100 de lucruri de făcut înainte de 18 ani

Fanta propune tinerilor o serie de lucruri, 100 mai exact sunt la număr, care ar trebui făcute înainte de 18 ani. Iar în fiecare săptămână ei vin cu o propunere nouă. O provocare nouă.

Dacă vreți să vedeți provocarea de săptămâna aceasta, vă invit să intrați pe site.

Dacă nu vreți însă a intra pe site, deși vă sfătuiesc să o faceți, deoarece veți afla mult mai multe lucruri de pe site și vă veți bucura de o serie de poze, filmulețe, provocări anterioare, premiile ce vor fi acordate, cât și să adăugați o poză drept dovadă a îndeplinirii provocării, am să vă spun eu provocarea din săptămâna aceasta: „Fă-ți un semn cu ~FREE HUGS~ și ieși pe stradă să oferi îmbrățișări!”

Fain, nu?

100 lucruri inainte de 18 ani

Sursă imagine: fanta.ro

Pentru a dovedi că ai făcut provocarea, trebuie să-ți încarci o fotografie cu tine și prietenii tăi, sau doar cu tine, făcând provocarea. Dar în grup, cu prietenii, cred că-i și mai amuzat, mai distractiv. Întotdeauna e mai distractiv să faci ceva alături de prieteni decât de unul singur, nu?

Iar apoi, după ce-ți încarci poza, poți câștiga unul din premiile puse la bătaie. Sună fain, nu? Fă provocarea și câștigă!

Mie, personal, îmi pare o chestie foarte tare. Da știu. Mulți oameni suferă și poate nu au cu ce trăi de azi pe mâine. Dar asta nu înseamnă că lumea trebuie să se oprească în loc pentru toți. Fericirea altora nu trebuie să dispară doar pentru că există și oameni triști. Până la urmă, fiecare persoană în parte are tristețile și neajunsurile ei. Și niciodată nu se va simți îndeplinită în totalitate. Depinde însă de exteriorizarea fiecăruia și de motivația de a merge înainte. Oamenii care fac diferite provocări nu trebuie blamați. Fiecare om are dreptul de a alege cum se distrează, singur, sau alături de prietenii săi. Unii oameni se distrează și se simt împliniți ajutându-i pe ceilalți, alții făcând diferite provocări trăsnite, iar alții poate citind, sau jucând diferite jocuri, ori ascultând muzică. Fiecare om are un mod diferit de a se distra. Eu doar îți arăt unul.

100 lucruri inainte de 18 ani

Sursă imagine: fanta.ro

Dacă aș fi cu 2-3 ani mai tânără și aș avea măcar cu puțin sub 18 ani, aș face cu drag unele dintre provocările celor de la Fanta. Și da, am spus unele, căci cu siguranță nu mă pot plia pe toate provocările date de ei. Unele îmi plac mai mult, altele mai puțin. Cu siguranță se găsesc însă oameni cărora să le placă fiecare provocare în parte. Tocmai de acea sunt și 100. Să se găsească oameni care să placă o parte din diversitatea acestor provocări.

Vrei și tu să te alături lor? Urmărește-i săptămână de săptămână și află provocările noi. Găsește-o pe cea potrivită ție și fă-ți o poză făcând provocarea. O înscrii pe site. O distribui pe Facebook cu vestitul #hashtag și aia e. Eu îți urez baftă și distracție plăcută!

Am nevoie de ajutor! Vreau domeniu

Sunt în dilemă. În impas. Sau cum vreți voi să-i spuneți. Sunt nehotărâtă și nu știu ce să fac. Și pentru a enșpea miliarda oară urăsc că sunt născută sub semnul Balanței, căci talerele mele nu reușesc niciodată să ajungă la un echilibru. Ele pur și simplu se înclină de la o secundă la alta, când într-o parte, când în cealaltă, fără să-mi dea posibilitatea să mă decid asupra unui lucru. Sunt o indecisă și admit acest lucru.

vreau domeniu

Sursă Imagine: democraticunderground.com

Vreau domeniu. După cum bine cred că v-ați prins și din titlu. Și pentru că sunt un copil care nu știe ce vrea mai exact, vă roagă a-i da sfaturi argumentate. Și când spun argumentate, vă rog să vă susțineți sfatul. Să mi-l argumentați și să mă faceți pe mine, copil tâmp uneori, să înțeleg de ce așa și nu invers. Eu am să vă mulțumesc în schimb pentru timpul și răbdarea acordate mie.

Iar ca să înțelegeți de unde vine dilema mea, am să vă spun în continuare posibilitățile variantelor combinate între ele, privind domeniul și subdomeniul, blogul pe care scriu acum. Așadar, să începem:

1. Nu știu ce să fac cu acest blog. Astfel există prima variantă. Păstrez și acest blog și-mi deschid și un altul pe domeniu. Dar, de aici, mai apare o problemă. Anume: Cum o să-mi separ postările? Cum să  decid care să fie scrise aici și care pe celălalt? Hmm… la cât de indecisă sunt, nu prea cred că o să-mi fie ușor în cazul în care optez pentru această posibilitate.

2. Neștiind ce să fac cu acest blog, apare și a doua variantă. Să fac redirect 301 de pe acest blog, către noul blog. Iar dacă nu știți ce înseamnă redirect 301, am să vă spun. Ei bine, cu redirect 301 îți redirecționezi toată partea de SEO către noul blog. Iar cum eu am nevoie ca PR și PA să le păstrez, acest redirect mi-ar fi tare util. Totuși, există o mică mare problemă. Partea de SEO, chiar dacă redirect-ul este făcut, nu se transferă imediat, ci la următoarele update-uri Google și MOOZ. Iar eu am nevoie de ele imediat, nu peste multe luni.

3. Și ultima variantă este: să renunț cu totul la acest blog și să mă reapuc de altul pe domeniu. Deși, această variantă, după cum vedeți este și ultima, chiar mi-ar fi ultima alegere. Parcă nu aș vrea să pierd toată munca și să dau cu piciorul acestui blog care acum este o parte din mine. Datorită lui m-am dezvoltat și am învățat destule lucruri utile mie pe viitor. Ar fi ca și când mi-aș arunca într-un tomberon propriul copil. Și nu. Nu vreau să fiu una dintre acele mame. Chiar nu vreau.

După cum vedeți, mare îmi este dilema. Am trei variante și niciuna nu pare să mă satisfacă în totalitate. Iar dacă primele două mai sunt cum mai sunt și îmi fac în felul lor cu ochiul, ultima pare să nu mă satisfacă deloc. Aș vrea să știu că am ales cea mai bună soluție atât pentru timpul meu liber, pentru propria mea persoană, cât și pentru bloguri. Aș vrea să știu că aleg varianta cu cele mai multe avantaje pentru mine, cât și pentru ceea ce voi face de aici înainte. Dacă voi aveți și alte variante pe care să mi le propuneți, le accept cu plăcere atâta timp cât sunt susținute cu argumente puternice și valide.

Acum nu mai am decât să vă mulțumesc pentru atenția acordată, cât și pentru ajutor, așteptând comentariile voastre cu sfaturi pro și contra variantelor mele, dar și cu noi variante, propuse de voi. 

Despre școlile de meserii și portofolii #2

Mai știți că vă povesteam eu acum ceva vreme, nu cu foarte mult timp în urmă, despre importanța meseriilor cât și despre importanța meseriașilor calificați în ceea ce fac? Ei bine, dacă nu mai țineți minte, pe atunci vă spuneam că ar fi bine să existe școlile de meserii, dar cu profesori bine instruiți care să-și poată instrui la rândul lor elevii. În plus, tot în acel articol spuneam că îmi doresc oameni care să fie efectiv îndrăgostiți de meseria lor, din cap până-n picioare, dedicați și cu mult chef de a face lucruri bune, de calitate și durabile. Da, știu, știu, eu și ideile mele strălucite.

scoli de meserii

Totuși, după cum spuneam și în articolul anterior, intitulat „Despre școlile de meserii și portofolii”, că din școlile de meserii nu pot ieși doar meseriași buni, din diferite motive, ori profesorii nu au știut să se plieze pe caracterul și modalitatea de înțelegere și captare a elevilor, ori elevii nu au fost făcuți pentru meseria pe care și-au ales-o, căci desigur, se mai întâmplă și din astea. Tocmai de aceea susțineam prin cuvintele articolului de atunci că ar trebui ca meseriașii să dețină un portofoliu cu recomandările și/sau reclamațiile clienților anteriori, cât și calificative date de către clienți în funcție de calitatea operațiunii, portofoliu la care noi, ceilalți clienți, să avem acces 24/24, 7/7, online, sau în alt format, în cazul în care dorim să luăm un meseriaș pentru diferite reparații, fie că este el instalator, electrician, zugrav, lăcătuș, tâmplar, sau omul care ne montează aerul condiționat. Astfel s-ar putea face o bună selecție între meseriașii de calitate și cei mediocrii, sau chiar cei care habar nu au și mai bine îți faci reparația singur, așa cum te pricepi, decât să chemi pe cineva. Fiecare client în parte ar avea în acest fel posibilitatea de a-și alege meseriașul, în funcție de propriile cerințe și doleanțe, cât și având siguranța că munca va fi de calitate și durabilă, deoarece asta ne dorim cu toții atunci când dăm banii, nu?

Și dacă vă spuneam despre acestea acum ceva vreme, acum revin să vă spun că dorința mea era deja împlinită. Există meseriași cu portofolii și testimoniale de la clienți, meseriași disponibili 24 de ore din 24 și 7 zile din 7. Am găsit pe Sfântul Net, un site care pune la dispoziție o serie de meseriași, cum ar fi: electricieni, zugravi, instalatori, tâmplari, lăcătuși, toți aceștia având portofolii disponibile, la care tu, simplu client, mai mofturos sau mai puțin mofturos, ai acces atunci când dorești ca unul din meseriașii de mai sus să-ți rezolve o anumite reparație prin casă, sau poate chiar munca de la cap la coadă, în funcție de meseria pe care o are.

Și ca să nu vă mai țin în suspans și nici să vă las să căutați pe net până găsiți, am să fiu eu un copil cuminte foc, care merită o ciocolată, lăsându-vă aici site-ul: servicii247.ro.

După cum veți vedea, este tare simplu de folosit și vă pune pe tavă o mulțime de informații despre meseriașii calificați care vă vor duce la bun sfârșit munca pentru care i-ați solicitat. Personal, chestia asta îmi pare foarte tare, utilă și de viitor. Cu toții vrem să avem acces la portofolii și să știm cu cine avem de a face. Desigur, portofolii în care doar clienții să-și lase recomandările și/sau reclamațiile, nu prieteni, rude ale acestora sau mai știu eu ce altceva, astfel încât să aibă portofolii cât mai stufoase și pline de recomandări false. Nu. Noi, clienții, vrem oameni calificați și buni în ceea ce fac și sunt recomandați.

Eh, voi ce părere aveți despre existența acestui site? EU chiar nu credeam că există așa ceva și că este doar o fantezie a mea.

Am fost provocată la Ice Bucket Challenge

ice bucket challenge

Sursă Imagine: realitatea.md

Am fost provocată la Ice Bucket Challenge. Și am acceptat provocarea. Nu pentru like-uri, nu pentru share-uri, nu pentru râsete. Treaba asta-i chiar serioasă. Și trebuie privită cu seriozitate. Treaba asta a pornit de la o problemă destul de gravă a întregii societăți. Treaba asta a pornit de la ALS (scleroză laterală amiotrofică) și se vrea că pentru ea să se găsească un leac, la fel cum s-a găsit și pentru alte boli ce în trecut erau de o gravitate maximă, iar acum sunt boli minore care se tratează cu niște pilule. Să o privim atunci ca pe ceva destul de grav și nicidecum ca pe o prostie.

Și da, știu că toată lumea are o problemă cu turnatul apei în cap. Până și eu am. Nu am în schimb nicio problemă cu provocarea în sine. Te provoc să donezi și tu aici: pt ALS. Nu pt SMURD. Nu pt altă cauză. Dacă vrei să donezi și acolo, donează. Dar nu-mi discredita provocarea mea și scopul ei. Ice Bucket Chalenge a fost creată special pentru ALS. Și la noi în țară sunt oameni bolnavi de așa ceva, iar ei pot beneficia în viitor de ceea ce americanii descoperă, la fel cum s-a întâmplat cu fiecare descoperire din medicină. A beneficiat o lume întreagă. Dacă tu vrei în schimb dă donezi doar pt SMURD, sau orice altă cauză din România și să excluzi ALS, ori să donezi pt ALS România care nu are nimic de a face cu boala ALS, creează o altă campanie. O altă provocare. Ice Bucket are un scop precis: donarea pt ALS și abia apoi către alte cauze.

Ice Bucket Challenge are însă două semnificații. Unu: donarea de bani gheață (ice bucket). Doi: O cantitate de gheață (ice bucket). Ambele au fost legate și s-a format un singur concept. Toarnă-ți apă cu gheață în cap și donează niște bani gheață bolnavilor de ALS. Și ca să vedeți că Ice Bucket nu se leagă de altceva, am să vă explic mai exact cum stă faza. S-a propus turnarea unei găleți cu apă și gheață în cap pentru a trăi pe propria noastră piele ce înseamnă spasmele musculare pe care bolnavii de ALS le au. S-au gândit că doar văzând ce înseamnă cu adevărat suferința lor, o să donăm și o să-i ajutăm pe medici să descopere un remediu pentru această boală.

Ceea ce nu am înțeles eu este: de ce trebuie, ca să-i ajutăm pe alții, să ne îmbolnăvim și noi. Căci să-ți torni apă rece cu gheață, în cap, îți poate provoca chiar moartea, și nicidecum doar o răceală severă. Corpul are o căldură destul de ridicată (36-37 de grade celsius), iar apa aia rece nu-i face bine. Totuși, pe de-o parte, aș putea spune că înțeleg. Iar asta v-am exemplificat mai sus, când v-am spus că doar prin turnarea unei găleți cu apă rece și gheață, oamenii ar conștientiza suferința celorlalți cu adevărat și ar dona. Totuși, treaba a degenerat, iar unii au considerat Ice Bucket ca fiind o altă metodă de distracție, când numai distracția nu-și avea locul și nici rostul.

Dacă tot se vrea distracție și se uită cu totul de la ce a plecat această provocare și care îi este scopul, eu propun să vă luați o cameră Gopro hero 3, care filmează la 4K, cu o rezoluție de cinema și are și carcasă subacvatică și aruncați-vă într-o piscină cu apă rece și gheață și filmați-vă. Apoi postați pe Facebook, Youtube etc. și dați provocarea și la alții.

Provocarea mea nu a fost filmată cu o cameră Gopro hero 3, care filmează la 4K, cu o rezoluție de cinema, ci cu un aparat Canon. Iar persoana care m-a filmat și a tras cadrele, merită să i se ridice o statuie pentru tăria cu care m-a suportat și a tras la cadre până când am fost în stare să nu mai râd în fața camerei. Apă în cap nu mi-am turnat. Și m-am hotărât ca nici să nu-mi torn. Am donat în schimb, iar donațiile le veți avea ca probe în filmuleț, atunci când el va fi gata, adică pe săptămâna viitoare.

Până atunci, vă las spunându-vă că Ice Buchet Challenge, conceptual vorbind, nu este o prostie, acum , că alții l-au transformat într-o prostie din dorința de a fi amuzanți și a se posta pe internet, este partea a doua.

Relativitatea timpului în București

Când pășești în București, îți dai seama că deși timpul este același, ziua are tot 24 de ore, a câte 60 de minute fiecare, cu 60 de secunde fiecare, totuși timpul trece altfel. Și problema nu este neapărat că timpul trece altfel, ci cum trece mai exact, căci, dacă ar trece mai lent, nu ar fi nicio problemă. Am avea mai mult timp să ne rezolvăm ceea ce avem de rezolvat. El, însă, trece mult prea repede. Ziua nu mai pare să aibă 24 de ore, ora nu mai pare să aibă 60 de minute, iar minutul nicidecum  de secunde. Totul parcă trece printr-un accelerator al timpului și, nici nu te-ai trezit bine din pat să te apuci de ceva, căci timpul trece pe lângă tine și se face deja noapte.  Iar odată ce ai intrat în acest ritm, ajungi să-l preiei foarte repede, dar cu greu te mai descotorosești de el. E chiar aproape imposibil să o faci. Aproape.

relativitatea timpului

Și ca să-mi înțelegeți punctul de vedere, am să vă dau și exemple, cum ar fi oamenii care aleargă efectiv pe scările rulante de la metrou, trec pe roșu, până la jumătate, dacă prima bandă are și ea roșu, ieși cu cineva din bloc, în același timp, iar tu nici nu ajungi bine la colțul blocului că el deja coboară scările la metrou. În București, oamenii trec prin timp alergând, grăbiți și agitați, fără să observe nimic din ceea ce-i înconjoară și, deși poate nu credeți, în București sunt o mulțime de locuri faine. Atâtea încât nici nu știi cu care să începi prima dată.

Tocmai de aceea, cred, Bucureștiul are și o multitudine de facilități pentru locuitorii săi. Adică din pricina faptului că bucureștenii sunt într-o alergătură continuă, fără pic de pauze, în București există atâtea firme, în diferite domenii, care ușurează munca celorlalți. Iar un exemplu ar putea fi chiar acele firme de curățenie din București, căci dacă te apuci să cauți pe Google „firme curatenie bucuresti”, ai fi uimit câte astfel de firme găsești, pe când în orașele mici, deși poate oamenii aleargă la fel de mult, iar timpul lor este relativ, numărul acestora este mult mai mic. Desigur, asta se poate datora și numărului mai mic de locuitori din alte orașe, față de București.

Firmele de curățenie, după anumite statistici, par a fi însă cele mai numeroase. Desigur, nici din alte domenii nu se lasă mai prejos, precum firmele de IT, sau firmele de beauty etc. Așadar, deși pentru noi, cei care ne folosim de serviciile lor, relativitatea timpului nu este chiar benefică, pentru ei, relativitatea timpului nostru este cel mai bun lucru care li se poate întâmpla, căci neavând noi timp să le facem, suntem nevoiți să ni le facă alții. Pam Pam.

Cuvinte despre manichiurista mea personală

Cred că v-am mai spus, cândva, că eu am propria mea manichiuristă. Și e proprie și personală în adevăratul sens al cuvântului, că-i mama din dotare. 

Da. Mama mea este și manichiurista mea. Și pedichiuristă. Și pisălog ( cuvânt care provine de la psiholog). Mama este acea persoane „tot în unul”, pentru mine. Și tocmai de aceea o iubesc.

manichiura

Sursă imagine: libertatea.ro

Să ne oprim însă la manichiurista din mama și la talentul ei pe care și-l desăvârșește sub formă de hobby pe mine, sau pe prietenele ei. Mama este genul de persoană migăloasă. Enervant de migăloasă aș putea spune. Este atentă la colțuri, la curățatul pielițelor, cât și la întreținere cât mai sănătoasă a unghiilor. Tocmai de aceea mama nu este pro punerii unghiilor false, deoarece și unghiile noastre sunt vii, respiră, iar unghiile false, pentru câteva luni, sau chiar un an, opresc respirația unghiei și o îmbolnăvesc, această pierzându-și din straturi și subțiindu-se. 

Ceea ce fac unghiile false, asupra unghiilor naturale, face și oja, dacă nu este aplicată cum trebuie. Iar de la mama am aflat care este utilitatea lacurilor și de ce nu se dă direct cu ojă pe unghie. Și ca să înțelegeți ce vreau să spun, am să vă explic puțin cum stă treaba cu oja dată direct pe unghie. Oja, conține un set de chimicale și de agenți care distrug unghia și, dacă o țineți mai mult timp, după ce curățați unghia cu acetonă, observați cum unghia a căpătat nuanțe ale culorii respective. Ei bine, acest fapt dăunează sănătății unghiei, ajungând încetul cu încetul să o distrugă. Tocmai de aceea, pentru a evita distrugerea unghiei și a o menține sănătoasă, înainte de aplicarea ojei pe unghie, se aplică un strat protector de lac (care acum se găsește în mai multe nuanțe, pentru a accentua culoarea ulterioară a unghiei), iar abia apoi oja, în două straturi, pentru a-și definitiva nuanța și a ține mai mult.

Și dacă vă întrebați ce lacuri folosește mama, ei bine ea folosește lacuri OPI, căci, în opinia ei, sunt cele mai bune și nu lasă oja să treacă spre unghie, ajutând și la durata acesteia pe unghie (adică nu se jupuiește/sare oja de pe unghie foarte repede). Mama nu recomandă însă lacurile nuanțate, iar aici vorbim de lacul care să de primul, la bază, ci ea recomandă lacurile incolore, apoi cele nuanțate și ulterior oja.

Maică-mea, adică manichiurista mea proprie și personală, este atât de pasionată de chestia asta, încât, acum ceva timp, a făcut chiar și niște cursuri de manichiuristă, pentru a învăța noi tehnici și modalități, cât și despre menținerea sănătății unghiilor. Iar apoi, își etalează talentul pe unghiile cui apucă. Și pot spune că o face foarte bine. Este o persoană inventivă și dedicată hobby-ului ei, atunci când îl practică.

Iar voi, dacă sunteți adepte ale manichiurilor dese, așa cum sunt și eu, vă recomand să acordați o atenție maximă și unghiilor voastre, la fel cum acordați dinților și oricărei alte părți a corpului vostru. Mențineți-vă corpul sănătos în întregime, nu pe părți sau chiar deloc.

Poveste de seară

În seara asta am să vă las să citiți o poveste, că tare mult timp a mai trecut de când n-am mai lăsat poveștile să-mi invadeze blogul. Începusem blogul ăsta cu povești. Sau cu realități spuse sub forma unor povești, iar ușor, ușor, am început să-mi schimb stilul. Acum revin din nou la el și vă las o poveste.

poveste mireasa

Am fost în weekend la Severin să o cunosc pe mama iubitei mele. Iubita mea, Valentina, a ținut să îi cunosc mama de când am început să ne întâlnim. În sfârșit, la aproape 3 luni de când ne știm, am reușit să mă eliberez de la serviciu și să pot pleca cu Valentina, la viitoarea mamă soacră.

Drumul nu a fost lipsit de peripeții, întrucât Valentina a ținut să conducă mașina ei, un Renault de 7 ani ale cărui cauciucuri n-au fost schimbate niciodată. Deh, femeile și mașinile, baba și mitraliera! La intrarea în Râmnicu Vâlcea am dat de un set de sensuri giratorii în lanț- vreo 4- la care frânatul a fost cu emoții, pentru că cauciucurile erau de tip sanie, de abia se mai vedeau șanțurile.

Am oprit la un restaurant, acolo unde mănâncă și jucătoarele de handball, din Râmnicu Vâlcea și este mâncarea foarte bună. Ce mi-a plăcut mereu acolo este că e foarte curat, inclusiv la baie, unde lavoarele Sanotechnik străluceau incredibil, de fiecare dată.

Am ajuns la Severin spre seară, căci ne-am și plimbat pe jos prin Râmnicu Vâlcea. Am găsit-o pe viitoarea mamă soacră pregătită, cu masa pusă. Deși era cam cald, ne-a așteptat cu sarmalele aburinde și ciorbă de legume, precum și cu ciolan cu fasole. Toate au fost foarte gustoase: Deși nu am putut manca pentru ca eram plin, am gustat.

Apoi mama ei a încercat să mă chestioneze despre intențiile mele cu Valentina. Deși știa deja de la ea că ea m-a cerut și nu invers, a fost mirată să vadă că am și acceptat. Chiar dacă ne cunoaștem de 3 luni, am senzația că ea este perechea mea.

Am fost și prin Craiova să vedem hotelul unde Valentina vrea să avem petrecerea pentru nuntă. Când eram acolo, Valentina mi-a povestit de cum își imaginează că va fi nunta, rochia ei și cum își dorește să poarte voalul.

Eu sper să nu ne grăbim așa de tare, căci nu mă gândesc că m-aș putea gândi la mine maturizându-mă înainte să mai treacă câțiva ani. Este totuși un salt mare și chiar dacă cred că Valentina este aleasa, îmi este teama de ce ne-ar putea rezerva viitorul. Și mi se pare puțin cam devreme să ne gândim la asta, la doar 3 luni de când ne-am cunoscut, chiar dacă ne potrivim.

poveste mireasaȘi am încălecat pe-o șa și v-am spus povestea așa. Pam Pam.

Spune NU tratamentelor luate după ureche!!!

Da. Spune și tu NU tratamentelor luate după ureche. Nu toate fac bine. Iar dacă fac bine, este doar o foarte mare coincidență. Da. O mare coincidență. De cele mai multe ori, tratamentele astea, luate după ureche fac bine într-o parte și rău în cealaltă. Sau fac rău peste tot, căci depinde foarte mult de compatibilitatea substanțelor medicamentului, cu propriul tău organism. Unele substanțe nu sunt agreate de organismul tău așa cum ți-ai dori, pentru că fie ești alergic, fie ai alte probleme iar aceste medicamente sunt contraindicate ție. Dar tu nu ai cum să știi asta dacă nu te duci la un doctor. Iar apoi, tot doctorii sunt proști că tu, om cu capul pe umeri, te-ai tratat după ureche.

tratament dupa ureche

Sursă Imagine: Google Images

Aud, din păcate, multă lume, în jurul meu, care spune: „Aaaa… am auzit eu de un medicament la televizor… o să-l încerc pe ăla să văd dacă merge”, sau: „Aaaa… o cunoștință a încercat tratamentul ăla, la ea a funcționat, o să îl încerc și eu, poate funcționează și la mine, sau: „Am citit eu undeva că anumite chestii fac bine organismului, o să încerc și eu…” bla bla blaaaaa. Ei bine nu, oameni buni. Nu. Nu. Nu. Și iarăși NU! Dacă ai auzit de un medicament la televizor, nu înseamnă că „merge” și la tine. De fapt. El chiar stă pe loc. N-are picioare, sau ceva de genul. El acționează, într-un fel sau altul, depinde de propriul tău organism. Dacă ai auzit că un medicament, sau un tratament, a funcționat pe o cunoștință, nu înseamnă că are aceleași efecte și la tine. Iar dacă ai citit în nu știu ce reviste, de tratamente miraculoase și vindecătoare, ei bine află că nu, nu o să te vindece și nici nu o să te ajute. 

Atunci când iei un medicament, de obicei prescris de doctor, este pentru că el știe, sau ar trebui să știe, medicamentele ale căror substanțe nu îți provocă alergii și ale căror substanțe sunt acceptate de organismul tău, ajutându-l să se apere. Căci, practic, cât și teoretic, asta fac medicamentele. Îți ajută organismul să se apare și să distrugă tot ceea ce îi face rău. Iar ca să îți dai seama de asta, nu trebui să fii doctor, student la medicină, sau să ai studii la Sorbona. Ci doar să gândești, căci știi tu, nu toate medicamentele sunt acceptate de organismul tău, iar pentru a știi care sunt și care nu, ai nevoie de niște analize. Și de un doctor bun care să știe să le interpreteze, iar apoi să-ți prescrie medicamentele potrivite.

Am auzit recent, despre cum cineva se plângea de un tratament de hemoroizi, care se presupunea că trebuia să-i vindece rapid, ba chiar instantaneu. Tratament hemoroizi. Hmmm. Hemoroizii, în niciun caz, nu se vindecă rapid și instantaneu. Există, într-adevăr, datorită evoluției medicinei, diferite creme care înlătură durerea și, încet, încet, chiar duc la dispariția hemoroizilor, dar nu totală, căci crema trebui folosită și după vindecare, pentru a nu recidiva.  Dar nu se vindecă rapid. Ci este un întreg proces care necesită timp, căci acele creme acționează pe parcurs și nicidecum imediat. De fapt, încă nu sunt descoperite medicamente care să aibă un efect imediat, iar problema să dispară instantaneu. Și că tot vorbeam despre cum se plângea persoana, ei bine, tratamentul ăla i-a provocat reacții alergice.. și.. și.. și… în loc să ia durerea, ea a fost și mai mare. Pam Pam.

Deci, dragii mei cititori, dacă vreți să nu aveți probleme, reacții adverse privind anumite medicamente și tratamente, eu vă sfătuiesc să consultați un medic, sau mai mulți, iar apoi să luați medicamentele potrivite. Fiecare organism în parte e diferit, așadar nici medicamentele nu acționează la fel, în fiecare organism.

Iar, dacă vreți o viață sănătoasă, asta nu constă în tratamente miraculoase luate după ureche. Ea constă într-o alimentație sănătoasă, o viață sănătoase, cumpătate și mult sport. Da. Astea duc la un organism puternic care să nu aibă nevoie de medicamente și medici. Așa că: Mănâncă sănătos, odihnește-te destul și fă mult sport!!!

viata sanatoasa

Sursă imagine: Google Images

România mea… inegalabilă!

Da. Pentru mine, România, este inegalabilă. Iar despre Inegalabila Românie, aici, pe blog, am mai vorbit. Și voi mai vorbi, căci locurile ei sunt infinit de frumoase și minunate, indiferent de cum bate vântul politic, din ce direcție și când. România e frumoasă mereu, iar frumusețile ei sunt naturale, nu neapărat pentru că s-a amenajat ceva anume. însă, România este o combinație armonioasă între frumusețile ei naturale și cele făcute de mâna omului, iar asta… ei bine asta cred că o face inegalabilă.

Și pentru a demonstra asta, cu dovezi clare și concrete, sunteți invitați să urcați pe site-ul „Inegalabila Românie”, poze care să ateste frumusețile naturale și artificiale ale propriei noastre țări. Să-i arătăm și noi, ei, cât de mândri suntem cu ceea ce ea oferă privirii noastre.

Dacă m-ar întreba cineva, exact în momentul ăsta, ce face România să fie inegalabilă pentru mine, aș răspunde simplu și rapid, fără să stau prea mult pe gânduri: muntele.

ranca

Sursă Imagine: arhivă proprie

Da. Muntele. Iar poza de mai sus, reprezintă, în viziunea mea, una din cele mai frumoase creste, văzute din Rânca, stațiunea montană din apropierea Târgu-Jiului, județul Gorj. Îmi place să privesc muntele sub fiecare răsărit de soare, sub fiecare apus, când luna și stelele domnesc deasupra-i. De pe vârf de munte, Universul pare mai frumos, stelele și luna par că pot fi atinse, iar razele soarelui sunt mai calde și mai blânde. Din vârf de munte, lumea asta mare ș rea, pare mică și bună. Din vârf de munte, lumea pare un glob armonios de imperfecțiuni, imperfecțiuni ce ne fac speciali, împreună cu lumea noastră.

Muntele e locul unde visele mele prind aripi. Locul în care mă relaxez. Locul în care sunt, cu adevărat, fără măști și secrete, eu, căci muntele, dacă-l iubești și ești prietenos cu el, îți răspunde cu aceleași sentimente și îmbrățișări călduroase.

Apoi, dacă m-ar întreba cineva care ar fi cel de-al doilea loc care face ca România să fie inegalabilă pentru mine, aș spune Târgu-Jiu. Locul ăsta are ceva special, pe lângă cultura și numele lui Brâncuși, care-i apasă greu pe umeri. Locul ăsta are o energie și o frumusețe aparte. 

Cu ceva timp în urmă, nu foarte demult, abia așteptam să-i părăsesc meleagurile. Acum,acum lucrurile stau altfel. De fiecare dată când sunt departe de el, îmi doresc să mă întorc pe meleagurile lui, printre oamenii lui și să privesc muntele, căci muntele nu-mi pare de nicăieri mai frumos, cum îmi pare privit de pe podul Jiului.

raul jiu

Sursă Imagine: arhivă proprie

Apoi, apoi axa lui Brâncuși cred că face orașu ăsta să fie cu adevărat special, căci, se spune că dacă te plimbi pe axa lui Brâncuși, de la „Masa Tăcerii”, pe „Aleea Scaunelor”, treci prin „Poarta Sărutului” și te îndrepți pe „Calea Eroilor”, către „Coloana Infinitului”, dus-întors, prin trup îți trece o energie benefică corpului Se spune că axa asta, poziționată exact așa, are proprietăți benefice. Sinceră să fiu, nu aș putea nici afirma, dar nici infirma cele de mai sus, căci, plimbându-te pe axă, capeți o stare de bine, dar asta poate fi și datorită frumuseților arhitecturale și sculpturilor lui Brâncuși.

Cel mai mult, îmi place „Coloana Infinitului”. Ea mă face să simt o stare aparte. Privesc spre ea, în vârful ei și îmi pare că atinge cerul. Iar în locul acela, unde se află limita dintre ea și cer, îmi pare că toate visele sunt posibile, că irealizabilul devine brusc realizabil, locul în care perfecțiunea există nu doar ca un concept, ci ca o stare efectivă.

coloana infinitului

Sursă imagine: arhivă proprie

Iar apoi vin restul operelor lui Brâncuși, opere care ar trebui să se afle pe lista oricărui român și străin, la „Locuri de văzut cel puțin o dată în viață”, căci sculpturile acestea sunt cu adevărat impunătoare și lasă o urmă adâncă în sufletul fiecărui privitor. O urmă adâncă de fericire, bineînțeles.

Apoi, din Târgu-Jiu, mi-aș lua lumea-n cap și aș pleca în toată țara. Aș traversa Muntenia și aș ajunge-n Dobrogea, să privesc valurile mării și să-i simt briza, aș urca în Moldova și m-aș umple cu toată istoria ei, aș traversa Bucovina și Maramureșul, aș coborî în Banat, apoi m-aș duce în Transilvania și i-aș vizita minunatele cetăți și castele, iar apoi m-aș întoarce în Oltenia mea, la Tudor Vladimirescu, la Ecaterina Teodoroiu, la Arghezi și la Brâncuși.

Aș vizita toate locurile din țara asta și aș spune lumii întregi cât de frumoasă e, căci tocmai frumusețea ei o face inegalabilă atât printre români, cât și printre străini. 

Pentru tine de ce este România inegalabilă?

 

 

Cadouri perfecte, cadouri inspirate

Se spune că a miza pe clasic, înseamnă să te salvezi din orice situație. Și, dacă asta se reflectă asupra alegerii unui cadou, ideile clasice ar putea fi șansa ta de a bifa misiunea ce trebuia să o faci. Dar, tu iți dorești ceva mai mult decât o explorare a listei de cadouri; tu cauți originalitate, acel ceva unic care să uimească.

Un cadou perfect este greu de definit. Unde mai pui că ține de fiecare în parte cum reacționează și cum îmbrățișează o anumita idee. Însă, cert este că a ținti spre ceea ce înseamnă un cadou deosebit, este șansa ta de a fi mai presus, de a aduce o notă aparte. Dar despre ce să fie acel cadou perfect?

Lista de opțiuni se împarte, de obicei, în funcție de caz. Ea definește ceea ce trăiești acum, de la nevoia de a achiziționa un cadou pentru părinți, rude, iubite sau iubiți; în funcție de gradul de implicare vine și alegerea făcută și, asta nu pentru că un apropiat iți va ierta poate nesăbuința de a pune accent pe un stil prea îndrăzneț, ci pentru că totul va fi special în ceea ce vei alege. Pretențiile cele mai mari sunt la categoria partenerului, când el, sau ea, așteaptă un cadou deosebit de fiecare dată. Și intenția ta este cu atât mai mare, țintind la categoria de cadouri cum rar se pot găsi.

cadou perfect

Stil aventură. Zborul cu parapanta, bungee jumping, tiroliană sau parașuta, sunt nebunii ale celor care doresc să simtă adrenalina pură. Au șansă cu un cadou ce implica astfel de activități. Însă, la o astfel de listă se adaugă și cadouri pentru cei care iubesc sportul, sau poate și pentru cei care doresc un stil de competiție, astfel că o partida de golf sau lecțiile de echitație sunt cele care fac cu ochiul.

Romanticul și încântarea. Masaje, weekend de tip escapada în doi, cină romantică, sunt un răsfăț pentru persoana iubită, cadouri ce se pot alege spre încântarea celui care le va primi. Este un cadou ideal și pentru faptul că implică ambii parteneri, deci bucuria va fi la dublu, iar răsfățul de asemenea. Pe principiul ce îmi doresc mie să ți se întâmple și ție, această urare se însoțește. clar, cu un cadou pe măsură.

Activități diverse. Pentru iubitorii de vinuri, o sesiune a degustărilor ar suna ideal. Pentru cei avizi să învețe  mereu ceva nou, există o listă lungă a cursurilor ce se pot urma, workshop-uri creative, utile, care să stârnească curiozitatea, sau să aprofundeze anumite cunoștințe; explorează lumile ce nu le-ai cunoscut până acum, sau convinge-te că pasiunile și hobby-urile tale sunt bine alese.

Îți mulțumesc. Ca o formă de a spune „îți mulțumesc” că exiști, că ești parte din viața mea, că ești tu și eu am parte de prezența și iubirea ta, cadoul oferit este expresia ce nu are nevoie de cuvinte. Este respectul, aprecierea față de cei care te înconjoară și îți umplu viața de fericire; alege cadoul ideal pentru un om special!

Despre școlile de meserii și portofolii

Nu știu cum să încep acest articol. Nici măcar un titlu nu are. Cert e că vreau ca în articolul ăsta să spun mai multe lucruri și că al meu creieraș nu se oprește din a-și aprinde beculețul la fiecare idee în parte.

scoli de meserii

1. Am reușit să-i dau un titlu articolului.
2. Susțin școlile de meserii.
3. Fiecare meseriaș, angajat, lucrător, ar trebui să aibă un portofoliu.

Dacă cu punctul unu, sunteți, cred, lămuriți, propun să trecem peste el, direct la punctul 2.

Da. Susțin școlile de meserii. Dar, susțin școlile de meserii, atâta timp cât există profesori capabili și doritori de a-și învăța ucenicii, nu doar care să ia un salariu pentru simplu fapt că au un titlu de profesor, cum fac majoritatea profesorilor de la școlile de profil teoretic.Eu, spre exemplu, în liceu, am avut mulți profesori care veneau doar să-și plimbe catalogul de la cancelarie la clasă și atât. Mâncau, sincer, o pâine degeaba. Și mai respirau și aerul. Tot degeaba.

Din școlile de meserii, ar ieși mulți oameni care să știe să facă ceva. Să știe concret să facă ceva. Cândva, când profesorii din școlile de meserii se ocupau cu adevărat, iar școlile astea încă existau, în fiecare an țara avea noi strungari, electricieni, tâmplari, mecanici etc., buni. Foarte buni. Oameni care mai știu meserie chiar și în ziua de azi.

Mereu au existat oameni pasionați de ceva anume. Spre exemplu, au existat și există oameni pasionați de tot ceea ce înseamnă domeniul electricității. Iar un bun electrician nu poți ieși dintr-un liceu teoretic. Dintr-un liceu teoretic, dintr-o clasă anume, de 30 de elevi, 20 din 30, dacă nu chiar 25, habar nu au cu ce se mănâncă ceea ce au făcut în liceu. 20 din 30 ies cu la fel de multe cunoștințe, despre informatică spre exemplu, cum au intrat. Adică mai nimic. 20 din 30 nu știu să scrie, după 4 ani de liceu teoretic pe profil de info intensiv, nu știu să rezolve cea mai banală problemă în C++. Pe când, într-o școală de meserii 20, sau 25, din 30, ar știi pe bune meserie. Să facă ceva util în societate, căci facultatea nu mai reprezintă ceva util. Există sute de oameni, dacă nu chiar mii, cu o facultate terminată, dar care nu știu, de asemenea, cu se se mănâncă. 

Un liceu teoretic și o facultate, nu garantează succesul în viață dacă nu știi, cu adevărat, cu ce se mănâncă. Sau dacă tati cu mami nu au conturi grosolane prin bancă și averi colosale.

Desigur, ați putea spune… și o spun chiar și eu, că nici o școală de meserii nu garantează meseriași buni, atâta timp cât respectivii nu știu cu ce se mănâncă meseria respectivă, iar profesorii îi trec de la un an la altul fără a-i învăța ceva și fără a le păsa nici de viitorul lor, nici de viitoarele noastre probleme în caz că dăm peste acei oameni.

Tocmai de aceea apare credința mea în punctul 3 (ăla de mai sus). Cred că, fiecare meseriaș, angajat, sau ce o fi el, ar trebui să aibă un portofoliu. Un portofoliu la care, noi, clienții, să avem acces, online, sau cum o fi, și să-i vedem atât aptitudinile cât și recomandările celorlalți clienți, notele pe care aceștia le-au oferit în urma presării muncii sale. Fiecare client ar trebui să poată nota meseriașul, sau ce o fi el, astfel încât să se poată face o selecție între meseriașii de calitate și cei mediocrii.

Spre exemplu, să luăm un electrician. Cu toții ne-am dori să fie un electrician nonstop la dispoziția noastră. Adică, atunci când avem nevoie de unul, să-l putem chema. Iar fiecare firmă în parte ar trebui să aibă portofoliile electricienilor, disponibili în momentul respectiv, cu performanțele fiecăruia și gradul de pricepere în urma notării clienților anteriori, astfel ca eu, client nou, să-l pot alege pe unul dintre cei mai buni, căci cu toții vrem să avem parte de muncă de calitate și nicidecum de improvizații sau mai știu eu ce alte bazaconii.

Da. Cred că asta ar fi util tuturor celor care vrem muncă de calitate. Asta ne-ar scăpa de multe probleme. Dar, bineînțeles, notele și recomandările acelea ar trebui să fie făcute doar de către clienți și să fie pe bune.

Voi ce părere aveți despre ideea mea?

Lumea asta mare-i toată o afacere!

Nu știu cât de mult am să scriu de data asta, aici. Aș vrea să scriu mai multe despre asta, cândva. Într-o altă zi cu soare, dar mai puțin moleșitoare.

Lumea asta mare-i toată o afacere, căci altfel n-ar supraviețui. S-ar prăbuși undeva, în străfundurile Universului. Iar noi n-am mai exista. Ne-am prăbuși o dată cu ea.

afaceri romania

Sursă Imagine: earthtimes.org

Avem o țară tare frumoasă, după cum o prezentam și aici. Plină de locuri frumoase. Plină de oameni frumoși. Plină de povești. Plină de cultură. O Românie care, însă, pare a se duce pe apele tuturor râurilor ce o străbat. O Românie care pare să se prăbușească social, cultural și economic. O Românie în care oamenii mor pe capete. Mor de foame. Mor. De fapt, dacă am analiza profund, asta-i situația la nivel mondial, nu doar în țara noastră.

Totuși, deși cele mai sus menționate sunt valabile, în țara asta, afacerile de tot felul, merg.  Și merg chiar bine, având în vedere că avem atâția români în top 300 mondial ca venituri și averi. Merg afacerile imobiliare, merg cele cu sănătatea, merg toate. Noi însă… noi suntem muritori de foame.

Spre exemplu, eu, personal, cunosc persoane care o duc foarte bine din afacerile imobiliare și care, susțin sus și tare, că afacerile astea nu merg. Spre exemplu, persoanele astea, cumpără, spre exemplu, apartamente noi in Iasi, București, Cluj, Constanța, Timișoara și alte orașe, ca mai apoi să le dea spre închiriere. Iar din asta se câștigă tare bine. Atât de bine încât să-ți permiți trei concedii pe an în diferite colțuri ale lumii.

Eu încă mă întreb dacă o ducem sau nu, bine, în lumea asta plină de afaceri. Dacă evoluăm sau nu. Iar de evoluat, evoluăm. Păcat că toate beneficiile se duc în buzunarele celor care nu trebuie. În locuri în care nu ar trebui să fie. Evoluția ar trebui să fie generală și să sclipească deasupra fiecărui locuitor al acestei țări.

Și, pentru că nu mi am, deocamdată, nimic de spus, iar o carte mă așteaptă să o termin, mă simt nevoită să vă las și să revin mai pe seară.

Parte din design, utile si eleganță – colecția de uși de la TGG

Dacă mi-am căutat zugrav, să-mi zugrăvesc camera, acum îmi caut ușă. Că na, orice cameră care arată ca nouă, are nevoie de ușă nouă, nu? Și dacă tot se schimbă o ușă, de ce să nu le schimbăm la toată casa, nu?

Off… până și ușile sunt complicate și au atâtea și atâtea criterii pe baza cărora să le alegi!

usa de lemn

Sursă Imagine: TGG.ro

Alegerea ușilor de orice fel, reprezintă, clar, un test estetic, pentru că ai nevoie să se încadreze în decor, pentru că trebuie să se completeze perfect cu mobila casei și, nu în cele din urmă, să fie reprezentative pentru stilul ce definește o construcție anume. Gama de uși este diversă, tocmai din nevoia de a atinge orice nivel de dorințe.

Dacă ai nevoie de usi de lemn, cu siguranță că TGG.ro va fi o sursă viabilă pentru tine. Ai parte nu numai de calitate, ci și de ceea ce înseamnă o atenție deosebită pentru stil și design. Fie vorba de interior, sau exterior, există stiluri și tipuri pentru orice ai avea nevoie.

Atingând pragul de funcționalitate și practicul situației, în primă fază, ușile din lemn sunt  o investiție justificată și rezonabilă. Spre exemplu, ușile de exterior sunt realizate din stejar triplustratificat și, așa cum era de așteptat, sunt masive pentru a fi nu numai impunătoare, însă și rezistente. Să nu uităm că ușile de exterior pot fi supuse unor condiții de mediu care să le afecteze calitatea în timp, deci au nevoie clar de o „formulă magica”, care să te scutească de astfel de griji. Când vine vorba de cele de interior, acestea sunt realizate din stejar sau din lemn de tei, stratificat de finisaje diferite. Și acest tip uși, reprezintă unul de o înaltă calitate, tocmai pentru ca investiția să nu se repete prea curând și, dacă asta se va întâmpla, să fie vorba doar de preferințele de stil ale fiecărei persoane în parte, nu pentru că ușile sunt deteriorate.

Când vine vorba de partea de design, nu numai gustul pur și simplu ca preferință, însă creativitatea și stilul unic, sunt aspecte care deosebesc ușile din lemn, de la TGG.ro, de celelalte, din aceeași clasă. Fie simple, fie completate de sticlă cu accent pe design, fiecare ușă impune o altă și altă poveste. Spre exemplu, ușile camerelor ar putea permite lumina să pătrundă și într-un living, astfel geamul ușilor se poate dovedi a fi și practic, până la urmă. Fie cel de tip ornament, fie cel simplu, sau personalizat tine, de asemenea, dă o notă de eleganță.

O casă de orice fel, care este dotată cu uși din lemn, este o casa umanizată, o casa caldă care îți induce ideea de cămin primitor. Reprezintă un stil clasic, căci moda ușilor din lemn datează din vremuri vechi, însă acest trend se reinventează de fiecare dată. Alege ușile în orice nuanță dorită, de la nuc la tek, wenge elegant, cireșul cald sau mahonul; fiecare în parte iți poate oferi fie o notă de contrast și implicit un aspect deosebit, fie o completare de stil care să contureze casa ta ca fiind una completă și complexă.

Din fericire, am ajuns să cunoaștem și alte orizonturi și să oferim ușilor de interior, sau exterior, și o altă încărcătură, dincolo de partea lor practică. Uși vei vedea în orice casă, în orice apartament, însă nu ca ale tale, unice și impresionante, care să te definească!

Și totuși.. ce-aș putea alege oare?

usi de lemn

Astăzi vreau să fiu din nou copil

Cu toții, cred, ne-am confruntat cu o problemă când eram mici! Iar aia e dorința noastră de a crește mari, cât mai repede. Da. Știu că poate nu vă spun nimic nou. Dar este o problemă pe care eu vreau să o aștern aici.

Când eram mică (și Dumnezeule.. am folosit replica asta pe blog, de atâtea ori, încât și mie, acum, îmi pare clișeică), mi-am dorit din suflet să mă fac mare. Să devin independentă. Să nu-mi mai spună nimeni ce să fac. Să am proprii mei bani și să pot face tot ce-mi trece prin cap cu ei, după bunul meu plac. Îmi doream să părăsesc odată patul ăla din lemn, știți voi… precum sunt acele paturi pentru copii din lemn. Îmi doream un pat mare, cum aveau părinții mei. Îmi doream să fiu și eu ca ei. Dar nu.. nu aveam parte decât de unul cum este cel de mai jos.

paturi copii din lemn

Sursă Imagine: babyplus.ro

Deseori, mă imaginam că deja sunt la școală și învăț precum toți ceilalți copii de pe strada mea o făceau deja. Mă întristam când îi vedeam că la prânz se întorceau de la școală, în timp ce eu stătusem acasă. Voiam și eu, să fiu ca ei, cu teme, cu ghiozdan, cu multe cărți și caiete. Așa că mă prefăceam, când eram la țară, că scriu și-mi fac temele pentru școală.

Și apoi? Apoi am ajuns la școală. Și a fost coșmarul vieții mele. Și abia așteptam să ajung acasă. Și nu înțelegeam de ce mi-am dorit atât de mult să ajung acolo. Și, mai ales, de ce nu era cum mă așteptasem eu. Adică o lume roz cu unicorni și steluțe aurii.

Acum, după ce am terminat un liceu și doisprezece ani din viața mea au trecut prin băncile școlii, îmi doresc să fiu din nou copil. Să mă întorc la pătuțul meu de lemn, deși acum aș vrea să am și eu un pat pentru copii cum sunt acele paturi pentru copii pliabile, sau paturi pentru copii transformabile. Că na. Lumea s-a modernizat, așa că și confortul copilașilor se modernizează. Da. Îmi doresc să mă oblige mama să dorm după-masa, să mă adoarmă bunica, că na.. atunci când eram mică, mă puneau, cică, să le adorm. Iar eu, copil cuminte, le adormeam și îmi vedeam de treburile mele de zi cu zi, adică de joacă. Bine, de cele mai multe ori, când bunica îmi zicea: „Hai mamă să mă adormi” și spera să adorm eu, era fix așa cum zicea. O adormeam pe bunica. Și apoi, spre disperarea mamei, mă duceam victorioasă la ea și îi spuneam: „Mamiii, mamiii, mamiii, am adormit-o pe bunicaparty!!!!!”. Îmi doresc să mi se spună ce să fac și să nu fiu nevoită să iau decizii și să am responsabilități. Ahhh… ahhh, cât îmi doresc să fiu din nou copil!

copilarie

Sursă Imagine: geaninalisandru.wordpress.com

Și știți ce mă mâhnește cel mai tare, în ziua de azi, pe lângă faptul că nu mai pot fi din nou copil? Faptul că, azi, copiii nu mai știu să fie copii. Absolut deloc. Azi, copiii încearcă să invoce o maturitate precoce. Și uită de jocurile specifice lor și de puritatea de care ar trebui să dea dovadă, deși, mai târziu, când vor începe să cunoască și picăturile negre din lume, realitatea ei, nu doar albul și perfecțiunea cu care au fost obișnuiți, puritatea lor oricum va fi întinată, schimbată, transformată. Iar eu, personal, nu înțeleg de ce părinții nu-și mai educă copiii în stilul pur, copilăresc și frumos în care ei au fost educați? De ce-și lasă copiii să se maturizeze precoce, astfel încât, de la 6-7 ani, să fie deja niște adolescenți?

Poate mă lămuriți voi!

Tata e pe barba lui!

Deși nu am barbă și nu știu ce înseamnă să fiu #pebarbamea, am să scriu despre cum este scumpul de taică-miu pe barba lui. Totuși, chiar și noi, femeile, știm ce înseamnă să fim pe barba noastră, dar doar din punct de vedere anatomic, căci cu toții avem barbă, fie noi femei sau bărbați. Rămânând însă doar în sfera părului facial, ne întoarcem la bărbați.rolling eyes

Da. Tata e pe barba lui. Și îmi pare rău că nu am permisiunea lui de a pune aici o poză să-mi vedeți și voi tatăl meu popă (da.. îi spun popă pentru că are barba mare, nu pentru că ar purta sutană sau ar ține slujbe la biserică).

barba

Source: saveabeard.tumblr.com

Tatăl meu are barbă de când îl știu, iar barba de mai sus chiar seamănă cu a lui. Desigur, exceptând faptul că tata are multe fire albă (scoase de mine.. cică…no talking). Sunt prea puține momentele când l-am văzut fără barbă. Și tocmai pentru că sunt așa puține, am zis mereu că ar trebui declarate sărbători naționale, sau chiar internaționale. De ce nu o face? Păi, cât ține sezonul rece, îi e frig fără barbă, iar cât ține sezonul cald, îi e mult prea lene. Așa că nici nu o tunde și nici nu o bărbierește.sigh

Totuși, deși l-am văzut pe taică-miu, de câteva ori în viața asta, fără barbă, vă spun, sincer și cu mâna pe inimă, fără degete încrucișate, că de când mama m-a făcut pe mine, nu l-am văzut niciodată fără mustațăsurprise. Cel mult a tuns-o. În rest, mustața a stat la locul ei, mare și stufoasă, să mă zgârie pe mine de fiecare dată când îmi dă pupici părintește. Ar fi o mare provocare pentru mine să-l conving să-și dea și mustața, dar și barba, jos, în același timp. Așadar, dacă aveți idei de convingere, sunteți liberi să vă folosiți de libera exprimare în comentarii. Apropo.. dacă ziua aia va exista, vreodată, în viața asta și nicidecum în cea viitoare, pe cuvântul meu că o voi declara sărbătoare națională și internațională.

M-am întrebat, mereu, ce o fi așa greu să te bărbierești, măcar, o dată, la două săptămâni. Sau hai și o dată pe lună. Nu am găsit un răspuns. Iar scumpul meu tată, la cei 47 de ani ai lui, nici atât. Voi rămâne mereu în dubii și, probabil, nu voi afla nicicând răspunsul.confusedconfusedconfused

Și ca să-l pârăscsmug, că na, de ce nu aș spune asta în fața tuturor cititorilor mei?, i-am adus, din bănuții mei strânși cu multă sudoare, când am fost în Germania, o mașină de bărbierit. Și a folosit-o cei drept. De două ori în trei anithumbs up. Hai că e ceva, nu? Iar acum, când îi strig că i-am luat mașină de bărbierit și că mă zgârie și-l ameninț că nu-l mai las să mă pupe în viața lui dacă nu se bărbierește, el îmi răspunde calm că-i vina mea, cu următoarea replică: „Ce, te-am pus eu să-mi ei DOAR mașină de bărbieritit wasn't me? Trebuia să-mi iei și de tuns, ca să o pot tunde pe asta mare și să o bărbieresc pe cea mică, că asta a ta nu bărbierește barba mare, ci doar pe-a mică. E vina ta!”. Deci, ce mai pot să fac? Să înghit în sec și să-l las cu scuzele lui.

Pentru a vă face un scurt rezumat al ciondănelii noastre pe seama bărbii lui, noi doi arătăm cam așa:

cearta

Source: banklawyersblog.com

Ca să vedeți totuși ce copil cuminte are tata și că nu-l fac de râs (în totalitate), vă spun și că, din când în când, atunci când chiar este vreo ocazie specială, dar cu adevărat specială, se mai duce la frizer și-și tunde barba (atenți.. TUNDE!!!) și o lasă de câțiva milimetrii, atâta doar cât să vină la mine și să mă zgârie cu ea pe față sau pe umărraised eyebrows. Știu. Am un tată dulce care mă iubește mult. Și fix ăsta-i momentul când îți dorești să existe și emisiunea „Schimb da tați” și să-l schimbi de tot!big grin

Iar pentru acest articol, nu-i așa că sunt cel mai dulce și mai scump copil, ever, din întreg Universul ăsta mare? Da, da, da!!!love struck

Iar tu, tată, dacă ai citit articolul ăsta până la capăt, ce zici… te bărbierești?batting eyelashes

P.S.: În această vară, Philips lansează provocarea „Fii pe barba ta!”, prin gama de produse Click & Style, două modele de aparate de îngrijire versatile, pentru orice stil. Mai multe detalii găsiţi pe site şi pe Facebook.

 

Mie-mi place să citesc bloguri. Ție?

Da. Mie-mi place să citesc bloguri. Și m-aș bucura dacă ți-ar plăcea și ție.

blog

Sursă Imagine: Google Images

Există bloguri de pe care afli tot felul de informații, dar informații utile pentru tine. Povești care să-ți spună ceva. Întâmplări din care să tragi concluzii. Îmi place să citesc bloguri și nu presă (ziare, reviste etc.), pentru că un blog, este, de fapt, un suflet. Presa în schimb, presa este cea care îți vinde informații pur și simplu, informații care nu au vreo valoare pentru cel care le scrie. Nu întotdeauna, desigur, dar de cele mai mult ori.

În lumea asta virtuală, lumea asta infinită dintr-un alt infinit, există două tipuri de bloguri. Bloguri nișate, unde informația este una exactă, dintr-un anumit domeniu. Adică, mai pe înțelesul tuturor, un blog nișat este un blog care privește asupra unui singur lucru și oferă informații cât mai concrete și ample. La polul opus, se află blogurile generaliste, bloguri care vorbesc despre orice, de la filme și piese de teatru, până la rețete din bucătărie și povești de viață. Iar mie, în general, îmi place să citesc blogurile generaliste, unde pot afla atâtea și atâtea chestii, interesante, cât și neinteresante, dar de unde pot alege lucruri de interes personal, precum este blogul generalblog.eu.

Spre exemplu, pe site-ul respectiv, găsesc informații despre cele mai frumoase locuri de pe Terra, cele mai periculoase animale din lume, pastile de slăbit și efectul lor, mâncăruri favorite și interesante, cât și despre viața de cuplu, care, sincer, pe mine nu mă prea fascinează prea mult. Subiectul zic. Nu cred în tot felul de mituri și articole de genul. Asta se învață pe propria piele. Se trăiește.

Desigur, atunci când intru pe un blog, prima impresie contează. Iar dacă tema nu este una plăcută, care să nu mă obosească, mă avânt, curioasă, în cercetarea conținutului. Iar dacă cele două sunt pe placul meu, rămân cu plăcere și revin de fiecare dată când am posibilitatea. Blogul de care v-am spus mai sus are o temă relaxantă și un conținut ok, care, desigur, depinde exclusiv de gusturile fiecăruia. Dar, dacă mie mi-a plăcut am zis să vi-l arăt și vouă, căci nu se știe, poate veți găsi ceva care vi se va părea interesant și îi veți oferi atenția necesară.

Din punctul meu de vedere, există mulți oameni în sfera aceasta a bloggingului, care oferă informație variată și de calitate (poate nu tot timpul, dar în mare parte da), oameni care merită citiți și cărora merită să le acordăm atenția noastră și să-i sprijinim în ca scrie din ce în ce mai mult conținut de calitate, conținut care să prezinte interes pentru o anumită masă de oameni. Oameni care, bineînțeles, să se muleze pe subiectele abordate, iar nu blogul să caute să prezinte subiecte în funcție de oameni. Fiecare trebuie să scrie ceea ce i se pare interesant și ceea ce i se potrivește, niciodată ceea ce vor ceilalți.

Vecinii mei ascultă muzică la maxim… NOAPTEA!!!

Știți voi, momentul acela când te pui în pat și tot ceea ce îți dorești sunt niște norișor pe care să plutești și niște vise frumoase care să-ți inunde toate simțurile și toate cele? Cu siguranță îl știți. Doar că, mai știți voi oare tipul ăla de vecini destul de „….” (nici nu știu cum să le zic), cărora nu le pasă de nimeni din jurul lor, iar de seara, de la ora 18, până dimineața, pe la ora 06:30, ascultă muzică încontinuu, LA MAXIM, sau care ascultă manele? Da. Vecini din ăștia am eu, vis-a-vis.

Atunci când stai la casă, te aștepți să ai parte de liniștea din paradis și floricele pe câmpii, hai să le-adunăm copii. Atunci când stai la casă, te aștepți la un mediu curat, nepoluat, care să-ți ofere un loc prielnic al dezvoltării tale și al creșterii copiilor tăi. Pe naiba. Atunci când stai la casă, ăia din spate topesc metale, iar seară de seară, un strat dens de fum plutește de-asupra noastră și se lasă ușor, ușor peste noi, intrându-ne în plămâni și „însănătoșindu-ne”. Atunci când stai la casă, vecinii de lângă tine ascultă manele toată noaptea, iar cei de vis-a-vis, petrec de seara până-n zori, pe muzică populară, la maxim și dormi, așa, înainte de BAC, dacă poți. Pe ăia de lângă mine, măcar îi liniștesc ușor, cu niște muzică clasică, da pe ăia de vis-a-vis, cum mama naibii să-i liniștești? Că nu te aude nici dracu. Uneori… uneori prefer să stau la bloc și să aud cum trage apa, vecinu de deasupra.

muzica tare

Sursă imagine: Google Images

Da. Exact asta mi-aș dori și eu să fac. Fix ce arată poza… și fix tot aia mi-ar fi și starea. AAARRRRRGGHHHHH!!!!

Nu știu dacă o să mai fie multe cuvinte, în articolul acesta, căci, momentan, doar îmi descarc nervii. Iar acum, sincer, mă întreb de ce naiba nu am pus mâna pe telefon să sun la poliție. Poate pentru că am sperat că se vor opri… și pentru că eram ocupată să-mi pun perna în cap… și pentru că speram că una din vecinele mele, care pentru orice chestie minoră, gen… cineva și-a parcat mașina la poartă (nu în poarta de acces), să sune și de data asta la poliție, pentru o chestie cu adevărat importantă. Dar nu. Nu a sunat. Probabil, ori dormea de la ora 16, ca lemnu… și nu a auzit nimic, ori, săraca femeie, nu era acasă. Și nici măcar nu știu de ce spun săraca, că ăsta a fost un adevărat noroc pentru ea.

Așa că, dragii mei, dacă sunteți uneori vecini de coșmar și nu vă dați seama, încercați totuși să conștientizați, gândindu-vă dacă vouă v-ar plăcea, ca toată noaptea, să nu puteți dormi din cauza muzicii dată la maxim. Puneți-vă în situația celorlalți. Nu zic nu. Până la urmă, fiecare face ce vrea la el acasă, dă petreceri, se omoară, bla, bla, bla… dar să o facă fără să-i deranjeze pe ceilalți. Mulțumesc!

Câini de salvare – susține-i și tu!

M-am îndrăgostit. Și când zic că m-am îndrăgostit, apăi chiar m-am îndrăgostit. Și da. M-am îndrăgostit pe bune. A fost… hmm… a fost dragoste la prima vedere… cred. Ne-am observat, discret, iar apoi ne-am îndrăgostit unul de altul. Și cum să nu te îndrăgostești când el este o adevărată minune? Consecința? L-am adoptat. Simbolic, că altfel nu pot. Iar ca să nu vă mai țin pe jar (în caz că erați), am să vă las și vouă o poză cu el. Atenție! Nu vă îndrăgostiți. Sunt geloasă și fac urât.

caini salvare

Sursă Imagine: Blogal Initiative

Nu. Nu de domnul în roșu m-am îndrăgostit, ci de câinele ăla negru, cu ochii lui cuceritori. Da. M-am îndrăgostit de el și pe cuvântul meu că l-aș lua acasă și l-aș smotoci și m-aș juca cu el… și odododododo. Da. M-am îndrăgostit de un câine. Câinii sunt dulci, iubitori și oferă multă afecțiune. Poate mai multă afecțiune decât ar putea oferi un om vreodată. Da. Ei parcă nu au sufletul pătat ca noi, de atâtea și atâtea răutăți. Iar ei, câinii, ei merită cu adevărat iubirea noastră.. pe când noi, noi poate nu o merităm, de cele mai multe ori, pe a lor. Noi, oamenii, am impresia, uneori, că nici măcar nu știm să iubim. Câinii însă… ei ne-ar putea fi buni profesori în arta de a iubi și a arăta cuiva iubirea noastră.

Sinceră să fiu, nici nu știu, de ce, practic, dar și teoretic, m-am îndrăgostit de el. Dar a fost singurul care mi-a atras privirea din prima și m-a făcut să-l privesc numai și numai pe el. Poate ochii, poate pentru că e fotogenic, poate pentru că are ceva care pur și simplu te face să-l iubești? Nu știu. Dar l-aș lua acasă. E minunat. E adorabil… și pare că vrea să ofere multă iubire.

Lăsând însă dragostea mea față de el, aș vrea să vă spun că acest câine, participă împreună cu stăpânul lui, la Campionatul Mondial al Echipelor Canine de Salvare, campionat care are loc în Italia, în data de 20 și 24 august 2014. Sincer, îmi doresc să se întoarcă câștigător, alături de ceilalți câini din echipa lui, având, spre exemplu, premii considerabile la concursuri anterioare, precum titlul de  triplu campion național RH FL, atât la individual cât și pe echipe IPO-RM, locul 9 la Campionatul Mondial al Câinilor de Salvare 2012- FCI WCH (din Top 100), campion internațional. Da. Da. Da. Merită felicitările noastre, ale tuturor, pentru că aceste premii atestă calificarea lui de a salva pe cineva în caz de pericol. Deci da, ar trebui să-i mulțumim acestui câine pentru sacrificiul de a ne salva pe noi, căci, noi, de cele mai multe ori, am lăsa un câine să oară și nu ne-am lupta să-l salvăm în caz că acesta ar fi în pericol, pe când el.. el ar face asta. Think about it, people!

Dacă el își riscă viața pentru noi, alături de ceilalți câini, zic că ar trebui și noi, la rândul nostru, să le întindem o mână de ajutor și să-i susținem în cadrul Campionatului mondial din Italia, cu un mic gest financiar, având în vedere că fondurile lor nu stau prea bine și nu au posibilitatea de a merge până în Italia. Dacă doriți să-i susțineți, o puteți face donând în conturile de sub acest paragraf. Hai să ajutăm, căci într-o zi, s-ar putea să avem nevoie de ajutorul lor. Iar ei… ei ni-l vor da și ne vor oferi o altă lecție de viață, de iubire, de morală și de tot ce mai vreți voi. Tu de ce nu ai ajuta? De ce nu ai întinde o mână de ajutor celui care te-ar ajuta necondiționat? Hai și tu! Ajută și tu! Fii și tu alături de noi, de ei! Ajutând, îi ajuți să devină mai buni, ajuți la salvarea unei vieți. O viață care poate fi chiar a ta. Think about it!

Asociatia Centrul Național de Educare Canină, banca BRD sucursala Craiova,
cod IBAN : RO17BRDE170SV85727541700 – cont în euro, SWIFT : BRDEROBU,
cod IBAN: RO06BRDE170SV37720521700 – cont în lei

Eu vreau o Românie mai curată! Tu?

Ăsta e unul din articolele ăla scrise la juma` de oră, cum de altfel mi-am propus să fac de acum în colo, din cauza timpului din ce în ce mai puțin.

romania

Sursă Imagine: Google Images

Astăzi, astăzi pălăvrăgesc despre dorința mea de a vedea o Românie mai curată. Da. Îmi place ca pe unde trec și-mi arunc ochii, să văd ceva frumos. Ceva curat. Dar nu. În majoritatea cazurilor văd ambalaje de plastic și alte cele, aruncate la voia întâmplării, pe lângă coșurile de gunoi… că doar de ce te-ai chinui să le arunci într-o chestie mică, când la dispoziție îți stă o suprafață mare de pământ și iarbă. Nu-i așa că nu-i logic?

Deși există, de cele mai multe ori, din loc în loc, câte trei (3) coșuri de gunoi, pe categorii, specia umană alege suprafața aia maaaare și întinsă. Că na. De ce, spre exemplu, plasticul, să fie refolosit cu ajutorul unor utilaje reciclare mase plastice, când se poate da pământului să și-l recicleze singur în zeci, poate chiar sute de ani? Nici aici nu-i logic, nu? Încep să cred că am eu o problemă. Deși, dacă stau mai bine să mă gândesc, uneori, existența celor trei (3) coșuri de gunoi, pe categorii, este degeaba, gunoaiele fiind aruncate, toate, în aceeași grupă mare și resortate apoi. Adică, de ce să faci o muncă o dată, când poți să o faci de două ori?

utilaje reciclare mase palstice

Sursă Imagine: Google Images

Plasticul este unul din materialele care ar trebui reciclate mecanic și nu de către natură, căci dacă tot ne-am propus să ne tehnologizăm până peste cap, măcar să o facem într-un scop util. Să ne ajutăm atât pe noi, trăind într-un mediu cât mai sănătos și plăcut organismului nostru, cât și pentru a creea naturii un ambient plăcut. Tehnologia, cred, a fost inventată pentru a ne ajuta atât pe noi, cât și mediul înconjurător, deci… să fie folosită ca atare, zic.

Îmi doresc să pășesc prin locuri mai curate. Din ce în ce mai curate. Și sunt sigură că și tu îți dorești asta. Adică, de ce ți-ai dori să vezi chestii aruncate în stânga și în dreapta, în timp ce te plimbi să te relaxezi ca tot omul. Nu-i logic, nu? Deci da. Știu eu că și tu vrei o Românie mai curată. O lume întreagă mai curată. Curățenia, în jurul nostru, înseamnă sănătate. Ajută și tu la menținerea curățeniei în jurul tău, aruncând gunoaiele unde trebuie, ca mai apoi să poată fi folosite acele utilaje pentru reciclarea maselor plastice și nu numai. Mulțumesc!

curatenie

Sursă Imagine: Google Images

Fumători=5000 RON pe an aruncați pe fereastră

ATENȚIE!!!!!! Postul ăsta NU-I critic!

N-am nimic cu ei. Și nici ei nu au ceva, neapărat, cu mine. Cred că fumătorii și nefumătorii ar trebui să se accepte unii pe alții. Fiecare este responsabil de ceea ce face, atâta timp cât nu-l deranjează pe celălalt și nu-i perturbă mediul în care se află, sau din care, constant, face parte.

fum de tutun

Problema mea începe însă în momentul în care se deranjează unii pe alții, iar fumătorii nu devin conștienți de răul pe care îl fac nefumătorilor, stând și fumând în preajma lor. Tocmai de aceea, aș putea spune, apreciez din ce în ce mai mult oamenii care încearcă, prin diferite metode, să se lase de fumat, fie pentru propria sănătate, cât și pentru a celor din jurul lor. Unii înlocuiesc țigările cu bomboane sau ronțăieli, iar alții cu țigări electronice, precum cele de la Vipercig.

Despre țigările electronice nu aș putea să vă vorbesc din perspectiva unui fost fumător ce tocmai s-a lăsat de fumat cu ajutorul lor. Aș putea însă a vă vorbi din prisma unei ființe care a citit despre ele și care s-a informat din pură curiozitate. Da. Am fost curioasă și am vrut să înțeleg cum niște țigări electronice te pot ajuta să te lași de fumat, căci practic tot fumezi.

După lungi căutări pe internet, cercetări și aprofundări asupra subiectului de față, m-am prins că, de fapt, conținutul țigărilor electronice îi provoacă organismului o repulsie asupra tutunului dintr-o țigară normală. Și uite așa, încetul cu încetul, începi să nu mai simți nevoia să fumezi, pentru că organismul tău nu mai suportă nici gustul, nici mirosul și nici efectul tutunului din interiorul propriului tău organism. Și când mă gândesc că într-o zi chiar povestea un prieten de-al tatei, care își cumpărase o țigară electronică evod, faptul că nu mai poate să pună vreo țigară în gură sau să tragă vreun fum, că-i provoacă greață, iar eu, în timp ce stăteam ca un cățeluș cu capul pe lăbuțe, pe masa din bucătărie, eram ceva de genul: „Huh?! Cum să-ți provoace greață, că doar tot fumezi?”. Dar na. Pe atunci eram un copil mai mic și mai tâmp, care nu știa prea bine cu ce se mănâncă lucrurile astea.

tigara electronica

Așadar, dacă vreți să vă lăsați de fumat, folosiți-vă de țigările electronice. Și dacă vi se par scumpe, am să vă fac un calcul și am să vă demonstrez cum stau lucrurile de fapt. Din ceea ce am văzut ajung și la 250 RON. Totuși, pentru un om care fumează în fiecare zi, nu-i scump deloc, dacă stăm să înmulțim 13 RON (cred că prețu cel mai mic la țigări), cu 30 de zile = 390 RON (Woleeooo maicăăăă.. aproape 400 de RON pe țigări, pe puțin, pe lună? Mamă ce aș face cu banii ăștia…). Deci. Nu. O țigară electronică nu-i scumpă. Plus că o iei o dată și o ai câți anișori vrei tu. Și uite încă un avantaj al țigărilor electronice: economisești bani… MULȚI bani… cam în jur de 4800 de RON pe an (Wooooleeeeeoooo, 5000 RON -da, da… 50 de milioane- pe an :O???????). Gata. Eu nu mai fac calcule. Că mi se face rău aici. Pledez pentru 250 RON pentru o țigară electronică. Votez! Votat!

Eu și airsoft-ul. Întâlnire de gradul III

airsoft

Facebook. Lumea tuturor postărilor și a pozelor. Lumea aia în care eu mă întreb mereu: „Asta ce-o mai fi?”. La fel și cu poza de mai sus. Am început să observ, mai ales de când conflictele dintre Rusia și Ucraina au luat amploare, tot felul de poze în genul celei de mai sus. Și începusem să mă întreb serios de ce majoritatea amicilor mei se etichetau ca fiind în acele poze. Bine… asta până când am văzut o persoană la față și am aflat eu, după mult timp, desigur, că e vorba de Airsoft. Știu. Orice ar fi asta.

Cum eu sunt însă o persoană drăguță și extraordinar de bună (și da, știu că lauda de sine nu miroase a bine… dar ce să și faci), nu am să vă las în pom și pomul în aer. Am să vă las doar în pom, căci nu știu cât de bine voi reuși eu să vă lămuresc în legătură cu acest sport, căci airsoft este, de fapt, un sport cât se poate de adevărat… și de… de frumos. Și nu cumva simțiți acum, că în loc ca pomul să se apropie de pământ, el se apropie de stele? Știu. Nu mă pricep să lămuresc din prima.

airsoft

Airsoft-ul, după cum de altfel am mai spus în rândurile anterioare, este un sport. Un sport ce vizează punerea în practică a strategiilor militare, prin simularea unor conflicte militare. Adică, pasionații de „Battlefield”, „Counter-Strike” și „Delta Force” (gen taică-miu), pot renunța la mania jucatului pe calculator și se se pot apuca de mania pusului în practică în locuri special amenajate (ca cel din poza de mai sus), ori fabrici, uzine, ori chiar foste unități militare care acum au devenit niște ruine. Și dacă vă întebați dacă folosesc arme, da, folosesc. Armele sunt chiar replici ale celor reale, dar nu, nu folosesc și gloanțe, ci folosesc bile pentru airsoft, din plastic. Și uite cum poc-poc și pac-pac de pe un ecran, devin reale și fără prea multă violență.

În căutarea mea intensă despre ce înseamnă mai exact airsoft-ul, am descoperit că în România acest sport s-a dezvoltat extrem de mult și chiar este foarte căutat. Spre exemplu, am da peste un magazin de airsoft, Airsoft6, având sediul în Constanța, cu accesorii pentru airsoft, gen pistoale de airsoft, bile pentru airsoft, cât și alte accesorii, cum ar fi accesoriile pentru arme, precum o țeavă de precizie, ori o geantă de transport, sau accesorii pentru costumație, gen veste tactice și alte chestii d-astea utile.

arma airsoft

Iar pe lângă toate astea, că na, când nu ai ce face, nu ai ce face și pace, te apuci să cauți tot ce vrei și ce nu vrei ca să nu mai pari un om incult, am dat și peste service-urile pentru replicile airsoft. Eiii, nu-i așa că nici voi nu știați de existența lor? Nici eu. Dar acum mă simt mai cultă. Știu ceva în plus. Uraaaa.

Și ca să fiu sinceră, cum sunt eu de obicei, trebuie să vă mărturisesc că m-aș duce să joc și eu un joc de airsoft, să iau parte la acțiune și să fac și eu pac-pac și poc-poc. Și da, normal, aș vrea să fiu în tabăra adversă tatei. Muhahahahaha. Când eram mică și jucam Delta Force cu tata, așteptam mereu să fie împușcat. Știu. Rea și scorpie de mică.  Dar pe bune, lăsând gluma la o parte, m-ar fascina să joc, măcar o dată, airsoft. Cu siguranță este o experiență frumoasă și interesantă, care îți pune la încercare tactica și logica de a reuși să fii mereu cu un pas înaintea adversarului, stimulându-ți de altfel și creativitatea de a născoci tot felul de strategii.

Și ca să mă opresc din scris, am să vă las un filmuleț despre jucăriile airsoft-ului, filmuleț care sper să vă încânte cu precizia creării replicilor. Mie una mi s-a părut foarte interesant și dacă tot există airsoft, aș pleda ca viitoarele războaie să fie jocuri airsoft. Eiii, hai că asta ar fi chiar foarte tare!

(sursă youtube: user Airsoft6)

Eu vreau o Românie mai frumoasă! Tu?

Eu vreau o Românie mai frumoasă. O țară care să mă facă mereu să-mi doresc să o promovez și să rămân mereu în ea. Să mă întorc mereu la ea. Vreau o țară iubită nu doar de mine, ci de întreaga lume. La fel cum sunt marile țări ale lumii, țări către care tind să se ducă oameni din toate țările. Oameni care vor să prospere și să se dezvolte. De ce să nu o facă totuși prin părțile noastre? De ce să nu încercăm să ne oferim o Românie mai bună, mai frumoasă?

romania

În ultimul timp am tot început să călătoresc cu trenul dintr-o parte într-alta a țării. Și tare mi-ar plăcea să reușesc să o străbat de-a lungul și de-a latul cu trenul, că-i tare frumos și relaxant. Sau eu cel puțin sunt o ciudată și-mi place să mă plimb cu trenul, să-mi arunc privirile pe geam, în zare, în necunoscut.

Vreau o Românie mai frumoasă. Și tare-mi place să văd când există tot felul de proiecte și inițiative către transformarea ei într-o țară cu adevărat frumoasă, o țară prosperă, o țară care ne va mulțumi și ne va putea oferi ceea ce-i cerem și avem nevoie.  Însă cum nu pot vorbi despre mult prea multe subiecte în doar câteva rânduri, căci timpul nu-mi permite luxul de a-mi așterne toate gândurile și dorințele, aici, într-un singur articol, mă voi rezuma la un singur subiect și la dorința mea de a vedea așa nu doar în toată țara mea, ci în toată lumea.

Panouri solare. Despre ele voi scrie azi. Și nu voi avea cine știe ce articol tehnic și alte bla-bla-uri în genul. ci unul strict filosofic, că na, tot românul se pricepe la filosofie și are această îndeletnicire înnăscută de a fi filosof.

Vorbeam adineaori de plimbatul cu trenul. Ei bine, pe traseul Tg-Jiu – București și retur, am observat o multitudine de terenuri cu panouri solare. Și tare mă bucură de fiecare dată când văd că se optează pentru o energie ecologică și mult mai ieftină, o energie ce ne ajută atât pe noi, cât și întreaga planetă. Mi-ar plăcea ca, într-un viitor cât mai apropiat, întreaga țară și planetă să fie împânzită de panouri solare și să folosească energia solară. Ar fi un pas mare către o evoluție benefică și nicicum dăunătoare speciei umane, căci resursele Pământului nu s-ar mai folosi în cantități atât de mari, sau, cine știe, poate chiar deloc.

Oare cum ar arăta o Românie ca în poza de mai jos? Ahh, cât mi-aș dori așa ceva. Plus că ar arăta frumos, nu doar ne-ar folosi.

panouri solare

Ție nu ți-ar plăcea? Ahh, cum să nu-ți placă. Cu toții ne-am dori așa ceva cu siguranță.

Mi-ar plăcea să știu că încercăm să nu mai distrugem locul în care trăim, ci să îl facem prielnic dezvoltării noastre. Folosindu-i resursele până la epuizare, mi se pare că-i sorbim încet-încet viața, până când el însuși, Pământul, ne va sorbi propria viață, încă înainte de a fi pregătiți să i-o dăm. Trecerea pe resurse inepuizabile, ar fi o încercare de a-l regenera și a-l lăsa în viață. O încercare de a ne opri, cu siguranță, propria distrugere ca umanitate. Împreună suntem un tot, iar dacă o verigă se rupe, totul dispare, se dezintegrează încetul cu încetul, iar relația asta de ajutor se transformă într-una de distrugere reciprocă.

Tu nu-ți dorești o Românie mai frumoasă, în care poluarea să fie redusă și cu prețurile facturilor mult mai mici? Tu nu-ți dorești o România în care dezvoltarea să pornească de undeva? Nu contează că-i agricultură sau tehnologia panourilor solare. Eu îmi doresc o Românie în care natura să se poate regenera și să nu mai fie distrusă. Îmi doresc o Românie cât mai prosperă și primitoare, iar energia solară este un început.

David Mitran. Transmaraton. Școala de Valori.

N-am să-l laud. Am promis că nu-l laud. Am jurat că nu-l laud. Și dacă am zis că nu-l laud, apăi chiar nu-l laud. Așadar, acest articol nu este nici advertorial și nici nu are drept scop ridicarea în slăvi sau orice altă acțiune de genul, a domnului din cauză.

E tânăr. E din Craiova. E oltean. Și e unul de-al nostru, că-i blogger și el. Face voluntariat de 4 ani și-i place să facă asta. Ajută oameni. Încearcă să schimbe cumva lumea în bine. Și gata. Atât despre David Mitran.

David aleargă la Transmaraton. Și David are nevoie de donații. Și gata cu David. Să trecem la Transmaraton și la Școala de Valori. Școala de Valori dorește să transforme România într-o societate plină de valori și oameni cu mult caracter. Iar David ajută la asta. Cum? Aleargă. Și poți și tu ajuta, dacă el ajută. Nu. Nu trebuie să alergi. Trebuie doar să-l susții astfel încât tot mai multă lume să afle și să doneze pentru împlinirea visurilor unor copii. Pentru crearea unei lumi mai bune, căci pensiile noastre, ale tuturor, nu vor mai putea fi asigurate dacă tineretul și toți cei care vin din urmă aleg să părăsească țara.

Ce se va întâmpla cu banii? Se vor duce către un proiect ce va ajuta 100 de liceeni: olimpici, inteligenți, talentați, sau pur și simplu pasionați de ceva anume. Copii car vor să ajute la schimbare. Să o promoveze și să o pună în practică. Să o facă palpabilă. Ajută-ne să-i ajutăm, căci singuri nu putem, la fel cum nici ei nu vor putea schimba, singuri, ceva.

Cu siguranță și tu îți dorești o țară mai bună. O țară cu mai multe posibilități și un potențial ridicat. România le-ar putea avea, dacă noi toți i-am ajuta la rândul nostru pe cei care vor să ajute prin tot felul de proiecte. Ei au preluat inițiativa. Tu o poți susține și continua.

De ce ar trebui să donezi? De ce a trebui să-i susții? Pentru că o lume mai bună nu se creează singură. O lume mai bună are nevoie de noi temelii, fii și tu o cărămidă a temeliei. Fii și tu o parte din schimbare. O parte din propria schimbare. Cu toții vrem altceva, cu toții trebuie să facem ceva. Să acționăm, căci cerul nu se va deschide și nici nu vor coborî pe raze de soare, schimbări. Schimbarea ești tu. Noi toți.

Dacă vrei să știi mai multe, intri AICI și află despre David, voluntariat, Transmaraton și Școala de Valori. Cu siguranță, dacă eu nu te-am convins să fii schimbarea, te vor convinge ei și proiectele lor. Vrem schimbare. Vrem ajutor. Hai să le oferim împreună. Hai să fim chiar noi schimbarea și ajutorul pentru ceilalți. Ce zici, te bagi?

schimbare

Danone și site-ul lor cel nou

Mi s-a cerut să-mi arunc măcar un ochi critic asupra a ceea ce am să vă povestesc mai jos. Și deși m-am rugat de ambii ochi, niciunul nu a vrut să-mi dea ascultare. Pur și simplu nu s-a putut.

Azi am intrat pe danone.ro. Și am încercat să-i găsesc toate punctele slabe. Și pe cuvântul meu că le-am căutat în lung și-n lat. Și tot nimic. N-am găsit domnule ceva nelalocul lui. Dar nimica nimicuța. Așa că ce-aș putea să le spun eu să mai adauge la site, ori să mai îmbunătățească? Și uite tu, scumpul meu cititor, cum tocmai scriind cele de mai sus i-am găsit un defect site-ului. Site-ul nu are o secțiune dedicată special blogului. Da. O secțiune de blog unde să apară vrute și nevrute despre întreaga gamă a produselor lor. Să apară povești și tot felul de articole care să se învârtă în jurul produselor Danone.

Am intrat pe site. Și nuanțe predominante de alb și albastru mi-au relaxat ochii și mi-au permis să umblu dintr-un capăt în altul al lui, să-l experimentez și să-l cercetez pe toate părțile. Îmi place cum e organizat, într-un stil cât mai lejer și accesibil vizitatorilor săi. Eu am o afinitate pentru temele astea bine organizate, unde găsești absolut tot ce vrei și ce nu vrei despre un anumit produs.

Deși am spus mai devreme că tot ceea ce îi lipsește site-ului, din punctul meu de vedere, este un blog, ei bine, trebuie să menționez faptul că pe site-ul lor se găsesc articole de tipul celor care se găsesc într-un blog, anume articole despre istoria Danone cât și fabricarea acestuia. Așadar, conceptul de blog există, mai trebuie doar adunate toate acele materiale și puse în secțiunea unui blog specializat în materiale cu și despre Danone, dar și despre și cu oamenii din jurul acestuia.

Acum, dacă tot m-am plimbat pe site, ba citindu-le poveștile, ba vizitându-le online fabrica, trebuie să vă povestesc de cel mai tare și mai frumos colț al site-ului lor, adică despre colțul „Angajăm zâmbete”. M-a atras numele. Așa că am dat click, ca o oaie din aia care năvălește într-un petec de iarbă. Dar nu am regretat. Am urmărit un fel de trailer și apoi m-am uitat încântată la episoade. Și chiar mi-a plăcut ce am descoperit și tare m-au încântat danoneriile. Iar cum eu sunt o răutate și încă puțin, n-am să vă spun despre ce este vorba mai exact cu acele zâmbete, ci am să vă las pe voi să descoperiți asta, intrând pe site-ul celor de la Danone. Ce vrea și pot să vă spun, este că nu veți regreta dacă vă veți uita.

Ce mi-a mai plăcut mie la Danone? Să vizitez fabrica în câteva rânduri! Și într-o zi promit să o fac live, căci mă voi înscrie cu siguranță în formularul acela de pe site! Altceva? Hmm… altceva.. ei bine, miturile despre iaurt au fost și ele printre preferințele mele după ce mi-am băgat nasul mai peste tot și l-am scotocit bine, bine, bine de tot. Iar miturile alea vă invit să le citiți în totalitate, iar ca să vă conving că trebuie, am să vă las titlurile lor:

MIT 1: Termenul de garanție de câteva săptămâni indică adăugarea de conservanți

MIT 2: Iaurtul făcut în casă este mai bun decât cel din comerț

MIT 3: Bacteriile din iaurt sunt de origine vaginală sau fecală

Hai și tu pe noul site al celor e la Danone și lasă-le și lor o părere despre munca depusă. Hai și tu să descoperi oamenii din spatele brandului Danone, cât și principiile lor!

Hai să lăsăm chimicalele!

Am mai vorbit despre asta pe blog. Și o să mai vorbesc. E un subiect care merită discutat printre atâtea subiecte neinteresante.

Știu sunt o ciudată. Și nu am de gând să mă schimb. Începe să-mi placă și mie în sfârșit de ceea ce sunt și de cum sunt. Încep să fiu mulțumită de mine, căci lucrurile încep să prindă încet-încet contur în jurul meu.

Iubesc lucrurile simple, la fel cum iubesc oamenii simpli. Simplu dar complicat. E mai fascinant așa. Îmi place să fiu înconjurată de tot ce înseamnă natural (și ăsta cred că e unul din motivele pentru care eu iubesc natura).

Știu. Poate am părut iar fără sens, cum par deseori. Însă, printre cuvintele mele se găsesc multe lucruri ce stau ascunse, dar care așteaptă să fie descoperite, înțelese, aprofundate, gândite și asimilate. Unii le găsesc. Alții se pierd printre ele.

Ce-am să mai înșir aici? Cuvinte. Cuvinte. Cuvinte. Multe cuvinte. Despre naturalețe și natural. Am avut norocul să mă nasc în anii `90. Ultima generație care a mai crescut cu adevărat sănătos. Care s-a dezvoltat fără chimicale și care are o oarecare forță de rezistență. Mă bucur că n-am trăit în globul de cristal în care sunt cocoloșiți acum cei mici.

Am crescut printre produse naturiste (efectul statului la casă și efectul posesiunii unei grădini de către mama din dotare). Cred că ăsta e un mare avantaj. Corpul nostru nu are nevoie de vitaminele din farmacie sau de medicamentele prescrise de doctori. Corpul nostru are nevoie de vitamine naturale, nesintetizate în laboratoare. Nepreparate. netransformate. El se regenerează și se întărește cu vitaminele care provin direct de la sursă într-un mod cât mai natural.

Am cunoscut copii, pe vremea când noi ne trăiam copilăria (în anii 2000) care erau îndopați de părinți cu tot felul de vitamine luate de prin farmacii. Vitamine ce aveau rolul de a le întări imunitatea, sau de a le ajuta dezvoltarea oaselor, a mușchilor și a intelectului. Copii care azi suferă de faptul că sunt supraponderali. Copii ai căror hormoni au fost dați peste cap într-o perioadă crucială a dezvoltării lor.

Țin minte că mă îndopa și pe mine mama. Cu produse din propria grădină și din propria livadă. Mi le băga pe gât forțat (mă dureau urechile când auzeam de mâncare… nu m-am înțeles bine cu mâncarea… nu ne-am suportat.. și acum suntem la cuțite). iar eu tânjeam după vitaminele colorate ale celorlalți. Acum îi mulțumesc mamei că m-a ferit de ele și că m-a făcut să plâng că nu-mi lua și mie. Mulțumesc mamă!

Nu-mi place mie mâncarea. Nu mă înțeleg eu bine cu ea, dar știu că cea mai sănătoasă e cea naturistă. Cele mai sănătoase produse sunt cele naturiste. Cele crescute și dezvoltate fără intervenția omului. Fără chimicale. Cele ce-și iau ce au nevoie doar din pământ, căci cu un rost au fost lăsate să-și ia substanțele nutritive proprii din pământ.

Observ și acum din ce în ce mai mulți oameni care dau fuga la farmacii să cumpere tot felul de medicamente pentru a le folosi în mod preventiv și a evita o boală. Efectul? Se îmbolnăvesc și mai urât decât s-ar fi îmbolnăvit și fără medicamentele și vitaminele lor preventive. Pont: Încercați fructele bogate în vitamine, legumele și alte d-astea. Vă asigur că sunt mult mai eficiente. Dau rezultate. Vă întăresc imunitatea și rezistența, eliminând virușii din corp mult mai ușor și eficient, fără a suferi de manifestările ulterioare ale unei boli.

Încercați. Pe cuvântul meu că nu o să vă muște nimic!

(***surse imagini: Google images)

O noua firma in domeniul it. (Web Design, SEO, Creare Site, Magazin Online)

Acesta NU este un advertorial. Acesta NU este un articol plătit. Acesta este un articol scris de Ovidiu Dobrotă (cel care are site-ul respectiv) și pe care l-am ajutat gratuit. Da. L-am lăsat să publice aici gratuit pentru că nu sunt vreo scorpie și ajut oamenii atunci când au nevoie.

În ultima perioadă de timp, am stat mult pe gânduri şi m-am gândit că ar trebui să fac un pas în viaţă şi să încerc ceva „nou”. Am pus în aplicare planurile cu care m-am confruntat şi am realizat un site, mai exact site-ul firmei mele WebFrog.

Având în vedere că sunt iubitor de calculatoare de la vârsta de şase ani, pot spune că am progresat în fiecare an. Chiar dacă există foarte mulţi competitori în acest domeniu şi chiar dacă sunt începător, eu mă voi lupta cu ei şi voi demonstra în cazul în care voi avea succes, că pot face PROIECTE mult mai avansate decât ei.

Pentru mine este important să fac lucrurile cu profesionalism şi nu în ultimul rând de calitate. Aşadar, firma WebFROG pune la dispoziţie următoarele servicii: creare site, creare Magazin Online, Web Design, SEO (search engine optimization), Găzduire Web, Înregistrare Domenii şi analiză pentru fiecare site existent.

De asemene, puteţi solicita o analiză gratuită pentru site-ul dvs. iar nou în cel mai scurt timp, vă vom da un raport cu toate defectele si eroorile în cazul în care aveţi probleme cu site-ul. Corectăm şi design-ul site-ului vostru din toate punctele de vedere.

 

(sursă imagine: Google Images)

Creare Site.

Internetul s-a dezvoltat foarte mult în ultimii 10 ani, iar numărul de utilizatori a crescut accelerat în România. Motoarele de căutare sunt zilnic accesate de marea majoritate a utilizatorilor şi din această pricină, un site web este foarte important.

Avantajele sunt în favoarea dvs. deoarece pe un site web se pot pune informaţii, poze şi multe alte lucruri care sunt dorite de utilizatori.

Magazin Online.

Comerţul electronic este din ce în ce mai răspândit pe glob şi în lumea internetului. Utilizatorii caută site-uri relevante (magazin online) pentru a achizitiona fel şi fel de produse. Un magazin online este cea mai bună promoţie pentru firma ta. Este disponibil 24 de ore, 7 zile pe săptămână, iar comenzile pot fi preluate la orice oră. Plata se poate face online sau prin ramburs. Totul este foarte simplu!

SEO (Search Engine Optimization).

Acest fapt nu trebuie să vă scape… Pentru site-ul dvs. este important elementul de promovare. SEO face ca site-ul tău să fie mai popular în motoarele de căutare şi mai uşor de accesat. Utilizatorii au mai multă încredere în site-urile organice şi SEO aduce doar trafic relevant pe site-ul tău. Evident, nu se compară cu Google Adwords sau altfel de reclame online.

Sper că v-a făcut plăcere să citiți ceea ce Ovidiu a scris, așa că vă invit să dați o tură și pe la el pe site. Spor!

De ce articole pe bani?

D`aia!

Mi s-a pus de multe ori întrebarea de ce scriu și articole pe bani. Mi s-a pus de atâtea ori întrebarea, încât am scris atâtea și atâtea articole pe această temă, iar azi voi mai scrie unul scurt și la obiect… că de ce nu, nu?

(sursă imagine: Jerry Reynolds Photography)

Scriu articole pe bani, pentru că pot. Și pentru că se merită. Și pentru că e blogul meu și, până la urmă, scriu ce, cum și când vreau pe el, nu? Știu. Știu. Mulți cititori vor pleca. Dar poate mulți cititori vor veni, nu? Bloggerul nu trebuie să se muleze după cititorii săi și nici cititorii după blogger. Dacă se potrivesc bine, dacă nu… nu. Oameni care să se potrivească în idei, păreri și gândiri se vor găsi mereu. Mulți, puțini, se vor găsi.

Îmi reproșa cineva de curând că-i dezamăgit de mine că a văzut un link într-un articol pe niște cuvinte cheie, poate fără să-l citească măcar. Articolele, fie și plătite, nu le scriu neapărat pentru reclama lor, ci pentru fiecare articol în parte găsesc o modalitate prin care să abordez subiectul respectiv astfel încât să aibă legătură cu mine. Nu fac reclamă nimănui și doar atât. Nu voi scrie niciodată subiecte care să nu aibă legătură cu mine, cu ideile mele, cu gândurile mele, cu opiniile mele. Niciodată. Mereu voi adapta articolele propriilor mele păreri și idei.

Eu am început să scriu advertoriale de vreun  an și jumătate, iar dacă la început eram sceptică și nu credeam că se poate câștiga din asta, acum aș recomanda oricui are un blog și care să nu scrie reclame doar ca să perie clientul. Rezultate, într-adevăr, nu se văd imediat. Dar se văd în timp. Aplicând la job-uri pe o platformă cu advertoriale de pagerank 1-5, se vor găsi mulți care să te accepte să scrii pentru ei articolul cerut, iar încet încet numărul acestora crește vizibil, iar rezultatele sunt pe măsură.

Am mai spus-o, o mai spun și mă repet. Să scrii advertoriale (articole pe bani) nu e o rușine. E o muncă. Grea. Ușoară. E o muncă. Să muncești nu-i o rușine. Cel puțin eu așa cred. De ce scriu și articole pentru bani? Pentru că mă ajută. Pentru că ai mei nu sunt bancheri. Pentru că îmi place să scriu și să încerc să găsesc o legătură între mine și fiecare temă în parte (îmi place varietatea). Pentru că îmi place să mă autodepășesc (da… fac asta prin încercarea de a aborda teme variate și de a contura o poveste în jurul lor. Pentru că se găsesc oameni (mulți, puțini, câți or fi ei) cărora să le placă ceea ce eu am cuprins într-un advertorial, povestea pe care le-am împărtășit-o și lor, ideile, trăirile, sentimente, căci eu încerc ca în fiecare articol în parte să pun un strop de sentimente și trăiri. Pe scurt, pentru că pot, vreau și nu mă oprește nimeni să nu o fac.

Voi de ce scrieți advertoriale? pentru cei care scriu). Sau de ce nu scrieți advertoriale? (pentru cei care nu scriu).

Mă întreb. Oare rămân cu întrebarea?

Sunt luni de când mă întreb. Poate chiar ani. Răspunsul însă nu l-am găsit niciodată, oricât de mult l-aș fi căutat. Întrebarea mea a persistat totuși în societatea românească. În van. Răspunsul stă ascuns într-un colț întunecat. Undeva unde nimeni, cu siguranță, nu-l poate vedea.

(sursă imagine: Google Images)

În stânga și în dreapta m-am lovit mere de răspunsuri comune precum: „Nu știu” și adeseori ridicări din umeri în semn de „Tu ce mai vrei? Altceva n-ai mai bun de făcut decât să te întrebi?”.

Oare ce trebuie să le lipsească? Oare cât de crudă trebuie să fie viața astfel încât să te trimită doar către această singură cale? Oare cât de joase să fie le aspirațiile lor ca oameni? Oare cât de mare să le fie iubirea pentru bani? Dorința de a-i câștiga pe orice cale? Oare? Oare? Oare de ce nu vine niciun răspuns?

De atâta timp mă întreb unde s-au dus dorințele de culturalizare? Spre ce neant au dispărut? Încotro? Mă întreb de atâta timp de ce ți-ai vinde trupul chiar și în fața unei camere? Frumusețea? Sufletul? Viața? Știu. Știu. Răspunsul clasic, pentru bani. Dar alt răspuns? Altă viziune? Un alt motiv? Mai puternic decât banii?

Videochat Bucuresti. Și alte orașe. Alte camere. Frumos aranjate, gata să ofere printr-o cameră și un ecran tot ce se poate. Plăceri. Trupești. Și împlinirea sentimentelor reale? A vieții? A sufletului? De ce oare nu pot și ele să zacă concentrate în același spațiu precedent? Sub aceeași formă protectoare de viață?

Știu. Mai devreme am pus o întrebare de-a dreptul stupidă. Nu există alt răspuns în afara banilor. Nu există un alt răspuns cunoscut, pentru că nimeni nu vrea să-l vadă. Să-l observe. Să-l cunoască. Banii sunt stăpânii, asta e clar. Fără ei suntem nimeni. Fără ei moarte ne este singura care ne va mai ține companie. Banii. Pământul e învârte în jurul lor și nicidecum al soarelui. Banii… banii cred că vor putea înlocui și soarele într-o zi, dacă viața și sufletul le-au cumpărat deja.

Oamenii caută mereu calea ușoară. Și e normal. Însă nu am înțeles niciodată de ce o cale ușoară, dar care încet-încet îți omoară sufletul? Nu am înțeles niciodată de ce noi ca oameni alegem să ne autodistrugem? Dacă ideal este să ne autodezvoltăm, să evoluăm, de ce nu tindem către asta? De ce ne ascundem în spatele fiecărui eșec în încercarea de reușită? De ce tindem către involuție? De ce?

Oare mă va putea lămuri, cândva, cineva? Se vor găsi oare răspunsurile care să mă mulțumească pe deplin și care să mă facă să înțeleg conceptul? Oare?

Voi ce părere aveți vis-a-vis de relatările mele anterioare? Aștept cu nerăbdare răspunsurile voastre!

Metrorex. O companie nesimțită!

Pentru cei care nu știți ce este Metrorex, ei bine am să vă lămuresc. Metrorex este compania din București care pune la dispoziție traficul cu metroul (habar nu am avut cum altfel să vă explic).

În acest post am să-mi exprim nemulțumirea față de nesimțirea companiei prin discriminarea de către anumiți angajați, a elevilor din învățământul de stat din provincie.Țin totuși să-mi cer scuze, pentru titlul atribuit, majorității angajaților Metrorex care nu au efectiv nicio vină pentru cele întâmplate. Așadar, scuze vouă, cei care într-adevăr vă faceți treaba așa cum trebuie.

Am circulat cu metroul destul încât să întâlnesc casiere acrite de viață, încât mai bine s-ar duce acasă să-și vadă de treabă. AM circulat cu metroul destul încât să întâlnesc personal cu zâmbetul pe buze și care să te ajute și să-ți ofere cele mai bune condiții pentru călătorie alături de compania lor. Ieri, sâmbătă, 8.03.2014, a fost altceva. Însă am să mai fac o scurtă introducere în rândurile de mai jos până la ziua de ieri.

De când tot vin în București în fiecare weekend pentru niște cursuri (nu o să intru în detalii privind acest fapt), mi-am tot făcut abonamente la metrou pe fiecare lună. Ori nelimitat, ori de 62 de călătorii. Prinzând vinerea în București înainte de ora 19, îmi făceam la stația Politehnica, unde, din câte se pare, s-a putut face abonamentul cu carnetul de elev și abonamentul.

Ieri însă, sâmbătă, 8.03.2014, nefiind deschis și printr-alte părți casele pentru abonamente de elevi și studenți, m-am dus la Unirii 1, loc în care și în weekend se fac abonamente. Ora 10 și 15 de minute eram prezentă la coadă, cu vreo 10 oameni în fața mea. Ora 10 și 30 de minute, casa s-a deschis. Încet, încet, ne îndreptat spre doamna cu abonamentele. Ajung și eu în față. Îi dau carnetul (vizat), îi dau buletinul și cei 25 de lei pentru abonamentul de 62 de călătorii (redus pentru elevi). Se uită când pe buletin, când în carnet. Ba în carnet. Ba în buletin. Îmi scrie ceva la sfârșitul carnetului (cum făceau și celelalte de altfel, scriau data în care ai făcut abonamentul ca să nu te mai duci o dată în aceeași lună să faci abonament și pentru altcineva). Apoi, îi dă frumos buletinul cu carnetul și banii și-mi spune (foarte acrită):

„Domnișoară, nu-ți pot face abonament pentru că nu ești din București! Cine ți-a mai făcut ție până acum abonament? La ce stație? Cu ce ocazie vii tu în București? Atâta timp cât nu ești din București nu ai dreptul la a-ți face abonament să circuli cu metroul. Doar elevii sau locuitorii din București își pot face abonament.”

Mi-am luat carnetul și am întrebat-o cum se poate așa ceva, când până acum am fost băgată DE 3 ORI ÎN CALCULATOR la stația Politehnica și mi s-a făcut abonament. De 3 ori s-a văzut că nu sunt din București. De 3 ori figurez în baza lor de date, iar doamna respectivă îmi spune după atâta timp că eu nu am dreptul la abonament pentru că nu sunt din București. Nu înțeleg logica. Unde-i, că pe cuvântul meu că nu o găsesc pe nicăieri.

În primul rând, dragi angajați ai Metrorex, SUNT ELEVĂ în învățământul DE STAT din România!

În al doilea rând, dragi angajați ai Metrorex, fiind elevă în învățământul de stat din România, BENEFICIEZ de ORICE REDUCERE PENTRU ELEVI din țara asta, fie că sunt din locul respectiv sau din alt loc. Cel puțin legislația așa spune… iar voi prin ceea ce ați făcut AȚI ÎNCĂLCAT LEGISLAȚIA!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!

Paragraf din legislație:  Art. 1
Se aprobă Normele privind acordarea de reduceri cu 50% ale tarifelor pentru transportul local în comun, de suprafață și subteran, precum și pentru transportul intern auto, feroviar și naval de care beneficiază elevii și studenții din învățământul de stat, cursuri de zi, și elevii și studenții bursieri ai statului român, care studiază în România, cuprinse în anexa care face parte integrantă din prezentul ordin.

A se observa, vă rog, cuvintele: transport în comun, subteran, elevii din învățământul de stat, cursuri de zi, AI STATULUI ROMÂN (de oriunde ar fi aceștia, în caz că înțelesurile limbii române vă sunt NECUNOSCUTE!!!), care STUDIAZĂ ÎN ROMÂNIA (oriunde în ROMÂNIA, în caz că vă sunt iarăși necunoscute înțelesurile limbii române!!!!)

În al treilea rând, dragi angajați ai Metrorex, nu aveți dreptul să-mi ștampilați voi ceva pe carnet. Este un act. Este al meu și al școlii unde învăț. Iar voi, conform legii, NU aveți voie să-mi ștampilați pe el. Nici măcar eu nu am voie să scriu ceva pe el.. sau să îi fac ceva. NICI MĂCAR EU, DAR VOI!!!

În al patrulea rând, dragi angajați ai Metrorex, voi faceți o discriminare între elevii din București și cei din provincie, care, de fapt, fac parte din ACELAȘI ÎNVĂȚĂMÂNT DE STAT.

În al cincilea rând, dragi angajați ai Metrorex, NICIUNDE pe site-ul vostru nu aveți specificat faptul că abonamentele cu reduceri pentru elevi și studenți se acordă doar elevilor și studenților din București. NICIUNDE! NICIUNDE! NICIUNDE! Și dacă nu mă credeți, site-ul vostru a fost foarte prietenos și m-a lăsat să fac niște print screen-uri drept dovadă că nu aveți specificat acest lucru și că ba din contră, spune-ți că se oferă abonamentele cu reduceri pentru elevi și studenți, elevilor și studenților (fără să specificați căror elevi, este de la sine înțeles că TUTUROR ELEVILOR!).

În al șaselea rând, dragi angajați ai Metrorex, inclusiv în străinătate (chiar dacă nu ești cetățean al țării, ți se dă abonament și se fac reduceri având în vedere vârsta!

DOVEZI:

Untitled1 Untitled2

Așadar, conform celor scrise mai sus și conform acestor imagini (atât de pe site-ul vostru cât și din legislație), Metrorex poate fi dat în judecată pentru nerespectarea și neaplicarea legii în vigoare, cât și pentru discriminare.

Acum, dragi oameni care-mi citiți acest blog: Vouă vi se pare normal să nu mi se dea abonament atâta timp cât sunt în învățământ de stat, având în vedere cele scrise de mine cât și legea în vigoare?

Aștern cuvinte iar

Printre învățatul pentru o lucrare la istorie, scosul cuvintelor și al anilor, un coleg care mă bate la cap cu ele și timpul pe care nu-l am, poposesc și-n seara asta, la ore târzii, pe meleagurile blogului meu. Îmi face plăcere. Să înșir litere. Să scriu. Să mă joc cu toate aceste cuvinte. Să le las și pe ele să se joace cu mine. Cu ideile mele.

Ce-am să mai aberez și-n seara asta? Nimic anume. Dar când îmi vine vreo idee, mă simt ca ăsta micu de mai jos.

Am să aberez poate despre niște pantofi sport originali în care mă simt tare bine. Poate despre mersul pe munte. Poate despre mersul pe stradă. Poate despre simulările de bac care mă așteaptă săptămâna viitoare (aaauuuuuchhhh… simulările de bac, aproape că uitasem de ele când m-am apucat să înșir iar pe aici niște cuvinte abstracte). Poate despre camera mea. Poate despre jucăriile din ea (că sunt multe ale naibii… mai că n-am loc de ele). Poate despre hainele uzate. Pantofii uzați. Căci da… și pantofii originali se uzează mai devreme sau mai târziu. Care-i diferența? Dacă ai destulă grijă de ei se uzează mai greu decât ceilalți care se uzează și dacă ai și dacă n-ai grijă.

Acum, fix în momentul ăsta, m-am gândit să scriu despre floricele. Ori alea de mâncat, ori florile normale, din grădină, pe care oamenii le rup zilnic din motive abstracte de a-și înfrumuseța casa, când, de fapt, florile sunt cu adevărat frumoase în mediul lor, în grădină, înfipte în pământ.

Iar acum, gândul mi-a sărit brusc la pantofii sport. Ahh… ce dor o să-mi fie de ei. Erau comozi. Și simpli. Și drăguți. Și nu mai sunt. Dar până la urmă toate vin și toate pleacă. Fie că e un pantof, o haină sau un suflet de om. Toate au drumul lor, iar unele se intersectează și cu drumul meu. Atâtea intersecții pe un singur drum. Însă cu toții mergem înainte. Trecem de una, vine alta. Cunoaștem oameni noi. Sentimente noi. Lucruri noi. Povești noi.

Aberez, nu? Știu. Dar eu fac asta tot timpul. Mă joc cu toate aceste cuvinte. Le las să curgă cum vor ele din degete. Să se aștearnă cum vor ele. Nu le impun nimic, căci așa îmi par mie mai frumoase. Și poate și vouă. Mi-a spus cineva că eu scriu liber și îi place să mă citească. Dar de fapt să știți că nu e „meritul” (dacă îi pot spune așa) meu. E meritul cuvintelor. Al iscusinței lor de a se așeza frumos pe o pagină de hârtie virtuală. Apreciați-le pe ele, nu pe mine.

420+ cuvinte. O grămadă adunată. Și toate pornite de la o singură pereche de pantofi sport originali. Care s-au dus. Dar i-am purtat ani. Zile multe. Luni multe. Și s-au dus. Au plecat. M-au lăsat aproape desculță, căci mă obișnuisem cu ei. Of. Ce dramă. Ce tristețe. Ce zâmbete! ÎNCĂLȚĂMINTE NOUĂ!

Știu. Par nebună. Așa că nu vă mai sperii și mai mult și vă urez un gând frumos de Noapte Bună!

Dă pă net îi mai simplu! Și rapid!

Pă principiul, pă net găsești di tăti… ce naiba să mai cauți într-un magazin?

Vrei cărți? – GOOGLE!
Vrei haine? – GOOGLE!
Vrei încălțăminte? – GOOGLE!
Vrei chestii de papetărie? – GOOGLE!
Vrei telefoane? – GOOGLE!
Vrei laptopuri? – GOOGLE!
Vrei cabluri de date? – GOOGLE!
Vrei încărcătoare? – GOOGLE!
Vrei mâncare? – GOOGLE!
Vrei tablouri? – GOOGLE!
Vrei să-ți redecorezi casa? – GOOGLE!
Vrei chestii de grădinărit? – GOOGLE!
Vrei lenjerii de pat? – GOOGLE!
Vrei covoare? – GOOGLE!
Vrei apă? – GOOGLE! (da poți comanda sticle de apă de pe net. N-ai găsit? Mai caută!)
Vrei calorifere voogel&noot (orice ar fi astea)? – GOOGLE!
Vrei să faci orice fel de cumpărături, de orice ai nevoie? – Ai prins ideea… GOOGLE!

Ok, ați prins ideea, sper! Orice doriți să achiziționați, găsiți, dați o căutare pe GOOGLE și o să vă apară N site-uri cu N chestii de unde vă puteți alege. Și asta în doar câteva secunde. Așa că la ce bun să te plimbi toată ziua prin magazine pentru a găsi ceea ce dorești? Mai simplu. Caută pe net. Ai tot ce vrei și ce nu vrei. O gamă variată pentru fiecare lucrușor în parte. Așa că la naiba cu magazinele care îți amorțesc picioarele și te enervează până peste cap. De ce să pierzi minute prețioase din viață când există netul? De ce când totul, acum, se află la un click distanță?

Eu prefer căutările pe net. Cumpărăturile de pe net. Sunt mai rapide, accesibile și ieftine. Economisesc timp. Și bani. Exceptând transportul. El e întotdeauna mult prea scump.

Nu vi se pare că pentru tot ceea ce am scris mai sus merit o sponsorizare de la GOOGLE? Merit să fiu plătită pentru reclamă atât de GOOGLE cât și de toate siteurile ce sunt accesate zi de zi și de pe care se fac cumpărături.

Mie mi se întâmplă mereu să intru într-un magazin și să nu găsesc ceea ce caut. Și mai apoi în altul. Și altul. Și altul. Și altul. Și nu. N-am găsit nimic. După multe astfel de întâmplări, m-am obișnuit să caut pe net. Fie caut și comand direct de pe un site ceea ce caut, fie caut un magazin la care să găsesc lucrul respectiv. Compar prețurile și aleg de unde cumpăr. De obicei, când mai am nevoie de cărți, caut magazinele în care le găsesc cu siguranță și mă duc fix acolo. Spre exemplu, zilele acestea am avut nevoie de două compendii. Le-am căutat pe net. Le-am găsit în librării online. Le-am căutat și în librării prin București. Ieșeam mai ieftin cumpărându-le din București (nu plăteam și transportul ăla mult prea scump). Și uite așa le-am găsit mult mai ușor după ce am umblat ca descreierata prin mai multe librării și nu le-am găsit. IEEEEEI. Felicitări mie! MULȚUMESC!

Concluzia? Accesați netul în mod util, nu inutil! Un mod util? Căutați și comandați mai ușor ceea ce aveți nevoie. Netul, deși poate consuma mult timp util pentru alte activități, poate și economisi timp. Depinde în ce mod este folosit. Și tocmai am punctat un mod util în care netul poate fi folosit. Ar trebui să fiu plătită și pentru asta.

Tu ce părere ai? Cum e mai util să cumperi: offline sau online?

 

Meseriile viitorului

Cred că pe vremea când eram încă a XI-a, în paleolitic mai exact, în amfiteatrul liceului a avut loc o prezentare a multor chestii legate de meseriile actuale dar și cele care se presupune că vor exista în viitorul apropiat, cât și în cel îndepărtat.

Pentru început ne-au explicat cât de important este CV-ul pentru un angajator și cum ar trebui să arate acesta, cum ar trebui să fie construit pe baza scheletului principal, ce ar trebui să conțină, astfel încât angajatorul să  fie fascinat și convins că respectivul sau respectiva se potrivește perfect job-ului pentru care a aplicat. Condiția? Simplă. Un CV cât mai stufos, cu cât mai multe voluntariate, practici, experiențe, concursuri în diferite domenii, priceperi în diferite domenii. Concluzia? Să nu fi limitat. Să ai o viziune de ansamblu asupra mai multor domenii. Iar eu sunt de acord. Consider că un om trebuie să știe câte puțin din fiecare, iar un lucru să-l facă cu adevărat bine!

Să trecem însă peste prima parte. Să ne îndreptăm cu pași mai rapizi către a doua parte, anume meseriile. Din cretacic până în zilele noastre, meseriile au evoluat cu o unitate de măsură ce nu ar putea fi descrisă. Totuși, mă voi limita la a spune că au evoluat foarte mult.

Să luăm spre exemplu meseria de ciocănitor deșteptător. Acesta era o persoană, care la o anumită oră, dimineața, trecea prin fața geamului fiecărui muncitor și-l trezea. Acum? Acum avem ceasuri deștepte. Și telefoane deștepte. Ambele cu alarme. Iar meseria aceasta, este una inutilă și inexistentă în zilele noastre.

Avem în schimb, după cum ni s-a spus și ni s-a prezentat, meserii pe cale de dispariție. Un exemplu? Meseria de contabil. Sau meseria de economist. Pentru ambele meserii, există deja, programe implementate. Programe care țin contabilitatea unei firme și nu este nevoie de cine știe ce cunoștințe din partea celui care le manevrează. Într-adevăr, este nevoie de IT-iști care să aibă cunoștințe din toate domeniile posibile pentru a crea programele respective. Este nevoie de oameni cu o viziunea polidimensională.

Lumea, în ziua de azi, dar mai ales în cele viitoare, nu mai are nevoie de oameni care să știe să facă anumite chestii. Are nevoie de programe, de aplicații care să conțină toate informațiile necesare. Din păcate, sau din fericire (nu-mi dau seama încă pentru că văd părți bune atât în activitățile manuale ori mintale, cât și în cele tehnologizate), lumea va fi tehnologizată. Iar oameni precum cei de la www.rmaudit.ro, nu vor mai exista. Vor exista programe ce le vor ține locul. Programe bazate pe cunoștințele altora. Pe dorințele altora de a le merge afacerea într-un mod cât mai profitabil.

Se spunea că și meseria de doctor va fi înlocuită de roboți. Însă și pentru ca acei roboți să poate exista, este nevoie de cunoștința unui doctor care să-i implementeze cu ajutorul unui IT-ist anumite funcții. Cunoștințe. Îndeletniciri. Cred că meseria de medic o să existe veci pururi. Căci cercetările au nevoie de un medic, nu de un robot să le facă. Doar un medic poate cerceta și mai apoi, cu ajutorul lui, se poate crea ceva robotizat.

Ce a fost o dată, nu mai este acum. Iar ce este acum va dispărea în viitor. Lumea evoluează. Fie că o face ascendent sau descendent (numindu-se în acest caz o involuție).

Cred însă că toate meseriile vor exista. Fie doar și pentru a sta la baza a tot ceea ce este și va fi tehnologizat. TU ce părere ai?

Bune practici pe blog

Am mai primit o leapșă. De la Daniel. Mi-a dat leapșa împreună cu nominalizarea și premiul pentru documentarul „Planeta Pishky”. Îi mulțumesc și pe această cale. Și tot ca un semn de mulțumire îi răspund și la leapșă. Îmi pare interesantă. Așa că nu mă mai lungesc cu vorba și vă prezint leapșa.

(sursă imagine: Google Images)

  1. Atunci când scrii pe blog, respecți un cod de conduită?
    Da. Scriu cu diacritice (după cum se vede). Consider că fără diacritice cuvintele folosite de mine nu există în limba română, drept urmare nu aș scrie în limba română, ci într-o altă limbă inventată de noi prin lenea de a scrie cu diacritice, o limbă nerecunoscută de nimeni.
    Scrie respectuos. Consider că cititorii trebuie respectați. Încerc să relatez chestii relevante atât pentru mine cât și pentru cei care s-au alăturat comunității pishkhariene.
  2. Care ar fi regulile la care ții cel mai mult?
    Diacriticele. Pentru o limbă corectă. Exprimarea fluentă și corect gramaticală (deși eu uneori n-am fluență și mai scriu și prost). Argumentele. Respectul reciproc dintre cititor și blogger. Comentariile decente. Criticile constructive. Precizarea surselor în cazul preluării unor articole (cu sau fără link). Advertorialele care nu sunt țipătoare.
  3. Vreo regulă cu care nu ești de acord?
    Încercarea anumitor cititori de a impune organizarea pe blog, crearea categoriilor, exprimarea. Cine înțelege, înțelege. Cui îi place, îi place. Între ce doi (bloggerul și cititorul) trebuie să existe, din prima, o stare de complementaritate perfectă, nu să se muleze unul după altul. Nu sunt de acord cu advertorialele în exces, ori cu reclamele mai mult decât evidente pe bloguri. Nu sunt de acord cu blogurile care există doar pentru reclame și atât. Nu sunt de acord cu acele comentarii de tip reclamă a blogului unei persoane, ori a unui caz umanitar, lăsate pe la diferite articole (pentru că NU AU nicio relevanță). Nu sunt de acord cu scrisul fără logică, agramat. Și mai sunt multe, dar mă opresc aici (lipsă de alte idei… neuronii mei s-au dus și ei la culcare). Dar stai. Astea-s reguli? Nu prea. Dar nu contează. Eu am spus cu ce nu sunt de acord.

(sursă imagine: Google Images)

Leapșa, după cum deja cred că v-am obișnuit, nu o dau mai departe la cineva anume. invit pe cine vrea să o preia.

Planeta Pishky și curățenia

Astăzi, tata a râs de planeta mea Pishky. A râs de pishkharieni și mi-a zis subtil că nu-s pe creaca mea. Că sunt plecată cu pluta pe apele Jiului. Mă rog, înțelegeți voi, mi-a zis subtil că-s nebună. El nu înțelege că planeta Pishky există undeva în Universul ăsta și că pishkharienii sunt oameni mult mai drăguți, educați și inteligenți față de pământeni!

L-am lăsat în schimb în lumea lui pe Pământ și am evadat în lumea mea pishkhariană, printre miliardele de pishkharieni. Am cutreierat mări și țări cu privirea. Continente întregi. Am brăzdat cerul cu ochii mei căprui. Ce dor îmi era de casă. De casa mea extraterestră. Un loc minunat în care să pot evada de fiecare dată. Un loc al meu. Creat special pentru mine. Perfect prin fiecare defect.

După cum vă spuneam, am evadat pe propria mea planetă, deocamdată încă cu gândul, căci nu am resursele necesare să mă reîntorc pe planeta mea, iar trădătorii care m-au uitat aici nu vor să se întoarcă (weeeaaa).

Să trecem peste. În treacăt fiind, cu ochii minții, am observat că pishkharienii au nevoie urgentă de ajutor. Mulții fiind și multe având de făcut, au cam uitat de curățenie. Au nevoie în toate afacerile lor de oameni pregătiți și specializați în a face curățenie. Știți voi, pishkharienii fiind foarte deștepți nu prea acceptă să facă munca de jos (un defect al lor) și stau uneori așa, fără prea multă curățenie în jurul lor. Ok, de fapt nu e vorba despre inteligența lor și despre superioritate. Adevărul este că nu se pricep la a face curățenie (sunt praf… dar shhhh, voi să nu spuneți asta la nimeni, ne-am înțeles???).

Ce m-am gândit eu? Să le caut oameni pricepuți în așa ceva. Oameni care să lase totul lună în urma lor într-un timp cât mai scurt, căci pishkharienii nu-și permit să piardă timp ori să fie încurcați. Ei au de stăpânit un Univers întreg. În căutarea mea i-am găsit pe cei de la helpmultiservices (www.helpmultiservices.ro). Par profesioniști. Par să știe exact ce trebuie să facă cât mai rapid și eficient. Și este tocmai cea ce pishkharienii mei au nevoie. De plătit? Pishkharienii plătesc tare bine, căci sunt cei mai bogați din întreg Universul. Probabil cei de la curățenie ar câștiga într-o zi cât câștigă toți angajații pământului într-un an (având în vedere că pământenii sunt cei mai săraci din tot Universul, da este posibil).

Eu îmi fac planuri. Dar nici măcar eu nu pot ajunge. Iar pe „viitori angajați” ai planetei Pishky nici măcar nu i-am întrebat dacă sunt de acord. Dar cine ar refuza o asemenea ofertă tentantă? Cu siguranță nu ar face-o. Oferim și excursii gratis în Univers, pe alte planete, în timpul lor liber. Concedii între toate perioadele de lucru. Bonuri de masă. Excursii pe planeta Pishky. Nu refuză, cu siguranță nu refuză!

Ok. Am bătut câmpii destul și-n seara asta. Probabil, când o să citească tata și articolul acesta… o să mă interneze într-un spital de nebuni. Așa că dacă nu mai dau niciun semn pe aici, înseamnă că m-am mutat la noua mea casă din spitalul 9.

Nebunie curată

Știu. Nu o să vă intereseze postul ăsta. Dar, fiind blogul meu, pot scrie orice. Oricând. Și da. Exact. Nimeni nu mă poate oprii. Ieeeeei. Scuze. Azi sunt euforică. Oricum, azi am aflat că cineva și-ar face blog ca să scrie punctulețe. Într-adevăr. Ar fi un blog wow. Original. Unic. Adică… cine mai are blog în care să posteze punctulețe? Nimeni.

Tot azi am aflat că unii vor să participe la concurs pentru adidasi nike barbat. Mă întreb. Cine ar da niște încălțări originale scumpe pe degeaba? Adică, cine ar face asta pentru un share, un like, un tweet sau mai știu eu ce altceva? Nimeni întreg la mine. Sunt ca toate concursurile alea cu Iphone 5S gratis când el nici nu apăruse.

Nu înțeleg naivitatea oamenilor. De fapt, cred că nu înțeleg oamenii. Ce mi-ar plăcea să fiu și eu un om. Dar eu sunt un extraterestru (apropo… păstrați și voi secretul, acum, că tot l-ați aflat). Da. Sunt un extraterestru. Ideea e că acum niște ani, familia mea a venit pe Pământ în urma stabilirii anumitor legături între planete și guvernarea acestora. Pământul avea soarta drastică de a fi supus pieirii (de aceea și soarta oamenilor groaznică din ziua de azi sub guvernarea celor sus puși). Atunci când au venit, m-au luat și pe mine să cunosc frumusețile Pământului, căci nu aveam să le mai văd vreodată. Eu însă… m-am pierdut de familia mea. Iar ei au trebuit să se întoarcă pe planeta noastră fără mine. Aveau treburi importante de pus la cale. Iar familia mea nu era de fapt familia mea. Erau trădători ai regatului. M-au luat să mă lase intenționat pe Pământ. Pentru a sfârși o dată cu el. Și da. Am crescut. Mi-am dovedit mereu abilitățile de neom și implicit de extraterestru. Am ajuns în cele din urmă să scriu pe blog și să vă spun povestea vieții mele. Sper, ca într-o zi, să se întoarcă după mine adevărata mea familie. Sau ce a mai rămas din ea. Și să trăiesc fericită pe planeta mea, acolo unde eram o prințesă, urmașa tronului planetei Pishky (da.. de aici și porecla mea.. dar shhhh.. trebuie să păstrați secretul :D).

Și ăsta-i momentul în care mă întreb: „Ce mama naibii am scris mai sus?”. Știu, știu. Inclusiv o amică îmi spune că am nevoie de un întreg palier la spitalul 9. Acum, după cele spus, voi veți considera că am nevoie de întreg spitalul, nu doar de un palier.

Mă întreb oare: „Cum naiba am ajuns de la adidași la locul meu de proveniență?”. Ciudat. Știu. A. Da. Tocmai mi-am amintit că în copilăria mea, am rupt enșpe mii de adidași. Puneam frână la bicicletă cu adidasul pe roată. Sau dădeam cu el în bordură. Dar, de fapt, eu testam rezistența adidașilor. Eram angajată să fac asta. Din păcate nici măcar părinții mei nu s-au prins de legăturile mele secrete.

Doamne iartă-mă. Ce-am putut să scriu în seara asta. Nebunie curată.

(sursă imagine: google images)

Interviu cu mine

Ahh.. Sunt atât de dulce și de drăguță, încât Bogdan mi-a luat un interviu. Mie!! DA MIE! Știu. E de necrezut. Adică de ce mi s-ar lua mie un interviu. De ce ar vrea cineva să aberez și în altă parte și nu doar la mine pe blog? Oricum, cine îmi ia mie un interviu, clar nu are toate țiglele pe casă. Și nu. Bogdan nu le are. O recunoaște și el.

O seară. Îmi aranjam afacerile importante pe Facebook. Puneam la cale viitorul țării. Și a apărut Bogdan cu interviul lui. Și da. El se face vinovat că țara merge acum prost. N-am reușit să termin de pus țara la cale. Îmi cer scuze tuturor.

Ok. Să revenim puțin la seriozitate. Bogdan, un scump când vrea el (adică gen… 0.000001% din timp), mi-a adresat vreo 11 întrebări la care mă uitam ca mâța-n calendar și nu știam cum să-i răspund și ce să-i zic mai întâi. Pentru că da. Eu am atât de multe de spus, încât chiar nu știam cu ce să încep (minciuni… n-aveam nici cea mai vagă idee.. pentru că nu.. nu am o viață tumultuoasă). I-am promis că-i voi răspunde într-o zi. O zi cu soare. O zi care speram să nu mai vină în vecii vecilor (iar mint… îmi doresc o zi cu soare cu toată ființa mea…. dar fără să vină vara.. că dacă vine vara dau și BAC-ul.. deci nu). Și nu. Ziua n-a venit. Dar ieri, după ce am salvat întrebările într-un document word, mai aruncam câte un ochi pe ele. Mă minunam la fel ca prima dată. Cum se face, cum nu se face însă, am reușit să leg niște cuvinte. Iar interviul începea să prindă o formă decentă. L-am terminat în cele din urmă. Și i l-am trimis lui Bogdan. Și Bogdan mi-a promis că-l publică pe seară. Și l-a publicat.

Articolul publicat. Eu mă bucuram de faimă. Am intrat pe link-ul dat de Bogdan și ce să văd acolo? O introducere caracteristică lui Bogdan și poze cu mine. Stați. Ce? Poze cu mine??? Da. Poze cu mine. Mă uitam și îmi venea să-l strâng de gât. A pus poze cu mine. Clar.. a vrut să vă sperie. Să vă facă să nu mă mai citiți în vecii vecilor dacă mă veți vedea. Ahh. Câtă răutate.

Să o mai lungesc? Să nu o mai lungesc? Hai că tac. Vă las în schimb articolul pe care îl puteți găsi pe site-ul Presa în blugi, la băiatul în blugi, anume Bogdan Dărădan. Sper să vă placă ceea ce veți citi!

PS: Mulțumesc și aici, Bogdan dragă, pentru interviu. Mi-a făcut o deosebită plăcere să-ți răspund întrebărilor (chiar dacă mă uitam ca mâța-n calendar).

Copilul aberează!

Iar nu am un titlu stabilit încă de la început pentru articol. Sunt în pană de inspirație, deși cunosc prea bine subiectul despre care am să vă vorbesc. Sau subiectele per ansamblu, căci, sinceră să fiu, nici măcar nu știu dacă vor fi unul sau mai multe subiecte. Eu trec așa dintr-una într-alta în funcție de cum îmi alunecă degetele pe taste.

Am să vă anunț, promit, când mă voi decide (căci mă voi decide în timp ce voi scrie) asupra titlului acestui articol. Sper să nu uit. Dacă uit, mă trageți și voi de mânecă.

Să trecem mai departe. Voi ați auzit de gel colorat? Nici eu. Bine. Am auzit. Dar ori sunt tâmpită, ori sunt foarte tâmpită, pentru că de fiecare dată am aceeași reacție abstractă: „HUHsurprise!?”. Da. Mă simt ca un copil care are cu tatăl lui o conversație ca mai jos:

-Tati, tati, tati, ce-i ăla?
-Un fluture!
-Woooow, ce frumos!

-Tati, tati, tati, ce-i ăla?
-Un fluture!
-Woooow, ce frumos!

-Tati, tati, tati, ce-i ăla?
-Un fluture!
-Woooow, ce frumos!

-Tati, tati, tati, ce-i ăla?
-Un fluture!
-Woooow, ce frumos!

repeat * ∞

Nu. N-am uitat de titlu. Dar încă nu am unul.

Și cum vă spuneam. Există mai multe tipuri de geluri, de mai multe culori și pentru diferite tipuri de unghii. Și când eu stau acum și vă scriu vouă toate astea alături de nedumerirea mea, mă întreb sincer dacă nu cumva sunt un extraterestru uitat pe Pământsigh. Ce viață grea pe capul meu.

Bine. Bine. Gata. Las prostiile la o parte și-mi continui cele ce am de spus (încă fără un titlu deasupra). Ideea este că-s geluri de: bază și da.. iar am uitat și asta este tot ceea ce am ținut minte din poveștile altora și de pe internet. Dar știu că au efecte de curcubeu și se folosesc la unghiile false și nu numai. Știu și că gelurile astea ajută la menținerea unei manichiuri mult mai mult timp. Și mai știu că pe lângă efectul ăla de curcubeu pot avea și alte efecte (nu mă întrebați acum care căci habar n-am, sincer). Probabil dacă aș face o sesiune cu Pinky, aș căpăta informații ample și aș fi instruită pentru toată viața. Amin!

Da. Se vede mediocritatea mea, nu? Dacă eram și eu în fiecare săptămână la salon să-mi fac unghiile cu diferite chestii, probabil aș fi știu câte geluri există și ce rol are fiecare. Eu în schimb mă duc numa să mă tund și să mă pensez. Ah ce viață tristă. Sunt o incultă și am să rămân pe veci. Miaucrying. Da. Eu fac „miau” când plâng! Problems? Așa mă gândeam și eu :).

Am scris 400+ cuvinte și eu încă nu am găsit un titlu potrivit acestei postări. Probabil o să rămână fără titlu… sau sau sau sau (aaah me genius) pot spune: „Copilul aberează!”. Că doar asta am făcut în articolul ăsta. Am aberat pur și simplu, căci, sinceră să fiu, habar n-am pe cine ar interesa ceea ce am scris eu mai sus. E fără logică și fără sens. Dar mie, în nebunia și în prostia mea, mi se pare taaaaare amuzantbatting eyelashes.

Iar acum. Acum că nu mai am nicio chestie de scris în articolul ăsta, adică nu am de gând să-l fac mai praf decât este deja, ori să mă fac și mai mult de râs, am să mă retrag subtil din fața ochilor voștri, adică de printre cuvinte.

Din seria: Aventuri spre București!

tumblr_static_adventure_time_logosursă: Google Images

Iar am fost în plimbări, căci vacanța asta am făcut trasee de la și înspre București. Și la țară. Da. Eu mi-am petrecut sărbătorile în familie.

Dar să trecem peste subiectele irelevante, direct la cele relevante și anume călătoria mea spre București dar și din București, căci sunt două chestii care m-au amuzat la culme.

Orele 13. Mă urc în autocar. Mi se dă biletul cu numărul 28. Rândul opus părții cu scara. În spatele meu două domnișoare. Atât post spune acum despre ele. Mai multe poate veți dori să spuneți voi după cele ce le veți citi. M-am așezat pe scaun după ce m-am făcut comodă și mi-am pus bagajele sub scaun (nu plec cu n chestii după mine.. sunt practică). O fată vorbea la telefon. Apoi a încheiat convorbirea și a început să se converseze cu a ei colegă de scaun. Eu am surprins următoarele chestii amuzante:

„-Dragă ce părere ai avut de mine, că eram și nemachiată?”
(Ce o fi zis respectivu nu știu).
Apoi…
„-Vai dragă.. dar dacă se răstoarnă chestia asta cu mine?” (Aka autocarul).
Apoi.. după ce a terminat de vorbit la telefon, a vorbit cu persoana de lângă:
„-Uite tu fată, avem și masă la ăsta  (Aka chestia de e prinsă pe spătarul scaunului), avem și LCD, avem de toate!
-Da fată, cred că e de lux! E bengos rău!”

Pe mine m-au amuzat teribil. Râdeam cu doamna de lângă mine pe înfundate, căci am zis să avem oarecare respect. Au fost, ce-i drept, tare haioase în confesiunile lor ulterioare și în experiențele de viață avute până la vârsta de 15 anișori.

La un moment dat, având două televizoare, unul în față și unul la mijlocul autocarului, șoferul ne-a pus un film (Căderea Olimpului). Așa am văzut eu „Căderea Olimpului”. Și mi-a plăcut. Un film plin de acțiunea. Un film în care se pune în evidență „viața lor mai presus de a ta… viața unui întreg stat mai presus de a ta”. Se pune în evidență concepția unei idei perfecte, idee care în zilele noastre lipsește atât printre oamenii de rând cât și printre conducătorii acestui stat.

„Căderea Olimpului” s-a terminat și a început un alt film ce se numea, parcă, „Un om diferit” sau ceva de genul. Nu mai țin minte. Mi-a plăcut și ăsta. Un tip obișnuit ce punea bombe într-un oraș din India, în locații diferite, iar apoi anunța poliția. Ieeeei. Poliția în acțiune. Poliția e praf.

Am ajuns la București. Metrou Păcii. Un tip cu ochi albaștri din autocar are cu mine următoarea conversație:

-Te pot ajuta cu bagajele? Observ că sunt duble greutății și mărimii tale batting eyelashes!
-A da? Poftim! (Și i le-am pus în brațe).
-Știi… eu am nevoie să ajung în zona Pipera.. unde trebuie să cobor?

*** Iau o privire inteligentă thinking.

-Zona Pipera zici? Păi nu trebuie să schimbi nimic. Mergi drept până la stația 1 Decembrie.

***Menționez că era metrou vechi și aglomerat, cu harta aia în care M2 nu are trecute și stațiile ci doar două săgeți la stânga și la dreapta cu albastru pe care scrie M2. Deci norocul meu… el nu avea să vadă pe hartă nicio Pipera.

-Ahh ce bine că nu trebuie să schimb. E prima dată când vin în București și nu știam.
-Înveți. Azi o să înveți unde este spre exemplu Piperasmug.

Am coborât la Lujerului. El a mers, sper, până la 1 Decembrie. Oricum era aglomerat. Părea să mă creadă pe cuvânt. Sigur a ajuns la destinația indicată de mine. Ieeeeei. Și da. Morala? Nu asalta tipe nici măcar pentru a le ajuta. Sau nu face glumițe pe care alții nu le-ar prea înghiți. Ai hartă în metrou. Mare. Uită-te pe ea :D. E mai utilă. Mai jos vă las harta: Pipera, linia albastră, sus; 1 Decembrie, linia roșie, dreapta, antepenultima stație.

sursă imagine: metrorex

Am ajuns și eu într-un apartament cald și am mai văzut două filme: The Hobbit partea a doua și Frozen. M-am îndrăgostit de Olaf (un om de zăpadă). Lui Olaf îi plac îmbrățișările calde (cum îmi plac și mie), îi place căldura, îi place marea, îi place vara. Ne potrivim.  A fost dragoste la prima vedere.

În București am înghețat de frig. Blestemele tipului trimis la mama naibii, probabil. Când am plecat era să pierd autocarul, probabil tot blestemele lui. Mda.

Cam atât am avut eu de spus. Cred că m-a blestemat să-mi pierd și cuvintele, căci simt că iar am rămas fără ele. Nu mai știu ce să vă spun, așa că mă duc la somn și vă părăsesc aici și acum.

Hop! Încă unu!

Mi-a fost lene să scriu de la ultimul post. Ultimul post care poate fi și acum câteva zile, dar, în același timp aș putea spune că a fost scris anul trecut. Ambele sunt valabile. Și ce amuzant mi se pare să spun că acum 4-5 zile sunt echivalente cu acum un an. Parcă aș avea ceva puteri speciale. Dar, în mintea mea de copil, mi se pare ceva extraordinar de minunat.

A trecut și revelionul. Au bubuit și artificii. S-au cântat și manele, că no.. ce petrecere îi aia fără incultură? S-a și dansat. S-a și mâncat pe rupte.. că no, când mai prinzi atâta mâncare la un loc pe masă?  S-a și băut. Pe rupte, că na. S-au spart și chestii. Că de ce să nu spargi banii munciți? Mulți s-au bucurat. Că da… hai să ne bucurăm că bem, mâncăm, îmbătrânim și se scumpesc taxele! IEEEEEEEI. Fericire mare! Majoritatea trăim de pe o zi pe alta, dar ne bucurăm tocmai de nenorocirile noastre. Hmmmthinking? Logic… hey logic… where are you?

Probabil vă întrebați cum am fost eu de revelion, de tot comentez atâta? Eu de revelion am fost, precum și Facebook a spus-o: meh (sură Facebook: „Pishky is feeling meh”).  Nu m-am bucurat. Sincer. Mai pierdeam doar o noapte în plus. Atât. Mă uitam la alții cum se bucură doar pentru a se plânge a doua zi cât de rău le este și cât de nenorociți sunt cu toate taxele mărite. Heyy. De ce înjuri? Mai acu câteva ore erai fericit nevoie mare!

Alții, au făcut din 1 Ianuarie 2014 o zi cu adevărat importantă. S-au căsătorit (nu, nu m-am căsătorit eu). Și-au luat fotograf (www.jadoris.com), căci momentele astea trebuie bine păstrate atât pentru memoria mirilor cât și pentru a întregului neam. Ce-i mai frumos ca o nuntă? Un botez? Neaah…. prea multe chițăilei. Deci, nunta-i cea mai frumoasă, da? S-au bucurat… și nu de noul an, ci de propria lor fericire (ceea ce-i mult mai frumos). Au dansat, au mâncat și au băut, că unde astea nu-s, fericire nu-i (ce filosoafă m-am făcut la trecerea dintre ani.. nici nu știți voi).

Pentru mine, 2013, a fost un an frumos. Poate mult prea frumos. Un an norocos și minunat, că na, am fost născută pe o zi de 13, iar 13, pentru mine, nu a însemnat vreun blestem, sau vreo zi nenorocoasă din calendar care să atârne ca un semn negru asupra căpătâiului meu. Nu, pentru mine ziua de 13 a fost o adevărată binecuvântare. În 2013 am visat, am trăit, am sperat și am cunoscut oameni. Unii mai frumoși ca alții. Oameni care au rămas și oameni care au plecat din viața mea. Oameni.

2014? De la 2014 nu știu mai nimic. Doar că îmi aduce un bac și o admitere. Rămâne de văzut dacă și o facultate. Planuri n-am. La ce să-mi fac o mulțime de planuri ce poate nu le voi duce la capăt. Nu vreau frustrări la sfârșit de an 2014! Vreau fericire și mulțumiri că a mai trecut un an în care am putut atinge anumite praguri mai joase sau mai înalte. Important e să treci mereu de ele.

Să vă mai zic ceva? Nu vă mai zic nimic. Ne vedem noi când ne-om mai vedea, deocamdată nu vă promit nimic! N-am să mai scriu probabil, așa des. Timpul nu-mi mai permite. Dar am să scriu. Acum vă las. Un autocar mă așteaptă spre București.

Na poftiți și voi niște artificii!

Înşiruiri de cuvinte abstracte

index

N-am mai scris de două zile dacă nu mă înşel. Îmi era şi dor să scriu. Cu cât trec zilele şi nu ating literele, simt că o iau razna la propriu şi nicidecum la figurat. Ceva acolo în interiorul meu face urât. Se zvârcoleşte şi nu-mi dă pace deloc. Însă, după două zile de pauză mă aflu iarăşi în faţa unei tastaturi şi a unui monitor, într-un loc prin Bucureşi unde netul mai mult stă decât merge.

În zilele astea, în care m-am uitat la pereţi fără ca ei să se uite măcar la mine, am învăţat că prietenia este un mit împreună cu colegialitatea. Cele două există, într-un plan perfect, printr-un alt univers paralel ce a fost cândva pierdut printre miile de galaxii şi stele.

În zilele noastre, pentru o persoană, valorează mult mai mult propria ei piele decât pielea unui colectiv întreg din care, implicit, face parte. Valorează mult mai mult prefăcătoria şi a fi o persoană perversă în adevăratul sens al cuvântului.

Dacă ar fi să se realizeze un sondaj de opinie pe stradă, care vizează semnificaţia prietenie, 100 de oameni din 100 ar da răspunsuri ce definesc prietenia perfectă. Cu toţii am face asta, pentru că fiecare din noi ne dorim o prietenie care să se identifice cu propriile principii, cu propriile idei ale perfecţiunii în planul prieteniei.

În lumea mea colegialitatea implică prietenia, respectul şi bunul simţ, această combinaţie fiind dobândită în cei şapte ani de acasă, ori opt, ori şase, depinde cât a stat fiecare până a fost dus de mânuţă în clasa întâi. Dupăă ce nişte principii sănătoase au fost insuşite unui copilaş cât pentru înţelegerea lui de câţiva anişori, acestea sunt aprofundate ulterior în anii de şcoală. Ori se aruncă la primul coş de gunoi toate astea, în caz că au fost primite vreodată.

Mă întreb oare de ce uită lumea de valorile prieteniei. De prinicipii. De însemnătate. De iubire. De tot şi toate. Cu toţii ne dorim să primim dar mult prea puţini oferim. Şi asta nu pentru că nu am vrea, ci probabil pentru că nu ştim. N-am fost învăţaţi şi nici nu ne-am obosit să învăţăm. Prin construcţia noastră suntem o specie dominată de invidie, de răutate şi prea puţin de sentimentele acelea nobile ce sunt egale cu perfecţiunea.

Şi acum, pentru că simt că propriile mele cuvinte s-au aruncat de la etajul şapte şi s-au făcut praf, vă las. Mă duc să le adun cu măturica, asta dacă a mai rămas ceva de adunat din ele.

Tu știi să prețuiești?

Ca tot omul anormal, pe timp de iarnă, ies afară îmbrăcată cu n chestii pe mine: maieu, bluză subțire, un pulover, o vestă și un palton… mai ceva ca în Laponia. O pereche de ștrampi groși, niște șosete lungi și una bucată pereche pantaloni matlasați. Ahh da… și căciulă cu mănuși. Nu. Fular nu, că-i paltonul cu guler.

Ies și eu fain frumos de la școală și îmi îndrept picioarele spre casă, prin ger și vânt aspru. Îmi dârdâiau dinții în gură și tremuram ca o varză dezgolită pe pământul înghețat. Și ale naibii picioare, dacă voiau ele să meargă mai repede spre casă. Se împotmoleau în frig și dădeau unul într-altul mai ceva ca alea bete. N-ai văzut așa ceva, pe cuvântul meu. Oameni mulți ce trebuiau și ei ocoliți ca printr-un labirint întortocheat, ce să mai… viteza picioarelor mele tindea spre zero. Ieeeei. Trăiască mortul în frigInghetat (adică eu.)

Și cum mergeam eu așa… mai împleticindu-mă, mai înaintând, dau cu ochii de o domnișorică nu foarte înaltă ce tocmai își prinsese blugii într-un gard. Cu o gecuță subțirică, desfăcută, și un tricou de vară, se chinuia și ea să ajungă undeva. Unde, nu se știe și nici nu ne interesează, căci noi nu suntem oameni băgăcioși! Cert e că eu una m-am cutremurat toată de frig când m-am uitat la ea. Mi-a înghețat sângele în vene, în artere și în capilare. Carnea mi s-a pietrificat și vreo 5 secunde n-am avut nicio reacție de înaintare. Chiar și acum fac „bbbbrrrrr” când mi-o imagineznailbiting.  Acum, în preajma sărbătorilor, dacă n-aș avea bani de cheltuit pe altceva, aș da fuguța pe sfântul google să-i cumpăr ceva de printr-un outlet online. Poate nu i s-ar mai învineți carne dezgolită.

Mă întreb uneori, de ce există atâția oameni care nu au și sunt nevoiți să îndure frigul ce străbate prin hainele subțiri. Și de ce sunt atâția copilași care nu duc grija zilei de mâine, dar îngheață pentru… nici măcar nu știu pentru ce. Cineva mă tot bate la cap cu dreptatea divină. Dar la ce-i folositoare undeva în cer, nevăzută și nesimțită, când ar putea fi pe Pământ. Pentru mine, dreptatea e atunci când cei care merită… au, iar cei care au… prețuiesc. Sinceră să fiu, nu sunt un copil născut fără să aibă… și nici unul născut să prețuiască. Dar am învățat să o fac. Am învățat ce înseamnă. Am învățat cum să o fac… și cred că asta-i cel mai important.

Gata pe ziua de azi. Închei aici prin întrebarea următoare: Tu știi să prețuiești?

Sursă imagine: Google Images

La pat (2)

still-sick

Dimineața asta e mai frumoasă. Nori și ceață se zăresc prin geamul meu. Soarele e pierdut undeva dincolo de ele. O întunecime albicioasă stă să se năpustească asupra-mi. Totuși, dimineața asta e frumoasă. Mi-au plecat la plimbare durerile de cap. S-au contopit cu ceața, cu norii, cert e că au plecat. Le-am dat papucii. Le-am alungat din trupul și sufletul meu, căci simt că m-au îmbătrânit cu cel puțin zece ani. Zilele astea alături de ele a fost un chin. Deci, ne-am despărțitparty.

Viața e frumoasă fără ele. Viața e minunată fără ele. Zâmbetul și-a făcut apariția, după mult timp, pe fața mea. E așa plăcut. Un sentiment cald și frumos. Lumea asta rea, până acum, m-a tot speriat. Mi-a spus că după fiecare despărțire suferi, pentru că se rup suflete. Eu de ce sunt fericită? Poate pentru că le-am urât și nu le-am iubit… DELOCthinking? Mneaaah… viața e prea frumoasă pentru a fi trist. Zâmbește, că ai de ce… spre exemplu: Pământul încă se învârtenerd.

Lipsa durerilor m-a lăsat să mă ridic din pat. Ah.. ce frumos e să simți din nou covorul moale sub tălpile calde. Camera parcă prinde alt contur din picioare. E mai luminoasă, mai spațioasă, mai frumoasă, mai primitoare. Mi-am pus o melodie pe fundal. Când și dansez. N-am mai făcut de prea mult timp asta. Îmi era dor să mă simt un copil într-o lume fără griji. Dau cu stângu-n dreptul, dar n-are nimic… asta e dacă am renunțat la cursuri de dans când am fost mică. Cică nu aveam timp. Dar asta pentru că nu știam că timpul avea să fie și mai puțin peste ani. Deși a rămas același, 24 de ore, el se micește pe zi ce treceI don't want to see. Ce trist. Foarte trist. Dreptul se răzbună pe stângul. Acum dau unul într-altul fără pic de milă. Nu le e milă de mine… și mie care mi-a fost întotdeauna milă de eleno talking.

Dansul meu s-a sfârșit. M-am resemnat că n-am să excelez niciodată. Cânt. De ce nu mi-aș teroriza puțin vecinii? E frumos să-ți terorizezi vecinii. Mai ales când te trezești cu manele la ora două noaptea. Vocea mea extraordinară o să le spargă toate geamurile și o să le fisureze pereții. Și când mă gândesc că eu nu am mișcat un degetdevil. Da… știu.. sunt rea. Foarte rea… dar ce, voi bunătatea nu mi-o vedeți? E așa mare și frumoasă și… VIZIBILĂ!angel

Să știți că dacă n-am sens și acum nu stau în pat să învăț pentru teza la  română (mama ei de teză!!!!!), e din cauza efectului pastilelor. Considerați-mă ca fiind puțintel mai mult drogată de la atâtea pastilebig grin. Spun și eu lucruri… că doar e blogul meu și pot spune ce vreau! Ete așa… na!

La pat

Prima luni din decembrie, iar eu stau legată de pat și de pastile. Încerc să mă împrietenesc cu durerile de cap, dar ele mă refuză constant. Și eu care credeam că dețin răutatea absolută. Durerile de cap îs mai rele ca mine. Am încercat să le împac cu pastile, cu ciocolată, cu somn cu fructe cu muzică și nimic. Durerile de cap se lasă greu smug.  It`s a true story big grin!

swahilipics_sick

Da… ceva de genul arăt eu acum. Îs drăguță foc, nubatting eyelashes?

Dacă cu durerile de cap și altele ulterior provocate n-am reușit nicicum să mă împrietenesc, am încercat să o fac cu biologia, sau chimia, ori româna.. că tot am miercuri teză rolling eyes. Doar că, patul meu cu steluțe și ursuleți, pare mult mai incitant decât toate astea trei la un loc. Patu-i cald… ele nu, patu-i moale… ele nu. Măcar atâta lucru bun pot face și durerile astea, să mă trimită în pat, la căldurică.

Acum, dacă tot stau în pat și cu laptopul în brațe, căci laptopul este jumătatea mea absolută, caut haine dama să-mi cumpăr de pe net… că na, una bucată copil din spatele literelor ăstora, urăște din tot suflețelul lui să se plimbe aiurea prin magazine. Preferă internetul, căci e mai mare decât orice mall din lumea-ntreagă, e chiar mai mare decât toate mall-urile la un loc. Caut orice, găsesc orice, cumpăr orice (și acum mă refer în materie de haine). Îmi aleg ce model vreau eu dintr-o multitudine de alte modele, nu doar 5-6 câte sunt într-un magazin. Cum să nu iubești astfel internetul? Bine.. ai momente când îl urăști că-ți răpește din timp mult prea mult față de cât ar fi nevoie sigh.

Ah… ce-mi place să stau aici în pat, în timp ce alții sunt la servici ori la școală. E un sentiment răutăcios, plăcut (hi hi hi… știam eu că nu mi-a dispărut răutatea asta nici prin prisma durerilor de cap… nu se lasă nici ele, dar nici euno talking). Pot oare să vă întreb cum a fost ziua asta pentru voi? Pff.. să ieșiți din casă pe frigul ăsta. Mai bine în cameră cu miros de portocală, sau clementină, ori mandarină… bleah.. tot aia, îs rotunde și portocalii și dulci… ce mai contează că unele-s mici și altele mai mari? Dar să revenim la răutatea mea, că am pierdut-o printre rândurile anterioare… așadar, cum a fost ziua voastră prin frig și la servici? Muhahahahhahahadevil. Dacă vă ajută totuși cu ceva, nici ziua mea nu-i prea fericită… nici măcar în vârful patului. Dar meh… ce să și faci, viața nu-i mereu pe plac.

Gata, hai că m-am plâns destul la voi și pe blog. Daaaaaar, ăsta-i UN BLOG! Iar cum blogul înseamnă un jurnal virtual, îmi pot scrie orice gânduri aici. Vă pot stresa cu orice combinații de cuvinte!!!clown

 

Case Domnești

Ca orice fetiță, la vârsta copilăriei sale, visam și eu cândva la cai verzi pe pereți și așteptam să-i văd picând din cer. Și da, exact, așa este, aveți dreptate, niciunul nu pica. Visam la palate și case Domnești, un cartier de lux în Dealul Târgului, cu multă verdeață și case ca-n occident: mari, spațioase, luxoase. Dar na… eram și eu mică și prostuță, ce puteți să-mi cereți? Nimic, corect!

Cine nu și-ar fi dorit să fie înconjurat de un cartier luxos, cu multe case în valoare de 300-500 de mii de euro și care beneficiază de piscină, cofetărie, sală de fitness, școală privată, restaurant, terenuri de tenis etc. Un fel de cartier cum sunt cele din China…. știți voi, cartierele acelea aranjate la linie și case identice, ceva ca în imaginea de mai jos.

Mult mai puține betoane și mult mai multă verdeață. Într-adevăr, astfel de cartiere par a fi mult mai sănătoase decât centrul orașului ori vreun alt cartier în care ești înconjurat de betoane și mult prea puțini copaci și fire de iarbă. Oricine și-ar dori un cartier verde, care să-i ofere toate utilitățile. Cu toții, la un moment dat în viață, tindem către asta, căci, asta, înseamnă și a tinde spre o viață mai bună. Exact ceea ce ne dorim cu toții. O viață mai bună. Totuși, astfel de cartiere nu sunt destinate populației largi și numeroase, ci unui număr mic și restrâns care depinde de resurse financiare suficiente pentru achiziționare unei astfel de case, mobilată după gustul tău. Deși diferența de preț este una foarte mare, de la 300-500 mii de euro, la 130, numărul posibililor cumpărători rămâne limitat și în raport cu nivelul de trai al populației țării, tinde oarecum spre 0. Și totuși, numărul locuitorilor în astfel de cartiere este unul destul de mare conform cifrelor. Mare, dar mult prea mic față de restul populației.

Cu toții tindem către ceva necunoscut, căci, deși ne dorim din suflet anumite lucruri, niciodată nu știm ce se va întâmpla cu adevărat. Ne lăsăm în brațele necunoscutului și așteptăm ca el să ne ducă spre nicăieri. un nicăieri promițător și în concordanță cu toate visurile noastre.

Gata. Mi s-au sfârșit cuvintele și pe seara asta. Se pare că nu mai pot depăși 400 de cuvinte. Tind către expresivitate prin inexpresivitate (ce filosoafă am devenit de când cu durerile de cap :D).

Născută printre lume

M-am născut într-un oraș cu o cultură impresionantă. Într-o zonă de țară minunată. Cu munți. Cu ape. Cu verdeață. Le-am avut pe toate la picioarele mele. Am picat însă cam prost printre oameni, vorba bancului dintre un sfânt și Dumnezeu care suna cam așa:

-Ce faci mă Doamne? La ceilalți le-ai dat ba numai munte, ba numai câmpii, ba numai podișuri, ba numai câmpii și mare… la ăștia de ce le-ai dat de toate?
-Ehe he he… stai tu să vezi ce oameni pun aici!!!

Deși m-am născut fiind înconjurată de minunății, am picat printre oameni fără prea mult caracter, suflet și bun simț. Desigur, sunt și oameni minunați, extraordinari, cu un suflet curat și frumos. Păcat că numărul lor este mult prea mic în comparație cu ceilalți, atât de mic încât par nici să nu existe.

Eu am aterizat printre o nație minoritară… știți voi, bărbați cu pălării largi și mustață întoarsă… și femei cu fuste lungi și înflorate, bani în păr etc. M-am născut într-o zonă minunată și poluată de topirea metalelor furate de prin curțile oamenilor: ba câte un stâlp, ba câte ceva de pe mașini… ba capace… hoț să fie, că de furat se găsește :D.

Plini de bani și lipsiți de plata oricărui impozit nu au optat pentru consultanta mediu. Iar mediu a fost sesizat de enșpe mii de ori, doar ca să li se îmbrace mașinile în bani: dohlari, heuroi, lhire, leuți etc. Poate totuși dacă ar fi optat pentru o astfel de consultanță, ori s-ar fi lăsat sfătuiți, ar fi poluat mai puțin și ar fi avut ceva mai puțin ilegal. Ne-ar fi poluat mai puțin pe noi toți, că doar și ei trăiesc în același cartier.

Veneam odată de la școală și priveam munții de pe pod. Mereu fac asta când trec podul. Deși, cum intri în cartierul ăla, simți că ceva te înțeapă la nas, la ochi. E deranjant. Frustrant. Nici măcar munții nu îi puteam vedea de fumul topirii metalelor. Și e păcat. Păcat că nimeni nu face nimic.

Poate că mulți m-ar întreba că de ce doar scriu? De ce doar vorbesc? Pentru că sunt doar un copil, care nu se poate încă afirma. Nu se pot afirma oameni bătrâni care au încercat să schimbe ceva în cartierul ăsta… și cel puțin, de când m-am născut eu, s-a schimbat totul în rău. Nimic în bine. Iar mediul din jurul nostru, al tuturor, se degradează. Pe zi ce trece mai mult.. și mai mult. Păcat.

Și gata.. acum vă las că mi-a pierit revolta prin cuvinte!

Nebunie

Ăsta pe care sunteți voi acum, îi un blog PERSONAL (a se reține cuvântul personal, vă rog)! Ei bine, personal fiind el, eu pot scrie fi despre ce-mi trece mie prin cap, pot participa la concursuri și pot scrie advertoriale sub formă de povești. Având un blog personal, cel care scrie nu trebuie niciodată să scrie pe placul altora, el trebuie să caute să scrie mereu în primul rând pe placul lui, iar cei care rezonează cu scriitorul din spatele blogului să-l citească în continuare. Cine nu, să-și ia frumos tălpășița și să-și găsească bloguri cu adevărat pe placul lor 🙂

Astăzi voi scrie ceva care probabil nu o să intereseze pe nimeni, dar sper să vă amuze. Iar dacă nu vă amuză, înseamnă că sunteți niște oameni minunați, buni, ce cu siguranță veți ajunge în împărăția raiului și bla bla bla.

crazyness_by_ninachu713

Am picat în cap. La propriu și nicidecum la figurat. Se făcea a dimineață, pe la ora opt. Iar eu stau prost cu trezitul. De la opt dorm cel mai bine. Mama intră în cameră:

-E ooooopt! Trezește-te și tu azi, că ai școală!
-Da, da, da, acum.. îi zic eu de sub plapumă.

Ora opt și douăzeci…(facă o paranteză în care vă spun că am un ceas interior foarte precis și îmi dau seama cam cât e ora)… simt eu că trebuia să vină mama, m-am ridic brusc din pat și cum se face, cum nu se face, am plonjat, FOARTE ARTISTIC (a se reține asta) în cap. S-a deschis și ușa, în timpul acutului meu artistic, iar mama era ca la dentist. Habar n-am cum și de ce am căzut în cap. Știu doar că m-am ridicat brusc din pat și apoi am simțit o durere fulgerătoare. Oricum, a fost atât de artistic.. pff.. ca în filmele cu proști. Și dacă acum vă întrebați cum mă simt, ei bine… râd aiurea la pereți… destul de îngrijorător, nu? 😀

Oricum, cică-s simpatică… de parcă nu era de ajuns nebunia mea, trebuia să o amplific. Și ca să sar de la un subiect la altul, vreau să ningă… și m-am gândit eu cum ar fi să merg la Iași, că doar ei îs mai acolo, aproape de mama Rusie :D. Poate la ei o ninge mai repede… și uite așa mă apuc eu să googălesc (și da știu că nu există cuvântul ăsta, dar îl inventez eu… PROBLEM!?) sintagma „vremea iasi”. Dar neee…. nimic promițător… îi chiar ceva mai cald decât prin părțile mele :(, unde plouă. Așa că mai bine stau eu acasă cu tot cu durerea mea de cap și-mi aștept iarna mult iubită.

Știu, n-are nicio relevanță articolul ăsta.. nici măcar plonjatul meu în cap… iar acum stau serios și mă întreb, cât de prost trebuie să fii să vrei să te ridici din pat și să te trezești în cap? Misterele Universului, știu. Ale naiba ele de mistere și de vreme, că nu ninge :(.

Dar gata, m-am făcut de râs aici, ce-mi mai trebuie? Mă duc la un somn. Pe jos… să nu mai am unde pica :D.

P.S: Cuvintele de mai sus sunt chiar adevărate. Eu chiar am picat în cap… păcat că nu mi-a fost filmat actul meu artistic.

Zi neagră

Astăzi a fost o zi neagră. Și la propriu și la figurat. Dimineața cețoasă parcă mi-a oprit sângele prin vene. M-a transformat într-un robot. Mi-a blocat mintea și sufletul. Tot. A fost o zi neagră prin însăși culoarea ei cenușie-negricioasă. O ceață strânsă în cablurile ce atârnă între un stâlp și altul pe străzile pustii.

CAM01885

Negru. Negru în adâncuri. Un negru ce a ieșit la suprafață.

Negru a fost și pe net și prin toate magazinele. Duminica neagră. Nu știu dacă doar mie, ori și vouă vi se pare că are o conotație macabră sintagma asta de „vinerea neagră”, ori, pe engleză, „black friday”. Nu știu de ce, dar eu una mă gândesc la un cimitir plin de ceață și sunete abstracte. Iar azi, de dimineață, cu ceața din jurul meu, mă simțeam ca între două lumi pline de viață și de moarte.

Reduceri. Reduceri peste reduceri. Prețuri moarte și multe vânzări. Mă uitam prin pauze din laboratorul de informatică la ofertele lor și-am văzut de la tablete de câteva sute de lei, până la televizoare de o sută de milioane și mașini de zeci de mii de euro, iar oamenii se tot vaită în timpul anului că nu găsesc autoturisme noi si second hand la prețuri rezonabile. Păi… dacă nu le luați de „black friday” :D. Eh.. dacă tabletele ori telefoanele erau sau nu erau vândute, televizorul ăla la o sută de milioane și mașinile erau aproape toate în stoc epuizat pe la ora opt jumătate dimineața.

Ahhh.. ce mi-aș mai fi luat și eu o mașină. Păcat că n-am carnet… și nici bani… și erau și vândute :D. Dar mai e timp până la anul. Am să fiu mai rapidă. Am să prind eu mașinile alea, câteva, nevândute… iar atunci, atunci dacă totuși o să am carnet, nu o să am destui bani :D. Însă, măcar le prind și eu nevândute. Îmi satisfac și eu plăcerea sadică de a mă uita la ele… și atât.

Iar mi-am recitit articolul. Și rău am făcut. Cuvintele astea de mai sus sunt de o banalitate ieșită din comun. Nu transmit nimic interesant. Am scris, probabil, ca să scriu. Să nu zic că nu am făcut-o. CĂ nu mi-am întinat propriul blog cu atâtea cuvinte fără sens. Sper, totuși, ca măcar poza să-l ridice undeva, aproape de linia de plutire, oricare ar fi ea.

De ce scriu?

Uneori și eu mă întreb asta. Am impresia că scriu, uneori, doar ca să fie ceva scris. Să mai arunc niște cuvinte. Fără înțeles. Fără vreun scop aparte. Fără nimic. Cuvinte goale, având doar un schelet ce le face a fi citite. Și atât. Căci, a citi, nu înseamnă a înțelege. Deloc. A citi, uneori, înseamnă să știi să descifrezi niște simboluri, fie că sunt pe niște pagini virtuale, fie pe hârtie. A înțelege, este o activitate mult mai complicată, ce necesită o aprofundare a ceva (și nu.. nu știu ce e acel ceva.. dar știu că există… acolo… undeva… printre stele:D)

Cândva, scriam pentru că îmi plăcea să fac cu adevărat asta. Și acum îmi place. Doar că acum, acum am observat că am început să scriu doar așa… că trebuie scris… ba pentru un concurs… ba un advertorial…

Multă lume m-a întrebat de ce scriu advertoriale, chiar dacă, după spusele lor le scriu, cică, bine (deși, după unii sponsori ai Super Blogului.. s-ar părea că scriu tare prost.. că de.. asta-mi arată punctajele). N-am să fiu vreo ipocrită să vă spun că scriu advertoriale din cine știe ce motiv. NU. Eu am să vă spun direct adevărul. Toți, nu doar eu, scriem advertorialele pentru bani. Că de… banii ăștia sunt cei care ne conduc și ne țin în viață. Fără ei, în cel mai scurt timp, ajungem undeva la 2m sub Pământ. Deși, dacă mă gândesc mai bine, vara, pe căldurile alea infernale, e bine acolo 😀 (știu am spus o prostie.. dar e prostia mea și mi-o asum). Și eu am nevoie de bani, într-o mică sau mare măsură. Toți avem.

Cel mai recent, m-a întrebat un coleg de ce fac asta… de ce scriu advertoriale prin: „ce.. nu îți mai dă mami cu tati bani?”. Ei bine…. să zicem că eu sunt o fire puțin sărită de pe fix. O persoană care a știut ce înseamnă să fii copil de bani gata, dar și ce înseamnă să n-ai un ban în buzunar poate nici de un covrig (a se nota că un covrig e 50 de bani prin părțile astea). Așa că, am decis să învăț cum e să am și banii mei. Munciți de mine. Bani pentru care depun oarecum un efort intelectual de a înșira niște cuvinte. Și bani care nu mă ajută să fac cine știe ce averi. Nu mă îmbogățesc din asta.

Totuși, scriu pentru că îmi place. Da. Îmi place să arunc așa, aiurea, cuvinte către cei care mă citesc. Îmi place să mă înțeleagă și-mi place să nu mă înțeleagă… iar cel mai tare mă distrez când îmi interpretează textele și sunt taaaaaaaaaaaaaaaaare departe de ceea ce eu am vrut, de fapt, să spun :). Scrisul e frumos. Scrisul e minunat. Face bine minții, sufletului. Te liniștește și te agită în același timp. Uneori, scrisul, poate scoate tot ce-i mai bun din tine. Te poate ridica și te poate pune la pământ printr-un singur cuvânt plin de emoții și trăiri.

Iar mi se pare că articolul ăsta l-am scris așa… pe neînțelesul tuturor. Am sărit de la una la alta… și n-am spus nimic concret. Oricum, un singur lucru mai am de zis și mă trimit de urgență în pat. Am primit un comentariu în care se regăseau și cuvintele următoare: „Nu vreau neapărat să fiu printre cei bogați din cimitir” (spunea Alfie). Replica asta mi-a ajuns până la suflet. Deși, după spusele multora, sufletul este ultimul lucru ce l-aș putea avea, căci, eu sunt la cele două extreme: ori prea dură, ori prea proastă. Niciodată la mijloc.

Și NUUU. Acesta NU ESTE un advertorial sau vreun articol pentru vreun concurs. E un articol pentru suflet și minte. Mulțam :).

Ohh da… iar răspunsul de mai jos… e unul tare bun. Cred că în el se concentrează toate motivele mele pentru care scriu, de fapt.

jhed

Plasare în timp și spațiu

descărcare

Mi-am schimbat camera ieri. Am modificat-o. Am scos din ea televizorul și o măsuță. Le-am mutat în partea cealaltă de cameră. Cea care nu ține de dormitorul propriu zis. Și așa nu mă uitam la TV. L-am păstrat doar ca să mă joc pe Wii. De dimineață m-am trezit buimacă, căci, eu mă trezesc la foc automat și mă ridic pe jumătate din cu ochii ațintiți pe ceasul TV-ului. Dar care ceas? Căci, în locul lui era un șezlong de pe vremea țarului. Mă întrebam în ce cameră am aterizat, pentru că pe aceasta nu o recunoșteam ca fiind a mea. M-am cufundat printre pernele moi din pat și mi-am lăsat gândurile să zboare în zări abstracte. Știu că ar fi trebuit să-mi fie milă de ele și să nu le îngădui să-mi părăsească mintea pe frigul ăsta, ca nu cumva să le înghețe aripile. Mi-a păsat în schimb doar de mine, iar pe ele le-am lăsat să moară sub simbolul abstractului.

Plasare forta de munca. Gândurilor mele nu le-au înghețat aripile. Se pare că s-au întors la mine cu gânduri la fel de abstracte ca zările în care își luaseră zborul. Acum, întoarse, în mintea mea erau și ele șomere. La fel ca majoritatea populației țării. Erau plasate în timp și spațiu. Două entități necunoscute ca și dimensiuni. Atâția subiecți în căutarea zărilor muncitoare. Atâtea zări invers proporționale cu numărul subiecților. E o nebuloasă. Ambele se caută unele pe altele. Se atrag, reprezentând poli diferiți… și totuși se resping prin însăși firea lor ce nu le permite a fi împreună. Atâția subiecți suferinzi. Atâtea zări pustii  și incapabile de a-și accepta proprii subiecți.

La tot pasul oamenii își caută de muncă. Fie pentru a se întreține pe ei, fie familia. Atâtea guri flămânde ce stau sub semnul prost plasat al forței de muncă. Oameni sunt destui. Forța de muncă insuficientă. Oameni se caută. Oameni se găsesc. Oameni nu sunt. Atâta minciună în jur. Atâta cantitate de adevăr nespus. E un cerc vicios. Un cerc ale cărui margini încă nu se cunosc, dar se știe că ele există. Există sub o formă rotundă, perfectă. Iar asta se știe din însăși repetivitatea perfectă a lucrurilor, căci doar pe marginile unui cerc poate exista o repetivitate fără întreruperi. Și… deși perfecțiunea este iluzorie, în cazul de față există. Există o perfecțiune a imperfectului, atinsă prin neîmpliniri și foamete.

Atâția oameni care-și caută menirea, neștiind în ce parte să o apuce… oricare fiind până la urmă greșită. Atâtea posibilități imposibile. Atâtea lucruri cu și fără sens. Un sens abstract. interpretabil. De neînțeles. Atâția tineri ce-și vând sufletul pe locuri de muncă bănoase, doar pentru a nu rămâne pe dinafară. prea puțini sunt cei care-și găsesc într-adevăr ceea ce le place cu adevărat. Ori, mai bine zis, prea puțini care pot să facă ceea ce le place. Fără restricții. Fără impedimente sociale și morale.

Mă uit în jur și văd atâția oameni pierduți în necunoscutul absolut al Universului, fără ca ei să știe asta. Setați pe rapiditate, cu pașii îndreptați robotic spre anumite locuri, urmând să facă anumite lucruri lipsite de viață și importanță, ci doar din pură rutină. Atâția oameni neîmpliniți pe niciun plan. Atâția oameni triști cu zâmbetele inversate.

Și… drepturile lui?

Articolul acesta NU ESTE scris pentru Super Blog 2013 sau pentru orice altceva :). Articolul acesta este scris pur și simplu pentru mine. Pentru propriul blog.

De vreo săptămână, dacă nu chiar mai mult, am dat peste un articol al cărui subiect m-a urmărit zi de zi. Prea multe cuvinte, sincer, nu sunt de spus. Nici articolul acela nu are prea multe cuvinte. Are în schimb poze. Iar pozele transmit viață. O viață cruntă. Iar prin asta… se transmite durere. Multă durere.

Nu știu ce naiba aș putea spune mai mult de atât, în afara faptului că nu sunt de acord cu așa ceva decât în cazuri de forță majoră… adică ori fătul, ori mama sunt cu adevărat în pericol și nu există altă cale.

Cei de la Pro Vita (și nu, nu pun link către nimeni și nimic, doar am specificat sursa), pun următoarea întrebare:

Dacă avortul este un „drept al femeii”, care erau drepturile acestui copil?

Iar eu, acum, mai jos, am să vă las poze… și-am să vă întreb: Cum poți face asta unui copil doar pentru că tu ai fost atât de bătută în cap, încât să nu te protejezi?

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

Da, pentru cei care nu știau, cam asta se întâmpla la un avort. Cam ăsta-i rezultatul. Nu știu cât de dură am fost. Dar, cu siguranță am fost. Nu știu cât suportați voi imaginile astea… dar ele reflectă o realitate. O realitate de care, cred, ar trebui să fim cu toții conștienți.