cu zi a fiecărui om: a unui inginer, a unui medic, a unui profesor (de orice materie), a unui electrician, a unui bucătar, a oricui. Matematica te ajută să privești totul dintr-o perspectivă cât mai logică, îți creează posibilitatea de a te bucura de o analiză cât mai amănunțită și o asimilare rapidă a noilor cunoștințe ce apar la fiecare pas în viața noastră.

În viață, ca medic, nu aplici nici integralele, nici derivatele, nici formula bisectoarelor etc, în viață însă aplici logica dezvoltată pe baza folosirii celor amintite anterior într-un anumit timp al vieții noastre.

De curând, s-a lansat pe net o nouă platformă (123edu.ro), care te ajută să înveți matematică (ATENȚIE!!!, nu te învață matematică, ci te AJUTĂ!!!). Aceasta este destinată elevilor din ciclul primar (clasele 1-4, respectiv clasa pregătitoare) și are ca scop, printr-un mod cât mai interactiv, ajutarea celor mici de a înțelege tainele matematicii și de a o practica jucându-se.

Site-ul, colorat, atrage copiii și îi ajută să îndrăgească matematica cât și exersarea acesteia prin diferite exerciții adaptate nivelului lor de înțelegere. Platforma pune la dispoziție o multitudine de exerciții și de teste ce ajută copilul să înțeleagă și să aprofundeze fiecare capitol al matematicii.

Așa cum ați observat în imaginea anterioară, se acordă steluțe aurii la fiecare 100 de puncte acumulate pe fiecare test în parte. Pentru a acumula 100 de puncte trebuie să se răspundă la 27 de întrebări, corect, dar nu consecutiv. Adică, dacă am greșit 10 întrebări, vom avea încă un set de întrebări peste cele 27 pentru a ajunge la cele 100 de puncte și a primi o steluță aurie. Ieeeeei (vreau și eu în 1-4 să lucrez la mate pe un astfel de site!!!!).

Pe platformă însă nu au acces doar copiii, ci și părinții, iar aceștia pot încerca la rândul lor testele, pentru a vedea ce le este oferit copiilor. Părinții le creează conturi copiilor, iar mai apoi le pot urmări activitatea zilnică prin intermediul unor statistici puse la dispoziție acestora. Astfel părintele poate afla nivelul propriului copil și poate depista eventualele lacune ale acestuia, statisticile punând în evidență numărul de întrebări lucrate, cele corect făcute, cât și cele greșite, stabilind astfel un procentaj care să arate cât la sută stăpânește copilul materia sau un anumit capitol.

Dar gata cu atâta matematică. Ați înțeles, în mare, despre ce este vorba, așa că dacă aveți copii la 1-4, respectiv clasa pregătitoare, vă invit să le creați contul, stimulându-i astfel să îndrăgească matematica.

Acum, pentru că ne-am săturat de atâta matematică, vreau să menționez faptul că 123edu.ro nu oferă doar matematică și exerciții, ci și articole interactive postate pe blog care, desigur, au legătură cu educația intelectuală a copilului. Eu una m-am lăsat purtată de cuvinte pe blog și tare mult mi-a plăcut.

Și pentru că matematica uneori obosește, platforma oferă în secțiunea blogului o activitate care să delecteze atât copilul cât și părintele: desenatul. Am testat platforma și am fost tare încântată de ceea ce mi-a oferit. Am fost încântată să mă joc făcând teste și mi-aș fi dorit tare mult ca pe vremea mea să fi existat așa ceva. Cu siguranță m-ar fi stimulat mult mai mult să lucrez la matematică prin însăși design-ul său și modalitatea interactivă de a prezenta exercițiile.

În mod evident, după câteva teste pe care le-am făcut în calitate de copil care a frecventat clasele 1-4, m-am delectat citind blogul și apoi desenând. Și să știți că sunt mândră de opera mea! Foarte mândră! Nu-i așa că-s talentată la desen? Iar dacă vă luați de culoarea omului meu de zăpadă, să știți că era răcit săracul. Era bolnav și a cam îngălbenit. Totuși, zâmbetul lui este cu adevărat cuceritor… iar desenul meu este incredibil de frumos! Sunt un adevărat talent! Glumesc.

În continuare, în caz că nu v-au fost suficiente cuvintele mele despre platformă și tot ceea ce oferă atât părinților, cât și copiilor, am să vă las mai jos un filmuleț.

sursă youtube (user Mihaela A)

Gata? V-am convins? Încercați și voi platforma!

(***sursă poze – print screen-uri ale site-ului 123edu.ro)

Am fost la teatrul Globe din Londra!

Am avut ocazia, acum vreo 2-3 ani, să merg în Londra la o piesă de teatru la Teatrul Globe, așezat pe unul din malurile Tamisei. Timpul însă nu mi-a permis să intru în teatru. Trebuia să mă întorc în Oxford înainte să se termine piesa de teatru. Am ratat și am rămas cu o mare tristețe în suflet.

De curând am aflat de festivalul Shakespeare de la Craiova. Însă planetele păreau să se alinieze din nou împotriva mea și să pierd din nou o reprezentație a teatrului Globe, căci teatrul Globe era participant în cadrul acestui festival de la Craiova. Dar am fentat planetele șiiiiiiiiiiiiiiiii….. tananananaam….. m-am dus!

Trebuia ca spectacolul să se țină afară, unde era amenajat și decorul, vremea noastră frumoasă însă… a fost înlocuită cu cea londoneză, căci ei nu au venit fără vremea lor. Așadar, spectacolul s-a ținut în foaierul (holul) teatrului Marin Sorescu din Craiova.

Nu știu cât de lung o să fie articolul ăsta, căci multe nu am de spus. Sunt puține, dar minunate.

Am intrat în foaier. M-am așezat pe un scaun și am așteptat să-nceapă piesa. Actorii au apărut pe scenă. Zâmbitori, frumoși, entuziasmați de publicul lor atât român, cât și străin, căci da, au venit și străini să-i vadă în Craiova. Ne-au salutat și și-au început piesa.

Îmi era dor de accentul pur britanic, căci mă săturasem de toți oamenii care încercau să facă pe deștepții și talentații imitând accentul britanic. Interpretau piesa lui Shakespeare – „Mult zgomot pentru nimic”. O piesă frumoasă, ca de altfel toate piesele lui Shakespeare, care merită văzută.

M-au impresionat. Da. M-a impresionat modul lor de a juca. M-a impresionat să-i văd cum treceau de la o stare la alta: bucurie, cântec, fericire, lacrimi, tristețe, suferință, ură. Se vedeau toate stările pe fețele lor. Erau minunați când treceau de la una la alta. Atâta trăire. Atâta frumusețe în tot ceea ce transmiteau indiferent de starea de pe scenă. M-au impresionat pentru că nu am văzut așa ceva în teatrele pe care le-am frecventat în România. Un spectacol cu ei merită. Chiar merită!

E minunat să vezi actori adevărați, dar și spectatori liniștiți care sunt captivați de ceea ce văd. Oameni cărora nu le sună telefonul, sau nu vorbesc în timpul spectacolului. Oameni care efectiv trăiesc o dată cu actorul fiecare scenă în parte. Oameni care se bucură, râd, plâng alături de ei. Oameni care le sorb stările și fiecare gest în parte. O experiență minunată pe care mi-ar plăcea să o mai repet.

Mă bucur din suflet că dacă nu am putut ajunge eu la teatrul Globe din Londra, a venit teatrul Globe la mine, în Oltenia. Ieeeeeei!!! Iar dacă sunteți din apropierea Craiovei, vă invit să dați o tură. Nu strică. Teatrul Globe a plecat, dar festivalul ține până pe 4 Mai. Mai sunt însă și spectacole oferite de alte teatre din lume (un teatru sigur știu că vine tocmai din China). Merită! Chiar merită. E un lucru frumos de care nu putem avea parte zilnic, de ce să nu profităm astfel?

Cuvinte multe nu mai am. E târziu și le-am epuizat. Dar am să vă las câteva poze de la spectacol. Sper să vă placă și sper să participați la festival. E timp până pe 4 Mai, mai ales că 1 și 2 Mai sunt zile libere oficiale. Eu una sper să ajung în acele zile libere să mai văd niște spectacole. Apropo… intrarea este GRATIS!

Craiova te conectează la blogosferă

Da. Mi-am schimbat tema. Detaliu nesemnificant. Să trecem mai departe. Peste acest detaliu și peste imaginea de mai jos.

Noi, cei din afiș, am vorbit pe scenă despre blogging. Și nu. Nu ne-am făcut de râs. Cel puțin, dacă am vorbit prostii, faptul că suntem inteligenți, drăguți, frumoși, scumpi și modești ne-a salvat. Clar.

Ok. Lucruri serioase. Ce-am făcut? Ce s-a întâmplat? Ce-am zis? Pe cine-am cunoscut?

Am plecat din Târgu-Jiu la ora 07:25 cu destinația Craiova. 2 ore jumătate pe tren cu profa de română, căci da… amândouă participam la eveniment. Am ajuns în gară (știu.. încă nimic interesant.. dar stați așa… mai lăsați-vă încă ochii să vă alunece printre cuvinte). Gară unde l-am cunoscut pe Chinezu`. Ieeeei! Cine-i Chinezu? El îi Chinezu (și da.. a făcut poză cu mine).

Și totuși. Cine-i Chinezu? Cel mai citit blogger din România. Un blogger care are sechele din liceu cu perfectul simplu. Chinezu ne-a vorbit despre blogging. Despre ce înseamnă bloggingul și cu ce se mănâncă el (asta-i o mâncare așa mai specială care nu merge cu orice garnitură, iar cum el îi specialist, ne-a vândut și nouă câteva ponturi.. așa ca de la specialist la amărăștean). A fost deschis cu noi și pe mine una m-a învățat o lecție importantă: nu contează de cât de jos pleci, ci să ai ambiție să reușești să ajungi acolo unde îți propui și îți dorești. Pentru asta, Chinezule dragă, îți mulțumesc! Cuvinte scurte care să-l descrie pe Chinezu? Ambițios. Cunoscut. Fabulos.

Dacă am început cu ultimul care a prezentat, am să continui așadar de la ultimul la primul.

Pe scenă a urcat profa de română. Minerva Lăcătușu (aka L.M.T). Da. Ne-a vorbi despre cum e bloggingul din perspectiva unei profesoare. Ce încearcă să promoveze și cum le sugerează elevilor faptul că un blog te ajută să te dezvolți, să te exprimi și să îți susții propriile idei și principii în fața celor care te citesc. De promovat, profă fiind, promovează cititul. Cultura. Cunoașterea. Că de.. sunt lucruri fără de care nu mai poți să te remarci în cercuri cu adevărat înalte. Cuvinte care să o descrie și pe profă? Interesantă. Inteligentă. Surprinzătoare.

Un alt personaj din lumea bloggingului care a fost prezent pe scena Casei de Cultură a Studenților din Craiova a fost David Mitran pe care îl puteții găsii pe „Fii optimist!”. Un optimist convins. A urcat pe scenă să ne vorbească despre ce a însemnat bloggingul pentru el și cum blogul a fost un ajutor de nădejde în dezvoltarea lui personală. De unde a pornit. Cum a pornit. Unde a ajuns. Ce face. Cum face și de ce face. Alături de ceilalți doi prezentați anterior, David a motivat la rândul lui tinerii din sală (sau cel puțin așa sperăm cu toții) să pășească în lumea frumoasă a bloggingului, căci conform celor 3 puncte abordate de el în prezentare, bloggingul aduce destule beneficii, iar unul ar fi conectarea cu ceilalți. Cuvinte care să-l descrie și pe el? Enervant (da primul). Ambițios. Optimist (desigur). Perseverent. Luptător (hmm… da merge…).

Pe scenă, desigur, am urcat și eu. Că doar n-oi fi scris pe blog despre acest fabulos eveniment dacă nu eram prezentă acolo și nu aveam ceva de spus. Despre ce-am vorbit? Despre blogging desigur! Despre cum bloggingul a reprezentat, reprezintă și va reprezenta o modalitate diferită de a mă exprima. De a spune ce gândesc. E o modalitate de a cunoaște oameni noi. De a mă integra într-o lume diferită de cea peste care dau zi de zi. O modalitate de a participa în diferite proiecte și desigur, de a promova la rândul meu cultura și bunele practici. Cuvinte care să mă descrie pe mine? N-am. Vă las pe voi.

Prima intrată pe scenă (iar în textul meu se aplică regula cei din urmă vor fi cei dintâi) a fost Raluca Soare. O bloggeriță mai mică nu cu mult ca mine care din câte se pare îmi împărtășește în mare parte motivele pentru care și eu m-am apucat de blogging. A vorbit, desigur, la fel ca și noi ceilalți, despre beneficiile bloggingului în viața ei. Despre ce înseamnă un blog și despre cum un blog te ajută să cunoști oameni și să dezvolți proiecte.

Ohh.. Și era să uit tocmai de el. De prezentator. Cel care ne-a introdus pe fiecare în acest proiect, cel care ne-a scăpat într-un fel sau altul de emoțiile de pe scenă. Cel care ne-a adus împreună. Mulțumim Daniel Botea!

Da. În mare toți am vorbit despre același lucru. Ce este un blog? Un jurnal personal virtual. Locu în care îți expui gândurile, trăirile, sentimentele, în speranța că ceilalți vor găsi ceva de apreciat, de învățat. Ce înseamnă bloggingul pentru noi? O parte din viață. O bucățică din noi. O altă formă a noastră. Reală, dar virtuală. Cum am ajuns să facem blogging? Din dorința de exprimare. De relatare. De cunoaștere. De experimentare a noului și a necunoscutului, căci da… la început tuturor ne era o lume necunoscută. Cum am evoluat în lumea asta? Cum ne-am dezvoltat? Perseverând. Scriind cuvinte peste cuvinte. Afirmându-ne printre ceilalți. Rezonând, desigur, cu ceilalți… căci ce evoluția a unui blog poate fi dacă nimeni nu-l găsește pe placul lui, dacă nimeni nu reacționează cu ideile și sentimentele din spatele cuvintelor fiecărui articol? Niciuna. Evoluția lui ar fi, cu siguranță, nulă!

Ce înseamnă oare să ai blog? Să trăiești și altfel. Să cunoști lucrurile dintr-o altă perspectivă. Să le abordezi dintr-o altă perspectivă. Blogul înseamnă a da și a primi: cuvinte, experiențe, trăiri, sentimente, idei, momente… părți din viață. Blogul înseamnă să cunoști oameni noi. Să te implici alături de ei în diferite proiecte. Blogul înseamnă să crești alături de ceilalți într-un mod evolutiv benefic ție, cât și lor.

Dacă doriți să aflați mai exact ceea ce am făcut, vă invit cu cea mai mare plăcere pe site-ul Craiova2online – te conectează la blogosferă să ne vizionați prezentările, prezentări care sunt baza speech-ului fiecăruia. În ele găsiți tot ceea ce trebuie să găsiți despre munca unui blogger și ceea ce înseamnă cu adevărat bloggingul. Aaa..da… iar era să uit ceva. le puteți viziona dacă David se încumetă să lase lenea și să prindă cheful de mână și să le încarce pe site. Hai David! Știm că poți! Lumea așteaptă prezentările! Până atunci, totuși, puteți găsi tutoriale care vă pot fi de folos în folosirea wordpress-ului sau a blogspot-ului!

Un Univers în fiecare carte

„Și tu ce o să fii când o să te faci mare?”

Este o întrebare care adesea ni se adresează de când suntem mici. Ne lovim de ea indiferent de vârstă, până la terminarea liceului. O întrebare cu răspunsuri multiple, variate și nu foarte originale. Medicina, jurnalismul, marketing-ul nu mai sunt de foarte mult timp originale. Sunt comune tuturor meseriilor din lume, căci în fiecare domeniu găsim practicanți, cu sutele de mii.

De curând însă, am auzit un alt răspuns. Unul cât se poate de original, căci în ziua de azi meseria asta e din ce în ce mai rară. Este uitată de lume din cauza faptului că prea puțini o mai practică și prea puțini o mai învață. Iar în curând, probabil, va dispărea de pe fața Pământului, ori chiar din Univers (asta dacă și extratereștrii o practică) la fel cum a dispărut și meseria de bufon al regelui.

Răspunsul original? Ahh aproape că uitasem să vi-l zic. L-am întâlnit prin intermediul celor de la Editura ALL și tare m-am bucurat de el, așa că am să vi-l împărtășesc și vouă acum, ca să nu o mai tot lungesc: „Când mă fac mare, o să fiu cititor!”. Ce răspuns frumos într-o lume în care lectura se află pe calea pierzaniei, iar cultura nu mai primează. O lume în care cărțile și-au pierdut din magie, din farmec și din frumusețea care le-a fost înzestrată. Și le-au pierdut printre multitudinea de oameni (și poate și de extratereștrii, de ce nu?).

Cărțile, în zilele noastre, merită promovate atât printre cei tineri cât și printre adulți, care prinși în activitățile zilnice, uită de frumusețea și magia unei cărți citite. Uită de varietate imaginației din spatele cuvintelor. Uită de Universul plin de fericire din spatele fiecărei fraze. Fiecărui paragraf. Fiecărei file. Iar aceste lucruri merită rezite din nou în sufletul și gândul fiecăruia. Merită să se bucure din plin de infinitatea sentimentelor din fiecare carte.

Cum să facem asta? Cum să instigăm iubirea pentru cărți?(să fie oare „instigăm” un cuvânt nepotrivit?.. mie îmi pare interesant folosit). Cum să stimulăm atracția dintre sufletul omului și sufletul cărții, căci fiecare carte în parte are propriul suflet, propriile sentimente, propriile trăiri, ea însăși fiind un suflet într-un trup copertat.

M-am gândit de multe ori ce ar putea face un tânăr să iubească Universul cărților. M-am întrebat de multe ori ce l-ar face să se îndrăgostească de el, ajungând la concluzia că doar cunoașterea le-ar cuceri simțurile frumosului. Ar fi minunat dacă ar exista, spre exemplu, centre care să promoveze cititul. Un loc în care iubitorii de carte să propună câte un autor și câte un titlu care urmează a fi citit pe decursul a două săptămâni, sau chiar a patru săptămâni în caz că volumul este unul mai stufos și greu de digerat. Iar apoi, într-o zi stabilită în funcție de programul tuturor, să se întâlnească și să discute pe baza cărții respective ce le-a plăcut, ce nu le-a plăcut, cu ce i-a inspirat, ce au învățat, astfel dezvoltându-și abilitățile de comunicare, cât și vocabularul, stabilind relații interumane stabile și benefice dezvoltării sociale și culturale a fiecăruia pentru că o care este cel mai gingaș simbol al culturii și frumosului.

Pentru copii, cred eu, poveștile sunt vitale. Dezvoltarea imaginației, cât și a inteligenței acestora, se bazează pe relatarea lor. Iar ei trebuie stimulați să citească încă de la vârste fragede și o dată ce au fost introduși în lumea minunată a cărților nu-și vor ma dori să o părăsească vreodată. Cărțile conturează Universul realității și îți îndrumă pașii pe căile vieții.

În lumea asta mare există un număr considerabil de copii și tineri fără posibilități financiare, însă care smulg din fericirea celor care citesc, cât și din ideile împărtășite de profesori, iar pentru aceștia ar trebui să existe cât mai multe proiecte prin intermediul cărora să se dăruiască o multitudine de cărți, iar mai apoi să aibă loc cercuri de lectură în care să se dezbată respectivele cărți. Ei, ei sunt cei care sorb cu adevărat fiecare moment de aventură din fiecare carte. Cărțile de aventuri sunt preferate lor pentru că însăși viața lor izbită de atâtea și atâtea greutăți este o aventură, una mult prea tristă cei drept. Am întâlnit mulți copilași care iubesc cărțile de aventură tocmai pentru că spun ei, se aseamănă cât de cât cu personajele. Cei drept, există câteva proiecte implementate pentru aceștia, însă ele sunt mult prea puține pentru numărul lor. Cu siguranță dezvoltarea lor cu ajutorul cărților i-ar împinge către un viitor mai bun. Un viitor încadrat chiar în imaginile din urma tuturor poveștilor.

În minunata lume a copiilor, cât și a adulților, aceștia își doresc ca măcar o dată în viață să facă parte dintr-o misiune plină de aventuri care să aibă ca scop salvarea lumii, spre exemplu cum întâlnim în fabuloasa lume a lui Oksa Pollock. Câte palpitații. Câte aventuri. Câte intrigi. Câtă magie. Câte imagini. Și toate cuprinse între două coperți printre zecile de mii de cuvinte. De ce să nu le dăm astfel posibilitatea copiilor, a tinerilor să fie introduși într-o astfel de lume? De ce să nu înființăm cât mai multe cluburi de lectură chiar și virtuale, care, desigur, să ofere și niște premii, sau cadouri membrilor cluburilor. Ce-ar fi oare dacă în fiecare lună, prin tragere la sorți să se aleagă un membru care să primească o carte pe care el să și-o aleagă, bineînțeles fără ca acesta să se repete până când toți au fost câștigători cel puțin o dată. Bucuria de a primii Universuri, căci mie îmi pare că fiecare carte reprezintă un Univers, stimulează cu siguranță dorința de a citi. M-aș bucura, iar o dată cu scrierea acestui articol chiar mi-aș dori, să pot implementa un astfel de proiect la nivel național (și BLINK, tocmai mi s-a aprins un beculeț pentru un viitor proiect).

Pentru cuvintele de mai sus țin să-i mulțumesc Editurii ALL pentru inspirație, articolul participând în concursul Spring SuperBlog la proba acestora. Mulțumesc!

(sursă imagini: Google Images)

Școala în viziunea mea

Acest articol este scrie pentru Spring SuperBlog 2014, fiind sponsorizat de Reeija, magazin online care oferă genți de piele, dar nu vă speriați, nu plecați, nu ieșiți, rămâneți și nu veți regreta. În proba aceasta nu este vorba doar de sponsor și reclama lui, căci el propune o temă cu adevărat importantă în societatea noastră (sau cel puțin așa ar trebui să fie), anume elevul și învățământul de azi. Da. Asta este cu adevărat important, așa că să-i dăm drumul la scris.

(sursă imagine: Google Images)

Sunt elevă. Clasa a XII-a. Și am ajuns în stadiul în care consider că școala nu a făcut nimic pentru mine. Nu m-a ajutat să am încredere în mine, să evoluez, să învăț, să mă descurc, să-mi descopăr rolul meu în societate, în viață. Am ajuns la sfârșitul liceului și am constat că școala nu a avut și nu are absolut deloc un impact asupra mea, căci să devii cult, inteligent și altele, nu înseamnă doar niște materii ce îți sunt forțat băgate în cap. Probabil acesta este și cauza îndobitocirii noastre. Lipsa propriului discernământ. Lipsa motivației și a plăcerii.

În ziua de azi, nimeni nu se duce de drag la școală. De dragul de a învăța. De dragul de a cunoaște. Elevii se duc din obligație, sau din dorința de a nu face absențe. Însă de la școală.. de la școală pleacă la fel cum au venit. Fără nicio informație acumulate cu adevărat. Fără vreun stimul care să-i împingă către dorința de a realiza ceva, de a-și dori ceva cu adevărat pentru viitorul lor.

Școala, în viziunea multora înseamnă acumularea de informații într-una, într-un mod aspru. Școala înseamnă formule matematice, ani istorici, denumiri geografice, cifre economice, comentarii bătute în cuie la limba română. Și nimic care să îți stimuleze creativitate, căci creativitatea există și în toate domeniile științifice, nu doar în artă. În opinia mea, fiecare domeniu este o artă în complexitatea lui și îți permite dezvoltarea creativității prin intermediul său. Pe când școala, școala ne inhibă această creativitate, iar o dată inhibată cu greu a mai renaște.

Mi-ar plăcea să văd școala plină de creativitate, plină de dorința de a o dezvolta printre elevii săi. Mi-ar plăcea să văd profesori care predau într-un mod interactiv. Mi-ar plăcea să văd cum materiile te dezvoltă atât intelectual cât și psihic. Mi-ar plăcea să văd proiecte care să vizeze cu adevărat interesul dezvoltării elevilor și nu interesele personale ale profesorilor de a obține credite și diplome pentru un pontaj mai mare și un salariu pe măsură. Mi-ar plăcea să văd implicare și revoluționarea sistemului. Un sistem în care elevul să fie în centrul atenției, căci el este cel care va sprijini cândva țara și pe cei care au nevoie de ea, de țară!

Cum obținem din elevi niște oameni gata să ajute comunitatea? Simplu. Le dăm aripi. Le dăm speranțe. Le dăm visuri în care să creadă și scopuri pe care să le atingă. Le formăm un Univers variat din care să aleagă nu pe care să li-l impunem. De ce cred că ideea mea va ajuta și cum va ajuta? Pentru că sunt încă o elevă care face parte din acest sistem și știu ce mi-aș fi dorit și ce mi-aș dori încă de la învățământ. Știu ce ne-am dori cu toții care facem încă parte din sistem în mod direct. Și asta ne-am dori. Libertatea de a alege și de a ne canaliza propriile talente. Libertatea de a deveni culți și inteligenți într-un mod creativ, unic, căci fiecare este unic în felul lui.

Iar acum, pentru că sunt curioasă, pentru tine cum ar trebui să fie școala?

Teatru

Teatru.

(sursă imagine: site Teatrul Evreiesc de Stat)

Voi v-ați întrebat vreodată ce reprezintă un teatru? Ce este un teatru? De ce există un teatru?

Eu m-am întrebat de multe ori, încă de pe la vârste fragede. N-am găsit un răspuns până mai târziu, când am crescut și viața a început să prindă contur în jurul meu. Când eram mică, teatrul mă fascina doar prin clădire. Îmi plăcea ca exterior și aveam mereu impresia că pășesc într-un palat. Nu înțelegeam însă de ce vin pe scenă oamenii să plângă, să râdă, să vorbească între ei, iar toată lumea aceea din fața scenei să se uite în tăcere. Mă uitam și eu, cu o oarecare mirare și curiozitate, fără să înțeleg nimic. Surprinzător, reușeau să mă captiveze mai mult decât orice altceva.

Apoi… apoi am crescut, iar în timp ce am crescut m-am îndrăgostit de teatru. Am învățat să-l iubesc, înțelegându-l. L-am descoperit încă din copilărie, aprofundându-i măreția și frumusețea de dincolo de cortină, căci dincolo de cortină, pe scenă, în fiecare seară, lua ființă o altă formă de viață. Da, printre multe altele, teatrul reprezintă viață. Viața pe care actorii o dau fiecărui personaj în parte. Teatrul înseamnă măiestrie, căci doar prin măiestrie pot lua ființă atâtea vieți, atâtea personaje, atâtea și atâtea stări.

Și totuși… ce înseamnă teatru? Ei bine, teatrul înseamnă cultură. Înseamnă speranță. Înseamnă viață. Păcat este însă că majoritatea societății vede teatrul exact cum îl vedeam eu în anii copilăriei, ori chiar deloc. Ahhh.. și dacă ar știi cum e lumea fascinantă care învie  seară de seară pe fiecare scenă a fiecărui teatru. Dacă ar știi ce înseamnă să ți se inducă stare cu stare în sufletul, mintea și inima ta. Atunci, probabil, lumea din jurul meu ar fi alta.

Sunt de părere că teatrul este o necesitate în contextul dezvoltării media datorită faptului că emană cultură prin toți porii săi. Lumea are nevoie de asta și ce metodă ar putea fi mai bună decât media? Niciuna, în zilele noastre. Avem nevoie de promovarea lucrurilor cu un impact benefic asupra noastră. Asupra vieții noastră și asupra a tot ceea ce ne înconjoară. Cred că lumea ar fi alta dacă ar iubi teatrul, dacă ar fi îndemnată să iubească teatrul și să-i treacă pragul de câte ori are posibilitatea.

De multe ori mă întreb care ar putea să fie viitorul teatrului? Încotro se îndreaptă? Mulți ar spune: către pieire. Și prea puțini i-ar da cu adevărat o șansă de reușită. De ce? Unii pentru că nu știu ce înseamnă teatrul, iar alții pentru că biletul este prea scump pentru ei și mai bine le dau mâncare copiilor. Ce-ar trebui să facă oare teatrul? Să se facă cunoscut printre oameni, cu bune și cu rele, să le intre în casă, în suflet, în inimă, însă cu prețuri pe care să și le permită oricine.

Personal, aș fi încântată să trec pragul în Teatrul Evreiesc de Stat. Am auzit atâtea și atâtea lucruri frumoase. Am auzit cum actorii își lasă personajele să-ți pătrundă în suflet și să te bucure.  Am auzit cu viața prinde formă pe podelele scenei. Am auzit cum personajele ies din textul lor pentru a ne bucura pe noi, spectatorii. De ce să nu lăsăm astfel teatrul să ne bucure?

Pe mine, teatrul, pot spune că m-a dezvoltat. M-a dezvoltat sufletește și intelectual. Mi-a lărgit orizonturile, căci în fond și la urma urmei acesta este e fapt rolul teatrului pe lângă bucuria ce ți-o aduce în suflet, de a-ți lărgi orizonturile, viziunea. Mi-ar fi plăcut ca până la vârsta asta să văd și o piesă de teatru cu Maia Morgenstern. Mi-ar fi plăcut să mă las cuprinsă de farmecul pe care îl emană prin porii personajelor pe care le interpretează…. și sper, ca într-o zi, să am ocazia să merg la o astfel e piesă de teatru. Să mă bucur de un astfel de moment. Să-l trăiesc și să-mi lărgesc și mai mult orizonturile, căci, în viață, asta ar trebui să urmărim cu toții, lărgirea orizonturilor, fie că este prin teatru, literatură, muzică sau altceva.

(sursă imagine: site Teatrul Evreiesc de Stat)

*** Acest articol este înscris în competiția Spring SuperBlog 2014!

Pe meleaguri românești

Astăzi… o zi frumoasă cu soare ce și-a schimbat cerul într-unul cenușiu. Astăzi aveam de gând să vă plimb prin „străinătățuri”, prin diferite destinații turistice. Prin capătul celălalt al Europei, unde lumea-i civilizată, educată și primitoare. Aveam de gând să vă fac cunoștință cu Parisul, mai apoi cu Roma… și în final cu ce mi-ar mai fi trecut mie prin cap. Voiam să vă scot din peisajele mizere de zi cu zi și să vă încânt cu locuri frumoase, curate, care știu de la sine să fie atrăgătoare pentru ochii celor din jur.

Călătorind din pagină în pagină pe site-ul celor de la CND Turism, am ajuns pe meleagurile călătoriilor interne, de pe plaiurile românești. Prin sânge a început să-mi curgă melancolia. Simțirile mi s-au îmbibat cu duioșie, fericire și zâmbete, chiar dacă nu mă pot declara o iubitoare a țării mele în adevăratul sens al cuvântului.

7 destinații interne. 7. 7 locuri minunate. 7. 7 meleaguri. 7 zări. 7 cărări. 7 dorințe. 7 realizări. 7. Un număr magic destinat cercetării. Căutării. În cazul meu… căutarea de frumos. De relaxare. Am închis ochii și i-am văzut frumusețea. Frumusețea țării mele, căci dincolo de orice formă de guvernământ, de oricare guvernant și politician, România este o țară frumoasă. Frumoasă nu prin punerea în valoare de către poporul ei, frumoasă prin proprii ei munți, prin propriile câmpii, dealuri, văi, ape, defileuri, castele și puținii oameni frumoși care i-au mai rămas. E frumoasă prin propria ei genă, propriul ei relief și prin cultura lăsată de strămoșii noștri.

De iubit țara, mi-o iubesc. Dar iubesc doar locurile ei. Îi iubesc munții, îi iubesc câmpiile, îi iubesc marea cu nisipul ei, îi iubesc dealurile, văile, oamenii frumoși, castelele, cultura. Îi iubesc razele de soare care o fac zi de zi mai frumoasă. Îi iubesc până și cerul, iar din când în când și norii. Toate, conturează într-un tablou un peisaj de vis.

Iubesc Delta Dunării. Îi iubesc vegetația. Îi iubesc fauna și îi iubesc briza. M-am îndrăgostit de imensitatea ei și de infinitatea aparentă ce o cuprindem cu fiecare privire. Din statistici, Delta Dunării pare să fie unul din cele mai frumoase locuri din Europa, cât și din lume, fiind a doua deltă ca mărime din Europa. Un loc unde frumusețea înflorește, iar visurile prind ființă.

(sursă imagine: Google Images)

În călătoriile mele prin țară, m-am îndrăgostit chiar și de Bucovina. Un loc plin cu oameni calzi și liniștiți. Oameni primitori, gata să-ți împărtășească și ultima fărâmă din cultura loc. Un colț de țară unde tradițiile sunt încă bine întipărite în rutina de zi cu zi a locuitorilor. O bucățică de pământ acoperită de locuri minunate ce-și așteaptă privirile trecătorilor să le inunde cu încântarea lor. Își așteaptă bucățile de suflet ce știu că vor rămâne pe vecie în urma fiecărui pas pe pământ bucovinean, căci nu ai cum să nu-ți lași o parte din suflet să se bucure pentru o eternitate de frumusețea ce-l înconjoară.

(sursă imagine: Discover Bucovina)

(sursă imagine: Discover Bucovina)

Iubesc și marea, cu ale sale valuri mari. O iubesc vara, la fel de mult cât o iubesc și iarna, căci apele sale îi sunt minunate în fiecare anotimp. Îi iubesc imensitatea și unduirile sub mângâierile vântului. Îi iubesc plaja și nisipul fin. Îi iubesc valurile ce se sparg de mal în spume-spume.  O iubesc sub razele răsăritului de soare. O iubesc sub mângâierea razelor de lună și o iubesc pentru fiecare atingere suavă când mă scald cu totul în ea. Mă încântă frumusețea ce mi-o oferă peisajul ei de ansamblu. Mă fascinează. Mă obsedează și mă face să-mi fie dor de ea de la un sezon la altul, căci marea… marea e la fel de frumoasă precum cerul în limpezimea sa.

(sursă imagine: arhivă proprie – Marea Neagră – Costinești)

Iubesc muntele. Muntele, cu siguranță, este prima mea iubire. Primele mele amintiri sunt cu munții patriei. Cu vârfurile lor înalte care brăzdează cerul în lung și-n lat. Știu. Știu. Știu că nu avem cei mai înalți mulți nici din lume și nici din Europa. Dar muntele-i frumos indiferent de locul în care se află, ori de altitudinea pe care o atinge. Muntele-i frumos fie că pe versant îi alunecă picături de ploaie, fie că-i mângâiat de razele blânde ale soarelui, fie că-i îngropat sub straturi-straturi de zăpadă alb-sidefie. Muntele-i frumos cu și fără pas de om, cu și fără sunete, cu și fără soare. Muntele-i spectaculos chiar și noaptea, sub milioanele de stele ce-i stau de veghe. În România avem astfel de munți frumoși. În Orientali, în Meridionali și-n Occidentali. De ce să nu-i vizităm? De ce să nu ne lăsăm sufletul și mintea să se bucure de frumusețea lor?

(sursă imagine: arhivă proprie)

Ahh.. ce țară minunată. De la N la S și de la E la V. Merită cunoscută în toate dimensiunile ei, căci cu siguranță ne va bucura întreaga ființă. Eu îmi iubesc țara pentru frumusețea și bogățiile ei, dar tu de ce îți iubești țara? 

***Articol scris pentru competiția Spring SuperBlog 2014, proba fiind propusă de CND Turism.***

Să cunoaștem poezia

Într-o lume în care cultura se află de mult pe ultimul loc, o lume în care această nu mai primează de atâta timp, iar incultura i-a luat locul, cărți de poezii încă se mai lansează.

Zilele acestea, o altă carte de poezii a apărut pe piața literaturii românești. Cu un titlu care ilustrează poziția omului diferit în fața societății și o copertă care reflectă realitatea, pare să aibă un viitor promițător în atenția iubitorilor de poezie.

Am întâlnit oameni, zilele astea, care au pus ștampila pe titlu. Alții pe copertă… și nimeni pe conținut. Ambele au un impact major asupra omului, însă conținutul ar trebui să fie cel care primează, căci dincolo de titlu, de copertă, se află o lume minunată a versurilor. O lume presărată cu tristețe, speranțe, fericire, dezamăgiri, frumos, urât, sentimente, stări, trăiri. Un tablou de viață, căci viața însăși este un amalgam de stări, de trăiri și simțiri.

Invit oamenii, cititorii blogului, cât și pe cei care aterizează pe aici voit ori din întâmplare, să cunoască lumea de dincolo de copertă și titlu. Să pătrundă dincolo de cortina aparențelor, căci cu siguranță dezamăgiți nu veți avea să fiți.

Cultura, fie că este reprezentată de piese de teatru, muzică, proză sau poezie, merită cunoscută. Merită promovată. Merită asimilată și merită a fi împărtășită.

Cartea lui Ratzone (Radu Cîrstea), apărută anul acesta, își introduce cititorul într-o lume aparte. Diferită, dar reală. O lume a prezentului, cu bune și cu rele, cu dezamăgiri și speranțe, cu vise, cu iubiri. De ce să nu o citim? De ce să nu citim poezie? De ce să nu citim versuri? De ce, când în ele se află atâtea și atâtea trăiri? Atâtea sentimente! Amalgamul vieții, îl găsim printre versurile lui Radu. Stă ascuns și așteaptă să fie descoperit de fiecare cititor în parte. Haideți să-l descoperiți și voi. Vă va bucura ochii, gândurile, sufletele.

V-au făcut curioși cuvintele mele? M-aș bucura! Dacă v-au făcut curioși, dar și dacă nu v-au făcut curioși, vă invit să pășiți în lumea versurilor lui Ratzone comandând cartea din Librăria Herg Benet (libraria.hergbenet.ro/carti/sunt-un-gunoi-sunt-un-nimic). Cartea este la un preț promoțional de 12,75 RON (redusă cu 15%), iar transportul prin Poșta Română, de asemenea promoțional, este de doar 5 lei! Sunt extrem de curioasă care vă sunt impresiile în urma descoperirii tuturor sentimentelor din spatele cuvintelor fiecărui vers!

Câțiva oameni nerăbdători, din diferite colțuri ale țării, au comandat deja cartea. Comandă și tu! Nu vei regreta!

De asemenea, cartea are și o pagină de Facebook, unde vă invit să dați like și să faceți și voi parte din comunitatea oamenilor care apreciază poezia: http://www.facebook.com/raduratzone. În curând va avea loc un concurs atât pe pagina de Facebook, cât și pe acest blog. Stați pe aproape!

Da, sigur, afișul de mai sus vă invită pe toți în Club A București pe data de 26 martie, la orele 19:00, la o dublă lansare! Sunteți așteptați cu toții!

Biblioteca

(sursă. Google Images)

M-am hotărât de ceva vreme să-mi fac veacurile pe la bibliotecă. Acolo se învață altfel. N-am voie să mă mișc, să mă plimb, să scot sunete. E liniște. Nu sunt tentată de fereastră, nici să ascult vreo melodie, nici să mai răspund vreunui comentator pe blog, nici să fac o conversație pe chatul de la facebook, nici să număr pentru a miliarda oară câți pași are camera mea dintr-o parte în alta atât pe lungime cât și pe lățime, nici să văd dacă merg robinetele de la baie și de la bucătărie, nici să mă dau de ceasu morții că nu am ce ronțăi, nici să privesc becul și să aproximez cât mai are până să se ardă, nici să-mi privesc tablourile din cameră, nici să foșnesc aiurea la caiete până ajung la concluzia că am pierdut timpul și n-am învățat nimic util pe ziua respectivă, nici să mă hotărăsc cu care pix ori stilou să scriu etc. Poate, la bibliotecă, din când în când, există posibilitatea de a mă pierde cu privirea printre rafturile cu cărți. Da. pățesc asta de multe ori. În special atunci când nu înțeleg ce am citit și sper să găsesc răspunsul printre cărțile de pe rafturi. Dar nu. Sunt mute și nu-mi spun nimic. Tac acolo și țin totul pentru ele. Egoistele.

În sala de lectură nu prea cunosc pe nimeni. Niște foști colegi, colegi actuali și alți oameni trecuți de prima vârstă. Toți cu ochii în cărți, caiete, foi, ziare ori reviste. Aș putea spune că nu le cunosc ca persoane, dar le știu chipurile detaliat. Chiar și poziția ce o ocupă zi de zi în bibliotecă. Domnul bătrân în față, la colț. Elevii cu un rând după, unde este șirul de mese. Fetele ce învață din aceleași cărți groase, în jumătatea dreaptă a rândului trei. Eu și colega în jumătatea stângă a rândului trei. Domnul simpatic din marginea rândului patru, partea stângă. Stă concentrat, singur pe un rând de mese de cele mai multe ori.Culege mereu informații din diverse cărți înșirate. Zâmbește de fiecare dată când își aruncă ochii aiurea prin sală. Oameni mereu noi în jumătatea stângă a rândului patru. Și rândul cinci stă în așteptarea oaspeților săi. O doamnă simpatică în capăt, bibliotecara. Cu ochelari, înaltă, roșcată din câte îmi amintesc și cu părul până la umeri. Zâmbitoare și cu glasul suav. Mereu gata să-ți înmâneze cea mai prețioasă carte din biblioteca, desigur care să-ți fie folositoare. Ahh.. da.. și jumătatea dreaptă a sălii de lectură, plină cu calculatoare, căci avem o bibliotecă modernă. Rafturi cu cărți pe toți pereții, de sus până jos. Un portret cu Eminescu. Tablouri cu scriitori. Liniște. Concentrare. O stare de relaxare printre cuvinte, pagini, file și cărți.

Biblioteca e o metodă utilă de concentrare și de relaxare în același timp. Sau sunt doar eu o nebună ce o vede așa. Mie-mi place sentimentul de a fi înconjurată de cărți. Mă stimulează să învăț, să rețin, să fiu atentă, să mă pot concentra așa cum nu o fac acasă. Probabil pentru că nu există aceeași listă de factori perturbatori (listă amintită în primul paragraf al acestui articol) ca acasă. La bibliotecă, lista este redusă la o deschidere ușoară de ușă, la schimbarea unei file, o mișcare înceată pe scaun, o șoaptă.

Bine. Am scris destul. Dar recomand mersul la bibliotecă în sala de lectură. Ajută. E altceva. Diferit. Bun. Recomand asta elevilor, studenților, cât și oamenilor ce vor să învețe ceva în liniște, să citească ceva în liniște. La bibliotecă e frumos. Printre cărți e frumos. Un univers pentru fiecare, o lume pentru fiecare, în același univers al cărților. Atâtea lumi… și totuși una singură.

Întrebare: Tu cum crezi că este la bibliotecă?

Seară culturală. Teatru. Improvizație

București. Ora 21:00. M-am apucat să scriu acest post privind un bec de la etajul 2 al unui bloc oarecare.

Acțiunea despre care am să vă povestesc se petrecea ieri seară de la orele 19:00, la teatru „Elvira Godeanu” din Târgu-Jiu. Bine. Fără 00. Românii nu sunt punctuali, așadar piesa a început mai târziu cu niște minute.

N-am mai fost la teatru de luni bune. Am renunțat la abonament, căci am avut unul în primii doi ani de liceu. De renunțat nu am renunțat pentru că nu-mi place teatrul. Am renunțat din cauza faptului că, în doi ani de zile, am văzut aproximativ aceleași piese. Așa era chemat liceul nostru: „Hai să vedeți Bigamul!”. Eu înțeleg că cei care erau cu un an mai mici ca mine, nu l-au văzut. Însă asta nu înseamnă că trebuie să ne chemi numai la același piese. Asta este. Ei văd altă piesă, vedem și noi.

Acum câteva zile mama a fost invitată de o prietenă la teatru. Se intra pe bază de invitație. Mama m-a trimis pe mine împreuna cu prietena ei. Și uite așa am ajuns eu ieri la teatru și am început să-mi văd majoritatea profesorilor intrând, iar eu mă întrebam: „Unde dumnezeului am nimeri? Nici în vacanță nu scap? Sunt sortită ghinionului?”. Moment de meditație, când, deodată îmi pică fisa: „Ahhh stai mă… ăștia îs toți profesori invitați. Ahhh, da și mama cu prietena ei sunt prin învățământ! Damn!!!!”.

Am intrat în sală. O mare de profesori, familiile lor… și eu. Un amărât de copil care a nimerit același rând cu diriginta. Care putea fi probabilitatea ca din atâtea scaune, să nimeresc fix acolo. Vedeți, de asta-i bine să știm probabilități. Putem calcula chestii legate de viață. Ieeeei. Am descoperit și eu o utilitate a matematicii în viața mea personală. Uraaaa.

Piesa a început. Dar eu încă nu mă prinsesem de asta. Și cred că nici o altă jumătate de sală. Au apărut cei care lucrează la teatru să verifice scena. Apoi directorul brusc de pe o ușă. A început să ne vorbească. Despre ce? Despre teatru și tot ceea ce înseamnă el. Despre o altă formă de viață, căci teatrul reprezintă cu siguranță o altă formă de viață. Improvizație. Ăsta era chiar și numele piesei. O improvizație. Eram spectatori într-o sală de teatru în fața piesei din spatele piesei. Da. N-am spus vreo nebunie. Fiind o improvizație, în care actorii își interpretau personajele din propriile vieți din timpul unei banale repetiții ale unei piese oarecare, am asistat la viața din spatele piesei. Adică la tot ceea ce se întâmplă înainte ca noi să vedem produsul final al piesei respective. Cum intervine regizorul. Cum se încurcă actorii. Cum intervine sufleorul. Cum intervine tehnicianul. Cum intervine sunetistul și omul cu luminile. Am intrat în lumea din spatele scenei. Din spatele a tot ceea ce vedem noi drept produs final. Am făcut cunoștință cu ceea ce se află dincolo de scenă și dincolo de fiecare personaj în parte.

Atâtea mesaje. Atâtea personaje în spatele fiecărui personaj în parte. Atâtea vieți și atâtea suflete. Toate ne erau puse în fața ochilor. Toate ni se destăinuiau nouă spectatorilor. Personajele se luptau cu actorii, căci susțineau că un actor nu le poate da viață în totalitate. Unicitatea lor nu poate fi redată de nimeni, iar un personaj poate prinde o imensitate de forme prin actorii care îl joacă. Deși viața noastră trece printr-o realitate diferită de la o zi la alta, viața personajelor are o realitate constantă. Aceeași de fiecare zi. Ea nu poate fi schimbată în niciun fel. Ea există sub o singură formă pentru eternitate. Deși ea există și este cunoscută de fiecare actor ce interpretează un personaj, prin unicitatea ei nu poate fi redată ca atare, astfel fiecare actor dă viață unui nou personaj. Un personaj care niciodată nu va coincide cu cel natural. De aici discutându-se și drama personajelor. O dramă mută.

(sursă imagine: google images)

Pentru că este târziu. Și pentru simt că dacă aș mai spune orice altceva, m-aș repeta… am să vă las o întrebare. O întrebare ce ne-a fost pusă și nouă, spectatorilor de către directorul teatrului, regizorul, omul ce își juca propriul lor în propria-i piesă de zi cu zi: „Ce credeți că influențează o piesă cel mai mult: actorul, personajul, scenariu, regizorul, oamenii de pe lângă, spectatorii?”.

Acum, că am spus cele ce aveam de spus, am să vă las, până mâine seară, când voi reveni cu un articol din propria-mi piesă, propria-mi nebunie curată.

Semn SPRE carte și Tudor Vladimirescu

Deși vă vine greu să credeți, Tudor Vladimirescu are de a face cu proiectul „Semn SPRE carte”. Se implică chiar foarte activ, promovând proiectul printre cei pe care îi are sub aripa lui protectoare (pentru cei care nu știți: Tudor Vladimirescu nu este vreo pasăre să aibă aripă; el a fost om și a intrat în istorie printr-o revoluție la 1848; „aripa protectoare” este doar o expresie). Am vrut să lămuresc ceea ce este în paranteză pentru a nu se creea confuzii.

Să revenim totuși la Tudor al nostru și la implicarea lui în promovarea acestui proiect. Tudor a fost foarte receptiv și a acceptat din prima să se implice în proiect și să-l promoveze la rându-i. M-am bucurat foarte tare. Astfel, vor beneficia mulți dintre copiii lui de cărțile strânse în proiectul „Semn SPRE carte”. Ce… nu știați că Tudor are muuulți copii? Da.. are o grămadă… cu sutele chiar. Are de la vârste de 7 ani până la vârste de 19 ani.

I-am vorbit lui Tudor de proiect zilele astea. Ne-am adunat în amfiteatru împreună cu elevii din consiliul școlar și am stabilit planu de bătaie. Vom strânge cărți pentru copiii din școală, pentru aceia care nu-și pot permite niște cărți și de asemenea vom dona proiectului „Semn SPRE carte”, dar vom primi inclusiv din proiect. Ați priceput ceva? Nu? Recitiți acest fragment. Mă încurc în cuvinte. Mai bine de atât nu știu să explic.

M-am bucurat să văd oameni receptivi și doritori să facă ceva pentru ceilalți. Pentru aceia ce au mai puțin ca noi. M-am bucurat să vă oameni care vor să promoveze lectura, cultura.

Nu știți încă despre cine vorbesc eu? Desigur nu vorbesc despre Tudor în persoană. nici nu m-am întâlnit cu el (mint.. l-am văzut de atâtea ori în portrete.. putem considera asta o întâlnire?). Vorbesc însă despre CNTV, mai exact Colegiul Național „Tudor Vladimirescu”. După ce l-am bălăcărit… și nu l-am bălăcărit degeaba, ci pentru că oferă condiții precare de studiu elevilor săi, m-am hotărât să-i propun să se implice în proiectul ăsta pentru elevii săi, căci toți elevii au nevoie de un impuls, de un stimul pentru a iubi cultura :).

Cei care citesc, știu despre minunăția ce se va regăsi în cuvintele următoare. Am să vă vorbesc despre cărți, desigur. Căci, să citești este absolut minunat. Cu fiecare carte cunoști o lume nouă. O lume nouă în care te transpui trup și suflet printre toate acele cuvinte. Fiecare personaj e un alt suflet. Și  poate e chiar o parte din tine. E minunat să pătrunzi prin fiecare cuvânt în parte într-o lume nouă. O lume pe care să o descoperi pas cu pas și cuvânt cu cuvânt, căci, în definitiv, toate lumile astea duc la formarea propriei tale lumi și a propriului tău EU matur. Nimic nu e mai frumos decât prietenia dintre cititor și personajele întâlnite. Nimic nu e mai încântător decât descoperirea fiecărui personaj în parte. Cunoașterea personalității și participarea activă în desfășurarea acțiunii cărții. Când citești, te simți eroul principal. Te simți ca fiind toate personajele la un loc și acționând în locul lor. Ori le urmărești pur și simplu pe fiecare în parte. Urmărești propriile creații ale imaginației tale. Și ahhh ce frumos e.

Mă bucur că pot încerca să le dau impulsul de a trăi tot ceea ce am scris eu mai sus unor copii care poate și-ar dori să țină în mână propria lor carte. Mi-aș dori să-i fac fericiți. Mi-aș dori să știu că am fost părtașă la cultivarea iubirii pentru cărți a unor copii, căci acesta este unul din cele mai frumoase lucruri ale unui om.

Eu am cunoscut iubirea pentru cărți prin bunica și prin mama mea. Bunica mi-a pus prima dată o carte în mână, m-a învățat literele și m-a pus să citesc „Prințul fericit”. Și acum îmi amintesc fiecare personaj în parte, creat în mintea mea. Îmi amintesc străzile pietruite și clădirile vechi. Și e o senzație plăcută. E plăcut să iubești cărți.

Abia aștept să strângem cărțile și să primi cărți și de la Sonia. Abia aștept să le dăruim. Abia aștept să vă povestesc cum a fost și cum au primit copiii ideea și darurile astea minunate. Așa că stați pe aproape, oameni frumoși!

Mai multe detalii despre proiectul „Semn SPRE carte”, cât și pagina de Facebook, dar și formularul de înscriere, găsiți aici: https://crash4crantz.wordpress.com/semn-spre-carte/

Semn SPRE carte!

Nu ai auzit de proiectul „Semn SPRE carte” până acum?
Lasă. Nu-i bai. Încă. Mai bine mai târziu, decât niciodată! Este un proiect frumos, care promovează lectura printre copiii și tinerii cu posibilități financiare reduse.

Într-o lume în care tinerii și copiii nu mai sunt îndemnați să citească prin însăși exemplele negative ce le întâlnim zilnic în media, se află totuși niște oameni care vor să aducă pe culmile priorităților cititul și cultura. Acest proiect nu se adresează chiar tuturor tinerilor și copiilor, ci doar celor cu o situație financiară precară. Ori celor ai căror părinți uită de prioritatea cărților și a culturii. Ceilalți, adică cei care au posibilitatea de a-și cumpăra mereu câte o carte să citească, dar nu o fac pentru că este mai importantă o tequila într-un bar, sau o bere, sau un vin, sau un pachet de țigări, sau orice altceva, ei pot învăța ceva din proiectul ăsta. Ce pot învăța? Să pună mâna pe o carte! Cum? Simplu: întind mâna, ia cartea, o deschid și încep să citească.

Proiectul se va desfășura pe tot parcursul anului 2014 și se dorește a continua și în anii viitori.

Ce se întâmplă mai exact în cadrul proiectului?

Să o luăm încetul cu încetul. Proiectul are mai multe ramuri, ramuri care pot fi îmbinate sau luate ca atare. Aceste ramuri implică individul ca mai jos:

• individul poate fi donator de cărți; adică el se poate înscrie pe o listă, ia legătura cu cea care se ocupă de achiziționarea și distribuirea cărților și trimit cartea.
• individul poate fi donator de cărți și altfel; dacă ții prea mult la cărțile din biblioteca ta (precum o fac eu) te poți înscrie pe listă doar să cauți copii cu posibilități financiare reduse și apoi să le dai cărțile dăruite de alții.
• individul, dacă este un bun samaritean, le poate combina pe cele două de mai sus (meh.. se pare că eu nu-s o bună samariteană.. dar fac și eu ce pot); adică poate să dăruiască proiectului cărți, care mai departe se vor dărui copiilor.

Eu, spre exemplu, m-am înscris în proiect doar la secțiunea de „căutător copii” și donat cărțile strânse de oameni cu inimă mai largă decât a mea. Știu. Mă autoironizez. Din păcate, sau din fericire, îmi iubesc biblioteca prea mult și nu pot renunța la nicio carte.

Listele le voi afișa la sfârșitul articolului, fiind și locul unde te poți înscrie.

Acum, să continuăm să mai vorbim despre proiect. Acesta trebuie promovat. Iar pentru a-l promova și a aduce cât mai multora la cunoștință despre el, se vor scrie articole la sfârșit de lună pe o diferită temă ori cum vrea mușchiul fiecăruia. De asemenea se vor scrie articole și de către cei care au donat cărțile copiilor, dar și de cei care au donat cărți pentru proiect în sine. Dacă îți face plăcere să participi, te așteptăm să te înscrii și tu la oricare din categorii: donat cărți pentru proiect, donat cărți la copii, căutat copii, promovat proiect. Orice ajutor este binevenit și primit cu brațele deschise.

Pentru cei care se vor implica în proiect, se vor dărui semne de carte drept recompensă. Hai.. cine nu vrea un semn frumos de carte? Iar pe lângă asta, fiecare în parte va primi și premiul cel mare: fericirea de a fi adus sclipiri în ochii unor copii.

Proiectul se adresează tuturor iubitorilor de carte și cultură. Tuturor celor care vor să răspândească „drogul” mai departe.
Vă așteptăm cu drag, oameni frumoși!

Mai multe despre proiect (adică proiectul cu lux de amănunte) găsești aici: https://crash4crantz.wordpress.com/semn-spre-carte/
Sau în bara de meniu a blogului (sub titlul blogului, penultima secțiune).

Pagina de Facebook a proiectului (dă și tu un like.. și ăsta-i un ajutor): https://www.facebook.com/Semn.SPRE.Carte

Situația cărților primite și trimise spre viitorii beneficiari o găsiți accesând următorul link http://atshort.com/carti.

Dacă vrei să fii tu cel care donează cărțile dăruite de alții, ori vrei să dăruiești și tu din cărțile tale, ori amândouă, accesează următorul link și înscrie-te: https://docs.google.com/spreadsheet/ccc?key=0AjlGbkLSmLtgdG5GWVN4R2tvZHZiMzNBSXRvVzlRMEE#gid=0
Ori trimite-mi un mail pe: pishky@ymail.com. Ori accesează secțiunea de contact din cadrul acestui blog (bara de meniu de sub titlul blogului, ultima secțiune).

Leapșă despre cărți

Am primit leapșa asta de două ori. De la două persoane. O leapșă drăguță. Frumoasă. Despre cărți. Știți voi cât de mult îmi plac mie cărțile, nu? Ei, dacă nu știți… vă zic eu.. FOARTE!

Leapșa sper să vă facă plăcere să o citiți și să o preluați. Cărțile merită promovate. lectura merită promovată prin orice mijloc. Chiar și printr-o leapșă.

Să începem, zic!

1. Prima mea amintire cu mine, citind:

Aveam 3 – 4 anișori. Eram la țară. o zonă frumoasă de munte. Aer proaspăt. Multă verdeață. A stați.. cred că atunci era iarnă. Oricum, tot frumos era .
Bunica era tare încântată. Îmi cumpărase o cărticică tare drăgălașă. Mă învățase tot alfabetul, iar apoi am citit (SINGURĂ!), mai pe litere, mai pe cuvinte, toată cărticica aia. Îmi plăcea că avea scrisul și în dreapta ori stânga câte o imagine sugestivă.
Cartea se numea: „Prințul fericit” de Oscar Wilde. A fost prima mea carte citită. Iar bunica.. ei bine bunica se lăuda peste tot cu odrasla inteligentă.

2. Prima carte pe care am citit-o și recitit-o:

„Printul fericit” de Oscar Wilde. Ohh.. da.. am tot recitit-o până am învățat să citesc cursiv.

3. O carte pe care fiecare copil ar trebui să o citească:

Nu cred că ar fi doar o carte. Cred că toți copiii ar trebui să citească toate cărțile copilăriei. Sunt frumoase și le dezvoltă imaginația în perioada asta a copilăriei.

4. Locul meu preferat de citit:

Am mai multe locuri preferate momentan. Am să le enumăr.

1. La țară: în casă, în pat (iarna/primăvara/vara/toamna); în grădină/livadă, pe iarbă sau în șezlong printre pomii din livadă; în terasă. În oricare din aceste locuri, adăugăm ciocolata alături.
2. În oraș:  în casă, în pat, la birou, pe covor, în terasă. Afară nu-mi place. E prea mult zgomot de la mașini. În oricare din aceste locuri, adăugăm ciocolata alături.
3. În autocar, mașină, tren, troleu, autobuz, metrou, tramvai.

Îmi doresc tare mult, când oi avea eu căsuța mea, să amenajez un loc ca mai jos. Nu exact, dar asemănător. E unul din visurile mele:
5. Accesorii obligatorii în timpul cititului:

Ceai/ciocolată caldă, ciocolată, biscuiți. O stare bună și un loc frumos.

6. Numărul cărților de pe lista mea de lecturi viitoare:

N-am un număr. Nu fac așa ceva. Ce-mi pică în mână aia citesc. Probabil, dacă aș face, aș fi dezamăgită că nu am timp să le citesc pe toate.

7. Ultima carte pe care am primit-o sau am cumpărat-o:

Păi.. nu e doar una… au fost  cărți atunci. m primit un voucher de la Nemira când s-a încheiat cu SuperBlog 2013. Ele sunt următoarele:

1. „Pendragon – Negustorul morții” (cartea întâi) de D.J. MacHale
2. „Pendragon – Faar, orașul pierdut” (cartea a doua) de D.J. MacHale
3. „Misterele din Channel  Row” de Alain Bauer & Roger Dachez
4. „Însemnările secrete ale lui Descartes” de Amir D. Aczel

8. O carte care mi-a schimbat viața în vreun fel:

Cred că fiecare carte își lasă amprenta asupra cititorului. Fiecare produce o schimbare mai mică sau mai mare, în sufletul și mintea cititorului.

9. O carte care-mi place, dar să nu placă nimănui:

Nu știu o asemenea carte.

10. O carte care nu-mi place, dar pe care toată lumea o laudă:

„Ion”. O urăsc. Din punct de vedere literar, este o capodoperă. Nu-mi place mie subiectul.

11. O carte care mă intimidează:

Hm.. hm… hm… pas!

12. Trei dintre scriitorii mei preferați:

Și aici voi spune pas. Nu am așa ceva. Nu mi-am făcut niciodată un clasament al cărților sau al scriitorilor. Cred că fiecare carte are plusurile și minusurile ei și fiecare scriitor la fel.

Gata cu leapșa. Sper că v-a plăcut. Sper că v-am mulțumit și de data aceasta, căci pe mine m-am mulțumit. Leapșa, mai departe, merge la cine vrea să o preia de pe acest blog. Nu-mi place să nominalizez.

Teatrul Bulandra. În drum spre Narnia

Pentru siguranța mea și orice neînțelegere a voastră: articolul ăsta NU este scris de Pishky, ci de Akka (neimportant).

Cică să încep cum îmi trece mie prin minte, zise Pishky de colo…pai eu, personal, mă gândesc să mă prezint întâi…eu sunt Akka…si voi scrie despre…manguste. Ba nu, despre pinguini. Bine, bine, voi scrie despre minunatul spectacol de la Bulandra care…n-a fost așa de minunat pentru că n-am mai ajuns noi acolo. Totul a pornit de la o omisiune de informație. Adică na, de ce te-ai obosi să informezi și clienții de aspecte minore ale desfășurării spectacolului, cum ar fi, de pildă, hmmm…locația?

Totul a pornit de miercuri, zi în care a sosit my dear friend în București și ne gândeam noi așa să avem parte și de o seara culturală după concertul Vunk care avea loc joi. Zis și făcut…și pentru că tot aveam treabă pe la Izvor, am trecut pe lângă teatrul Bulandra (pe care eu l-am remarcat după trei ani de ședere în București – rușine să-mi fie!!). Și pentru că miercuri nu era nimic interesant, ne-am gândit să luăm bilete pentru vineri la piesa ”Scaunele”. Și am luat. Și totul a decurs conform planului…vine și ziua de vineri, floricele pe câmpii, chestii, trestii…a, da și spectacolul. Ne-am aranjat ca două fete respectabile ce suntem și am pornit spre ceea ce noi ne imaginam a fi o seară petrecută în compania unor actori renumiți și talentați la teatrul Bulandra, cum ar fi Oana Pellea. Șiii…nu. Tot ce imi amintesc din seara asta e poza lui Ghiță ciobanul din stația Unirii pe drumul  de la întoarcere când oscilam între a ne mai duce la un film sau direct acasă la căldură. Glumeam, îmi mai amintesc și alte lucruri…cum că era și Pishky pe acolo. Așa.

Ce s-a întâmplat de fapt e că la casa de bilete de la Izvor ni s-a spus cu nonșalanță în glas de către doamna casieră că…meh, cică sala Toma Caragiu ar fi pe la…Grădina Icoanei și nu la…Izvor. Asta se întâmpla cu câteva minute înainte de începrea spectacolului. Căci pare destul de logic ca locația să fie în partea cealaltă a Bucureștiului și ca nimeni să nu aibă bunăvoința de a informa și spectatorul că, deh…why bother?! Mă rog, mie personal mi se pare dubios…dar cel mai aiurea mi s-a părut situația unor oameni din fața noastră de la casa de bilete care veniseră tocmai din Cluj…poate nu neapărat pentru piesă, dar care poate că țineau să o vadă, căci altfel probabil că nu ar mai fi dat atâția bani pe bilete (ca și noi de altfel). Dar mi-a plăcut atitudinea lor, păreau mai degrabă amuzați de situație și au început să facă haz de necaz. Și revenind la noi, căci noi suntem actantele principale din toată istorisirea asta, ne-am îndreptat pașii către sala în cauză…adica mă rog, pașii…taxiul…că nu aveam habar pe unde se află sala…nici șoferul nu știa ca deh, săracul, nu prea părea să le aibă cu teatrul. Și ca să nu fiu prea răutăcioasă, în apărarea lui, pot spune că măcar a încercat să găsească sala. Da nu i-a iesit. Asta e. Data viitoare. Sau nu. Depinde. Și evident că atunci când am poposit și noi pe plaiurile sălii de teatru atât de bine ferită de curiozitatea trecătorului curios care poate vrea și el să se mai culturalizeze din când în când…unde eram? A, da, la momentul în care am ajuns noi acolo și am aflat că piesa nu are pauză și că nu mai putem intra (am aflat asta de la unul din tipii din Cluj care ajunseseră acolo cu câteva minute înaintea noastră și încercau să facă cumva să o convingă pe tipa de la intrare să aibe milă de nișe bieți oameni care au dat ceva bani pe un bilet la un specatcol care se desfășoară la o sală undeva în Narnia…pardon, la Grădina Icoanei).

Ce am reținut eu din această experiență? Că sunt niște clădiri absoult superbe pe strada Jean Luis Calderon, că…și că…dar mai ales că…nu strică niciodată să fii prevăzător și să te îmbraci mai gros în cazul în care e posibil să ai parte de o schimbare de planuri ce implică umblatul pe jos în seara unui octombrie destul de rece aș zice eu…a, da și că ar fi drăguț totuși să verifici cu doamna aceea amabilă de la casă dacă totuși locația evenimentului se află în cadrul aceleiași clădiri de unde procuri biletele…sau nu. Just to be on the safe side. Dar cel mai simpatic tot Ghită rămâne…el mereu zâmbește…că e cald, că e frig, că ai ca amintire niște bilete pe care le poți păstra pentru  a rememora aceată seara..și că probabil în Narnia, oamenii sunt mai amabili…TRUE STORY :)!!!

P.S. Multumiri lui Pishky pentru că m-a lăsat șă umplu cu niște Times New Roman o pagină pe blogui ei în sâmbăta asta minunată de octombrie friguros.

Întrebare, așa ca de sfârșit de articol: Vouă vă place Ghită ciobanul? Ăăăă, adică, pardon, teatrul? 😀

 

Mulțumesc Cornel Ilie. Mulțumesc VUNK!

Aseară, 3 octombrie 2013, pe la orele 18 și 30 de minute, pășeam curioasă în Sala Polivalentă. Și bucuruoasă că eram pentru prima dată acolo. Mi-am luat invitațiile și m-am îndreptat spre TEREN, căci așa-mi erau indicațiile date. Habar nu aveam că o să stau fix în fața scenei și pentru asta vreau să le mulțumesc  membrilor trupei Vunk pentru invitația ce mi-au dat-o la concertul lor. A fost minunat. Sunt minunați. Răspândesc fericire. Multă fericire prin toate cântecele lor. Prin felul lor de a fi.

Tema concertului a fost fericirea. Răspândirea ei prin fiecare cântec. Prin fiecare moment. Prin fiecare gest. Și a fost frumos. Foarte frumos. Atât de frumos încât nu aș fi vrut să se mai termine vreodată. Sunt sigură că au reușit. Au reușit să transmită fericire întregii săli. Au reușit să transmită fericire în fiecare moment fiecăruia din noi.

Programul concertului a fost bine pus la punct. Am să încerc să enumăr cam tot ce s-a întâmplat și sper să nu uit ceva important. În primul rând, când am ajuns acolo mi-am primit invitația. Apoi mi s-a pus la mână o brățară ce făcea parte din concert. M-am îndreptat spre locul indicat și am așteptat. Când am ajuns eu și cu amica ce am luat-o cu mine, pe teren nu eram decât noi și băieții din stuff, cameramanii  și presa. Sala era aproape goală, presărată doar pe ici și pe colo cu câte o ființă vie. Încetul cu încetul fiecare scaun din jurul terenului a început să fie ocupat. La orele 19 a intrat în scena Alexandra Ușurelu, iar apoi trupa ABCD. Ei ne-au ținut de urât până a a apărut Vunk. Iar când Vunk a apărut, a apărut și fericire o dată cu ei. Au început cu mesaje cu laser, punându-ne întrebări și așteptând răspunsuri. Iar apoi. Apoi.. ei bine au intrat în scenă. Iar când au intrat în scenă toată sala a fost plină de licurici verzi, roșii, mov, albaștrii, albi, galbeni. Brătările noastre erau licuricii. Erau sincronizate pentru melodii, când să lumineze și când nu. Iar după concert au luminat în continuu. Chiar și acum, brătările noastre, zac tăcute pe masă. Ni s-a cântat și ni s-au transmis mesaje. Iar eu tare mă bucur că melodia pe care am cerut-o trupei s-a cântat la mijlocul concertului. S-au făcut dedicații și a avut loc chiar și o cerere în căsătorie: Cornel s-a oprit la un moment dat din cântat și a spus că are de citit un mesaj de pe promter pentru o fată din sală care suna cam așa: „Corina, vrei să fii soția mea?”. Dar nu, nu era pentru el răspunsul, ci pentru un domn ce stătea alături de Corina în sală. A avut loc și un moment unic în istoria concertelor: timpul l-am oprit cu toții în loc. Pentru 30 de secunde am stat nemișcați și ne-am gândit la fericirea din viața fiecăruia. Desigur în concert nu a cântat doar Vunk, ci i-au avut invitați și pe cei care mai au melodii cu ei precum: Andra, Loredana, Mirabela. Și uite așa, melodiile și momentele au curs unele după altele printre luminile licuricilor noștrii, iar concertul a ajuns după 3 ore + una de deschidere, la sfârșit. S-a terminat când aș fi vrut să continue.

A fost extraordinar. Ei chiar merită ascultați. Au inițiativă și cred în schimbare. Ajută schimbarea. Ajută să se întâmple. Ajută ca noi să credem în ea. Iar pentru asta, pentru seara din 3 octombrie 2013 eu le mulțumesc băieților de la Vunk. Le mulțumesc pentru invitație și pentru că am fost alături de ei. Mulțumesc Cornel Ilie. Mulțumesc VUNK!

Iar acum o întrebare. Asta pentru că tema a fost despre fericire. Ce înseamnă pentru tine fericirea?

Fiecare…

sursă youtube (user VUNKOfficialFanClub )

Când spui Cornel Ilie, inevitabil te gândești la Vunk și toate melodiile ce au avut un impact emoțional asupra ta. Toate melodiile ce ți-au transmis o stare sau o emoție, ori numeroase stări și emoții. Când spui însă Vunk, nu te gândești neapărat la Cornel Ilie… ci la o trupă bine închegată ce a venit pe piața muzicală cu atâtea și atâtea melodii de calitate.  Eu una, când mă gândesc la Vunk, îmi vine în minte melodia „Fiecare”, iar mai apoi altele mai mult sau mai puțin cunoscute cum ar fi: „Așa și?!”, „Vreau o țară ca afară”, „Scapă-mă de ea”, „1000”, „Numai la doi”, „Doi somnambuli”, „La nebunie”, „În picioare toată țara”, „Pierderea lor” ș.a.

De ce „Fiecare”? De ce mă gândesc la ea? De ce nu alta? Nu știu să dau un răspuns precis. Nu știu să spun nimic care ar putea începe cu „De aia…” sau „De aceea…”. Știu să spun însă că îmi place pur și simplu melodia. Poate pentru mesaj, poate pentru cum e cântată, poate pentru negativ, poate pentru versuri. Cert este că, atunci când o ascult, melodia asta îmi transmite ceva. O stare. O stare de bine. De ce? De ce, mă întreb și eu. Și nu, nu am găsit un răspuns mulțumitor nici măcar pentru mine.

Aș putea să vă mai spun că am fost crescută prost, dar bine. Spun asta pentru că mie nu mi s-au arătat nonvalorile și imoralitatea, ci doar valorile și moralitatea. Am fost crescută să sper la mai bine, să cred în bine, să-mi doresc binele, să atrag binele și să obțin binele. Un bine ce pare a fi inexistent într-o realitate mult prea cruntă. Dar, să zicem că, tocmai de asta îmi place melodia. Pentru că este o motivație spre mai bine, dacă pot spune așa. Este un îndemn către fiecare din noi, că dacă vrei… mereu poți. Sau cel puțin eu așa percep melodia și mesajul ei. Tocmai de aceea aș vrea să fie ascultată și de cei prezenți în sală, la concert, pe 3 ale lunii Octombrie.

Am învățat că a îndura este o virtute a celor ce reușesc să o facă. Am învățat că a răbda și a spera, într-o lume ce toți o cred fără viitor, este o adevărată faptă eroică. Am învățat că a încerca nu e în zadar, e doar un pas spre a face ceva. Ceva bun, nu uita.  A încerca să schimbi ceva, ceva ce tu vezi negru și vrei să fie alb. Am învățat că, în ciuda celor ce ne înconjoară, TREBUIE să știm și să vrem a cădea drepți, în picioare!

Nu m-aș fi apucat să scriu ceea ce am scris dacă nu s-ar fi găsit vinovați cei de la Blogal Initiative și a lor campanie ce m-ar trimite la concertul celor de la Vunk, 31013 #așașishow, din 3 Octombrie ce are loc la Sala Polivalentă, în caz de membrilor trupei Vunk le-ar plăcea ce am scris și aș câștiga și eu o invitație la al lor concert.

Dacă am făcut vreun sens mai sus cu cele scrise, n-am habar. Pentru mine una am făcut sens cu siguranță. Întotdeauna cel ce scrie își înțelege cuvintele, important însă este să le înțeleagă și ceilalți.

Și ca să închei cu un video, așa cum fac de obicei, am să vă las ceva drăguț… și anume promovarea concertului trupei Vunk, care mie îmi pare tare interesantă (are legătură cu medicina  :D).

 

 

Nu mă mai uit la TV

Eu nu mă mai uit la TV. Am unul în cameră, de mobilă. Cred că momentan e doar un suport temporar pentru praf până ce acesta este șters. Cândva, obișnuiam să petrec ore în șir în fața televizorului. Mereu găseam câte ceva interesant de văzut, în special desene animate care nu se terminau niciodată. Când nu mă uitam la desene, găseam eu vreun film. Și dacă nu găseam vreun film dădeam pe vreun post de muzică. Oricum ar fi fost, TV-ul era pornit fie zi… fie noapte. Pot spune că eram captivată de TV. Și nu aș greși cu nimic dacă aș spune că eram de-a dreptul dependentă de acel aparat. Cu timpul însă, am ajuns la concluzia că există mii de alte activități mai captivante și interesante decât uitatul la TV. Activități precum ieșitul cu bicicleta, schiatul, ieșitul pe munte, plimbatul prin parc sau pe oriunde te poartă pașii, desenatul, cititul, scrisul. Și astfel am renunțat eu treptat la TV. Și nu pentru că nu-mi place, ci pur și simplu pentru că nu mai găsesc nimic interesant.

Mai am totuși momente când îl mai pornesc din an în paște. Butonez pe ceva programe. Mă conving pentru a mia oară că nu-i nimic interesant și-l opresc. Rareori, când chiar am timp de stat ori chef, mă uit pe History, Discovery sau National Geographic. Astea chiar sunt programe ce merită urmărite atunci când ai ceva mai mult timp de dedicat unei activități de genul. În rest spun NU televizorului, mai puțin celui din bucătărie care-i pornit toaaată ziulica pe câte un program și vrând nevrând mă uit în timp ce mănânc.

Am observat că de când am renunțat să mă uit la TV și să nu fac nimic concret de fapt, am devenit neinteresată de orice discuție pe tema televizorului sau a ceva legat de televizor ori televiziuni ori programe TV. Ceea ce mi se spune intră pe o ureche și iese oarecum pe alta. Știu că îmi povestea cineva recent, trecând de la una la alta, că vrea să-și ia un auto tv tuner pentru DVD că recepționează la o viteză mult mai mare programele și chestii de genul. Iar eu, ei bine eu mă gândeam cum să-mi cumpăr mai multe cărți :). Habar n-am de ce, dar cred că până și privitul pereților în gol mi se pare o activitate mult mai interesantă decât uitatul la TV.

Din punctul meu de vedere, TV-ul nu îndobitocește decât dacă ești deja dobitoc. Din punctul meu de vedere TV-ul pur și simplu nu-ți oferă nimic bun și atât. Sau cel puțin în viziunea mea nu o face. În viziunea mea, o carte e mult mai interesantă decât ce-i la TV. Privitul pe pereți, după cum am spus, mi se pare iarăși mult mai interesant. O plimbare, un cățărat pe o stâncă, o tiroliană, un schi, un pedalat, o atenție la o emisiune culturală ori educativă undeva pe-un post de radio, privitul copacilor, privitul cerului, scrierea unor gânduri, mâncatul dulciurilor (nu se putea să nu adaug asta), dormitul, alergatul și alte activități care nu-mi mai trec acum prin minte sunt de asemenea mai interesante în viziunea mea decât benoclatul la TV. Chiar și mersul la școală îmi pare mai interesant (nu mă înjurați 😀 e doar o amărâtă de părere).

Ok, acum, ca să nu fiu ipocrită, trebuie să recunosc faptul că și la TV sunt anumite emisiuni culturale destul de interesante care merită atenția noastră. Dar sunt prea puține și de obicei se află de ele după ce s-au terminat, ori eu cel puțin atunci aflu :D. Așa că sfatul meu: mai bine ați pune mâna pe o carte că pe cuvântul meu, NU MUȘCĂ! Am testat eu și nu mușcă. E chiar blândă. Sau întreprindeți una din activitățile enumerate de mine mai sus. Îs chiar faine rău, tot din experiență vă spun :D.

Acum, că simt că nu mai am altceva mai bun de spus și prefer să nu spun chestii mai proaste sau neinteresante decât cele de mai sus, mă car în altă parte până la publicarea următorului articol care va fi mâine cu siguranță! De fapt, nu cu siguranță.. că dacă promit cu siguranță nu mă țin de promisiune :).

Înainte de a vă părăsi, am să vă las totuși o chestie ce mie mi s-a părut tare interesantă.

sursă youtube (user Zac Wittstruck )

Do semething USEFUL,

Pishky

Diferită de lume

Atunci când ceva îți trece prin minte, fie că e un rând sau doar un cuvânt dintr-o oarecare idee trebuie să-l scrii undeva. Altfel vei uita exactitatea frazei ce ți-a trecut cândva prin minte și nu vei mai putea niciodată formula exact la fel. Astfel, nimic din ce îți va trece prin minte nu ți se va părea la fel de inteligent și de fascinant ca ceea ce ai formulat înainte. Niciun gând viitor nu se va compara cu cel trecut. Spun asta, pentru că experimentez chiar în acest moment ceea ce tocmai am spus. Postul ăsta avea să fie început cu totul altfel conform gândurilor mele de ieri. Însă ceea ce se numea ieri început astăzi pare să fi dispărut, căci doar așa îmi explic ceea ce tocmai am scris mai sus.

Ieri, în timp ce mă aflam într-un autocar de București – Târgu-Jiu, priveam pierdută în zare… undeva mult prea departe chiar și de ceea ce-mi fugea din fața ochilor. Sau să fii fugit chiar eu? Capturam cu privirea tot ce prindea o formă, chiar și în fugă, iar tot ceea ce reușeam să-mi proiectez erau momente. Mii de momente. Momente din trecut, firește. Momente frumoase și momente pline de tristețe, căci viața este o combinație imperfectă între cele două. Încercam să mă regăsesc pe mine, pe cea adevărată. Tot ceea ce întâlneam era o fantasmă. Un eu inexistent în adevăratul sens al cuvântului. Un eu format aparențelor. Descopeream un eu ce se dorea privit de lumea din jur dar căruia îi era rușine să se privească. Un eu nedemn de ceea ce reprezint cu adevărat. Așa că m-am hotărât să omor fantasma. Să o scot din rădăcini și să o arunc undeva în niște flăcări. Să ardă.

De obicei, tindem să arătăm lumii o față inexistentă a noastră doar ca ei să-i fie pe plac. Tindem să ne creăm o personalitate care să se modeleze ”principiilor” și ”valorilor” lumii ce ne înconjoară. De prea puține ori suntem în stare să ne expunem pe noi cu adevăratele noastre principii și adevăratele noastre valori. Credem că astfel ne facem demni de ceilalți. Și poate ne facem. Dar cu siguranță ne facem nedemni de noi înșine.

Nu știu cât de demnă de ceilalți am fost sau cât nu și nici nu-mi mai pasă, dar am ajuns la concluzia că am devenit nedemnă de mine. Am ajuns la concluzia că trebuie să mă accept așa diferită cum sunt, cu educația pe care am primit-o și cu valorile și principiile insuflate de toți oamenii din jurul meu. Valori și principii adevărate.

Sunt diferită. Sunt diferită de multă lumea ce mă înconjoară. Și când mă gândesc că eu chiar încercam să fiu ca ei. Încercam să mă mint pe mine.  Dacă mi-ar fi spus cineva acum un an că eu nu sunt cum eram, l-aș fi făcut oarecum prost în față. Credeam în ceea ce eram și credeam că pot să fiu în două feluri. Am descoperit însă într-o vară că mă înșelam. Am descoperit asta atunci când am cunoscut oameni ce rezonează cu mine, ce au aproximativ aceleași valori și aceleași principii într-o lume ce se crede moartă și fără vreun viitor promițător.

Mie-mi place să citesc, lor nu. Mie-mi place să scriu, lor nu. Mie-mi place cultura, lor nu. Mie-mi place să știu ce-a fost și mă interesează ce va fi și ce voi lăsa în urma mea, lor nu. Mie-mi place să mă distrez cu cap și cu bun simț, lor nu. Mie-mi place să visez, lor nu. Mie-mi place să sper la mai bine, lor nu. Mie-mi place să fac ceva concret, lor nu. Mie-mi place să lupt, lor nu. Mie-mi place să mă ghidez în viață după ce-i drept cu adevărat nu după ce spun alții că-i drept, lor nu. Mie-mi place să cred într-o schimbare benefică, lor nu. Mie-mi pasă de ce mă înconjoară, lor nu. Mie-mi place să iubesc cu adevărat, lor nu. Mie-mi place să nu transform tot ceea ce mă înconjoară într-un simplu moft, lor nu. Mie-mi place să promovez cultura, valorile și principiile de calitate, lor nu. Și când mă refer la ei, nu mă refer la cineva anume. Mă refer pur și simplu la o lume controlată de undeva de sus care se vrea a fi așa, așa îndobitocită.

Sunt diferită prin felul meu de a fi. Prin felul meu de a mă comporta în ”societate”. Sunt diferită prin educație și uneori îmi judec aspru și greșit părinții că m-a îndrumat astfel. Că mi-au creat un Univers total diferit de cel al celor ce mă înconjoară. Îi judec pe nedrept și știu asta. Dar o fac.  Îi judec pentru că mi-au arătat ce înseamnă să ai valori și principii, ce înseamnă să fii echilibrat și ce înseamnă să fii drept. Îi judec pentru că nu au știut să fure și că nu m-au învățat să o fac. Îi judec că nu mi-au arătat calea cea ușoară, ci doar pe aia grea. Îi judec că nu m-au învățat ce înseamnă nedreptatea, nu m-a învățat să o împărtășesc și nici să o primesc, așa că m-am transformat singură în ceva nedemn. Știu că îi judec greșit. Dar ajung și eu să mă întreb de ce nu-s altfel.

Mi-au spus mulți că sunt diferită. Dar nu am vrut să-i cred. N-am vrut nici să-i ascult când mi-au spus să fiu mulțumită cu ceea ce sunt și să nu încerc să par altcineva. Să mă accept pe mine. Mi-au spus mulți oameni învârstă că am o mentalitate diferită și matură față de cea a multora de vârsta mea pentru că am activități și preocupări diferite.  Mi-au spus asta și pentru că au privit și m-au cunoscut pe mine și au aflat că am avut parte de o maturitate precoce. Am cunoscut lucruri la o vârsta fragedă pe care alții nici la 30 de ani nu le cunosc și astfel a rezultat o maturitate precoce. Pe ceilalți însă i-am lăsat să mă creadă o neștiutoare a multor chestii și probabil îi voi lăsa să facă asta în continuare.

Dacă vă întrebați dacă-mi pare rău că nu i-am crezut sau că nu i-am ascultat ori că nu le-am urmat sfaturile am să vă spun că nu. Am învățat că regretele nu-s bune. Mă bucur însă că acum mi-am dat seama de ceea ce era cu adevărat și nu doream să accept.

Acum, nu prea știu ce aș mai putea spune. Oricum, ceea ce am spus se aseamănă prea puțin cu ceea ce am gândit ieri. Mă bucur totuși că mi s-au concretizat oarecum ideile. Și pentru că nu mai prea am ceva de zis acum ori pur și simplu nu-mi mai găsesc cuvintele și prefer să mă scuz deplorabil, am să las aici o melodie ce se potrivește PERFECT cu ceea ce am spus mai sus și cu ceea ce simt și cu ceea ce trebuie să fie cu adevărat.

sursă youtube (user BassistOf92Music )

Ocean de nimicuri – Radu Cîrstea

Am avut plăcerea şi bucuria de a pune mâna pe cartea din titlu şi anume „Ocean de nimicuri”. Am vrut să o citesc dintr-o suflare dar mi-a ieşit din două. Şi nu, nu am făcut asta pentru că nu mi-a plăcut sau pentru că mi-a plăcut prea puţin ci ba din contră, pentru că mi-a plăcut prea mult. Să zicem că am savurat cartea asta în două reprize ca să o pot digera mai bine.

Bine, practic, pentru mine e o bucurie să pun mâna pe orice carte. E o bucurie mai mare chiar decât atunci când mănânc dulciuri (țin să menționez într-o paranteză că dulciurile sunt una dintre marile mele fericiri).

Cine ar citi această carte, cu siguranță m-ar întreba cum de am putut începe atât de ”haios” sau ”amuzant” sau mai știu eu cum dar în niciun caz într-un mod ”trist”. Acum, cu siguranță am băgat pe toată lumea în ceață dar n-am să vă lămuresc prea curând cu ceea ce am vrut să zic și am să continui prin a vă mărturisi faptul că dacă nu vă place Bacovia (cu siguranță îi cunoașteți stilul dacă ați trecut prin liceu ori dacă sunteți iubitori de cultură) nu o să vă placă prea mult nici această carte. Sau, cine știe, poate ”Ocean de nimicuri” vă va convinge să vă placă Bacovia. Mie una, Bacovia îmi place la nebunie, așa că nu mi-a fost greu să îi diger rând pe rând poeziile lui Radu.

Prima dată m-a fascinat coperta (pe care ați văzut-o deja mai sus). Picături de ploaie pe un geam. Ador imaginea aia pentru că mie îmi place ploaia în toate formele ei: de la ploaia blândă și caldă pâna la furtunile cu tunete și fulgere de zici că pică cerul pe tine. Apoi, apoi m-au fascinat versurile unul câte unul, urmând să o facă poeziile ca întreg. Desigur, dintr-un volum întreg nu or să-ți placă toate la fel de mult. Unele îți plac mai puțin, alte mai mult și altele deloc. Asta depinde de starea ta de moment și de cum percepi fiecare cuvânt, vers și poezie în parte de la un moment la altul. Dacă acum îți place o poezie foarte mult, la o eventuală recitire se prea poate să nu mai ai aceeași părere și invers.

Ca să fiu sinceră poeziile îi sunt foarte grele. Așa că dacă vrei să pricepi ceva din ceea ce vrea să trasnmită fiecare poezie în parte, trebuie să te dedici trup și suflet fiecărui cuvânt. Trebuie să supui totul analizei pentru că o poezie nu este scrisă doar ca să fie scrisă. Ea trebuie înțeleasă. Gândurile și emoțiile pe care le transmite trebuie percepute într-un mod cât mai corect și concret. Mie fiecare poezie mi-a transmis altceva. Fiecare poezie în parte e independentă de cea precendentă sau de cea următoare. În fiecare autorul pune gânduri și emoții diferite și astfel rezultă un amalgam perfect de gânduri, sentimente și emoții într-un singur volum.

Când m-am apucat să citesc prima poezie, mi-a fost destul de greu. N-am înțeles-o din prima și nici din a doua încercare. Așa că am încercat să mă detașez de tot și de toate încercând să pătrund dincolo de fiecare cuvânt în parte. Numai așa am reușit să înțeleg cu adevărat ceea ce fiecare cuvânt în parte transmitea cititorului său. Am încercat și tind să cred că am reușit și am pătruns dincolo de cuvinte, în spatele lor… și am înțeles ceea ce ele aveau cu adevărat de transmis.

Nu știu dacă am mai spus asta mai sus, că-mi e tare lene să recitesc la ora asta, dar pe mine m-a fascinat ca și întreg. Au fost poezii ce mi-au plăcut mai puțin și altele mai mult, însă s-au completat perfect unele pe altele simțirilor mele și perceperii mele. M-a fascinat volumul pentru că nu-i ușor de înțeles. E complicat. Foarte complicat. Iar ce e complicat mie îmi place. Mă atrage într-un mod inexplicabil. Adică nu-i frumos ca totul să fie primit pe tavă fără un minim efort de înțelegere, așa că cu cât este mai complicat și greu de înțeles cu atât mai bine. Mi-a plăcut pentru că a trebuit să descifrez eu tot, să pătrund în spatele cortinei și nu doar dând-o la o parte cu ușurință ci cu un foarte mare efort.

Ca și cititor, e imposibil să nu găsești poezii care să nu rezoneze din punct de vedere emoțional cu tine. E imposibil să nu găsești poezii în care să nu te regăsești. E imposibil să nu găsești versuri care să aibă într-un fel sau altul un impact mai mic sau mai mare asupra stării tale, asupra ta ca și întreg.  Fiecare om are stări și stări. Și trece prin ele ca trenul prin gări. Le cunoaște , le simte și le părăsește ca să cunoască altele noi. Le explorează rând pe rând ca să revină cândva din nou la ele. Într-un fel sau altul m-am regăsit în multe stări ale poeziilor. Poate chiar acest fapt m-a făcut să-mi placă cu adevărat volumul ca și întreg. Iar dacă eu m-am regăsit, cu siguranță fiecare va face la fel. Desigur, nu în toate și poate nici măcar într-o poezie întreagă, dar cu siguranță într-un vers sau mai multe cumulate. E plăcut să te contopești oarecum cu stările versurilor și poeziilor. E plăcut să treci prin ele, să le simți, să le cunoști, să le explorezi în adevăratul sens al cuvântului. E plăcut și pentru asta merită să te dedici din când în când poeziei. Să fii doar tu, ea și gândurile voastre împreună.

Eu nu sunt o fire tristă de felul meu. Sunt chiar foarte veselă. Însă stilul acesta, țin să-mi mențin părerea și să afirm că nu este adorat doar de oamenii triști ci și de cei ce apreciază adevărata artă în toate formele ei.

Din păcate pentru cei care vreți să citiți cartea asta, trebuie să vă anunț că nu o puteți găsi așa ușor prin toate librăriile și prin tot universul ăsta imens al internetului. O puteți găsi însă la autor, adică la Ratzone (click pe nume). Așa că dacă sunteți interesați luați legătura cu el.

Iar acum, ca să vă conving de cele spuse mai sus, am să scriu aici una din poeziile ce mie mi-au plăcut foarte mult. Mi-a fost destul de greu să aleg una dat fiind faptul că-s destule care-mi plac cu adevărat. Am ales însă o poezie ce se rupe puțin de sfera descrisă mai sus sau păstrează prea puțin din acele elemente, însă asta o face cu adevărat frumoasă. Fără prea multe alte cuvinte, poftiți poezia.

Îmi place poezia pentru că
a fost scaunul ce m-a înălțat
la cortina de sus
s-o smulg
cu forță, încredere, răbdare.
Îmi place poezia căci
m-a scos afară din mine,
pe un tapet incolor așezându-mi simțirile…
…Și totuși le-am sorbit.
Îmi place poezia fiindcă
am văzut oameni rupând frunze
în diminețile de noiembrie
și ea m-a crezut.
Îmi place poezia deoarece
ieșim târziu noaptea
să spunem luminii noapte bună,
amândoi, deodată, împreună.
Și poezia mă iubește.

Radu Cîrstea – Mă iubesc cu poezia

Cam atât am avut eu de spus pe ziua de azi și sper să vă fi plăcut ceea ce v-am prezentat. Dacă da sau nu, aștept părerile voastre mai jos în comentarii.

Scrisoare către noi toţi

Dacă tot îs în ultima săptămână de vacanţă şi dacă tot n-am ce face dimineţile, citesc bloguri. Citesc ce pot şi cum pot. Răsfoind aiurea bloguri, mai mult cu ochii închişi decât deschişi, am dat peste o scrisoare interesantă. Scrisoarea unei studente românce la Londra către toţi aceia ce vor să-şi părăsească ţara pentru un trai mai bun oriunde altundeva. Sincer… şi eu îmi doresc şi îmi doream asta din tot sufletul. Îmi doream să plec altundeva să studiez şi încă îmi doresc. Îmi doresc să părăsesc ţara asta care simt eu că nu-mi oferă nicio posibilitate de evoluţie. Îmi doresc să plec şi să nu mă mai întorc niciodată. În acelaşi timp însă pot spune că regret. Regret că gândesc aşa şi că mi-am format o astfel de mentalitate. Regret că vreau să-mi părăsesc ţara. Regret că vrem cu toţii să ne părăsim ţara. Regret că noi toţi ne criticăm ţara şi ne plângem că nu ne oferă nimic. Dar cum ne poate ea oferi ceva când noi nu facem nimic pentru ea şi ne dorim pur şi simplu să o părăsim? Cum ar putea ea să ne ofere ceva când noi nu-i oferim ei decât lacrimi?

Eu una am avut şansa să-mi cunosc ţara şi cu bune, nu doar cu rele. Am avut şansa să văd dincolo de impurităţile ei. Am avut şansa să-i văd frumuseţea şi potenţialul. Însă potenţialul nu trebuie doar să existe, nu e suficient, el trebuie stimulat! Stimulat de noi toţi: copii, tineri, adulţi şi promovat de către cei ce nu mai au puterea de a stimula. Astfel, mă gândesc ca într-un viitor tot ceea ce voi învăţa în afară să aplic la mine în ţară. Aş vrea să fiu unul din toate acele impulsuri ce ajută ţara asta să devină ceva mai bun, un loc minunat sub soare. Un loc de care generaţiile viitoare să se bucure şi să le ofere posibilitatea de a prospera pe propriul lor pământ, iar ce se găseşte dincolo de graniţe să reprezinte doar locul unde se duc să viziteze, să cunoască şi alte culturi, alte mentalităţi şi să aplice la ei în ţară tot ceea ce au învăţat bun.

Tot ceea ce am scris mai sus s-a datorat scrisorii despre care v-am spus în primele rânduri. Scrisoare pe care am să o las acum în rândurile ce urmează. Scrisoarea o să fie fără diacritice, deşi nu obişnuiesc să scriu ceva fără diacritice. Acum însă îmi e tare groază să pun eu diacriticele dacă cel ce a scris prima dată scrisoarea nu a făcut-o.

Sunt studenta in Londra, la una dintre cele mai bune universitati europene. Sunt mandra ca am reusit sa ajung aici si le voi fi recunoscatoare parintilor mei, pentru educatie si efortul material extraordinar, pe care l-au depus pentru a ma trimite mereu, la studii de calitate. Dar ma deranjeaza teribil intrebarea tuturor Te mai intorci? Si uimirea clara la auzul unui ferm da. Acest DA nu era atat de ferm, inainte de a ma muta in Londra. Inainte era un mi-as dori, daca voi avea unde sa ma intorc ma voi intoarce.

Suntem o generatie crescuta intr-o scarba pentru patrie, am crescut cu Badea care injura tara mereu, am crescut fiind educati sa admiram valorile occidentale superioare si ideale. Credem ca politica, educatia si cultura cat mai internationala este foarte benefica, credem in globalizare, suntem de acord cateodata ca Romania e frumoasa, dar pacat ca e locuita si parca tot mai bine e in Londra … Romani scumpi, cat putem sa ne inselam!

Ce este Occidentul … ?

Un loc care nu mai are identitate, globalizarea ii distruge incet-incet. toate traditiile, cenzura comunismului bolsevic s-a transformat in a fi <politic corect>, traiesti cu riscul ca un islamist extremist poate sa bombardeze pentru Allahul lui, locuitorii unei tari in care el s-a mutat, istoria nu mai poate fi spusa, pentru ca poate jigni anumite popoare, copiii pot fi ucisi in pantece de catre propria lor mama,- avortul fiind vazut ca o metoda contraceptiva, in loc sa i se spuna crima, Craciunul si Pastele, precum si alte traditii stravechi, sunt doar un prilej de marketing, aici nu exista nici un pic de profunzime; relatiile dintre oameni sunt pur profesionale, prietenia, iubirea sunt toate o afacere, tot ce facem e pentru CV si, cand vrem sa ne casatorim, gasim noi pe http://www.perfectmatch.com ceva, nu?

Lumea discuta oameni, nimanui nu ii pasa ce gandesti, ce simti ce iti doresti. Putini mai stiu sa iubeasca, feminismul distruge relatiile barbat femeie, tot mai mult, gender role este considerat invatat, asa ca nu mai invatam copiii de mici sa se comporte ca baietei sau fetite, ci ii lasam pe ei sa isi aleaga ce sex vor sa aiba, ajungandu-se la un numar imens de homosexuali creati de societate, Dumnezeu a fost ucis de Occident.

De ce oare admiram atat de mult haosul Europei vestice ?

Noi avem oameni, noi stim sa traim, noi radem ca fugim cu nasu’ de acasa, o saptamana in munti, cu corturile.

Noi ne salutam cu Doamne ajuta!

Noi avem un pamant binecuvantat de oasele si sangele atator martiri … De ce s-au sacrificat atatia romani pentru viitorul nostru si noi fugim, ca vitele, in Occident ?

De ce acceptam ca Securistii comunisti sa ne conduca in continuare, prin politica si educatie?

De ce acceptam ideile occidentale, cu bratele deschise?

De ce acceptam ca barbatii nostri sa fie carne de tun pentru NATO, dar nu suntem in stare sa ne recuperam Moldova de peste Prut – Basarabia – dupa atatia ani de la caderea comunismului?

De ce acceptam ca, in continuare, memoria luptatorilor anticomunisti sa fie calcata in picioare si, la 22 de ani de la aparenta schimbare a regimului, inca nu le sunt recunoscute meritele?

De ce esti drogata, scumpa Romanie, cu iluzii occidentale?

In Occident, unde pleaca bietii romani sa faca o paine, germanii, francezii, englezii ii trateaza ca pe niste sclavi, fiind roman esti privit ca o subrasa, in Anglia un non-european are mai multe drepturi si privilegii, doar datorita faptului ca a trait sub dominatia imperiului pentru decenii …

Si noi, romanii, care avem o tara superba, un pamant fertil, plin de zacaminte, Rosia Montana, delta, Carpatii, Dunarea, Marea Neagra, stam sa cersim si sa ne umilim pentru o paine prin Anglia , Italia si Spania … Imi plange inima, cand vad cum sunt tratati pe pamant strain, cand acasa la ei puteau manca din belsug, daca nu ar fi fost lacomia hotilor de la putere … care au vandut tara pe nimic.

VREAU SA MA INTORC IN ROMANIA, cu toate ca nu voi avea niciodata banii pe care i-as avea lucrand aici. Dar cum spunea tatal lui Nicolae Steinhardt: vei avea zile frumoase, dar noptile iti vor fi ingrozitoare.

Omul nu are numai trup de hranit, mai e si sufletul. Si mai distrugatoare este setea si foamea sufletului indepartat de pamant si de neam, decat foamea trupeasca …

Asa ca, romani, plecati, plecati la studii, plecati ca sa vedeti in ce hal a ajuns occidentul liberal, plecati si invatati sa va iubiti tara si realizati ce frumusete ati lasat in urma.

Si apoi ne vom intoarce cu totii, valuri-valuri, cu si mai multa forta si dorinta de schimbare, si, dupa 68 de ani de asuprire, Romania va fi a romanilor din nou, asa sa ne ajute Dumnezeu!”

autor-Cristiana Maria Marcus

Despre advertoriale și Page Rank

Da, știu că azi e prima zi de toamnă. Azi e 1 septembrie. Dar nu, eu o să fac ca de obicei excepție de la regulă și-am să mă îndepărtez de turmă. Adică eu n-am să vă vorbesc despre faptul că a venit toamna mai mult decât am făcut-o în rândurile anterioare.

Pentru că am primit multe întrebări despre advertoriale prin mail-uri și mesaje pe Facebook în urma articolului de AICI în care vă vorbeam despre faptul că a scrie advertoriale nu e o rușine ci ba din contră este o mândrie faptul că îți folosești capul să înșirui niște cuvinte într-un mod aparte și să fii plătit pentru asta. Cu riscul de a mă repeta și am să o fac pe alocuri din lipsă de inspirație, în acest articol se vor regăsi pasaje din celălalt articol.

M-am gândit ca acest articol să fie cât mai informativ și bine explicate informațiile așa că mi-am propus să-l structurez pe întrebări la care să răspund în legătură cu advertorialele.

1. Ce este un advertorial?

Un advertorial este un articol plătit, scris pe o temă IMPUSĂ dată de către client și de asemenea un număr de cuvinte . Deși are menirea de a fi o reclamă el nu trebuie să pară că este o reclamă. Un avertorial trebuie să fie la fel ca toate articolele de pe blogul/site-ul tău, adică să se modeleze pe stilul tău sub tema impusă de client. Adică trebuie să fie ceva personal sau cât mai personal și adaptat ție.

Un advertorial, după cum am mai spus, conține niște cuvinte impuse (date de către client) și un link sau mai multe ce trebuie puse pe cuvintele respective.

Ex: advertorial pentru site de jucării, pt PR3, 400 de cuvinte, sintagma ”jucarii pentru copii” cu link către http://…&#8230;..com

2. Cum ne dăm seama care este tema advertorialului?

Nu vreau să jignesc pe nimeni, dar trebuie să fii chiar tâmpit să nu-ți dai seama care este tema advertorialului având în vedere că ți se dau toate detaliile din exemplul de mai sus. Dar dacă totuși există persoane care nu s-au prins, tema este dată de site-ul pentru care se scrie și cuvintele cheie. În exemplul de mai sus tema este a jucăriilor, deci se poate scrie orice chestie personală pe baza jucăriilor, a copilăriei, etc.

3. Cum se scriu advertorialele?

Advertorialele se scriu în funcție de temă, numărul minim de cuvinte și de cuvintele cheie date de către client. Pe marginea acestora se crează un text/poveste în stilul celui ce scrie fără a face reclamă la un produs anume sau la o firmă anume sau la site sau la mai știu eu ce, cum am văzut că mulți fac. Oameni buni dacă faceți asta, în loc să ajutați omu îi faceți mai mult rău. În funcție de cele spuse mai sus se scrie advertorialul care să aibă legătură cu tema lui dar și a blogului. Un articol ca toate celelalte, personal.

4. Cine poate și cine nu poate scrie advertoriale?

Advertoriale poate scrie oricine are un PR mai mare ca 0 sau care nu e N/A (am să explic mai jos ce înseamnă asta). De asemenea pentru a putea scrie advertoriale blogul tău trebuie să fie pe o nișă generală. Adică blogul nu trebuie practic să aibă vreo nișă anume (nișa de blog este o temă a blogului cum ar fi numai despre jucării, sau numai despre psihologie sau numai despre chestii culinare.. etc). Astfel pe blogul acela trebuie să se găsească câte puțin din fiecare temă pentru a te putea modela să scrii și advertoriale.  Cum ar fi să găsești pe un blog de dezvoltare personală advertoriale despre mașini sau jucării ori ceasuri sau mai știu eu ce. PENIBIL. Clar cititorii blogului respectiv ar fi dezgustați (eu una aș fi).

5. Ce înseamnă PR-ul și ce rol are în scrierea advertorialelor?

PR-ul sau Page Rank-ul blogului este nota blogului în clasamentul Google. În funcție de anumite chestii pe care le voi discuta mai jos, Google îți dă  notă. Prin nota aceea tu obții un punctaj ce îl oferi site-urilor către care pui link-uri și astfel îi ajuți și pe ei să urce în clasamentul Google. Practic acesta este scopul advertorialelor, de a ajuta anumite site-uri să urce în clasament, iar acest lucru este influențat de PR-ul pe care îl ai.

7. Cum se scriu advertorialele în funcție de PR?

Păi, în funcție de page rank, articolele se scriu în felul următor. Dacă tu ai la blog page rank 1 poți scrie articole destinate numai acestei note. Dacă ai page rank 2 poți scrie articole atât pentru page rank 2 cât și pentru page rank 1. Dacă ai page rank 3 poți scrie articole pentru page rank 3, page rank 2 și page rank 1 ș.a.m.d.

Dacă ai page rank N/A nu ești indexat de Google și nu poți oferi un punctaj. Dacă ai page rank 0 ești deja indexat de Google dar nu oferi un punctaj deci tot cam aia e. Advertorialele se scriu doar de la page rank 1 în sus.

8. Care sunt prețurile advertorialelor în funcție de PR?

Prețurile se stabilesc în două modalități:  în funcție de page rank-ul blogului sau în funcție de page rankul destinat articolului. Adică dacă advertorialul este destinat pentru page rank 1 sau 2 iar tu ai page rank 3, banii primiți sunt pentru page rank 1 sau 2, nu pentru 3.  Altfel prețul este în funcție de nota blogului tău și nu a articolului.

În funcție de page rank prețurile sunt cam următoarele: pentru page rank 1 prețul variază între 8 lei și 20 de lei; pentru page rank 2 prețul variază între 20-30 de lei; pentru page rank 4 prețul varia, în caz că lucrezi cu intermediari. Dacă nu, prețurile ți le poți stabili singur în funcție de numărul de cuvinte, page rank-ul tău, tema advertorialului și alte chestii.

9. Cum se stabilește PR-ul și ce trebuie să faci pentru un PR mare?

Page rank-ul se stabilește printr-un algoritm ce îți ia în considerare următoarele lucruri: link-urile (do-follow) ce sunt plasate către tine de pe un site cu un page rank mai mare, egal, sau mai mic, frecvența articolelor pe blog, lungimea articolelor, vizitele primite, comentariile primite dar și cele lăsate pe alte bloguri/site-uri (lăsând comentarii lași automat link către blogul tău), cât de mult te promovezi (adică pe unde pui link-uri către articolele pe care le scrii, de exemplu grupurile de bloggeri de pe facebook). Cam astea îmi vin acum în minte, dacă vor mai fi și altele le voi adăuga pe parcurs.

10. Cum poți afla PR-ul blogului?

Page Rank-ul blogului/site-ului se poate afla de aici: http://www.prchecker.info/

11. Câte advertoriale pot fi scrise?

Advertoriale pot fi scrise cu nemiluita după cum am văzut pe o grămadă de bloguri. Sunt oameni care scriu advertoriale unu după altu chiar și mai multe pe zi. Ei, asta însă nu îi ajută pe cei pentru care se scriu advertorialele, ci mai mult rău li se face. De ce le face rău? Pentru că Google e capricios și nu vede asta cu ochi buni. Google indexează bine chestiile astea doar dacă se scrie un advertorial la minim 3 articole care nu sunt advertoriale (adică articole în care nu se pun linkuri către anumite site-uri. Google, Facebook și alte site-uri de genul se exclud, e vorba doar de bloguri și site-uri micuțe). În mod normal pe blog se scriu 1-2 hai MAAXIM 3 articole pe zi pentru că nimeni nu stă să vadă de câte ori postezi tu pe zi… intră omu o dată nu de câte ori postezi.. așa că în mod normal se scrie un articol pe zi, deci cam un advertorial la 3 zile se poate scrie dacă există multe cereri, dacă nu.. se scriu când sunt cereri.

Cam astea mi-au fost ideile și sfaturile pe alocuri. Sper să nu mă fi înșelat și să vă fi dat informații eronate (prea puțin probabil). Dacă e totuși așa, aștept să-mi spuneți unde și cu ce am greșit. De asemenea, dacă aveți întrebări și vi se pare că am omis ceva ori nu ați înțeles aștept comentariile voastre mai jos.

Îți mulțumesc că mă citești, iar dacă îți place ceea ce scriu te învit să dai un like pe Facebook AICI sau un Subscribe (coloana din dreapta sus) și astfel vei fi mereu la curent cu ce postez.

Have fun,

Pishky

Everyone has a story to tell

I have one too!

Nu știu câți ați mai auzit de acest proiect până acum, dar eu am să vă vorbesc puțin despre el și anume despre proiectul ”Everyone has a story to tell”. În acest proiect s-au aduna 15 oameni dintre care s-au retras 2 din lipsă de timp, așadar am mai rămas 13 după matematica mea. 13, un număr norocos aș putea spune eu… cel puțin pentru mine că doar e ziua mea de naștere (off topic). 13 oameni au început fiecare să scrie aceeași poveste dând de la unul la altul. N-ați înțeles ce-am zis, nu? Nici eu 😀 așa că o iau de la capăt.

Prima a fost Ramona, cea care a avut și inițiativa acestui proiect. Ramona ne-a introdus în lumea Annei, o tânără fată ce-și ia zborul pe străzile Parisului tocmai din America. De aici, a urmat Laurențiu, cel ce a trimis-o practic pe săraca Anna în Paris unde avea să treacă printr-o mulțime de peripeții. Și uite așa povestea Annei a trecut prin mâinile multora până a ajuns săraca la mine. Cu siguranță s-a speriat când a picat în mâinile mele și a știut că eu aveam să-i continui povestea. Am încercat totuși să îi aduc în viață o pată de culoare și sper că am reușit spre sfârșit.

Fiecare are dreptul (dintre cei ce suntem în acest proiect) să continue coerent povestea de unde a rămas în minim 2000 de caractere maxim 2500. Desigur că unii am încălcat regula (printre care și eu) și am scris în jur de 2800 (apăi, ce să fac dacă m-a pălit inspirația? CE?). Mai departe, ce se va alege de povestea noastră când va ajunge la sfârșit nu știu. Nu avem în plan ceva sigur cu ea. Eu sper totuși să o facem cunoscută și cine știe poate ajungem să o și publicăm undeva, cumva.

Fără prea multe alte cuvinte, vă invit să citiți povestea ce a fost scrisă până să ajungă la mine AICI, ca să înțelegeți ceea ce am scris eu și de ce am scris așa și cum s-a ajuns ca eu să scriu cea ce am scris. Dacă veți găsi greșeli pe acolo, vă rog să-i scuzați pe cei în cauză și vă promit că la sfârșit se va corecta totul și nu va exista pic de greșeală.

Să începem zic, dar înainte de toate vă mai îndemn încă o dată să citiți povestea de la început AICI, ca să puteți înțelege (desigur, dacă vreți). Sper să vă placă ceea ce veți găsi mai jos.

”8.Daniela Bojincă – Pishky

Fugea. Să fugă era singurul lucru ce mai putea parcă să-l facă la îndemnul lui Marco. Apucase să-și ia telefonul ce-l ștersese de unul din cearșafurile de pe paturi. În fuga ei, atât sufletească cât și reală pentru că fugea de toate ființele vii, reușise să iasă aranjată cât de cât din camera de hotel.

Alerga către nicăieri și pentru prima dată se simțea mai pustiită ca niciodată. Deși încerca să creadă că își luase tot ce-i era necesar în momentul acela, printre care telefonul să-i mai audă vocea grijulie a fratelui ei, știa că-și uitase sufletul. De fapt, nu și-l uitase. Și-l lăsase pur și simplu în camera de hotel. Îi lăsase cea mai de preț comoară a sa… lui, lui Junior. Îi lăsase în grijă sufletul ei, chiar dacă el nu mai avea să știe asta niciodată.

Se întreba dacă el apucase măcar atunci să afle că-l iubea așa cum o făcuse mereu. Se întreba dacă apucase să-i audă glasul ce-i șoptea în ultima clipă un ”Te iubesc”. Gândul că nu reușise să-i mărturisească o învinovățea. O învinovățea lipsa ei de curaj și neîncrederea în propria persoană. Nu înțelegea de ce oamenii nu au curajul să vorbească direct, să spună mereu ceea ce gândesc, să spună lucrurile la timpul lor nu doar atunci când deja este prea târziu.

Găsise în sfârșit un loc unde se simțea în siguranță după ce alergase ore în șir pe străzile Parisului, străzi ce nu erau niciodată pustii. Găsise liniștea într-un parc uitat parcă de lume. Un parc liniștit în care putea asculta cântul mult iubit al naturii, căci da… Anna iubea natura. Stătea la umbra unui falnic stejar și-și lăsa gândurile să-i scaldă întregul corp și întreaga minte. Se întreba de ce viața se încăpățănează să-ți fie mereu împotrivă. De ce se luptă să te lase pustiit, fără picătură de suflet care să mai zacă în tine. De ce face până și imposibilul să-ți răpească ființele dragi și tot ceea ce iubești mai mult pe acest Pământ blestemat.

-De ce? De ce trebuie să fii atât de crudă?

Nimeni nu-i răspundea însă. Nici măcar Anushka de care simțea că are atâta nevoie. Ah și cât de mult credea că o ura pe Anushka înainte. Îți dai seama însă cât iubești cu adevărat ceva doar atunci când îl pierzi, la fel cum Anna își dădea seama de iubirea pentru draga ei Anushka.

-Offff, cât mi-aș dori să fii aici cu mine! Să mă necăjești, să-mi spui orice de acolo de oriunde ai fi tu!

Liniștea naturii continua să stăpânească tot ce o înconjura. O adiere de vânt însă îi mângăie fața și răcori întreg trupul, iar ciorile zburară în urma țipătului ei puternic. Toate astea îi aduseră aminte de temperamentul fratelui ei, Marco. Atât de vulcanic, dar pașnic în același timp. Cât de dor îi era și de el, de îmbrățisările lui. Cât ar fi vrut să-i fie alături. Un alt gând o trezi parcă din starea ce și-o crease:

”Hei iubito, mi-ai dus dorul?”

-Anushka!Anushka! iar fluturi zburau acum în jurul ei.

Daniela Bojincă – Pishky”

 Sper că v-a plăcut și că imaginația mea a fost pe măsură pentru a completa încă un capitol din viața tumultoasă a Annei. Sper ca totul să iasă bine până la sfârșit, să fie ceva frumos și demn de publicat :D.

Aștept acum părerile voastre despre toată povestea de mai sus și desigur despre ceea ce am scris chiar eu :).

My love…

Faptul că port numele de Dana/Daniela spune despre mine că sunt o persoană ambițioasă ce obține mereu ceea ce își dorește indiferent de mijloace. Până acum s-a dovedit a fi adevărat. Mereu îmi ating țelul dacă mă simt destul de motivată să fac asta.

Nu de foarte mult timp mi s-a pus pata pe el. Am vrut să fie al meu și este. Am vrut cu disperare. Când vreau ceva cu disperare, de obicei, nu trece mult timp până să obțin acel ceva. Acum însă situația a fost alta. Eu îl doream cu disperare, iar el… el nu era niciodată acolo unde îl căutam eu. Până la urmă însă am dat de el. L-am găsit și m-a găsit. Întâmplător ce-i drept. Ne-am găsit într-un loc pe care eu l-am ocolit de atâtea ori. De data aceasta am fost împinsă de la spate să cunosc și locul acela. L-am cunoscut și acolo l-am găsit și pe el. De fapt, era de așteptat ca el să fie acolo căci acolo era lumea lui sau cel puțin o mică parte din lumea lui.

Nu știu voi, dar eu cred în dragoste la prima vedere. Cred pentru că așa a fost și la mine. M-am îndrăgostit de cum am aflat că există și apoi de cum l-am văzut. E finuț, drăguț, simpatic și ciocolatiu. Îmi place pentru că are mereu ce povesti și nu mă plictisesc niciodată în compania lui. Are atâtea povești și atâtea personaje integrate în propria-i memorie cât nu ai putea cunoaște într-o viață întreagă. Cum ai putea astfel să te plictisești în compania lui ori să-l schimbi cu un altul? Nu știu dacă l-aș mai putea lăsa pentru un altul fie el și mai bun. Anumite chestii sunt suficiente doar cu puținul ce ți-l pot oferi. Nu, nu mă înțelegeți greșit acum. El nu oferă puțin, ci multe. Mereu există însă loc și de mai bine ori și de mai mult :).

E fascinantă compania lui. La fel de fascinantă ca a unei cărți. Iar acum, dacă v-ați gândit la vreun personaj masculin.. lăsați-mă să vă dezamăgesc spunându-vă că este vorba doar de un E-book reader. Da, de mult mi l-am dorit și m-am îndrăgostit de el încă de când i-am descoperit existența. Este adevărat că nu se compară cu răsfoitul unei cărți și nici cu mirosul acesteia. Însă te captivează la fel de frumos printre rânduri și te introduce în mijlocul acțiunii la fel ca și o carte. Nu e cel mai tare E-book reader, dar e cel mai drăguț. L-am vrut de foarte mult timp iar de duminică este în sfârșit al meu.

Uitasem de mult timp de existența lui. Acum vreo săptămână însă am aterizat în Iullius Mall din Cluj și mi-am amintit de el în trecere pe lângă Media Galaxy. L-am căutat peste tot în tot mall-ul, însă nici urmă de el. Am ajuns apoi la Sibiu, tot într-un mall… și m-am pus din nou pe căutat. L-am găsit într-un magazin ce-l ocolisem de multe ori pentru că îmi părea prea micuț ca să aibă de toate. Acolo unde te aștepți mai puțin găsești, se pare, ceea ce îți dorești cu disperare.

Dacă vă întrebați despre ce fel de E-book este vorba, am să vă lămuresc imediat. Mi-am luat un E-book reader Kindle 5 de la Amazon. Am auzit că sunt cele mai bune. Îmi place că are grafică E-Ink, adică scrisul și ”pagina” sunt asemenea unei cărți normale așa cum bine o să vedeți în poza de mai jos. Nu e cu touch (deși cu touch doream) pentru că m-a convins vânzătorul că-i mai interesant fără touch, se aseamănă mai mult cu o carte.

Îmi place să citesc. Știți asta deja. Ador să mă transpun în fiecare poveste și în fiecare trăire a fiecărui personaj. Îmi place să le cunosc din afară și din interior. E foarte tare să citești, să cunoști atâtea povești și să înveți ceva de pe urma lor. Da, să înveți ceva, pentru că fiecare poveste a pornit de la o experiență reală sau conține o experiență reală. Fiecare carte în parte are menirea de a ne învăța ceva, orice. Fiecare carte în parte are menirea de a ne transmite ceva asupra căruia să reflectăm. Îmi place să citesc cărți și în engleză. Îți dezvoltă gândirea în limba respectivă. Îmi place că pot downloada cărțile gratis de pe câteva site-uri, atât cărți în engleză (ce la noi în librării sunt destul de scumpe) cât și cărți în română. Practic acesta este avantajul unui E-book, citești gratis oriunde. Îmi place că poate căra cu el zeci de mii de cărți în vacanțe. Eu nu voi renunța să-mi cumpăr cărți, nimic nu se compară cu mirosul unei pagini și cu răsfoirea lor, însă ele nu pot fi cărate cu zecile când pleci, așa că un E-book este excelent în aceste condiții.

Acum, am să vă las și două site-uri de unde îmi downloadez eu cărțile pe e-book: freekindlenovels.blogspot.ro/

Da, am vrut să vă fac cunoștință cu noua mea iubire ce cred că va fi una din acele iubiri ce va dăinui pe vecie în sufletul meu, la fel ca și iubirea pentru cărți și ciocolată :D. Acum vă las, vă părăsesc pentru ”Alchimist”, pentru că asta este ceea ce citesc acum pe E-book în engleză.

Iar voi, voi CITIȚI, CITIȚI, CITIȚI! Să citești e minunat. A citi înseamnă a te culturaliza. A citi înseamnă ați dezvolta simțiri, trăiri, logică, vocabular. A citi înseamnă a descoperi mereu și mereu altceva.

Un EL ce merită cunoscut!

Nu știu dacă v-am mai vorbit de el sau nu. Dacă n-am făcut-o și în trecut, mare păcat. Oricum, am să vă vorbesc azi de el. De ce azi? Pentru că e duminică și n-am nimic mai bun de făcut într-o zi de vacanță duminica. Nu. N-am nimic mai bun de făcut.

Dacă stau mai mult pe gânduri și analizez în profunzime ceea ce tocmai am spus mai sus, îmi dau seama că am zis o prostie. Mereu există lucruri mai bune de făcut pentru că mereu e loc și de mult mai bine.

Ziceam însă că astăzi am să vă vorbesc despre un anumit el. Acum nu vă gândiți la tot felul de scenarii despre el sau cine ar putea fi el, că vă zic tot acum că am intrat în subiect.

El este student la medicină și îl cheamă Ovidiu. El este student la medicină în anul V (dacă nu mă înșel), la Timișoara. Ovidiu este omul din spatele blogului OvidiusMD, în caz că ați dat peste el până acum. Dacă nu l-ați descoperit pe Ovidiu prin blogosferă vă invit să o faceți ACUM și AICI (click pe cuvintele anterioare).

Eu i-am descoperit blogul cu mult timp în urmă și tare mi-a făcut apoi plăcere să-l urmăresc. Mi-a făcut plăcere să-i citesc fiecare articol și tare mă bucuram când primeam înștiințarea pe mail că a mai postat ceva pe blog. Acum dacă mie mi-a plăcut, sunt sigură că or să mai fie și alții ce se vor găsi încântați de ceea ce vor citi pe acolo.

Fiind blogul unui student la medicină, veți da peste numeroase articole din sfera medicinei, dar și a dezvoltării personale, religiei, științei și multe altele. Articole tare interesante și captivante. Eu spre exemplu cu ajutorul blogului lui am aflat de atâtea documentare interesante dar și de serialul Perception ce este o combinație de medicină cu psihologie. Îmi place că știe să-și scrie articolele pe înțelesul tuturor și e captivant prin ceea ce scrie. Nu-mi place că fix atunci când simți că intri în miezul problemei el încheie articolul. Mi-ar plăcea sincer să dau de articole mult mai lungi și mai detaliate.

Prima dată când am dat peste blogul lui, am fost fascinată fără să citesc prea multe despre el. Am fost pur și simplu fascinată să văd că există oameni fascinați la rândul lor de ceea ce fac. Dedicați muncii lor actuale (fie ea și de student la medicină). Cum mi-am dat seama de asta? Prin felul cum scria articolele, cum își așternea cuvintele într-o pagină virtuală a unui blog.

Omul din spatele blogului OvidiusMD, este unul din oamenii ce mă inspiră și mă motivează efectiv să fac ceva în viață. Este unul din acei oameni ce te îndeamnă indirect să faci ceea ce-ți place și să faci bine astfel încât într-o zi să ajungi să lași ceva bun în urma ta. El face parte dintr-o listă nescrisă a mea cu oameni: AȘA DA!!!

Ar mai fi multe de spus despre blogul lui și despre el, dar cred că eu am spus deja destul și ceea ce am scris eu ar trebui să rămână doar o introducere pentru ei ce ați citit acest articol. Vă las acum pe voi să îi descoperiți blogul și sper să vă placă aproape la fel de mult cât mi-a plăcut și mie!

Blogul lui îți puteți găsi aici: OvidiusMD.net

Pagina de facebook o găsiți aici: Facebook OvidiusMD

Have fun,

Pishky!

Shakespeare School

Îmi amintesc de fiecare dată cu bucurie cele 2 veri în care am petrecut câte o săptămână la Oxford și o săptămână prin restul Europei. Îmi amintesc cu bucurie de profesorii ce i-am avut la Oxford în timpul cursurilor de vară și de toate activitățile ce le făceam. Îmi amintesc cu plăcere de fiecare oraș ce l-am vizitat: Viena, Praga, Berlin, Munchen, Dusseldorf, Stuttgart, Paris, Reims, Londra, Oxford, Cardiff. Îmi amintesc cu plăcere de experiența trăită și aș repeta-o oricând!

Sinceră să fiu v-aș recomanda și vouă o astfel de experiență, niște cursuri de vară. Sunt foarte utile și e tare plăcut să înveți altfel decât o faci în școala noastră unde majoritatea profesorilor vin fără chef și sunt frustrați. E tare interesant să înveți și după alte metode decât cele din școala românească. E interesant să înveți într-un mod interactiv și distractiv.

Zilele astea am descoperit o școală precum cea din Oxford care este accesibilă românilor pentru că se găsește tocmai în București. Shakespeare School, căci așa se numește, are la bază un mod interactiv și distractiv de a ne învăța engleza și de a o aprofunda. Bazându-se pe jocuri, pe multă comunicare și metode inedite Shakespeare School își ajută cursanții să obțină rezultate foarte bune la examenele de limba engleză precum: Cambridge, IELTS, TOEFL. Cursurile ce se pot ține și în timpul anului dar și școala de vară se adresează atât picilor cât și adolescenților, tinerilor dar și părinților. Practic, indiferent de vârstă poți învăța engleza și te poți distra la Shakespeare School.

Probabil vă întrebați de ce copiii din zilele noastre, generația 2.0, ar avea nevoie de cursuri la o astfel de școală, când ei pot învăța foarte bine engleza de la desene, din filme, de pe calculator și din melodii ori cărți. Da, adevărat, copiii din ziua de azi sunt mult mai deschiși la minte și prind din zbor orice, fiindu-le foarte ușor să învețe o limbă străină. Pentru aceștia Shakespeare School are rolul de a le aprofunda limba engleză, deci acesta ar fi motivul pentru care ei și noi ar trebui să participăm la cursurile lor sau la școala de vară.

Copiii din ziua de azi ar trebui îndrumați spre astfel de școli nu numai datorită faptului că învață engleza ci își dezvoltă abilitatea de a comunica cu cei din jur într-un mod cât mai corect și mai elevat, își dezvoltă abilitatea de a lucra în grupuri, sunt ajutați și învățați să-și exprime opiniile, sunt ajutați să devină mai siguri pe ei și își formează noi prieteni.

Bineînțeles școlile/cursurile/taberele de vară au început să joace un rol foarte important în societate și mai ales în viața fiecăruia din noi, în principal a adolescenților sau a celor ce termină un liceu și vor să meargă la facultate în străinătate. Aceste cursuri, școli de vară și tabere precum și voluntariatul contează la aplicația de înscriere pentru un loc de muncă, studiu în străinătate și proiecte atât naționale cât și internaționale. Așa că nu vă sfiiți să participați fie la această școală, fie la orice alte cursuri/tabere/școli și faceți voluntariat. Vă va ajuta pe viitor.

Desigur, ceea ce am spus eu poate nu a reușit să vă convingă, însă pentru asta vă invit să le faceți o vizită la ei pe site, Shakespeare School (click pe nume) și să urmăriți filmulețele de mai jos ce prezintă mediul și metodele de învățare de la Shakespeare School.

Have fun,

Pishky!

Cursuri pentru tineri:

sursă youtube (user Adriana Alionte )

Cursuri pentru adolescenți:

sursă youtube (user Adriana Alionte )

Cursuri pentru pici:

sursă youtube (user Adriana Alionte )

Reportaj DIGI TV HD:

sursă youtube (user Adriana Alionte )

***Dacă ți-a plăcut articolul și întregul blog, dă-i un like pe facebook  AICI, să fii mereu la curent și să mai afle și alții de el. Mulțam fain!***

Logică și estetică cum numai la Târgu-Jiu găsești!

În fiecare dimineață după ce trec podul Jiului trec pe lângă parc. Trec mai mult adormită decât trează după ce mă pierd în căldura razelor de soare deasupra Jiului și îmi scald privirile în apele lui mai mult tulburi decât limpezi ori în imensitatea cerului.  Cu căștile în urechi, încântată de fel și fel de melodii, mă las ghidată cu pași repezi spre școală.

De obicei observ și cele mai mici detalii și mereu sunt întrebată: ”Tu chiar observi toate detaliile?”. Nu, nu observ chiar totul. Sunt mii de lucruri care îmi scapă fie atunci pe moment fie nu o să îmi dau seama de ele niciodată dacă nu-mi spune și mie cineva. Nu ai cum să observi totul. Însă în mare parte m-am obișnuit să observ detaliile. Să analizez cam tot ce-mi pică în fața ochilor și a gândurilor și asta atunci pe moment în câteva secunde (de cele mai multe ori). Sunt bineînțeles și detalii pe care le observ dar nu le pot înțelege și despica pe moment, rămânând să fie mai amplu analizate într-un viitor apropiat.

Revenind la mersul meu spre școală și trecutul pe lângă parc, am observat de ceva timp niște chestii ciudate. Mai întâi niște tipi se chinuiau să mascheze crăpăturile gardului de beton ”reparându-le”, ca ziua următoare să fie și mai mari și mai tari. Ce să zic.. IEEEEI. Apoi am observat un ochi de gard diferit(nr 2) față de toate celelalte (câteva zeci la număr) ce împrejmuiesc parcul. Ieri însă, în timp ce mergeam mai aeriană decât în oricare altă zi observ pe lângă cele 2 modele de gard un al treilea și mai tare și mai ”mișto” și mai țipător. Trecusem însă de el, așa că am dat în marșarier cu pași înceți să nu-mi tulbur și mai tare privirea. Contrastul dintre simplitatea primului model ce-l știu de când m-am născut cu al doilea și într-un final cu al treilea mi-a adus un zâmbet tare larg pe față, ca un fel de apreciere ironică pentru prostia celor ce au luat o astfel de decizie ca un singur gard să aibă 3 modele.

Ca să nu ziceți aici că aberez am să vă las și poze. 3 la număr, câte una pentru fiecare model că de.. toate 3 într-una singură mi-e că vă orbesc cu frumusețea lor.

1. Gardul de când lumea și Pământul

2. Varianta a 2-a simplă (vecină cu prima)

3. A 3-a variantă și cea mai tare! (vecină cu a 2-a)

Încă nu mă prind care este ideea de a fi unul după altul. Care e logica.. că nici măcar estetic NU-I!!! De asemenea încă stau și mă întreb de la ce vin G-urile alea din cercul din mijloc. Să vină de la PARC? Neah.. nu se potrivește. Să vină de la Constantin Brâncuși(așa se numește parcul central din oraș)? Hmm.. nici aici nu găsesc vreo potriveală! Să vină de la Târgu-Jiu? Pfff… asta e!! EVRIKA! Clar de la Târgu-Jiu vine… e vorba de G-ul din TârGu. Da.. da.. da… daa… cum de nu mi-am dat oare seama mai devreme?

Cred că dacă îmi place sau nu… deja v-ați prins. Sunt curioasă ce părere aveți voi. Vouă vă place?

***Dacă ți-a plăcut articolul și întregul blog, dă-i un like pe facebook  AICI, să fii mereu la curent și să mai afle și alții de el. Mulțam fain!***

Have fun,

Pishky!

sursă youtube (user kraudio )

Europa mai aproape de CNE – Week for Europe

Nu știu câți dintre voi ați auzit de CNE, CJE, CSE, dar Europa e mai aproape de toate acestea reunite (adică de CNE). Ei bine CNE, CJE și CSE reprezintă Consiliul Național al Elevilor respectiv Județean și Școlar.

De ce vă vorbesc eu despre asta? Pentru că încă sunt liceană și m-am decis să-mi sprijin 3 colege. De ce să le sprijin? Păi le sprijin pentru că au nevoie atât de sprijinul meu cât și de al vostru cei ce citiți acest post. Au nevoie de un sprijin moral, nu material sau mai știu eu ce. Au nevoie de fiecare din noi pe parcursul desfășurării proiectului lor.

Probabil vă întrebați despre ce naiba vorbesc eu aici de câteva rânduri, că ceva concret tot n-am zis. Ei bine, cele 3(fetele) și-au făcut o echipa, E.V.A(Euro-voluntar activi) și s-au înscris în concursul ”Europa mai aproape de CNE”. Pe ce se bazează acest concurs? Păi se bazează pe elaborarea unui plan de campanie și un plan de afacere socială. Cele două au fost elaborate și au fost acceptate în etapa următoare, etapa de implementare, astfel echipa E.V.A trebuie să se pună serios pe treabă și să-și implementeze ideile și propriile propuneri.

Anul acesta, planul de campanie se referă la cetățenia activă în contextul spiritului și a valorilor europene. Asta este ceea ce ele încearcă să promoveze, lucrul la care îndeamnă oamenii prin campania lor pentru a dovedi că ne putem informa corespunzător comunitatea din care facem parte.

În implementarea planului, E.V.A a stabilit o serie de activități ce se vor desfășura în Târgu-Jiu (din păcate pentru cei ce ar vrea să participe și sunt din alte orașe) dar și la E.V.A pe blog, blog ce îl veți putea vedea undeva mai jos la sfârșitul acestui articol. Activitățile sunt tare interesante, însă nu am să vă vorbesc eu despre ele aici ci am să vă las pe voi să aflați de pe blogul lor ce reprezintă fiecare activitate și cum se va desfășura fiecare:

• 31.o5.2013 – Deschiderea săptămânii ”Week for Europe”
• 1.06.2013 – Zi de training și dezbateri
• 3.06.2013 – SMS către Europa
• 4.06.2013 – Photo Voice
• 5.06.2013 – Dai carte, ai parte!
• 6.06.2013- 7.06.2013 – Concursul ”Care pe care – race through Europe”
• 8.06.2013 –Însoțiți de reprezentanți din concurs, vom merge la familiile din concursul ”Care pe care- race through Europe” să le oferim premiile pentru care ne-am străduit cu toții.

***Pagina de activități, cu ce se va întâmpla mai exact la fiecare activitate, o puteți găsi numai AICI.

Vă place inițiativa? Vă place competiția și vreți și voi să vedeți cum va decurge totul și ce se va întâmpla la sfârșit, care va fi rezultatul muncii de mai sus? Dacă da, faceți o vizită pe Blogul E.V.A – Week for Europe sau pe pagina de Facebook Week for Europe, unde poți da un LIKE și acolo veți găsi mult mai multe informații și cum va decurge fiecare activitate.

Mulțumesc pentru timpul acordat atât în numele meu cât și în numele echipei E.V.A

Have fun,

Pishky!

Meditatia si viata cotidiana – Geshe Rabten. Multumesc Tudor!

Lui Tudor îi place să stea pe net. Și dacă tot îi place să stea pe net organizează și tot felul de concursuri ce poartă numele de cugetări acolo unde el stă pe net.

Cugetările acestea se bazează pe… hmm… pe cugetări din partea cititorilor asupra cugetărilor unor cugetători. Nelămuritor, știu.  Ideea este că la aceste cugetări asupra cărora eu am cugetat și mi-am și exprimat cugetările am primit o carte.

IEEEEEEEEEEEIIIII… DAAAAAAAAA…. URAAAAA…. AM PRIMIT O CARTEEEE!!!! MULȚAM, MULȚAM, MULȚAM!

Hmmm da… să revenim! Tudor dăruiește cărți prin intermediul acestor cugetări. Multe cărți interesante. Foarte interesante… sau cel puțin mie așa mi se par. Una dintre ele a fost ”Meditația și viața cotidiană” de Geshe Rabten cel care a fost un maestru de meditație și unul dintre asistenții lui Dalai Lama. Tot el, scriitorul, a fost principalul fondator al unei tradiții ce poartă numele de Dharma  și a scris cărțile ”The treasures of Dharma”, ”Songs of the Profond View”, ”Life of a tibetan Monk”, ”Advice from a spiritual friend”.

Dacă nu v-ați prins vă anunț eu că da, sunt pasionată de chestii de genu. Dacă și voi sunteți pasionați vă invit la Tudor pe site, AICI și să participați la cugetările viitoare și să câștigați diferite cărți. Bine, genul acesta de cărți nu sunt singurele oferite de Tudor așa că aveți și veți avea o gamă mult mai largă de unde puteți alege ce carte vreți și pentru care doriți să participați.

Revenind la premiul meu vreau să menționez faptul că pe lângă această carte am mai primit și un semn de carte tare drăguț, fiind confecționat manual de către Carmen de pe  Carmen’s handcraft.

Pe această cale vreau să îi mulțumesc lui Tudor și să îl felicit pentru proiect! E minunat să primești cărți. E fantastic. Primind cărți îți poți lărgi orizonturile.

Am să revin peste câteva săptămâni(că nu se poate mai devreme) cu o recenzie proprie a acestei cărți ce pe mine deja mă fascinează doar citindu-i titlul.

Deci,

MULTUMESC TUDOR!!!!!

 

Sărbătorile Pascale în Gorj. Eu nu cred în Biserică

Recunosc: ăsta e unul din puținele evenimente ale anului când eu dau pe la biserică (în afară de nunți, botezuri și unele înmormântări). Însă asta nu mă face mai puțin credincioasă. Eu am propria mea credință, adică eu nu cred în Biserică și în ceea ce ea încearcă să ne bage cu forța pe gât (cu siguranță proful meu de religie ar zice că eu sigur mă duc în IAD și am să ard acolo!). Dacă facem o incursiune în istorie aflăm că Biserica dorește de când lumea să aibă puterea absolută și nu, nu dorește să stăpânească prin pace și armonie ci prin ceea ce noi numim despotism… pentru că da, în opinia mea mai marii bisericii sunt despoți. Biserica nu știe decât să cerșească și de prea puține ori să ajute. Nu zic, există și preoți jos pălăria… însă aceștia sunt prea puțini în comparație cu restul.

Cum aș putea să cred într-o Biserică în care Papa este plin de aur și tot felul de neprețuite, iar Patriarhii noștri își cumpără mașini ultimul model? Sunt asemenea lui Smeagol, aleargă după neprețuit.

Cum aș putea să cred într-o Biserică ai cărei reprezentanți dau declarații la TV precum: ”Biserica trebuie să primească de la creștini, ea nu trebuie să dea nimic nimănui, noi doar primim pentru a le pietrui calea către rai”? WTF? Ce fac ei? Primesc banii și își îngrașe propriile burți!

Cum aș putea eu să cred într-o Biserică ce încearcă să ne impună propriile ei reguli fără un motiv anume? Eu știu de mic copil din poveștile biblice că Dumnezeu/Iisus le-a arătat oamenilor ”calea cea dreaptă” dar nu le-a impus-o niciodată ci i-a lăsat pe ei să aleagă.

Se spune că Iisus nu ne-a condamnat niciodată ci el și-a dat viața pentru noi și pentru a ne fi iertate păcatele. Cum aș putea eu astfel să cred într-o Biserică ce ne condamnă chiar și cel mai mic păcat?

Nu îmi place să merg la Biserică pentru că nu îmi place să aud babele cum își critică nurorile și nici vecinele. Nu-mi place să mă duc într-un loc în care popa să îmi spună ce și cum să fac. Însă asta nu mă face nicidecum o necredincioasă.  Cred în existența a ceva sau cineva acolo undeva în Universul ăsta mare. Cred în ceva și nu mă interesează dacă e Dumnezeu, Allah, Buda sau altul. Astea sunt doar niște nume date unei singure zeități pentru a se contrazice și a nu fi de aceeași părere. Pentru existența a ceea ce noi numim altfel sau diferit. Cred că există ceva acolo ce face cumva ca viața să existe dincolo de știință. Cred că există ceva ce dă viață la ceva ce nu ține de materie vie sau moartă. Am propria mea credință pentru că mi s-a dovedit mie că ceva acolo există. Și dacă acel ceva există nu înseamnă că Biserica are dreptate și acel ceva este ceea ce ne spune Biserica… cred că acel ceva este în funcție de fiecare în parte, se modelează după fiecare în parte. Cred că există ceva acolo ce nu vedem și poate nu vom vedea niciodată iar acel ceva există totuși prin faptul că noi avem sentimente și acel ceva este răspunsul la ceea ce știința nu are răspuns.

Ceea ce am spus mai sus, a fost o scurtă introducere, a ceea e urmează mai jos. Însă nu vă speriați… cu siguranță introducerea de mai sus este mult mai lungă decât continuarea de mai jos și asta numai pentru că faptul în sine m-a făcut să rămân oarecum fără cuvinte.

După cum spuneam în primele rânduri ăsta este unul din puținele evenimente în care eu dau pe la Biserică. Dar uite că el a venit. Vreau să menționez faptul că nu mă duc din obligație pentru ceva sau cineva. Mă duc pentru că îmi place. Da îmi place lumina lumânărilor și să privesc spre cer. E ceva deosebit în asta. Nu-mi dau seama ce, dar știu că e.

La Înviere am mers și de data aceasta la țară. Îmi place acolo. Nu e aglomerat ca în oraș.

Inevitabil însă m-am întâlnit cu tot felul de specimene, ce poartă denumirea de om, mai mult sau mai puțin cunoscute. Specimene ce vin la Biserică la Înviere pentru a sta cu cineva și a nu se plictisi acasă. Citez: ” Hai dracu de aici că nu mai suport! Hai să plecăm! Doamne nu e nimeni cu care să stai pe aici! Ce plictisitor! Mai plictisitor ca acasă!”. Menționez că cele anterior citate nu mi-au fost adresate mie ci unei alte tipe prezente pe acolo. Deci da, de asta vin ele la Înviere… să stea cu cineva. Bineînțeles că nu m-am putut abține și am râs, ironic!

Tot inevitabil am primit la naștere puterea de a vedea. Și având eu puterea asta fascinantă am observat cu vărumiu o tipă ce se bălăngănea pe niște tocuri imense pe un drum mai mult pietruit decât asfaltat, gata-gata să se rupă în mii și mii de bucățele. M-am închinat și am râs din nou. Adică ce altceva ai putea să faci, dacă nu să râzi?

Curtea Bisericii. Un loc nu foarte mic dar nici foarte mare, pavat frumos și presărat cu iarbă. Ca și în anii trecuți ne ducem în același loc unde pare că vezi tot și nimic. Însă cu siguranță vezi cerul.Tot cerul cu toate stelele. Din când în când, de la oboseală, ochii îmi mai alunecau din cer pe Pământ și deodată am observat fix în fața mea 2 tipe. Arătau bine, nu zic nu, urcate pe niște tocuri cu zecile de centimetri. Arătau chiar trăsnet cu tocurile lor leopard, pantaloni mulați de un verde strident și un sacou de-un galben țipător. Awesome indeed! Mi-a plăcut însă cum se clătinau săracele prin iarbă și cum tocurile li se înfigeau în Pământ și cum dramatizau, toate, nenorocirea precedentă.

M-am dus la Înviere și-am văzut parada modei mai ales la Mănăstirea Tismana (loc istoric, unde Tudor Vladimirescu și-a adunat și instruit ”armata”). Haine de haine, tocuri de tocuri, fuste mini de fuste mini. Dar adevărat… ce-i frumos și lu Dumnezeu îi place, mai ales în casa lui!  Am vrut să le fac niște poze, dar mi se șoptea din spate: ”Nu face asta.. măcar azi nu fii și tu rea! Măcar azi uită de imperfecțiune!”. Și-am sfârșit prin a nu face poze.. deci nu vă pot bucura și pe voi cu frumusețea nopții de Înviere. Îmi pare chiar rău. Sper să mă iertați cu toții pentru asta!

M-am dus la Înviere ca să o aud pe X cum o bârfește pe Y și pe Z cât de infidel îi e soțul și pe W cât de tare e nu știu ce ultimă chestie încercată de ea. Pe A cum își contrazice amicul și pe B cum își ceartă bietul copil că era atent mai mult la slujbă și la cer decât la el.

Pentru asta să mă duc eu la Biserică? Nu mulțumesc. Eu mă înțeleg mai bine cu acel Dumnezeu de acasă sau de oriunde altundeva! Apreciez însă Biserica pentru picturile ei și pentru măreție, din punct de vedere arhitectural.

Spunea un preot cu capul pe umeri, sau cel puțin eu așa îl consider, că nu contează unde îți manifestezi credința.. important e să o ai mereu cu tine. Iar eu o am, pentru că după cum bine v-am spus cred în existența a ceva acolo undeva. Tot el spunea că a avea credință nu înseamnă a te duce la Biserică sau a crede în popi ori a face ce spun ori ce fac popii. Nu. Credința înseamnă să crezi într-o forță lăuntrică ce ție îți dă putere și te motivează să reușești în viață. Credința e atunci când nu-ți pierzi speranța în tine, pentru că speranța din tine pierdută nu ți-o mai poate reda nimeni. Credința e atunci când ai încredere să vorbești deschis cu tine și să-ți găsești răspunsuri la propriile întrebări.

Eu cred că a avut dreptate. Nu știu ce credeți voi, dar tare aș vrea să aflu . Deci aștept răspunsurile voastre la această întrebare: Voi credeți că a avut dreptate?  Bine.. asta dacă ați ajuns până aici și ați parcurs textul în întregime. Cu siguranță nu mulți au ajuns, dar câțiva tot sunteți. Și bineînțeles sunt curioasă cum au fost Sărbătorile Pascale pe la voi! Așa că… lăsați un comentariu cu răspuns la aceste două mici întrebări.

P.S. FOARTE IMPORTANT: Dacă am folosit peste tot Biserică cu B MARE, este pentru a-mi spăla totuși păcatul de a nu crede în ea și de a-i venera cumva măreția.

P.S. 2: Da, sunt ironică!

P.S. 3: Ca să nu mai fie dubii, vă mărturisesc că nu critic și nu condamn pe nimeni pentru cum a venit îmbrăcat sau pentru orice altceva. Am scris fix ceea ce am văzut și mi-am spus propria părere asupra acestui lucru. PROPRIA PĂRERE!!!!! Dacă îți spui propria părere nu înseamnă că și condamni pe cineva.

***Dacă ți-a plăcut articolul și întregul blog, dă-i un like pe facebook  AICI, să fii mereu la curent și să mai afle și alții de el. Mulțam fain!***

Have a nice day,

Pishky!