Mie-mi place să mă joc în online

Nu știu despre voi, dar mie una îmi place, atunci când chiar nu am nimic de făcut prin online, să mă joc. Și când zic că mă joc, nu vă gândiți că mă joc cine știe ce jocuri complicate și care necesită mult timp, strategii și alte cele. Nici gând. Mă joc ceva simplu, pe site-uri de jocuri online. Spre exemplu, îmi place să mă joc jocuri cu avioane. Mna, fiecare cu ale lui.

jocuri cu avioane

Da. Știu că probabil v-ați fi așteptat să mă joc cine știe ce jocuri cu bebeluși, păpuși, căsuțe decorate și alte cele. Dar nu. Singurele jocuri pe care le mai joc sunt alea cu mașini și alea de gătit. Și cam atât. Sunt destul de pretențioasă și în materie de jocuri. Nu-mi place chiar orice.

Nu pierd însă prea mult timp cu jocurile. Adică, mai mult de jumătate de oră din când în când, nu pierd cu siguranță. Am destule de făcut, dar am și multe perioade în care nu am efectiv nimic altceva mai interesant decât jocurile din online. Să știți însă că sunt destul de relaxante. Poate nu au ele cea mai bună grafică, ori cel mai bun concept, dar sunt extrem de simpatice și ușor de jucat. Și, cel mai important, spre deosebire de jocurile complexe, nu ocupă mult timp. Ocupă atât cât ai tu chef să te relaxezi, fără a fi nevoie să revii ulterior pentru a mai face niște misiuni, ori mai știu eu ce altceva.

Eu prefer astfel de jocuri, în detrimentul celor în care trebuie să intri 12 zile la rând în care să îndeplinești misiunile zilelor respective pentru a completa un între quest. Spun asta din proprie experiență. Tocmai am jucat un joc, pe telefon în schimb, în care trebuia să fac asta. Și nici nu știți cât de frustrant e, atunci când îți și place jocul, dar nu ai timp de el. Încerc să mă las de el și să rămân doar cu jocurile din online, pe care le joc eu din an în paște. Pierd mai puțin timp, pe care l-aș putea folosi altfel, cu ele.

Acum, dacă eu v-am spus cum și ce îmi place mie să fac în online când nu fac, de fapt, altceva mai productiv, sunt curioasă ce vă place și vouă să faceți în online. Și, dacă vă place să vă și jucați, poate chiar îmi spuneți ce vă jucați voi în online și-mi dați vreo idee. Sunt deschisă la nou, întotdeauna.

Cum am scăpat de operație cu medicina naturistă

Bine… recunosc. Baiul nu era neapărat operația în sine, ci cum aveau de gând să mi-o facă. Adică pe viu. Și am să vă spun în rândurile de mai jos cum am scăpat de chinurile unei operații pe viu, cât și de ce au vrut să facă asta.

medicina naturista

Mă încadrez, ușor, la categoria cardiacilor, prin prisma unei operații pe cord. Operație care a fost necesară, din cauza lipsei totale a peretelui meu inter-atrial (știți voi… peretele ăla care separă atriile din inimă), la vârsta de 12 ani, drept pentru care orice intervenție chirurgicală asupra-mi se face în urma unui control cardiologic amănunțit și în prezența unui cardiolog în sala de operație.

Eram înainte de clasa a 12-a. Vacanța de vară. Iar problema mea îmi afectase grav mersul. Atât de grav, încât nu mai puteam efectiv călca și merge. Nu știam exact ce am. Erau niște chestii, care se măriseră de vreo doi ani de zile, în talpa piciorului, zgrumțuroase și sub forma unui vulcan (adică atât de proeminente și ieșite în relief erau). Așa că, o prietenă de-a mamei, asistentă, m-a dus la spital într-o zi. Era o doctoriță cam plictisită de viață, sinceră să fiu. Mi-a inspectat picioarele și a urmat conversația următoare:

– Cam de când ai tu astea?
– De vreo doi ani de zile.
– Îhm. S-au dezvoltat destul de mult și se vede că ți-au afectat destul de mult mersul și picioarele. Sunt niște veruci, din câte îmi par. Trebuie să te băgăm în operație, căci există posibilitatea să-ți apară și intern, pe organe.
– Știți, are probleme cardiace, a fost operată pe inimă. (intervine prietena mamei, asistenta).
– Aaaaa. Da, da, da! Nu e problemă. Te operăm pe viu atunci, fără anestezie.

Am înghițit în sec, m-am întors pe călcâie, iar apoi am ieșit pe ușă, afară din spital. Și m-am dus… unde-am văzut cu ochii.

Speriată totuși de faza cu „e posibil să-ți apară și intern, pe organe”, m-am apucat să caut despre veruci și despre posibile tratamente alimentare, ori aplicări pe rană a resurselor din grădină, ori din farmaciile naturiste. Și-am găsit diferite tratamente cu usturoi pisat aplicat pe rană, ori acid salicilic, ori să țin picioarele 20 de minute în apă caldă cu sare de sac, acestea fiind cele mai drastice tratamente.

Ce-am făcut? Le-am combinat. Mi-am creat un tratament propriu, destul de drastic, căci a durut puțin. Dar oricum, a durut mult mai puțin decât dacă m-aș fi operat pe viu.

Cum am făcut? Apăi uitați așa:

Primele cinci zile(zilele 1-5) am aplicat tratamentul ăsta: mă trezeam dimineața și țineam picioarele 20-30 de minute în apă caldă cu sare de sac; frecam apoi cu piatra poncică țesutul pe care acționase apa caldă cu sarea de sac; apoi pisam 1-2 căței de usturoi pe care îi amestecam cu o linguriță de acid salicilic, imediat, să nu lase acel lichid usturoiul, după care aplicam DOAR pe veruci (era important să mă feresc de țesutul sănătos, căci această „pastă” acționa prin arderea țesutului – usturoiul cu acidul salicilic creau un lichid acid); aplicam pansament steril peste acea pastă, iar apoi îmi înfășuram laba piciorului cu folie alimentară (ținea cel mai bine); băgam picioarele în ciorapi de lână și stăteam așa 12 ore; seara făceam din nou procesul cu apa caldă și sarea de sac, după care pasta cu usturoi și acid salicilic până dimineața; procesul a fost repetat timp de 5 zile.

După cele 5 zile (zilele 6-11): o zi și o noapte făceam pauză de la a aplica pasta de usturoi și acid salicilic și făceam în schimb, de trei ori pe zi tratamentul cu apă caldă și sare de sac, tot timp de 20-30 de minute și apoi frecam cu piatra poncică.

Zilele 12-17: am reluat tratamentul din primele cinci zile.

Zilele 18-24: am urmat tratamentul din zilele 6-11.

Zilele 25-31: am urmat tratamentul din primele cinci zile.

Rezultatul? Am scăpat de veruci. După o lună de zile în care am făcut tratamentul ca mai sus, am observat că verucile aveau tendința de a ieși, așa că am dat cu unghia pe lângă ele într-o zi, până au ieșit, cu tot cu rădăcini. De atunci, în zona unde erau verucile, am o piele fină ca de bebeluș. Și n-am mai avut nici probleme.

Desigur, nu doar medicina naturistă este calea. Însă ea, spre exemplu, poate preveni drumurile noastre pe la spital. Iar, în cazul meu, m-a scăpat de o operație care nu era necesară. Lucrurile s-au putut rezolva și altfel, destul de simplu, iar eu am încredere în medicina naturistă.

Despre medicina naturistă puteți găsi mai multe aici și aici. În plus, poate ați vrea să știți, ori v-ar interesa, faptul că Mircea Hodârnău şi dr. Ladislau Rosenberg au lansat DVD-ul „Terapia Rose” din care, de asemenea, puteți afla multe lucruri interesante despre medicina complementară, naturistă.

Pedalatul de weekend

Așa cum v-am spus ieri, sumar, în articol, weekend-ul ăsta l-am pedalat tot. Și el ce mi-a oferit în schimb? O febră musculară de nu-mi pot mișca membrele și nu-mi pot folosi niciun mușchi. Sunt mai rău ca un roboțel ruginit și învechit.

Am să o iau în ordine cronologică, așa că am să vă povestesc despre cum a fost ieri. Ieri, după cum am spus și în articolul precedent, am pedalat în jur de vreo 50 de km, dus-întors, cu tot cu plimbările aferente și abaterile de la traseul prestabilit. În perioada asta sunt zilele județului Gorj, ca atare se fac tot felul de activități în județ, culturale, de informare și alte d-astea. În cadrul zilelor județului Gorj s-a încadrat și weekend-ul acesta. Așa că, ieri, am fost cu bicicletele până pe Valea Sohodolului, putând spune că am urcat eroic toate coastele, fără a coborî de pe bicicletă. Și am învățat, cu adevărat, de la al meu prieten, care, tot eroic, are o răbdare incomensurabilă, cum să schimb pinioanele și foile și când urcă și coboară ele și cum trebuie să le alternez ba ca să pedalez cât mai ușor, ba ca să prind viteză atunci când trebuie și, mai ales, cum să nu le schimb atunci când cobor o coastă că pică lanțul. 😀

Ajunsă în Valea Sohodolului, unde s-au filmat multe dintre filmele cu Mărgelatul, m-am cățărat, iar, pe munte, pe o stâncă abruptă, căci, de zilele județului Gorj, una din activitățile propuse a fost cățăratul pe munții ăștia frumoși gorjenești, cu peisajele lor mirifice.

catarat munte

Cățărat Valea Sohodolului

Tot ieri, într-una de la abaterile de la traseu, am primit 7 cărți, drept cadou, pe principiul: „Mă bucur că le pot oferi cuiva căruia îi place să citească, dacă alor mei tot nu le place (desigur… bătea apropo la nepotul dânsei al scump, care citește doar SF-uri).

carti de citit

Trecând la ziua de azi, când m-a apucat cea mai mare febră musculară din toate timpurile, de abia tastez și la calculator aceste cuvinte, ei bine azi am mers, tot pe bicicletă, până la Săcelu, un loc cu ape curative pentru bolile de reumatism, fiind izvoare naturale cu nămol, pentru a participa la inaugurarea unui nou traseu turistic, pe un vârf de munte deasupra stațiunii Săcelu, loc ce oferă o panoramă superbă asupra stațiunii, cât și a întregii zone.

Și de data aceasta, pot spune că am rezistat eroic, urcând costă după coastă, pe bicicletă, coborând doar de două ori și mergând pe lângă ea, iar asta din cauza lanțului meu care nu a vrut de nicio culoare să coboare pe cea mai mică foaie. Ori bicicleta se sătura se să mă care, ori coasta aia chiar voia să o urc pe jos. Încă n-am găsit răspunsul. Totuși, dacă am rezistat eroic până la sosirea în Săcelu, unde am fost premiați, la întoarcere am cedat și m-am urcat într-o mașină. Mușchii mei, toți, n-au mai vrut efectiv.

Dar, să știți că, în cele două zile, am mai adăugat două medalii la colecție. De haur haurit. Frumoase foc. Una de la cățărat și cea de-a doua de la pedalatul de astăzi. Hip hip hurai. Și, ca să mă laud, desigur, că doar de asta am și blog, vă las aici dovada. Adică medaliile.

medalii

Iar pentru că mușchii mei nu mai vor efectiv și refuză orice efort, chiar și tastatul ori statul în fund în fața biroului, am să mă retrag, sperând că mâine îmi va fi mai bine. Iar pe voi vă aștept să veniți în Gorj, dragi cititori, să vă bucurați de frumusețile lui.

Ieșeală cu bicla

Da. Astăzi am ieșit cu bicla. Și nu, nu am cine știe ce poze. De fapt, nu am decât o singură poză. Sau mai bine, mai multe, dar au același subiect. Mint. Sunt două subiecte. Un subiect a fost muntele văzut de la marginea orașului și alt subiect a fost un cățel scump foc care a venit să se joace cu picioarele noastre și cu cricurile bicicletelor. Era fascinat. Bine. Era fascinat mai mult de biciclete decât de noi.. dar na… voiam ca măcar pentru o clipă să mă simt și eu bine.

Și pentru că aveam telefon. Adică, mai bine zis, smartphone dotat cu o cameră, n-am făcut poze. Și asta nu pentru că nu merge, ci pentru că nu ne-am oprit de prea multe ori, iar el stătea fain frumos în rucsăcelul din spate. Și nu, nu pot să-l pun pe cadrul de la bicicletă, pentur că nu am un suport special. Și oricum n-ar ține bateria să filmeze cât pentru o tură întreagă cu bicicleta. Tocmai de aceea vreau să-mi iau o cameră GoPro care să filmeze tot traseul meu și cu care pot să fac și poze. E, e, e, eeeeeeeeeee…. nu-i așa că sună mult mai bine?

Am văzut la cineva o astfel de cameră, montată pe cadrul de la bicicletă și nu eram foarte sigură că scoate un filmuleț de nu știu ce calitate, având în vedere faptul că mai sunt și denivelări și ar ieși imaginea mișcată, sau mai știu eu ce. Ei bine, după aceea, când am văzut și filmulețele mi-am dorit să-mi iau și eu o astfel de cameră cu ajutorul căreia să păstrez toate amintirile de pe traseul fiecărei ture în parte pe care o fac, chiar dacă ies eu din an în paște cu bicicleta, în funcție de cum mi se năzărește mie într-un anumit. Camera asta este camera sport cu cea mai bună/mare calitate. VREEEAAAU!

Apropo. Ziua mea este pe 13 octombrie. Poate sunteți destul de buni și drăguți și darnici și adorabili și simpatici, încât să-mi faceți cadou o cameră GoPro. Și pe cuvântul meu că nu mă supăr. Am să mă bucur mai rău ca un copil mic de cadoul mult dorit. Ieeeei!!! Deci nu uitați, 13 octombrie 2014. 20 de ani. Cadoul perfect, nu? Mulțumesc anticipat!

Și ca să nu ziceți că-s rea, am să vă las și pozele făcute cu telefonul, căci muntele, de la marginea Târgu-Jiului, este absolut superb. Iar cățelușul acela era de-a dreptul adorabil. M-am îndrăgostit de el. Dar oamenii ăia mari și răi nu m-au lăsat să-l iau acasă. Weeeeaaa!

Și dacă tot ați văzut pozele astea, mâine, 13 septembrie 2014, am să fac și mai multe. Căci am să mă duc cu un grup de bicicliști, până pe Sohodol (a filmat și Mărgelatul pe acolo) să ne cățărăm, în cadrul unul eveniment organizat de Salvamont Gorj, pentru a sărbători cum se cuvine zilele județului Gorj. Mâine o să am parte de un aparat mult mai performant și am să fac multe poze cu siguranță. Poze de pe traseu cât și poze de la locul cățărărilor. Dacă tot pot să vă oftic că voi nu vă cățărați, de ce să nu o fac? O dată în viață am și eu ocazia asta. Pam-Pam

Prin țară: Transalpina, Cetatea Devei, Castelul Huniazilor

Am fost, weekend-ul trecut, cu familia pe Transalpina, apoi am ajuns la Cetatea Devei și Castelul Huniazilor, după care ne-am întors acasă. 

romania

Familia mea, pot spune că-i o familie tare ciudată. Traseul inițial era către Rânca și înapoi. Însă, în următoarele 5 minute am stabilit să facem toată Transalpina, până la Sebeș, iar apoi să o luăm către Sibiu. După ce am făcut însă Transalpina pe jumătate, adică până la Obâștia Lotrului, am stabilit ca din Sebeș să ne îndreptăm către Deva, Hunedoara, iar apoi pe Defileul Jiului, frumos către casă. Și de aici nu am mai schimbat traseul. A rămas așa. Și da. Știu că am o familie ciudată pentru că ne schimbăm deciziile de la un minut la altul, dar asta deja v-am spus în primele rânduri ale acestui paragraf.

Eu cu tata, pe Transalpina, până la Obârșia Lotrului, am mai fost și ne-am întors apoi pe Petroșani. Tocmai de aceea țineam morțiș acum să ajungem până la Sebeș de data aceasta. Mama însă nu a fost deloc mai sus de Pasul Urdele, imediat după stațiunea Rânca, unde este cel mai înalt punct al Transalpinei, cât și cel mai înalt punct de șoșea din România.

Despre Transalpina, aș putea vorbi mult și bine, dar nu am să fac asta, căci ar însemna să scriu toată viața la o singură postare, pentru a putea descrie fiecare părticică de frumusețe ce zace în acel loc. După ce am văzut-o însă, ca să fac o comparație între ea și Transfăgărășan, căci există tabere care spun că Transfăgărășanul este cel mai frumos și tabere care spun că Transalpina este cea mai frumoasă, eu am să vă spun doar atât: Transfăgărășanul este frumos pe tot parcursul său. Transalpina este superbă însă doar pe teritoriul Gorjului, până la Obârșia Lotrului (județul Vâlcea), împreună cu aceasta, cu Lacul Vidra și stațiunea de schi Vidra. În rest, de la Obâșrie încolo, nu aș putea spune că nu este frumoasă. Dar nu este spectaculoasă. Este la fel ca orice alt drum, care coboară de la munte, prin pădure. Nu mai are farmecul dintre Novaci și Obârșia Lotrului, cu peisaje, creste de munți, văi,  văi abrupte și unde norii, stelele și cerul par atât de aproape de tine, atât de aproape încât îți dau senzația că le poți atinge. Poate singurul loc cu adevărat frumos și spectaculos, ar mai fi lacul Oașa, ce se află pe granița dintre județul Alba și județul Sibiu.

Și ca să susțin cele de mai sus, am să vă las niște poze. Câteva doar, căci vreau să descoperiți și voi Transalpina pe de-a-ntregul.

 

Și da, după cum ați văzut mai sus, există și porțiuni marcate pe Transalpina, dar asta doar în județul Alba. Ei au fost mai harnici.

Ajunși la Sebeș, ne-am îndreptat spre Deva, pe Autostrada Oradea-Cluj-Sebeș-Deva-Arad, către Cetatea Devei, unde am urcat până sus la Cetate și ne-am bucurat de ceea ce strămoșii ne-au lăsat, dar s-au transformat cu timpul în niște ruine. Amplasată strategic, pe o coamă de deal, de unde poți vedea împrejurimile cât cuprinzi cu ochii ne-a permis și nouă să ne minunăm de frumusețea care înconjoară Deva, cât și să privim Deva de la înălțime. Ceea ce mi-a plăcut însă cel mai mult, nu au fost neapărat ruinele, ci faptul că se dă interesul pentru a reconstrui toată cetatea, după cum bine veți putea vedea în pozele următoare. Pentru început au construit zidurile exterioare, iar apoi or să continue cu interiorul să poată fi vizitată la fel cum poate fi Cetatea Râșnovului.

Am coborât frumos din Cetate, cu telegondola, am lăsat Cetatea și istoria în spate și ne-am îndreptat către un alt loc istoric din această țară, anume Castelul Huniazilor, denumit și Castelul Corvinilor, ori Castelul lui Iancu de Hunedoara. Acolo ne-am bucurat de Festivalul Medieval, cu domnițe și domnitori, am asistat la un concert medieval și am vizitat Castelul Corvinilor pe gratis. Da, da, da! Exact cum ați citit. S-a intrat pe gratis cu ocazia Festivalului Medieval. În plus de asta, pe lângă faptul că ne-am bucurat de frumusețile castelului, eu am învățat să trag și cu arcul. Așa că păzea! Traiectoria mea încă nu este foarte dreaptă și nu știu pe cine aș putea nimeri. Cert e că de tras, trag.

Și ca să nu mă mai lungesc cu vorba, am să vă las și de aici câteva poze.

Și ne-am întors apoi spre casă, după cum am mai spus și la început, pe Defileul Jiului, ce este încă în lucru și unde circulația este infernală nu neapărat datorită drumului, ci efectiv idioților care nu respectă culoarea semaforului și depășesc coloana, chiar dacă este roșu, intrând pe drumul cu o singură bană și trezindu-te cu ei în fața ta. Brusc și dintr-odată.

Și am încălecat pe-o șa și v-am spus povestea așa (ahhh, cât îmi place încheierea asta).

Am avut cândva o pisică

Da. Am avut cândva o pisică. Și nu. Nu am omorât-o. Am hrănit pisica aia și am iubit-o. Iar ea era o pisică tare dulce și afectuoasă. Și mereu, când îmi aduc aminte de ea, mi se face dor. Avea niște ochi albaștri ca marea. Și o blană gri-crem. Era micuță și frumoasă. Jucăușă. Îți oferea bucurie. Și era cuminte. Și semăna tare cu cea din imaginea de mai jos.

hrana pisica

Dar a dispărut. Într-o noapte, niște oameni mari și răi, au furat-o. Eu eram în oraș, iar ai mei la un chef. Când m-am întors acasă, Miți a mea, căci așa o chema, nu mai era. Dispăruse. Și nu s-a mai întors niciodată. Am căutat-o pe Miți prin vecini, prin apropiere, am plâns, dar ea nu a fost de găsit. Nici urmă de pisicuța mea.

Pentru început, l-am suspectat pe tata. El nu suportă pisicile. Când era mic, niște pisici i-au omorât iepurii. Și de atunci nu le suportă. Și nici pe Miți a mea nu o prea suferea. Nu o lovea sau ceva, dar nu-i suporta prezența în preajma lui și mă punea să o țin departe de el. Dar, cu timpul, a părut să o placă, căci Miți a mea a tot încercat să se facă iubită și de el, ducându-se pe la picioarele lui și mâțâind duios și cu ochii ăia maaaaari și dulci. Cred că nu el a făcut-o să dispară. Cineva mi-a furat pisicuța din curte.

Și când mă gândesc că după ce am hrănit-o cu biberonul, căci era micuță, micuță de tot, i-am cumpărat și mâncare specială, că na, pentru o blană mai frumoasă și pentru propria ei sănătate. Acum găsești tot felul de mâncăruri, cu tot felul de vitamine ba pentru blană, ba pentru ochi, ba pentru simțuri, ori chiar pentru buna funcționare a organelor interne. 

Iar acum, pentru a nu mai chinui pisicile cu tot flul de pastile și tratamente, s-au inventat mâncăruri speciale care să le trateze diferite boli, afecțiuni și așa mai departe. Spre exemplu, un astfel de tip de mâncare este sanabelle urinary, specială pentru pisicile adulte cu sensibilitate crescută a tractului urinar, care stimulează absorția și eliminarea pe cale naturală a apei. Pe lângă asta, are efecte diuretice și antiseptice, cât și un conținut crescut în luteină, ca un efect pozitiv asupra acuității vizuale, dar și conținut crescut de vitamine, acizi grași esențiali Omega-3, ori extract de midii pentru a ajuta la dezvoltarea și funcționarea bună a cartilajelor.

Personal, mi se pare o chestie foarte tare. Și ele sunt niște ființe care ar trebui chinuite cât mai puțin. Și mă bucur tare că și în medicina veterinară s-a descoperit că o alimentație bogată în anumite substanțe poate feri animalele de anumite boli, ori chiar să le vindece. În alimentație stă totul, la fel ca și la oameni. Dacă noi mâncă sănătos, cred că ar trebui să avem grijă și de animăluțele noastre de companie. În fond și la urma urmei, nu le-am luat ca să le chinuim, nu? Ci ca să le îngrijim și să ne bucurăm de ele sănătoase, căci nici noi nu ne-am dori să fim chinuiți de o specie superioară nouă, nu? Și să știți că nu sunt absolut deloc vreo fanatică a vreunei asociații pentru animale sau mai știu eu ce alte chestii din astea. Pur și simplu consider că nicio ființă nu ar trebui să sufere și că trebuie să avem grijă să nu le provocăm suferința în niciun fel. Cum specia umană nu merită asta, nici alte specii nu o merită.

Tu cum ai grijă de animăluțele tale de companie? Le oferi o hrană adecvată și sănătoasă?

Tuturor ne place să primim cadouri

Tuturor ne place să primim cadouri, nu? Eu una ador să primesc cadouri. Și mă bucur de cadourile mele ca un copilaș (nu că nu aș fi unul). Le iau, le învârt pe toate părțile, le cercetez minuțios, le arunc în sus, râd și sar în sus (e o expresie, nu un pleonasm) de bucurie. Iar apoi le țin cât mai aproape de mine.

Spre exemplul, recent, am primit un maimuțoi, pe nume Olaf. Omul acela de zăpadă din desenul „Frozen”. Iar cei care mă aveți pe Facebook la „prieteni”, l-ați cunoscut deja prin intermediul pozelor pe care l-am uploadat pe site-ul de socializare, cu el în diferite ipostaze: cerșind îmbrățișări, citind, ori mâncând alături de mine. Ei bine, atunci când l-am primit, m-am bucurat nespus de mult. Atât de mult încât Olaf ia masa cu mine, doarme cu mine și chiar stă lângă mine, pe birou, în timp ce scriu acest articol. Și mă roagă să mai spun chestii drăguțe despre el. Așa că am să vă las și vouă o poză, să-l cunoașteți.

El este Olaf. Omulețul de zăpadă. Și cerșetor de îmbrățișări călduroase.

olaf

Dacă mie îmi place să primesc cadouri, cu siguranță îți place și ție. De fapt, tuturor ne place să primim cadouri. Stă în gena noastră bucuria de a primi cadouri de la persoane dragi, sau poate chiar și de la persoane necunoscute. Se spune că în interiorul nostru, stă ascuns câte un copil. Ei bine, atunci când primim cadouri, din punct de vedere psihologic, acel copil se manifestă. Iar în funcție de cât de mult și-a dorit acel cadou, ori de cât de mult îi place, se manifestă diferit. De la un simplu zâmbet, până la o adevărată isterie. Personal, eu mă bucur pentru orice cadou primit. Iar bucuria mea, la început, nu pare una foarte pașnică, dacă înțelegeți ceea ce vreau să spun.

Așadar, am stabilit. Nouă, tuturor, ne place să primim cadouri. Însă, dacă ne place să primim cadouri, ar trebui să învățăm să și dăruim cadouri persoanelor dragi, ori persoanelor necunoscute, dar care se arată că au nevoie de un anumit lucru. Precum ar fi tanti din piață, care se chinuie să cumpere un kilogram de cartofi, dar îi lipsește un leu. Eu am întâlnit o astfel de femeie, la care țipa vânzătoarea. Și i-am oferit, drept cadou, un kilogram de cartofi. Poate din ei a mâncat o săptămână, sau poate chiar mai mult. Mie mi-a plăcut însă lumina de pe fața dânsei și bucuria caldă cu care mi-a mulțumit. Alea au făcut mai mult decât un kilogram de cartofi cumpărați.

cadou

Cred că, în ADN-ul nostru, la fiecare în parte, ar trebui să existe o genă care se ne îndemne să facem cadouri oamenilor din jurul nostru. Fie că au o însemnătate aparte, fie că nu, persoanele respective. Ar trebui să bucurăm oamenii din jurul nostru, oferindu-le aceeași bucurie pe care noi vrem să o primim de la alții, prin diferite modalități, fie că este un cadou, ori simpla noastră prezență. Practic, fiecare bucurie este un cadou. Gestul este mai puțin important, față de cum este bucuria pricinuită de el. Ea e cea mai frumoasă. Cea mai călduroasă și cea mai minunată.

Iar dacă eu ți-am zis care sunt ultimele mele cadouri, atât făcut cât și primit, ale tale care sunt?

Bărbatul important din viața mea…

Pentru fiecare fată, femeie, există un bărbat care nu-i poate egala pe toți ceilalți la un loc. Un bărbat superior lor. Acel bărbat important din viața fiecăreia. Eroul ei.

Și în viața mea există un astfel de bărbat. Frumos, minunat, iubitor și grijuliu. Eroul meu. Omul superior tuturor celorlalți. Bărbatul acela care merită să-i fie ales cel mai frumos cadou dintre niște cadouri pentru barbati. Bărbatul acela gelos pe orice alt posibil specimen care mi-ar putea păși prin viață. Acel bărbat pe care te superi și-ți dai seama că-ți trece brusc, pentru că îl iubești mai mult decât ura oricărei supărări. Iar el este numit de către mine, simplu: TATĂ! Sau „tati”. Ori „tătic”. Uneori chiar și „grasu-le”. Alteori „popă” (știți voi.. povestea cu barba). Precum și alte apelative nonconformiste.

cadouri pentru barbati

Și da, știu că probabil vă așteptați să vorbesc despre vreun iubit. Sau ceva de genul ăsta. Dar, de data asta nu-i cazul. Poate-și va găsi locul, într-o zi, chiar și un astfel de articol. Acum însă voi vorbi despre tatăl meu.

Tatăl meu este o parte din mine. Sau eu să fiu o parte din el? Cred că mai de grabă a doua, deși se prea poate ca adevărul să fie combinarea acestor două propoziții. Cert este că între tată și fiică, există o legătură la fel de puternică ca între mamă și fiică, dar sub o altă formă, simțită în alt fel.

De-a lungul existenței mele prin viața lor, adică prin viața părinților mei, pot spune că mamei i-am făcut mult mai multe cadouri decât i-am făcut tatei. Inclusiv la naștere, i-am făcut mai mult un cadou mamei, decât tatei. El se aștepta să ies băiat. Și a cam fost o dezamăgire să-l întâmpine o fată. Și asta nu pentru că pe unul îl iubesc mai mult și pe altul mai puțin, ci pur și simplu pentru că așa s-a nimerit. Să zicem că mama și-a exprimat mai vizibil dorințele și necesitățile. Spre exemplu, recent, i-am luat un aspirator de ziua ei, chiar dacă ziua ei este pe 1 octombrie. Nu consider că un cadou trebuie dat chiar atunci. Important e să fie dat din suflet, iar restul sunt detalii.

cadouri pentru barbati

Tata în schimb, nu și-a manifestat vreo dorință aparte, vreo necesitate care să i-o pot aduce prin prisma unui cadou. Iar cum eu nu sunt un bărbat, ci fac parte din categoria genului feminin, n-am prea știut niciodată ce-aș putea să-i cumpăr, cu nicio ocazie. Dacă aș fi pusă, acum, să gândesc la rece, adică cum am fost pusă de obicei să gândesc când a venit vorba de un cadou pentru taică-miu, m-aș gândi la cadouri din categoria artei și a decorațiunilor, ori din sfera hobby-urilor și a pasiunilor pe care le are, sau poate niște cadouri de tip business. Și dacă nu aș reuși să găsesc ceva care să mă dea pe spate, m-aș îndrepta rapid către băuturile fine, cum de altfel am făcut atunci când am fost în Germania, iar lui i-am luat câteva sticle cu vinuri vechi, că na… inspirația m-a lăsat mereu baltă în momente cruciale ale vieții mele, precum alegerea unui cadou important pentru tata.

Spre exemplu, voi ce cadouri m-ați sfătui să-i cumpăr tatei, dat fiind faptul că este un împătimit al muntelui și are o pasiune pentru motoare, mașini și alte d-astea. Deși, sinceră să fiu, iar asta vi-o spun cu mâna pe inimă, cel mai frumos cadou al lui, sunt eu, nu? Adică ce cadou mai frumos și mai minunat să fie, decât propria lui fată? Nu-i așa că nu există?

 

Smochinele din fața geamului

Eu ies pe geam și mănânc smochine! Tu?

Și când zic că fac asta, chiar o fac pe bune. Adică deschid geamul de la cameră și, dacă mă gândesc mai bine, nici măcar nu trebuie să ies pe el, crengile cu smochine intră chiar pe geam. Desigur, unele, nu toate. Și uite așa eu mă simt privilegiată și norocoasă, căci nu oricine se poate bucura de așa ceva, dar să mai și mănânce smochine pe geam.

Iar ca să vă demonstrez cele spuse, vă las galeria de mai jos, continuând apoi cu ale mele cuvinte.

Se zice că, în viață, trebuie să apreciezi tot ce ai, tot ce ți să dă, tot ce nu ți se dă pentru că înseamnă cu nu meritai etc. etc. etc. Ei bine, eu, în vara asta, îi mulțumesc smochinului meu, care acoperă ambii pereți ai camerei mele, pe exterior, cât și geamul, pentru că mi-a oferit cea mai răcoroasă cameră pe timp de vară, cu aer condiționat gratis și multă umbră. Exact camera perfectă în timpul unor călduri infernale. Îi mulțumesc pentru invidia celorlalți din casă, că na, una bucată părinți din dotare nu a avut privilegiul de a se bucura de umbra smochinului și de răcoarea camerei mele. Că doar știți și voi, nu toată lumea are noroc în viață, nu?

Ahh, da… uitasem. Îi mulțumesc și pentru smochinele pe care mi le oferă. Sunt foarte bune. Și dulci. Și nu mulți se bucură de ele. Unii nici măcar nu au auzit, iar alții încă nu cred că sunt comestibile. Și nici să nu creadă. Celor care ne plac ne bucurăm că avem mai multe smochine pentru noi.

Acest smochin, a poposit la colțul exterior al camerei mele, căci el are nevoie de umiditate și cică la colțul casei crește cel mai bine în zonele care nu-i sunt specifice, acum mulți ani. Iar în încercarea tatei de a-l smulge de mai multe ori din pământ, el a crescut și mai mare și mai frumos. Până când a ajuns să mă bucure pe mine cu răcoarea lui, nu doar cu fructele delicioase. (acum tata îl iubește și el).

Cel mai mult însă, mă enervează oamenii care trec pe la poartă și-l maltratează la propriu, căci smochinul ăsta este pus între geamul meu și gardul din fața casei. Iar oamenii, buni și frumoși cum sunt ei, îi rup frunze, crengi, smochine. Că na. Nu-i greu să te apleci peste gard și să rupi bietul smochin, ca și când ar fi al tău. Dar el, dragul de el, crește mare și frumos. Și cred că o face pentru mine, că-l iubesc mult, mult, mult de tot. Și nu. Nu sunt o ciudată. Dar smochinul ăsta, pentru ceea ce oferă, merită toată dragostea și grija din lume. Ok. Gata. Calm. Nu-mi rezervați un întreb palier la spitalul nouă. Pe bune n-am nevoie. Încă… cred.

Iar acum, pentru că v-am ofticat și pe voi cu smochinul meu frumos, plin de smochine maaaari și dulci, smochinul meu care-mi oferă umbră și răcoare vara, smochinul meu din fața geamului… vă las. Îmi iau tălpășița de pe meleagurile internetului și revin mâine.

Horoscop pentru copii

Azi m-am amuzat. N-am una din cele mai bune zile și cele mai pline de energie și chef de a face orice altceva în afară de a sta cu ochii pironiți în fața laptopului din dotare, așa că da, mi-am petrecut mai toată ziulica în fața lui. Și în timp ce stăteam eu așa și nu făceam absolut nimic productiv, am găsit un horoscop pentru copii. Iar cum horoscopul pentru oameni mari, de cele mai multe ori, nu mi se potrivește de loc, nu are nicio legătură cu realitatea și așa mai departe, m-am gândit să încerc cu un horoscop pentru copii.

horoscop

Și ca să mă credeți pe cuvânt, am făcut și print-screen-uri. Iar cum eu sunt balanță, o să vedeți horoscopul pentru balanță. Așa că priviți ce a ieșit.

Partea 1 din horoscopul pentru copii:

horoscop

Sursă Imagine: arhivă proprie

Da. Mi-am dorit întotdeauna să ajung pe Pluto.  Îmi place să schiez. Iar Pluto cică-i înghețată. Deci eu vreau pe Pluto. Punct.

Apoi, faza cu aerul, nu o pot comenta. Îmi place. Îl ador. Și mi-ar plăcea să pot zbura.

Nu-mi prea place rozul, de la culori, îmi place mai mult roșul, dar dacă horoscopul așa spune, cine-l poate contrazice?

Ca pietre prețioase? Îmi plac TOATE.. Tăti-s faine!

Și cea mai tare parte: mă reprezintă un elefant. Știam eu că vorba aia din popor, cu „esențele tari se țin în sticluțe mici, e ADEVĂRATĂ!!!

De obicei, când mă pun să fac ceva prin casă, dau cu stângu-n dreptul și cu dreptu-n stângul și nu prea-mi iese nimic fără indicații precise și stricte. Că na.. copil mic și eu.

În general, comunic bine cu oamenii din jurul meu și-mi place să încerc să le rezolv problemele. De cele mai multe ori, reușesc. Multă lume-mi spune că sfaturile mele au fost folositoare. Iar eu, atunci, mă simt un mic geniu și-un „Doctor știe tot”.

Știu. Toată lumea ne sfătuiește să ascultăm de sfaturi. Dar ce-ar mai fi greșeala dacă am asculta de toate sfaturile de bine care ni se dau? Căci, din punct de vedere al mamelor, totul e de bine și numa așa se poate. Că na. Mame.

Partea 2 din horoscopul pentru copii:

balanta

Sursa imagine: arhivă proprie

Îmi place să fac parte din echipe, ori să am diferite parteneriate. În echipa sunt ambiționată să lucrez cot la cot cu ceilalți, pe când singură abia trag de mine să mișc fie și un singur pai dintr-o parte în alta. Mereu am fost de părere că în echipă, treaba se face cel mai bine, atâta timp cât ești coordonat corect și ești ambiționat de cauza proiectului.

Cum am spus și mai sus, îmi place să „liniștesc apele”. Să fac lumea să înțeleagă că greșeala se află de partea fiecăruia, căci o greșeală nu se poate afla de o singură parte și îmi place să fac lumea să-și îndrepte greșeala și să continue relația de prietenie sau de colaborare. Sunt o persoană care mereu încearcă să-i ajute pe alții, dar care nu se poate ajuta niciodată, singură, pe sine.

Mda. Uneori, cunosc despre ceilalți, mai multe decât știu chiar ei, la câte îmi spun. În schimb, îmi place să păstrez lucrurile pentru mine, să le îndosariez în propriile sertare din creier și din suflet, iar mai apoi să-i analizez pe fiecare în parte. Ador să fac asta. Astfel, poți cunoaște mai bine oamenii și să te aștepți mereu la viitoarele mișcări pe care le pot face chiar cu privire la tine.

Sunt un artist. Îmi place să scriu, să desenez, să pictez, să cânt, să dansez, iar asta cică stă, de obicei, sub semnul balanțelor. Dacă la prima, mi se spune deseori că am talent, apăi la celelalte sunt praf și pulbere. Nu am nici cele mai vagi noțiuni despre cum s-ar face. Dar ce mai contează, atâta timp cât eu mă simt bine și nu mă fac de râs în fața nimănui? (nu fac asta în public).

Mda. Stau mult să iau decizii. Doar sunt o balanță. Balanțele se decid foarte greu. Trebuie să ajung la un echilibru între talerele mele (cele două emisfere cerebrale). Iar asta se face, de cele mai multe ori, destul de greu. Și da, îmi e teamă să iau hotărâri chiar și atunci când am talerele stabile. Mă gândesc mereu dacă nu cumva ar fi bine invers și… „ce ar fi dacă…?”. Și uite așa devin iritată când mă răzgândesc în ultimul moment, sau când altcineva mă obligă să iau decizii.

Celebrități? Balanțe? Nu le am cu d-astea. Nu sunt un fan înrăit al nimănui. Nici măcar al lui Jared Leto de la 30 Seconds To Mars, pe care aș putea spune, uneori, că-l ador.

Partea 3 a horoscopului pentru copii:

horoscop

Sursă Imagine: arhivă proprie

Da. Îmi place să primesc mesaje, e-mailuri, să mă conversez și astfel să învăț cât mai multe chestii noi de la oamenii respectivi. Și asta te ajută ca persoană să te dezvolți.

Nu-mi place mereu să-mi fac manichiura. Deseori îmi e lene să stau atâta. Să aștept. Nu suport să aștept. Nu sunt făcută pentru a aștepta. Eu funcționez pe principiul: acum și aici, ori deloc. Am propria manichiuristă, mama, care își desăvârșește mereu talentul ei de manichiuristă în timp liber, pe mine. Și face o muncă tare faină. Păcat că răbdarea mea nu există.

Și da. Îmi place să fiu lăudată. Atunci când trebuie, desigur. Adică, cui nu-i place să fie lăudat?

Și, și, și, șiiiiii îmi plac decorațiunile simpatice. Plac! Plac! Plac!

Țip. Atunci când trebuie, țip! Dar, desigur, depinde de cât de specială este ocazia, cât și de persoanele din jurul meu. Dar de țipat. Țip. În schimb, nu-mi place, da deloc, să țipe alții în jurul meu. Sunt alergică. Și fac urât. Chiar fac urât.

Persoanele neîngrijite. Ahh.. lumea din ziua de azi nu vrea să înțeleagă că nu asta contează? Contează interiorul omului. Ce găsești acolo contează. Ce poți discuta cu el. Felul lui de a te aprecia și puterea ta de a face același lucru. Restul.. restul sunt lucruri minore. Înțelegerea în schimb, ea este cea mai importantă.

Locurile urâte nu-mi plac, într-adevăr. Nu-mi place nimic din ce-i urât, de la vorbe, la fapte și la locuri. Iar asta, cred, nu place nimănui.

De criticat, îmi place să fiu criticată constructiv. Din criticile constructive înveți și te dezvolți pe tine. Devii ceva mai bun. Te udatezi, cum s-ar zice în termeni noi. Treci la un alt „tu”, superior celuilalt, adică superior ție. Evoluezi. Treci la un alt nivel. M-am făcut înțeleasă, nu?

Probabil vă întrebați de ce am dat atâtea explicații, pe lângă cele de pe poză. În primul rând, m-am gândit că cele de pe poză nu se înțeleg, că-i scrisul prea mic, iar în al doilea rând am vrut să mai dau detalii să să mă fac și mai bine înțeleasă. Și în al treilea rând, am vrut să vă dovedesc că dacă horoscopul pentru oameni mari nu mi se potrivește, dar mi se potrivește horoscopul pentru copii, asta înseamnă că încă sunt un copil și nu am devenit un om mare! Și când eu v-am tot zic că sunt un copil, nu ați vrut să mă credeți. Mi-ați zis că gata. La 20 de ani ești om mare. Ete că nu. La 20 de ani sunt tot un copil. Na!

horoscop

Sursă Imagine: copiisimamici.ro

Dureri provocate de schiuri

Ai avut, vreodată, o durere atât de mare de mușchi, sau de oase, încât să fie insuportabilă? Să simți cum fiecare părticică din corpul tău se dezintegrează? Eu am avut. În special de la schi, că doar știți că muntele și schiatul sunt boala mea, așa cum vă spuneam și aici.

lovitura schi

Eram la munte. Și cum schiam eu așa, de dimineața până seara, pe pârtia de schi, fugind de mama de pe o pârtie pe alta, când voia să mă cheme la masă, se face că am căzut când un tip, din spate, nu știa să facă nici stânga și nici dreapta și mi-a trecut cu peste schiuri. Și cum am căzut eu așa, fără să-mi dau seama când și cum a trecut pe lângă mine, un schi nu s-a desprins de clăpar și mi-a sucit piciorul. Și, brusc, o durere mi-a cuprins în tot corpul, încât nu știam unde mă lovisem exact: mâini, picioare, abdomen, torace. Mai apoi, după ce m-a ajutat tata să mă ridic în picioare, am descoperit că nu pot sta în piciorul drept și că mă durea mâna stângă. Iar cu ele… cu ele durea tot corpul.

Cu greu am ajuns la baza pârtiei, unde se afla un medic al unei echipe de fotbal. Ir medicul, căruia îi voi mulțumi din suflet, toată viața mea, a scos din geanta lui, un spray Deep Freeze și mi-a aplicat pe locurile unde i-am indicat eu că pornește durerea, făcându-mi și un mic masaj. În mai puțin de un minut, am simțit cum ceva rece îmi cuprinde mâna și durerea mi se ameliorează. Dispare.

Ulterior, mi-a spus tata că spray-urile astea se folosesc de obicei în accidentele sportive pentru a ameliora durerile de mușchi, articulații și ligamente, astfel ca sportivului să i se amelioreze durerea. Spray-ul se aplică imediat și este bazat pe fenomenul de crioterapie, adică înghețare. Acesta acționează asupra zonei dureroase, fără să provoace vreun efect advers, înghețând terminațiile nervoase și nelăsând durerea să mai fie preluată și transmisă.

Mie, atunci, spray-ul ăla mi s-a părut că face minuni. Acum, că au apărut cu grămada pe piață, îmi pare doar interesant și util, bun de avut în casă, în cazul unei mici lovituri, ori a unei entorse. Desigur, spray-ul nu se folosește pentru lovituri grave și nici nu se aplică după 7 ore de la producerea loviturii. El se aplică pe moment, pentru încetarea durerii până la consultarea unui doctor. Mie, spre exemplu, mi-a trecut durerea de tot, asta numa pentru că doar durerea a fost de mine, iar loviturile au fost minore.

Voi ce fel de dureri ați avut și cum v-ați tratat?

E o dimineață neobișnuit de obișnuită

E dimineață. Dar nu orice dimineață, căci dimineață ca asta n-am mai avut de prea mult timp. Azi e o dimineață în care m-am trezit liniștită. Fără dureri de cap. Fără lacrimi în ochi. Fără broboane de transpirație pe tot corpul. Fără o stare agitată.

Azi m-am trezit neobișnuit de obișnuit. Așa cum o făceam mereu, dar nu am mai făcut-o de prea mult timp. Azi m-am trezit dintr-un vis frumos și nu dintr-un coșmar. Azi m-am trezit normal, ca după un vis ca orice alt vis. Adică un vis care nu te lasă cu sechele și un gust amar, ci cu unul dulce. Azi m-am trezit fără să-mi mai urăsc ceasul.

dimineata

Sursă Imagine: sanatate.bzi.ro

În ultimul timp, visam cum mor oamenii, prin diferite modalități de tortură. Iar eu vedeam pas cu pas tot ceea ce se întâmpla. Mă obișnuisem să visez așa. Mă obișnuisem atât de tare încât, seara, când trebuia să mă pun să dorm, mă vedeam deja visând o altă moarte.

În noaptea asta însă, deși eram conștientă în vis, așteptându-mă ca oricând să mai văd vreun om cum moare, mă plimbam pe niște străzi, ale unui centru vechi, care îmi păreau tare cunoscute, fără să-mi dau seama unde mă aflu exact. Îmi aruncam pașii, peste alți pași care trecuseră înaintea mea pe acolo, dar fără ca eu să-i văd, să-i cunosc, să-i știu, să-i simt.

Citeam tot ce scria pe tăbliile prăfuite, de deasupra fiecărei uși, dar nu reușeam să deslușesc literele. Să le înțeleg. Una singură am reușit să o deslușesc. Să-i prin sensul. Dar și asta, doar pe jumătate. Scria ceva inteligibil pentru creierul meu, în prima jumătate. Dar pe a doua vedeam clar că scria intretinere gradini Cluj”, cu un scris îngrijit, de mână. Ușa era întredeschisă și am intrat. Dincolo, păream într-un alt tărâm. Ca și când aș fi trecut printr-un dulap, în Narnia. Iarbă frumos tunsă, garduri vii tăiate la linie, trandafiri la aceeași înălțime, roșii, galbeni, albi, roz, toți de culori vii, care simți că-ți împrospătează simțurile și-ți dau viață. Flori de diferite specii și diferite culori, cu diferite miresme îmbietoare. Copaci și pomi fructiferi roditori, ce stăteau străjeri în fața razelor de soare. Și oameni. Mulți oameni zâmbitori, care alergau, dintr-o parte în alta, cu o precizie și o viteză de nedescris. Un loc de vis, o altă lume, al cărui slogan era: „Dacă vrei și tu o grădină de basm, sună-ne și îndată o vom transforma!”.

gradini de vis

Sursă Imagine: flori-cultura.ro

Timpul a trecut peste mine. M-a propulsat într-un viitor îndepărtat, din același vis. Iar eu, acum, eram un grădinar care efectua cu aceeași precizie ca a oamenilor mai sus menționați, transformarea grădinilor de pe diferite străzi din Cluj. Învățasem să le înfrumusețez în ton cu arhitectura caselor vechi, a celor noi, cât și a gusturilor proprietarilor, căci să le placă lor, celor care își lasă pașii zi de zi prin ele, e lucrul cel mai important. Iar mai apoi venea fericirea mea, furată din zâmbetele lor fericite.

Și m-am trezit. Cu un zâmbet larg pe față. Fericită și fără dureri de cap. În sfârșit am scăpat de coșmaruri. M-am bucurat de razele soarelui și, de data asta, i-am lăsat razele să intre vioaie pe fereastră.

E o dimineață neobișnuit de obișnuită.

Astăzi vreau să fiu din nou copil

Cu toții, cred, ne-am confruntat cu o problemă când eram mici! Iar aia e dorința noastră de a crește mari, cât mai repede. Da. Știu că poate nu vă spun nimic nou. Dar este o problemă pe care eu vreau să o aștern aici.

Când eram mică (și Dumnezeule.. am folosit replica asta pe blog, de atâtea ori, încât și mie, acum, îmi pare clișeică), mi-am dorit din suflet să mă fac mare. Să devin independentă. Să nu-mi mai spună nimeni ce să fac. Să am proprii mei bani și să pot face tot ce-mi trece prin cap cu ei, după bunul meu plac. Îmi doream să părăsesc odată patul ăla din lemn, știți voi… precum sunt acele paturi pentru copii din lemn. Îmi doream un pat mare, cum aveau părinții mei. Îmi doream să fiu și eu ca ei. Dar nu.. nu aveam parte decât de unul cum este cel de mai jos.

paturi copii din lemn

Sursă Imagine: babyplus.ro

Deseori, mă imaginam că deja sunt la școală și învăț precum toți ceilalți copii de pe strada mea o făceau deja. Mă întristam când îi vedeam că la prânz se întorceau de la școală, în timp ce eu stătusem acasă. Voiam și eu, să fiu ca ei, cu teme, cu ghiozdan, cu multe cărți și caiete. Așa că mă prefăceam, când eram la țară, că scriu și-mi fac temele pentru școală.

Și apoi? Apoi am ajuns la școală. Și a fost coșmarul vieții mele. Și abia așteptam să ajung acasă. Și nu înțelegeam de ce mi-am dorit atât de mult să ajung acolo. Și, mai ales, de ce nu era cum mă așteptasem eu. Adică o lume roz cu unicorni și steluțe aurii.

Acum, după ce am terminat un liceu și doisprezece ani din viața mea au trecut prin băncile școlii, îmi doresc să fiu din nou copil. Să mă întorc la pătuțul meu de lemn, deși acum aș vrea să am și eu un pat pentru copii cum sunt acele paturi pentru copii pliabile, sau paturi pentru copii transformabile. Că na. Lumea s-a modernizat, așa că și confortul copilașilor se modernizează. Da. Îmi doresc să mă oblige mama să dorm după-masa, să mă adoarmă bunica, că na.. atunci când eram mică, mă puneau, cică, să le adorm. Iar eu, copil cuminte, le adormeam și îmi vedeam de treburile mele de zi cu zi, adică de joacă. Bine, de cele mai multe ori, când bunica îmi zicea: „Hai mamă să mă adormi” și spera să adorm eu, era fix așa cum zicea. O adormeam pe bunica. Și apoi, spre disperarea mamei, mă duceam victorioasă la ea și îi spuneam: „Mamiii, mamiii, mamiii, am adormit-o pe bunicaparty!!!!!”. Îmi doresc să mi se spună ce să fac și să nu fiu nevoită să iau decizii și să am responsabilități. Ahhh… ahhh, cât îmi doresc să fiu din nou copil!

copilarie

Sursă Imagine: geaninalisandru.wordpress.com

Și știți ce mă mâhnește cel mai tare, în ziua de azi, pe lângă faptul că nu mai pot fi din nou copil? Faptul că, azi, copiii nu mai știu să fie copii. Absolut deloc. Azi, copiii încearcă să invoce o maturitate precoce. Și uită de jocurile specifice lor și de puritatea de care ar trebui să dea dovadă, deși, mai târziu, când vor începe să cunoască și picăturile negre din lume, realitatea ei, nu doar albul și perfecțiunea cu care au fost obișnuiți, puritatea lor oricum va fi întinată, schimbată, transformată. Iar eu, personal, nu înțeleg de ce părinții nu-și mai educă copiii în stilul pur, copilăresc și frumos în care ei au fost educați? De ce-și lasă copiii să se maturizeze precoce, astfel încât, de la 6-7 ani, să fie deja niște adolescenți?

Poate mă lămuriți voi!

Hai să facem fapte bune!

În lumea asta mare, plină de lucruri și de fapte care ne displac, de oameni care ne dezamăgesc, în lumea asta, pe care din ce în ce mai mulți pare-se că o urâm, există oameni și proiecte care promovează ideea de a face lucruri bune oricând, nu doar atunci când sunt sărbători religioase. Iar oamenii ăștia, precum Constantin, trebuie încurajați și promovați.

Constantin, a lansat în blogosferă o provocare, aceea de a povesti care este ultimul lucru bun făcut de noi, cât și încurajarea continuității înfăptuirii lucrurilor bune. Iar eu una, sincer, m-aș bucura din suflet, dacă această provocare ar continua și în afara blogosferei, prin cititorii care ne citesc și nu fac parte din lumea asta minunată a noastră.

fapte bune

Sursă Imagine: Google Images

Așadar, care este ultimul lucru bun făcut de mine?

Hmmm… am stat ceva să mă gândesc, dat fiind faptul că mă învârt într-o lume care mă obligă să fiu orice altceva, decât o persoană bună, plină de sentimente umane. Și totuși, stând eu așa cu gândurile mele, am găsit cel mai recent moment, drept de o faptă bună, conform viziunii mele proprii și personale.

Era o zi de vineri seara, iar eu eram moartă de foame. Am intrat în primul Mega Image din București și mi-am luat ceva de mâncare. Am ajuns la casă. O față acră și-a făcut apariția. Respectiva îmi arunca produsele prin fața scanner-ului și apoi le trântea în partea cealaltă, uitându-se la mine cu o privire de mai că-i venea să mă ucidă pe loc, întrebându-se parcă: „tu ce mai cauți pe aici să mă pui pe mine la treabă?”.  Iar eu îi zâmbeam, fără să-i par amuzată de comportamentul ei. Un zâmbet cald și-atât. Dânsa însă, părea din ce în ce mai nervoasă pe atitudinea mea, așa că, ca să scape repede de mine, mi-a spus printre dinți un preț. Am scos banii, i-am dat, mi-am așteptat restul, iar apoi i-am oferit un „Mulțumesc!”, la fel de calm și de cald, împreună cu un zâmbet și mai larg.

Rezultatul? Inițial am vrut să sun la salvare. Respectiva s-a făcut verde, roșie, galbenă, portocalie și alte culori din astea ciudate pentru chipul unui om. Și-a bulbucat ochii, apoi i-a făcut mici, s-a uitat atent la mine, m-a studiat din cap până-n picioare, iar apoi mi-a zâmbit laaaarg, caaaald și dlăăăguț (da, da, cu l…  din când în când mai sunt copil și mă plostesc), mi-a spus: „Cu plăcere!”, întorcându-se zâmbitoare spre următorul client, cel din spatele meu, în timp ce respectivul se uita mirat și speriat la acțiunea din fața lui, spunându-i: „Bună seara!”, lucru pe care mie nu mi l-a spus. Dar eu m-am mulțumit și cu privirea dânsei cea urâtă, ca mai apoi să mă bucur de toată căldura și frumusețea chipului ei.

Deci, poate fi oare acesta considerat drept un lucru bun? Eu zic că, în lumea asta plină de lacrimi și zâmbete triste, în lumea asta plină de amărăciune, disperare și frustrare, un zâmbet, adus din adâncurile sufletului, pe chipul unui om, este, cred, unul dintre cele mai frumoase întâmplări care se pot întâmpla, în lumea asta plină de atâtea și atâtea lucruri, numai de frumusețe și bunătate nu.

Și dacă eu v-am povestit ultimul lucru bun pe care l-am făcut și de care m-am bucurat cu tot sufletul, aș fi curioasă care este ultimul lucru bun pe care voi l-ați făcut. Aștept comentariile voastre, mai jos, în secțiunea de comentarii.

fapte bune

Sursă Imagine: Google Images

Vreau să-mi zugrăvesc camera… idei?

De ceva timp, ai mei vor să-mi zugrăvească camera. Să-mi dea jos albastrul cerului senin cu buline albe, iar în loc să apară altceva. O altă culoare. Sau mai multe. Că eu am mai mulți pitici pe creier, iar ei s-au împărțit în trei tabere. Unii vor roșu, alții vor verde și ceilalți vor negru cu alb. Așa că, ca să-i împac pe toți, am ales să le folosesc toate cele trei idei. Iar camera mea să fie o dungă roșie (ca aia de pe buletin) și o dungă verde, în mod alternant, delimitate de o fâșie nu foarte subțire, dar nici foarte groasă, de negru. Și tavanul să rămână alb. Și uite așa, dragii mei pitici, care de altfel sunt tare mulți la număr, vor trăi în continuare în pace și armonie, fără să mai ducă între ei lupte seculare. I-am împăcat pe toți. Și-așa vor trăi fericiți până la adânci bătrâneți. Sau până vor găsi un alt subiect de ciondăneală. Că na.. pitici nebuni.

Dacă aveți și voi idei, opinii, păreri, despre cum aș putea să-mi zugrăvesc camera, le aștept cu cea mai mare plăcere și dorință de a le afla… că na.. de ce nu le-aș face în ciudă tuturor piticilor din dotare prin pur și simplul fapt că nu le iau în considerare doleanțele cu privire la propria mea cameră? Deci da, vă aștept părerile, dacă există și dacă doriți să mi le împărtășiți. Mulțumesc anticipat.

Iar dacă nu ați înțeles ce am vrut să zic prin albastrul cerului senin cu buline albe, ei bine priviți poza de mai jos. Și imaginați-vă bulinele albe și fundalul albastru de cer senin.

perete cu buline

Sursă Imagine: Google Images

Însă, zugrăvitul ăsta nu-i chiar așa floare la ureche. Nu poți lua pur și simplu trafaletul, să-l bagi în cutia cu vopsea și apoi să te apuci să-ți pictezi pereții. Deși, la început, chiar credeam că așa se face și nu înțelegeam de ce nu mă lasă nimeni să arunc pur și simplu cu vopsea pe unde apuc. Treaba este mult mai complicată. Se curăță zugrăveala actuală de pe perete (m-am gândit mult, sincer, cum să evit pe-pe… și tot n-am reușit – cred că nu m-am gândit destul), se dă cu niște soluții să fie curățat bine de tot, se finisează (iar aici includem toate etapele de finisare ale unui perete, câte or fi ele), iar abia apoi se zugrăvesc pereții (și aici includem toate etapele de zugrăvire, că da… îs mai mulți pași). Tocmai de aceea, pentru ca toate aceste etape să fie făcute ca la carte, am nevoie de un zugrav. Și încă suntem în căutarea lui, căci majoritatea merg pe principiul meu anterior: dă vopseaua… și hai cu ea pe perete.  Și nu zic că nu merge, ba din contră… merge. Un timp foarte scurt, până se decojește vopseaua de pe pereți (pe-pe-ul vieții).

Iar acum că tot am adus  în discuție: „dă vopseaua… și hai cu ea pe perete”, sunt tare curioasă de ce oamenii din ziua de azi merg pe gândirea mediocră de: „hai că merge așa!”? De ce, dacă tot au o meserie, nu și-o fac cum trebuie de la un capăt, la celălalt? Adică, de e lucrurile se fac pe jumătate, sau chiar pe sfert, când ele pot fi făcute exact așa cum trebuie, iar lucrurile să evolueze și să meargă din ce în ce mai bine. Dar nu, nu cred că mi se va putea răspunde la întrebarea asta, astfel încât răspunsul să fie pe placul meu.

Atunci când se aliniază planetele…

Voi credeți în destin? În coincidențe? Ori chiar în alinierea planetelor în favoarea voastră?

Eu cred! Pentru că în timp ce planetele mi se aliniau, destinul m-a purtat până aici printre mii și mii de coincidențe, căci dacă nu ar fi fost destinul, călăuza mea, aș mai fi fost eu oare aici, fix în același punct? Poate că nu. Sau poate că da?

aliniere planete

Sursă Imagine: Google Images

Discutam, cu cineva, chiar ieri, despre un credit bancar și despre ce am face noi cu creditul respectiv. Iar azi, asta ca să vedeți că există coincidențe, planete aliniate și destin, sunt nevoită să răspund la următoarea întrebare:

„Dacă ai avea de unde să împrumuți o sumă importantă de bani, ce dorințe, sau visuri, ți-ai îndeplini?”

Și cum răspunsul la întrebare este chiar discuția despre care vă vorbeam mai sus, am să continui cu ea, din două puncte de vedere diferite. Al meu și al lui, cel implicat printre dorințe și visuri.

El, dacă ar avea de unde să împrumute o sumă importantă de bani, și-ar lua un aparat de fotografiat. Și chiar exista opțiunea să-l plătească în rate, prin credite la diferite bănci. Cum însă nu are încredere în bănci, s-a dat bătut și a renunțat.

Eu, dacă aș avea de unde să împrumut o sumă importantă de bani, mi-aș construi casa mult visată, departe de lumea asta dezlănțuită, undeva între două piscuri, înconjurată de pădure, pe marginea unui lac. Mereu am visat, ca după ce-mi voi petrece o mare parte din viață printre betoane, să mă refugiez undeva într-un mijloc de lume, de parte de agitația orășenească, un loc feeric, care ar încânta orice privire și orice simțire. Și ce loc să fie mai potrivit dacă nu inima muntelui, pe marginea unui lac și cu o suprafață considerabilă de pădure în jur? Ce loc să fie mai frumos, dacă nu acela unde soarele, luna, stelele și cerul sunt mai aproape de tine, atât de aproape încât parcă ai impresia că le poți atinge, iar zi de zi și noapte de noapte, te poți lăsa mângâiat de ele?

Și dacă tot vreau o casă într-un astfel de loc, aș vrea să fie toată din lemn. Și să aibă parterul și mansarda. O sufragerie mare, la parter, cu șemineu și ferestre cât peretele, care să dea spre lac și un vârf de munte. O cameră cu o bibliotecă și multe cărți, care să aibă un loc ca cel de mai jos, perfect pentru citit. Parcă cititul merge mai bine cu o priveliște de o minunăție de nedescris. O bucătărie, tot la parter și o baie. Iar sus, la mansardă 3 dormitoare și o baie. Că na. Eu+1. Copil. Musafiri. Bla bla-uri din astea. Și toată să fie din lemn. Și să aibă covoare pufoase. Și geamuri mari, prin care să se vadă muntele… și lacul… și pădurea. Și să fie chochetă, aranjată în stil vintage.

Iar acum, poza promisă:

 

loc de citit

Sursă Imagine: Google Images

Da. Cam așa ar arăta locul ăla, despre care vă spuneam că mi-l doresc, din bibliotecă. Și da, cam asta aș face eu, dacă aș avea de unde să împrumut o sumă mare de bani. Și cum vreau ca toate visele mele să devină realitate, fiind o încăpățânată și jumătate și luptând pe zi ce trece mai mult și mai mult în vederea atingerii lor, am descoperit ceva ce se numește AVBS CREDIT. Hmm da. Plănuiesc, ca într-un viitor, să-mi fac un credit pentru îndeplinirea visului mult așteptat. Și cum sunt o persoană căreia îi place să riște, chiar dacă îi e frică și ei de bănci, sunt dispusă a încerca și această variantă. Iar ca totul să fie mai ușor, pentru a simplifica lucrurile, creditul poate fi făcut downloadând Aplicatia AVBS Credit, chiar pe telefonul mobil, aplicația fiind disponibilă pe smartphone-urile cu Android și iOS că na.. tehnologie la puterea infinit. Descarci aplicația gratuit, introduci codul unic 0001 și aplici pentru creditul mult dorit. În cazul meu, pentru casa care tocmai v-a fost descrisă mai sus.

Iar acum, dacă eu v-am povestit ce aș face dacă aș avea de unde să împrumut o sumă mare de bani, vă lansez și vouă aceeași întrebare, în speranța de a-mi satisface curiozitatea și a primi răspunsurile voastre în comentarii.

Din copilărie adunate…

Astăzi scriu iar. Încerc, zi de zi, să-mi ies din propria stare. Așa că scriu. Mi-a spus cineva să încerc terapia prin scris. Și funcționează. Dar funcționează strict în timpul de execuție al fiecărei scrieri în parte. În rest, starea nu se ameliorează, nu stă nici pe loc, ci ba din contră, avansează. Scrisul e bun, pentru moment. Pentru moment te refugiezi într-o lume a cuvintelor și uiți. Treci printre alte gânduri și te plimbi printre ele, cu ele. Zburați împreună. Iar când din zbor, aterizezi printre propriile-ți gânduri cotidiene, starea o ia din loc și avansează pe traseul cunoscut. Să zicem că scrisul este un simplu buton de pauză al propriei stări. În rest, nimic nu o mai poate opri.

Astfel, m-am hotărât să fac și altceva. Să-mi umplu timpul pe care-l stau trează, cu diferite activități pe care să le întreprind în mod constant. Așa că m-am apucat de citit, iar cartea pe care o citesc și vi-o recomand o puteți vedea în coloana din partea dreaptă a blogului. Despre carte însă am să vă vorbesc într-un alt articol, atunci când am să o termin de citit.

Astăzi am de gând să scriu despre altceva.

curs dans

Sursă Imagine: Google Images

Da. Despre dans. Încă din copilărie mă visam dansând pe cele mai mari scene ale lumii. Și m-am dus, când eram prin clasele primare, la cursuri de dans. Numai că nu a fost să fie. Din ce motiv, nu mai știu, dar nu am rămas și n-am mai învățat să dansez. Visul meu însă, a rămas. Flacăra lui este încă vie și aprinsă, adânc, în sufletul meu. La fel cum este și flacăra iubirii mele pentru pian. Ahh.. voi învăța eu, într-o zi, să cânt la el.

Să revenim totuși la dans, căci despre el era vorba. Dansul, în viziunea mea de copil, căci de atunci nu  s-a mai schimbat nimic, poate doar niște trăsături ale feței la subsemnata, apare ca cea mai frumoasă artă corporală. Da. Știu că pare pompos pentru gândirea unui copil. Dar chiar așa îmi părea. Și încă îmi mai pare. Nu văd ce altceva ar putea pune mai frumos, două corpuri, pe note muzicale, în evidență, decât dansul.  Dansul, pe lângă faptul că este o altă formă a artei, este și un bun generator de sentimente atât pentru dansatori cât și pentru cei care îi privesc, căci el, prin mișcările sale, transmite emoții care se materializează în diferite simțiri, diferite de la individ la individ.

Mi-ar plăcea, ca într-o zi, iar ziua asta să fie cât de curând posibil, să iau lecții de dans, și de ce nu, niște lectii de dans Latino Time. Apropo, așa, ca off topic, să știți că vine ziua mea în două luni și câteva zile. Adică pe 13 ale lunii octombrie. Și poate vreți să-mi faceți un cadou mai special, așa ca de 20 de ani. Și poate nu știați ce. Ei bine, acuma știți. Ahh, cât subtilitate. Nici măcar eu nu credeam că pot fi atât de subtilă.

Da. Serios vorbind, mi-ar plăcea să învăț, într-o zi, cât mai curând posibil, să dansez. Și nu. Nu am un stil preferat de dans. Fiecare stil are farmecul lui. Iar eu mi-aș dori să pot  știi câte ceva din fiecare stil în parte, ca să pot să dansez fiecare stil în parte. Așa… ca amatorii. Dar cât să nu mai dau cu stângul în dreptul și să nu mă mai lovesc de mobila din casă, în timp ce inventez, pe fiecare melodie în parte, dar și când îi dau repeat, un alt stil de dans.

Și să vedeți voi, cum peste ani, stilurile mele de dans o să fie preluate de alții… Pam – Pam

 

De data asta… am pierdut!

Când am ales să-mi fac blog, indirect am ales să-mi pun și viața printre cuvinte. Practic, orice om, care scrie și pe care-l citești, ar trebui să fie deschis. Asta am să fac și eu. Am să mă descarc din nou, căci blogul ăsta este o modalitatea a mea de a mă descărca și așa va rămâne. Va rămâne mereu, aici, un colțișor umbrit în care să-mi ascund bucățele din suflet.

M-am apucat să înșir cuvintele astea, aici, de vreo două zile. Și nici până acum nu am reușit să mi le adun pe toate. Să le pun în ordine și să-mi arunc aici toate sentimentele mele triste. Îmi vin în minte atâtea și atâtea gânduri. Atâtea idei. Atâtea trăiri. Și o grămadă de vise. Toate însă, împreună, au dus la un eșec. Iar el e negru. Dacă voi reuși însă a-mi aduna cuvintele și a-mi putea exprima tot ceea ce simt, să-mi fie măcar asta reușita.

bucuresti

Sursă Imagine: Arhivă proprie

 

M-am obișnuit să câștig. Nu am fost obișnuită să pierd. Nu am învățat să pierd. Și tocmai atunci când pierzi și nu știi să o faci, lovitura e și mai mare. Dezamăgirea e mare. Suferința e mare. Chinul e imens. Doar tu ești un om mic asupra căruia se năpustesc toate. Și cu ele peste tine, tu ești la pământ. Un pământ tare și rece. Am fost obișnuită să lupt pentru ceea ce-mi doresc cu adevărat. Să lupt atât de mult, încât să obțin acel lucru. Să-l obțin indiferent de mijloace și sacrificii. Am învățat să lupt și să câștig mereu. De data asta însă, lupta mea nu a fost suficientă. Strategia nu a fost bună, căci dorința mea a fost mare. Nu pot spune că nu mi-am dorit, ci doar că nu am știut să lupt suficient de mult și de bine pentru visul meu. Vis care era, de fapt, cel mai mare și mai important.

Și ce faci atunci când ești obișnuit să câștigi mereu, dar pierzi o dată? Te stingi. Te sfârșești. Mori. Sau cel puțin simți că ți se întâmplă asta. Atunci când lupți pentru visul tău, iar el îți scapă printre degete și se duce, așa, ușor, pe aripile vântului, simți că întreaga ta lume se prăbușește. Și tu te prăbușești o dată cu ea. De două zile refuz să mănânc. Să dorm. Și să fac orice altceva în afară de a-mi lăsa lacrimile să-mi curgă pe obraz. Sau mai bine zis, aș vrea să pot mânca, să pot dormi, dar nu reușesc. De două zile mă gândesc doar unde am greșit în lupta mea. Unde strategia mea a eșuat? Când? În ce punct? Și oricât aș căuta un răspuns, nu-l găsesc. Nu dau de el pe nicăieri și nici că reușesc să mă liniștesc în vreun fel.

În ultimele 48 de ore, am auzit întrebările: „Ce s-a întâmplat cu tine?”, „Ce ai pățit?”, „Cum ai făcut?”, „Te-ai blocat?”, „Cum de ai picat?”, „Ce ai greșit?”, „Cum te simți?”, „Ești mai bine?”, „Te-ai gândit să renunți?”, „O să dai la altă facultate?”, „De ce nu ți-ai băgat dosarul undeva?”, încât mi s-a urât, mi-au ieșit și pe gură și pe nas toate întrebările astea. Oameni buni, nu mă ajutați cu întrebările voastre. Absolut deloc. Cum, ce, când, unde, de ce, bla bla bla, nici măcar eu nu realizez. Habar nu am. Tot ceea ce știu este că am picat. Că visul meu a zburat. S-a dus. Și nici măcar nu l-am prins.

Da. Am picat admiterea la medicină. Am picat într-un fel de depresie, pentru că nu conștientizez încă ce și cum. Totuși, nu am renunțat la visul ăsta. Nu m-am înscris la o altă facultate. Nu m-aș vedea făcând altceva. Și plus că nu înțeleg de ce te-ai înscrie la o facultate doar pentru că ai pica la alta. Nu înțeleg cum vine să vrei la medicină, dar să ajungi la drept, la economie, sau la litere. Ce legătură au unele cu altele. Dacă faci asta, înseamnă că nu ți-ai dorit niciodată cu adevărat medicina. Eu îmi doresc. Așa că am ales să stau un an acasă și să reușesc la anul, căci ambiția mea este și mai mare acum, decât în decursul anului școlar ce tocmai s-a încheiat.

Simt că întreaga mea lume s-a prăbușit. Că totul s-a dus. S-a încheiat. S-a sfârșit pentru mine, indiferent de ceea ce-mi spun oamenii din jurul meu, indiferent de încurajările care mi se aduc, dar mai ales când mi se spune că puteam și știam, când eu am eșuat. Orice altă problemă din lumea asta, cu adevărat gravă, îmi pare minoră. Probabil, pentru un timp, voi renunța chiar și la blog, căci într-un fel îl consider vinovat pentru timpul dedicat lui ca să câștig bani să mă ajut atât pe mine, cât și să-mi scutesc părinții de anumite cheltuieli. Am decis să mă autopedepsesc. Să refuz să primesc lucruri, pentru că nu le merit. Inclusiv susținerea și iubirea părinților mei o refuz, căci, cu siguranță, în adâncul sufletului lor i-am dezamăgit la fel de mult cum m-am dezamăgit pe mine, căci da, dezamăgirea din sufletul meu, pe cât sunt eu de mică, pe atât e ea de mare.

M-am decis, ca pentru visul ăsta, ca el să devină realitate, să renunț la tot ceea ce va fi nevoie, chiar și la blog, care este, de fapt, o mare parte din mine, căci aici mi-am pus sufletul, gândurile și sentimentele. Ce voi face însă, nu aș putea să spun. La ce voi renunța până la urmă, nu știu. Încă sunt confuză. Încă îmi caut răspunsuri la întrebări. Și încă caut întrebări pe care să le pun să îmi găsesc răspunsuri.

Deocamdată însă, știu că poza de mai jos parcă a fost făcută special pentru articolul ăsta. Predestinată lui, încă înainte de a veni ziua de 23 iulie și de a mă apuca să-l scriu. Așa că azi voi spune stop. Mă voi retrage și mă voi gândi mai bine la tot ceea ce voi face, ca de data asta să iasă bine, căci visurile cele mai mari, dacă-ți scapă o dată, trebuie să alergi mai mult după ele, să le prinzi și să le faci posibilă existența în viața ta.

parc izvor

Sursă Imagine: Arhivă proprie

Lipsă de cuvinte

N-am mai scris pe aici de ceva timp. Iar asta nu pentru că nu aș avea ce să scriu, ci pentru că nu mai am timp să-mi găsesc cuvintele. Nu mai am timp să le aleg și să le aștern frumos aici.

Am atâtea și atâtea subiecte despre care aș putea să scriu și despre care aș vrea să scriu. Dar cum să fac oare asta când și acum leg aici literele astea printre salată de vinete cu pâine și sistemul digestiv? Că na… când nu te cuprinde tot anul frica privind examenul de admitere, te cuprinde acum. Așa că i-am ascultat sfatul mamei, lăsând la o parte blogul, cel puțin pentru o scurtă perioadă de timp. Iar mamă, dacă citești acest articol.. vezi, vezi, vezi, vezi, să mai zici tu că-s eu copil neascultător… acum ți-am ascultat sfatulphbbbbtphbbbbtphbbbbt. Iar asta dovedește ce îngeraș de copil ai tu.

admitere medicina

Sursă Imagine: Google Images

Probabil vă întrebați ce-am mai făcut. Dacă aș sta să analizez cum trebuie, aș zice că am învățat, dacă aș analiza și mai bine, aș zice că parcă n-am făcut nimic și mă întreb când naiba a trecut o săptămână de când nu am mai scris pe aici. Timpul trece fără să-mi dau seama. Și trece fără să-mi lase ceva în urmă. Pur și simplu trece, iar eu, copil mic ce sunt, nici măcar nu-mi dau seama că face asta. Poate doar după mult timp observ și eu că a trecut (de obicei nu prea observ eu lucruri sau persoane decât după o lungă perioadă de timp). Dar na. Ce să și faci. Nu toți suntem perfecți.

Dar totuși, ce-am făcut concret? Biologie și chimie. M-am și plimbat. Am încercat să ies din starea asta apăsătoare și stresantă. Dar nu. N-am reușit. Totuși, măcar am încercat. Iar încercarea asta a mea e un pas înainte, nu?  Până la urmă, încercarea moarte n-are.

Când am să mai scriu? Nici asta nu știu. Probabil după admitere. Atunci cu siguranță o să-mi găsesc cuvintele și am să pot să le aduc împreună aici, în ața voastră. Dar nu vă pot promite nimic. Depinde doar de rezultatul admiterii, rezultat care sper să fie unul favorabil pentru mine. Adică să intru la Medicină Generală la fără taxă. Ăsta-i singurul meu scop. Să obțin un punctaj suficient pentru această încadrare. Asta-i tot ce-mi doresc. Și sper să reușesc.

Totuși, zilele astea am să anunț câștigătorii concursului cu vouchere valabile în magazinele DHS Bike și Smart-Baby. Primii doi sunt aleși. mai trebuie ales cel de-al treilea câștigător.

Și pentru că stresul pentru admitere îmi pune deja frână la mâini să nu mai scriu, am să îmi închei postarea asta aici. Dar am să revin eu. Promit că am să revin curând.

11- zi cu ghinion

Da. Deși nu e 13, sau orice altceva, azi am avut ghinion. Ohh.. stai.. e vineri. Mda. Acum îmi explic lucrurile. Dar trebuia să ajung pe blog și să încep să scriu ca să-mi dau seama că, de fapt, azi e vineri. Zi cu ghinion.

zi cu ghinion

Sursă Imagine: Google Images

Azi m-am trezit de dimineață. Prea de dimineață. Și apoi m-am dus să-mi iau frumos actele, trimise de mama cu autocarul, din autogară. Și m-am urcat frumos în 41, având de gând să cobor la Lujerului să iau metroul. Doar că amețita de mine, nu și-a dat seama că stația de tramvai de la Lujerului e fix la ieșire din tunel. Așa că am ajuns în Crângași. Și din Crângași am luat metroul e la Eroilor (metrou care nu mai venea) și apoi din Eroilor la Păcii. Și uite așa trecea timpul.

Apoi am luat actele, fain frumos. Știți voi. Actele alea pentru înscriere. Foaie matricolă. Adeverință de echivalat bacalaureatul. Copii legalizate. Certificat de naștere. Bla. Bla. Bla. Și-am fugit iar la metrou. Și m-a prins ploaia. Și până să apuc eu să deschid umbrela, m-am făcut deja fleașcă. Am intrat la metrou. M-am uscat până la Lujerului. Și apoi m-am făcut iar fleașcă până în stația de tramvai a lu 41 de la Lujerului. Am urcat în 41. M-am semi-uscat iar. M-am dat jos în Drumul Taberei. Și m-am dus să mă schimb. Și până să ajung să mă schimb eram deja, iar fleașcă. A. Da. Și aveam umbrelă. Dar cum ploua din toate părțile, era ca și când nu aș fi avut umbrelă.

Apăi și m-am schimbat. M-am dus să iau 105-ul spre Apaca, să ajung la cursuri. Și când am ajuns în intersecție. Am fost făcută fleașcă din cap până-n picioare de-un dobitoc. Și uite așa m-am întors iar și m-am schimbat. Și am pierdut 105-ul. Care apoi nu mai venea.

Am ajuns și la cursuri. Iar la cursuri am aflat că adeverințele conform cărora se echivalează trecerea bacalaureatului, adeverințe care au fost deja eliberate și după care s-au făcut copii legalizate, nu sunt bune. Alte adeverințe au fost eliberate de minister. Așadar toate adeverințele eliberate sunt nule. Bani dați degeaba pe legalizări. Trebuie să ridicăm luni alte adeverințe, cele aprobate de minister. Adeverințe care au diferit doar faptul că într-un col al paginii scrie că sunt avizate de minister. Sau ceva în genul ăsta. Și uite cum pierd eu o zi de înscriere, adică ziua de luni, când nu e aglomerat și o să stau la coadă marți, când o să se înghesuie toți. Sincer nu înțeleg de ce au eliberat niște adeverințe care nu au fost aprobate de minister. Care vă e frate logica? Ziceți-mi și mie, să înțeleg și eu. Că na. Mai sunt și proști ca mine, bătuți în cap, care nu înțeleg ce și cum. Noi vrem explicații, dacă să poate și nu cumva sunteți și voi mai proști ca noi (adică ăia care au creat toată chestia asta cu adeverințele).

Și de aici ghinionul meu s-a încheiat. În afară de o stare de oboseală nu m-a mai lovit nimic. Chiar și 105-ul l-am prins din prima când am ieșit de la cursuri. Și ca să vedeți că sunt fată de treabă, nu vă mai bat la cap cu lucruri care și așa nu vă interesează. Închei aici. Fila asta de jurnal își are punctul fix aici. Punct.

Căutări în București

cautare bucuresti

Sursă imagine: Google Images

M-am mutat în București pe perioadă nedeterminată, asta după ce l-am vizitat weekend de weekend și mi-am zis: „băi, mie orașul ăsta chiar îmi place și simt că aici îmi e locul… vreau să stau aici”. Așa că m-am hotărât să vin aici și să-mi susțin admiterea la facultate (dă Doamne să iau!!!!!).

Și știți voi, atunci când te muți într-un alt oraș, ai nevoie să afli cum ajungi cu 105-ul dintr-un loc în altul și cum îl poți schimba cu 268. La fel de bine cauți diferite lucruri pe sfântul Goagăl, precum: mers autobuz, restaurant bucuresti, rute bucuresti, mancare bucuresti și alte d-astea.

Spre exemplu, de curând, am căutat tot felul de localuri și restaurante unde să pot mânca ceva pe gustul meu, dar care să aibă de asemenea un meniu cât mai variat, pe placul sângelui meu albastru ce-mi curge prin vene. Și căutând eu așa restaurante în București, am găsit zeci care mi-ar plăcea. Eh.. la naiba tu de București, că la mine în Târgu-Jiu îs doar câteva. Și poți alege mult mai ușor. Pe când aici mă chinui să aleg.

Iar acum, normal, cu siguranță vă întrebați de ce îmi e greu să aleg. În primul rând, pentru mine nu contează atât de mult cât de departe este, ci cât de plăcut îmi pare locul, căci, până la urmă, acolo unde mă duc să mănânc trebuie să am și un mediu plăcut în jurul meu, să-mi priască ceea ce mănânc.  În al doilea rând trebuie să găsesc o serie de persoane care să-mi recomande locul respectiv drept unul foarte bun, că na.. există multe locuri unde mâncarea poate să nu fie pe placul sângelui meu albastru. Așa că, trebuie să mă informez. Iar asta durează.

Apoi, apoi caut cam ce meniuri ar avea pe gustul meu, cât și prețurile pe care mi le oferă. Deși îmi curge sânge albastru prin vene, nu-mi permit să arunc cu banii în stânga și în dreapta, fără să mă uit la ei. Prețurile trebuie să fie acceptabile, că altfel… altfel rămân cu stomăcelul meu gol. Bietul de el. Așa că dă-i și caută până găsești mâncăruri care să te fascineze cu adevărat și să aibă un preț acceptabil pentru orice buzunar.

V-am plictisit destul? Știu. Poate că nu vă interesa. Dar e blogul meu și jurnalul meu, iar eu simțeam nevoia să vă vorbesc despre căutările mele nereușite, că na, poate din București fiind, îmi puteți recomanda ceva. Orice. Orice care să-mi mulțumească sângele albastru, iar buzunarul meu să nu plângă prea tare.

P.S. Îmi plac chestiile sofisticate, dar simple. Simplul mi-a părut întotdeauna cel mai frumos și cel mai sofisticat. În cazul mâncării, gustos. Aștept recomandări.

Cuvinte la juma` de oră

Vreau să scriu post la juma` de oră. Nu. Nu din juma` în juma` de oră. Știți voi, expresia cu „la minut”?. Ei bine, eu vreau să scriu post la juma` de oră. Adică să scriu un post într-o jumătate de oră, sau chiar mai repede, dacă nu v-ați prins deja și nu am repetat ca la ăia de la școala specială. Și nu. Nu vreau să-mi jignesc cititorii, dar îmi pare că eu una sunt tâmpă, prin faptul că am repetat de atâtea ori că vreau post la juma` de oră și ce înseamnă de fapt asta. Da. Iar m-am repetat. Clar. Am nevoie de o vizită la spitalu` 9 (noo).

nebunie

Sursă imagine: Google Images

Vreau să exersez să scriu cât mai repede. Din ce în ce mai repede. Să am fluență în idei și în așezarea lor pe hârtii virtuale. Îmi fac antrenamentul pentru BAC. Da. Acolo trebuie să scriu comentariul ăla de trei (3) pagini cât mai repede, să am timp și de textu argumentativ de o pagină (1), cât și de alea nouă (9) întrebări pe text. Al naibii el de BAC. Nu-mi iese niciodată partea cu scrisul comentariului repede și mă trezesc că-mi uit toate ideile mele geniale. Și da. Sfârșesc prin a scrie ce-mi aduc aminte, trăgând de cuvinte să iasă afară și să se aștearnă pe hârtia. Ahhh… mama lor de cuvinte.

Eeee… eeee… eeee, scriu fluent nu? Și tot ceea ce am scris mai sus a fost în fix șase (6) minute. Și da. Știu că par puțin tâmpă când pun și cifrele în paranteză. Dar na. O fac. De ce? Nu știu. O fac pur și simplu. Pare că textul e mai interesant. Adică, dacă nu e interesant în realitate, măcar să pară, nu? Că na, totuși, un minim de efort să depun și eu, nu? Da. Știu. Nu-i interesant. Dar lăsați, mințiți-mă și spuneți că-i interesant. Mă simt și eu bine. Adică, nu-mi dărâmați moralul tocmai înainte de BAC. Dărâmați-mi-l după. Ba nu. Nici după. Că după vine admiterea vieții. Hmm.. Dărâmați-mi-l după admitere. Adică după douăzeci și trei (23) iulie.

Și ieeeei.. Am mai scris un paragraf în trei minute. Cred că dorința și ambiția mea de a-mi aduna ideile și a le așterne cât mai fluent într-un timp cât mai scurt (de jumătate de oră), devinte un adevărat maraton și am să termin chiar mai repede decât mi-am propus. Uraaaaaa (eu fiind un copil extrem de fericit și care mănâncă ciocolată). Da. De la ciocolată mi se trage starea asta. Dați vin ape ciocolată! Pedepsiți-o! Trimiteți-o la mine să o mănânc! Adică, ce pedeapsă mai mare, poate fi pentru ciocolată, decât să fie mâncată? De mine? Coreeect! Niciuna! Deci da! Toată ciocolata să vină ma mineeeee, vă rog! Mulțumesc!

Nu-i așa că dau impresia că am nevoie de un palier întreg la spitalul de nebuni? Sau poate chiar două? Hmmm… ori de ce nu, chiar un etaj întreg? Ohh, un etaj întreg… numai al meu… mereu mi-am dorit un etaj întreg la spitalu de nebuni. Dar nu, nimeni nu mi-a făcut cadoul ăsta. M-au ținut aici, captivă printre oamenii lor normali. Errrrm! Oameni mali și lăi! Cei mai lăi! Offf.

nebunie

Sursă imagine: Google Images

Gata? V-am speriat destul? Cincisprezece (15) minute de scris și deja v-am speriat? Am reușit asta? Dacă nu am reușit, să știți că eu pot să mai continui să aberez… adică.. nu mă oprește nimeni.. mai am încă cincisprezece (15) minute timp, până să îmi termin termenul meu limită (și hai să o dau și pe româneasca englezită – deadline). Eeee.. hai că mă pricep!

Să mă opresc totuși aici? Să vă las liniștiți să dormiți? Dar de ce aș face asta? EU nu o să dorm liniștită! Așa că de ce aș avea bunătatea de a vă lăsa pe voi. Nu. Nu. Nu. Sunt o scorpie! Nu dorm eu, nu doarme nimeni! Mă chinui eu, să se chinuie toată lumea! Bine. Gata. Tac. Deja mă sperii pe mine, iar asta-i chiar grav. Și hip hip huraaaai, am scris toate aceste șapte sute (700) de cuvinte în exact douăzeci (20) de minute. Yupyyyyy! Bine. Gata. Am dispărut. Mi-am luat tălpășița și mi-am rezervat un întreg spital (de nebuni) doar pentru mine. Și nu. Nu primesc pe nimeni! A meu, a meu, a meu, a meu și doal a meu! Nu dau nimic la nimeni! Da. Sunt o egoistă. Nu împart nimic. Ce să și fac, dacă nu am avut frați și nu am fost obișnuită să împart absolut nimic cu absolut nimeni. Până și pe mama o puneam să scoată afară bomboana pe care tocmai mi-o mâncase. Ups. Asta cred că trebuia să rămână un secret.

Și… tadadadaaaaaam. Acum chiar m-am oprit din înșirat cuvinte și din aberat chestii-trestii pe aici.

Nu merg eu la biserică, da` când mă duc… intru în altar!

Știu… știu… știu… sunt o păcătoasă pentru că am intrat în altar. Și totuși… nu mă ardeți, vă rog, pe rug :D.

Am vrut să scriu ieri… doar că… doar că ieri n-am mai scris. Dar știți voi momentul acela când se aliniază toate planetele, răsturnându-ți o mare parte din lumea ta? Ei bine da. Planetele, ieri, s-au aliniat împotriva mea și n-am mai scris. Dar nu-i nimic. Scriu azi. Și ca să le-o iau înainte planetelor, asta în caz că se gândesc ca pe mai târziu să se alinieze iar, scriu de dimineață. Na. Ete așa! Aliniați-vă cât vreți de acum încolo!

Duminică dimineața, având o mult prea mare lene să mă ridic din pat, mi-am rugat o prietenă să se ducă să-mi spună și mie la ce oră, luni, am competențele. Și uite așa, speriată ea de aglomerația de la biserică am aflat eu că-i pe acolo sărbătoare. Și ce sărbătoare. S-a resfințit biserica. Adică, bisericile își pierd de-a lungul anilor sfințenia și din când în când, se resfințesc, nu? Adică, sfințenia nu-i permanentă? Sau n-am prins eu corect ideea? Rog toți oamenii avizați să mă lămurească. Mulțumesc!

Și dacă s-a resfințit biserica, au lăsat atât bărbații, cât și femeile, să intre prin altar.  Adică, din câte se pare, se poate lua de la Domnul dezlegare de la păcat, nu? Adică na.. pentru noi, cele de gen feminin, să intri în altar, e un mare păcat. Dar, dar, dar, dar…. duminică am primit dezlegareeeee!!! Și am intrat în altar! Și acum gata. Seriozitate.

biserica

Am spus și mai repet. Cred în Dumnezeu. Un Dumnezeu bun și care nu stă cu paru asupra ta să-ți dea cu el în cap la cel mai mic, sau mare, păcat. Cred în el. Cred în divinitate. Nu cred în schimb în biserici și preoți. Nu pot să cred într-un obiect, o clădire, niște picturi. Nu am cum să cred în ele. Apreciez, totuși, biserica, din punct de vedere arhitectural, iar picturile din punct de vedere artistic. Da. Sunt o minunăție. Și îți creează o stare de relaxare în interiorul lor. Practic despre asta e vorba la biserică. Despre starea de relaxare din interior. Bine.. asta când baba din stânga și cu baba din dreapta, nu-și bârfesc care mai de care nurorile și nu-și povestesc ultimele cuceriri de pe băncile din parcul central.

Deci nu. Nu-s o necredincioasă. Cred în Dumnezeu. Dar în felul meu. Să zicem că… să zicem că am propria mea credință. Iar ăsta e dreptul meu. E dreptul meu să cred în existența a ceva bun și nu a ce va rău, e dreptul meu să nu cred că Dumnezeu a lăsat pe pământ preoți în mașini de lux, cu mult aur în dotare și grămezi de bani, în timp ce alții mor de foame.

Să revenim, totuși, la intrarea mea în altar. Pentru început, am pășit în biserica în care am fost botezată acu vreo 19 ani. Și-am rămas mască. Mi-am benoclat ochii și mă uitam la ceea ce noi numim… podea. Nu mai e podeaua aia pe care o știu eu, din lemn și cu covoare peste. E o podea din marmură. Și fără covoare. Da. Marmură. Marmură… că na… evoluează și biserica, inclusiv la capitolul lux.

Și m-am așezat frumos la coadă, am admirat picturile și-am așteptat să intru în altar. Și-am intrat.  M-am uitam împrejur și-am observat ceva ce nu mai văzusem până atunci. În sfârșit am văzut și eu o biserică în totalitate. Îmi doream să o văd, iar din curiozitate să trec și dincolo de zidul ăla și ușile din lemn, că na, tot ce-i interzis pare mult mai interesant. Intrați în altar, ne-am miruit și pus o dorință, că cică așa-i bine. Și da. Mi-am pus și eu o dorință, în speranța că acel Dumnezeu bun și nicidecum al bisericii… o va asculta.

Aș fi lăsat paragraful de sus, drept paragraf de încheiere. Dar parcă ar fi fost prea sec, nu? Am să-ncerc să aștern alte cuvinte, aici, care să servească drept cuvinte de încheiere. Dar ce? Ce-aș putea să spun în afara faptului că articolul meu nu mai poate avea și alte cuvinte în afara celor de mai sus. Atât. Închei așa. Urât. Frumos. Închei.

Urăsc piața. Și ea pe mine

Vă amintiți voi oare, că acesta este un blog? Ei bine, ca atare, am să continui a-mi spune păsurile aici. Iar azi, pentru că oricum nu mă poate împiedica nimeni, am să vă aburesc cu faptul că mie nu-mi place piața. O urăsc, dacă nu chiar o detest, din tot suflețelul meu mic și scump. Și ea mă urăște pe mine. Mă chinuie de fiecare dată când intru în ea.

piata

Sursă poză: Google Images

 

Simt că mă sufoc în toată acea mare de oameni care mă înconjoară. Nu-mi găsesc locul printre tarabe și nici n-am să mi-l găsesc vreodată. Atâtea legume. Atâtea prețuri diferite la cartofi, căpșuni, cireșe și alte d-astea de se găsesc acum în piață. Atâția oameni care cer și nu cumpără nimic… și atâția oameni care nu cer și cumpără de toate. Știu. E un paradox. Dar există.

Mă plimbam printre tarabe,  cu maică-mea, fără să mă uit la ceva. O urmăream pe ea din reflex. Încercam să mă gândesc că nu sunt acolo și nu sunt întrebată de fiecare vânzător în parte:

-Da domnișoară? Ce dorești? Cartofi?
-Nu. Ceapă. Ai ceapă? N-ai ceapă.

Da. Fac asta când mă duc în piață. Pur și simplu îi urăsc când mă agasează pur și simplu cu întrebările lor. Vă văd și eu. Dacă aveți ce caut, iau. Dacă nu, merg mai departe. Bine.. în cazul meu, mă aflam acolo cu forța și nu voiam nimic. Dar pur și simplu nu-i înțeleg. Nu-i de la sine înțeles că dacă te afli acolo, nu te afli de nebun și cauți ceva și te oprești fix unde ai nevoie? Poate că nu. Oricum, eu par, uneori, a fi de pe altă planetă, așa că nu trebuie să mă băgați prea mult în seamă, ci doar să-mi permiteți să aberez, că dacă nu… dacă nu… oricum o fac.

Pentru mine s-au inventat supermarketurile. Eu merg acolo. Îmi place să merg acolo. Iau ce am nevoie și nici nu mă stresează nimeni. În supermarket, mă duc cu lista și cumpăr ce am nevoie. La piață, la piață pur și simplu nu rezist printre tarabe. Cred că am fobie de tarabe, dacă există așa ceva. Și dacă nu există, inventez eu fobia de tarabe. Ete așa. Că pot!

Iar articolul ăsta nu o să mai fie lung. Am să spun doar că mi-a plăcut piața de la Obor, etajul unul, că parteru-i la fel ca piața mea din Tg-Jiu. Plin de oameni agasanți. Și gata. Am tăcut. Mi-am luat jucăriile, literele, cuvintele, frazele și toate ideile mele și-am plecat într-un colțișor. Măcar acolo.. acolo poate nu mai aberez. Și tac. Și mă pun pe învățat.. că nu e ca și când eu aș da bacul.

Descoperind Gorjul… prin păduri

Astăzi, m-am trezit de dimineață, cu un chef nebun de a face fix nimic. Stăteam așa, întinsă în pat, cu ochii în pernă, iubindu-mă cu patul. Că de… fiecare cu ce poate, nu?big grin

Și uite tu, cititorule, cum scumpul și dragul meu tată, îmi schimbă tot programul meu, bine pus la punct de altfel, de a face fix nimic, că na… nu e ca și când vine bacul, ori admiterea. I se năzărește lui, așa, din senin, să ieșim cu bicicleta. Iar eu, în inconștiența și somnolența mea, am acceptat.  Și uite cum trec eu prin chinurile vieții, alea de a mă ridica din pat și a mă convinge să pun costumul pe mine.. și de ce nu, să ies și afară, să iau bicicleta la pedale… și hop, către necunoscut.

Ne-am întâlnit cu-un grup. Iar direcția, Tismana. Munte. Verdeață. Răcoare. Exact ceea ce și-ar fi dorit orice nebun sub arșița soarelui. Adică noi. Drumul ăla mult prea încintat, ne-a abătut de la el. Și ne-a făcut să ne îndreptăm spre păduri. Păduri, aparent cunoscute, cu un singur drum, ce avea să ne scoată, pe la umbră de pădure, undeva aproape de oraș. Dar nu, nu a avut. Că de ce ar ține karma cu noi? Sau de ce ar fi Universul alături de noi? Nu-i așa că n-au niciun motiv? Exact. Exact așa ziceam și eu.

CAM02800

Drum asfaltat. Drum pietruit. Drum de drum (adică din ăla cu pământ și bla bla bla, gropi și bla bla bla.. știți voi). O baltă. Și un deal (mama lui de deal că am scos limba). Și un platou așa de fain și întins. Credeam că Raiul a coborât pe pământ și nu mai avea să urc în vecii vecilor, amin. Poate doar să cobor. Și-am coborât. Și-am coborât. Atât de mult și-atât de jos… într-o vale frumoasă, cu mult desiș, plină de rugi și șerpi, care trebuia trecută dintr-o parte într-alta peste râu(sau prin- a depins de norocul fiecăruia). Și cum eu sunt așa, minionă, drăguță și adorabilă, am trecut fără să mă ud și fără să-mi car bicicleta (mulțumesc Daniel batting eyelashes). Și-am continuat căutarea unui drum, ba prin boscheți, ba peste dealuri, ba peste apă (iar și iar și iar), ba prin alți boscheți și alte potecuțe cu iarba peste mine de mare, până am ajuns în grădina unui om, om care, ne-a lăsat, pe noi, rătăciții, să-i traversăm curtea spre drum. Și Evrikaaaaa!!!! Drum găsit, după multe ore de rătăcit. Și nu. Nu știam drumul și nici încotro ne îndreptam. Dar de îndreptat ne îndreptam sigur!

Și pe principiul, poate oare să meargă mai prost? Da, poate! În glorioasa mea încercare de a urca o pantă cu nămol, am picat pe jumătate în el și mi-am rupt o cască. Și da. Trebuia să amintesc asta aici. Era casca mea de suflet. Care s-a dus în nămolul vieții. Of. Casca mea (nu sună asta ca o manea?).

Iar dacă vreți mai multe poze, ete că n-am. N-am făcut mai multe. Iar acum, somn de voie, alături de scumpul și dragul meu pat. Iar voi, voi faceți-vă timp să redescoperiți natura, la fel cum noi am redescoperit păduri, drumuri, trasee, ape. Redescoperiți păduri, munți, ape, oameni, zone, nori, sentimente, trăiri. Practic, redescoperiți și o altă formă de viață. Și spun redescoperire, pentru că ea a existat mereu acolo, nu a fost inventată pe loc. Doamne. Se putea să nu filosofes. Semn clar că am nevoie de saltea și-o pernă sub cap.

Singurătate

Astăzi nu am chef de scris. Dar totuși o fac. Scriu ca să vă spun că nu am chef de scris. Azi am chef de orice altceva. Și prin orice altceva înseamnă că am chef să stau într-un colțișor al meu, întunecat, printre gânduri și poate niște lacrimi. Azi am chef să stau eu cu mine, cu mintea și cu sufletul meu. Azi n-am chef de nimeni. Azi nu am chef nici măcar de mine, dar de mine nu prea pot scăpa. Am încercat, recunosc. Dar nu mi-a ieșit. Nu m-am putut arunca niciunde să rămân în singurătatea absolută. Poate și pentru că absolutul nu există și nici nu va exista niciodată decât ca un pur concept de referință.

Postul ăsta nu va fi lung. Nici nu are de ce să fie. Nu spun nimic concret, interesant pentru cineva. Nu-i interesant nici măcar pentru mine. Dar eu cel puțin, spre deosebire de cei care veți citi acestea, mă regăsesc printre cuvinte și emoțiile lor.

Blogul meu. Jurnalul meu. Voi scrie. Cuvinte. Fără sens. Fără să prezinte vreun interes. Voi scrie în jurnalul meu. Voi scrie. Dar ce voi scrie? Ce să vă spun? V-aș pune litere la întâmplare, dar mă tem că ar ieși tot ce a ieșit și mai sus. Tot litere la întâmplare am pus. Ele însă au emoții, iar cele de mai jos poate nu ar mai avea.

Titlul ăsta, al articolului zic, nu vi se pare prea banal? Dar parcă ilustrează tot ceea ce am scris eu până acum. Parcă într-un singur cuvânt se regăsesc toate celelalte cuvinte. Sau e doar impresia mea? De obicei am impresii eronate și care nu au nicio tangență cu adevărul. Se întâmplă des. Poate chiar mult prea des. Mă conformez. Sau cel puțin încerc să o fac.

Atâtea cuvinte, când, de fapt, putea fi unul singur. Sunt curioasă dacă voi ați înțeles ceva, sau doar eu am problema asta și uneori nu înțeleg nimic din ceea ce scriu. Se mai întâmplă și asta de atâtea și atâtea ori. Mă conformez însă și cu acest aspect din viața mea. Nu toți avem norocul să întâlnim perfecțiunea din imperfecțiune. Mai sunt și bătuți de soartă, așa ca mine. Desigur. Glumesc. Dar nu pun ironie în toate cuvintele. Restul sunt așa cum trebuie să fie de fapt. Reale. Pline cu emoțiile și trăirile lor. Cuvinte, ca toate celelalte… și totuși atât de diferite.

Ahh… câte sentimente într-o singură stare. Și câte stări. Cum pot exista toate? Ce întrebări stupide și fără sens. Ce cuvinte înșiruite. Promit ca mâine să n-o mai fac. Dar am să o fac altădată, căci parcă îmi place și mie să scriu așa. Când sunt tristă mă relaxează. Cuvintele sunt singurele pe care pot și vreau să le accept în dorința mea de singurătate. Iubesc cuvintele, căci ele pot căpăta orice formă de alinare. Pot cuprinde fiecare sentiment în parte și se pot mula pe propria-ți simțire de fericire sau tristețe. Cuvintele sunt atât de complexe în simplitatea lor. Pot căpăta atâtea și atâtea forme. Atâtea și atâtea stări. Poate chiar de asta îmi place să scriu. Cuvintele sunt o parte din mine. Din sufletul meu. Din gândurile mele. Din trăirile mele. iar ele, de fiecare dată, se mulează perfect pe starea mea. Sunt aderente oricărei forme pe care sufletul meu o adoptă. Și asta îmi place. Mă fascinează. Și mă face să le iubesc. Să le iubesc atât de mult încât au devenit o parte din mine. Cuvintele sunt drogul meu. O sursă de viață de care nu aș putea să mă separ vreodată.

Gata. Atât. Sfârșesc aici. Am scris destul. Îmi iau cuvintele și le închid în mine. Plec cu ele în colț, spre singurătatea mea. Plec cu gândurile mele. Dar promit să le deschid porțile de fiecare dată și să le las să se aștearnă cum vor aici.

Dimineți imperfecte, frumoase, autentice

Nu sunt părinte. Dar am de gând, ca într-un viitor îndepărtat, să fiu. Aș putea spune că sunt încă un copil, unul necopt la minte, căci la cei aproape 20 de ani pe care îi am, cu siguranță nu sunt destul de matură încât să pot lua cu brio viața în piept, așa… într-o clipită. Iar dacă aș păși dintr-o dată în maturitate și în propria mea responsabilizare cu toate cele, cu siguranță, dacă aș reuși să fac față, aș face cu greu.

În jurul meu observ copii, de vârsta mea sau chiar mai mici, care au devenit deja părinți. Mă întreb adesea cum e să fii un copil cu copil. Încă nu am găsit o un răspuns pentru această întrebare și nici nu este acest subiect cel despre care vreau să vorbesc astăzi, despre care vreau să-mi las cuvintele să se înșiruie aici.

În mass-media se promovează ideea de părinte perfect. Eu însămi susțin ideea în fața părinților mei și le spun mereu că nu am să-mi cert vreodată copilul. Și da. Știu că acesta-i un lucru total imposibil. Parentime propune însă analiza acestui fapt și demonstrarea contrariului, căci perfecțiunea nu există. Există imperfecțiunea prin crearea absolutului de perfecțiune. Astăzi mi-am întrebat părinții ce înseamnă să fii părinte, căci din perspectiva mea de copil, să fii părinte nu părea să semnifice mare lucru. Răspunsul mamei a fost scurt și simplu: „Greu, dar frumos!”.

Din perspectiva mea de copil, e ușor să fii părinte poate și pentru că nu știu ce înseamnă greutățile. Ce înseamnă să alergi dintr-un loc în altul pentru a plăti niște facturi, a cumpăra mâncare și a satisface niște nevoi. Nu știu ce înseamnă pentru că nu am trecut la pasul de a mă întreține singură. Dar chiar dacă sunt conștientă de greutatea fiecărui părinte în parte de a alerga între momentele de afecțiune alături de copilul său și job, nu pot simți cu adevărat greutățile din spatele părinților.

Și totuși, cum poate fi frumos, dar greu, pentru un părinte, să-și crească propriul copil? Părinții, cu siguranță, nu sunt perfecți. La fel cum nu suntem nici noi, copiii. Părinții se luptă. Cu societatea, căci ei deja au cunoscut-o de ceva timp, dar și cu noi. Iar noi cred că le dăm cele mai mari bătăi de cap.

Diminețile părinților mei, de când am apărut eu în viața lor, sunt mai speciale. Așa imperfecte cum sunt ele. Dar sunt frumoase și autentice, căci fiecare dimineață e diferită de o alta. Sau cel puțin mie îmi place să cred că așa este. Diminețile părinților mei se limitează între chinuitul de a mă trezi pe mine și a mă convinge să mă ridic din pat, cât și reușita acestui fapt. De cele mai multe ori eșuează, mai ales în ultimul timp. Părinții mei nu sunt perfecți. Părinții mei mă ceartă și asta nu pentru că nu mă iubesc, ci doresc să mă ferească de o suferință. De o dezamăgire. Părinții mei mă iubesc, la fel cum majoritatea părinților își iubesc copiii, căci până la urmă suntem o parte din ei. De cele mai multe ori părinții ne se par absurzi, căci atât noi, cât și ei, tindem să credem că deținem dreptatea și adevărul absolut, când, de fapt, acestea sunt undeva la mijloc, printre opiniile noastre.

Să fii părinte nu e floare la ureche. Te întrebi mereu unde ai greșit când copilul tău nu urmează pașii pe care tu i-ai îndrumat. Te întrebi unde ai greșit când propriul tău copil greșește. Și te întrebi zi de zi ce ar trebui să faci pentru copilul tău, astfel încât acesta să te aprecieze atât pe tine, cât și eforturile tale de a-i oferi poate tot ce ai mai bun de oferit. Să fii părinte e frumos atunci când îți vezi copilul zâmbind și când vezi, de fapt, cum părți din tine trăiesc sub o altă formă de viață. Să fii părinte e frumos. E minunat. E minunat să i te oferi cuiva cu toată ființa fără să-ți pară într-un fel rău și să primești toată iubirea înapoi, căci o primești. În felul nostru dăruim părinților iubire. Știu că o facem.

Părinții noștri se luptă între job și casă. Între noi și job. Părinții au frământări. Părinții au suferințe. Iar părinții noștri ar trebui apreciați pentru fiecare sacrificiu făcut pentru noi. Pentru fiecare strop de suflet oferit și pentru fiecare lacrimă vărsată asupra suferinței noastre pentru a o alina. Părinții merită statui pentru sacrificiul oferit nouă, că un părinte, în imperfecțiunea lui, ne oferă nouă momente de fericire, protecție, iubire. Și noi, cât și ei, suntem ființe umane, ființe care greșesc și care sunt perfecte în imperfecțiunea lor. Un părinte nu poate să nu-și certe copilul, căci prin ceartă el crede că-i îndreaptă pașii. Un părinte nu poate fi lapte și miere, la fel cum un copil nu poate fi un sfânt. De ambele părți se greșește, căci din ambele părți se învață. Dacă totul ar fi perfect, cine de la cine ar mai învăța? Cum am mai evolua, cum ne-am dezvolta? Imperfecțiunea e necesară pentru crearea frumosului și autenticității lui.

Fac ce vreau. Când vreau. Și unde vreau.

E ora 23. Fără câteva minute. Nu le-am mai numărat cu exactitate. Doar am aproximat. Aveam de gând să scriu un alt post pentru azi. Mi-l programasem într-o agendă. Timpul însă mi-a spus că-i prea târziu pentru el, e prea târziu pentru ceva programat, așa că să-mi las gândurile să zburde printre norii de peste București și să scriu cu totul altceva. Ce-mi trece prin cap. Să scriu cum o făceam cândva.

Mi s-a spus de curând că de ce postez pe facebook. Că de ce postez pe blog. Că vreau atenție. Și că vreau și pe mă-sa și pe ta-su și tot neamu de la A la Z, cu tot cu diacritice. Nu m-a interesat atenția. Blogosfera nu e o lume în care se cerșește atenție. Blogsfera e o lume în care oamenii învață, altfel, unii de la alții. Blogosfera e un loc în care libertatea este lege. Astfel, fiecare are dreptul să scrie ce vrea. Să spună ce vrea. Să împărtășească. Blogosfera este, de fapt, în sinea ei, un jurnal online. Iar prin jurnal amintesc faptul că se înțeleg următoarele: locul unde fiecare persoană în parte scrie FIX CE VREA. Înțeles?

Facebook. Facebook este o comunitate de oameni care își arată unii altora lucruri care prezintă sau nu interes într-un anumit cerc de oameni. Facebook este o lume unde se împărtășesc chestii, care nu sunt neapărat de o importanță majoră în societate, ori pentru cineva anume. Sunt pur și simplu postări. Postări ce s-au vrut, în schimb, arătate lumii.

Ambele sunt comunități de oameni unde fiecare are dreptul la libertate. La libera exprimare. În consecință, fiecare face ce vrea și ce-l taie capul, când vrea și unde vrea. Spune ce vrea. Scrie ce vrea. Postează ce vrea. Nu înțeleg de ce ne cerem mereu drepturile când noi înșine încercăm să le îngrădim pe ale celorlalți.

Ahhh… lumea asta plină de hiene. E atât de mare. Și putem păstra atâta spațiu între noi, încât nu înțeleg de ce ne aruncăm unii pe alții și nu avem loc unii de alții. Nu-nțeleg de ce ne înghiontim. N-am înțeles niciodată de ce ne pasă ce face altul în grădina lui. De ce să nu ne pese de lucrurile din propria noastră grădină (aka curte sau cum mai vreți voi să o numiți). Tututor eu le dedic poza de mai jos.

Atenție? Niciodată. N-am cerut. Dar recunosc, am căpătat. Și asta nu pentru că am cerșit, sau pentru că cerșesc, ori pentru că am nevoie. Ci pentru că…. ahh… nici măcar nu știu. Poate din cauza faptului că mi-am muncit cuvintele și ele au fost cele care au atras de partea lor atenția celor care mă urmăresc și mă caută, oameni cărora vreau să le mulțumesc.

Am să scriu în continuare ce vreau. Am să postez ce vreau. Pe Facebook. Pe blog. Și oriunde altundeva. Am să fac asta pentru că pot. Vreau. Și nici nu există persoane care să poată să-mi interzică asta. E dreptul meu. E libertatea mea. Iar  universul ăsta-i infinit, cu siguranță au și ceilalți loc de mine și de atenția pe care o primesc.

Gata. Am să tac. Acum. Am să-mi pun barieră cuvintelor care vor să se aștearnă în continuare aici, căci ar mai avea (cică) multe de spus. Nu vreau să le mai las. Le îngrădesc libertatea de a face ce vrea, căci, de fapt, libertatea lor e libertatea mea. Și doar eu îmi pot îngrădi libertatea în funcție de situație și contextul ei. În rest, oamenii, oricare ar fi ei, cu siguranță nu-mi pot spune ce, cum și când să fac. Și eu. Și tu. Și el. Și ea (a se observa că știu pronume) facem ce vrem în propriile curți, fie ele și virtuale. Și atât. Aici mi se sfârșesc cuvintele. Ofurile. Mâine promit să nu mai fie. Dar cum acesta este și va rămâne un jurnal personal virtual, am să-mi aștern prin cuvinte, mereu, frământările, nemulțumirile, cât și fericirile și orice altceva.

Mulțumesc de înțelegere!

(***sursă imagine: Google Images)

Ce face Pishky când se plictisește?

Voi v-ați întrebat ce face Pishky (adică eu… și ce ciudat e să vorbesc despre mine la persoana a 3-a) când se plictisește? Adică nu e ca și când un bac ar ciocăni la ușă alături de o admitere și plictiseala, atât practic cât și teoretic, nu ar avea voie să-și facă apariția. Nicidecum. E ca și când de dimineața până seara n-ai avea ce să faci și te-ai plictisi din cauza lipsei de activități. Exact așa. Practic (și teoretic) ai atât de multe de făcut, încât te pierzi printre ele atât de tare încât ajungi să nu mai faci nimic. Și uite așa te plictisești. Și în starea ta de plictiseală te întrebi ce ai putea face. Și din multitudinea de activități care includ și învățatul (biologie, chimie și materiile aferente bacului), tu alegi să te joci. Da. Să te joci. Exact asta face Pishky (adică eu). Se joacă. Și merită să o certați și să o trageți de urechi. Da. Da. Da. Merită! (nici măcar nu-mi vine să cred că tocmai eu spun asta). Măcar de ar dormi și s-ar odihni cu adevărat.

Și ce se joacă Pishky (adică eu)? Pishky (adică eu) se joacă jocuri pentru copii de tip flash. (și da… asta tocmai a sunat ca o propoziție spusă în clasa I – ahh.. ce mi-aș mai dori să fiu în clasa I). Și ce? Îmi place să mă joc! Ce, eu nu mai sunt un copil? Ba da, sunt!!!! Pentru toți cei care vor spune că nu, să știți că sunt! Sunt încă un copilaș care are voie să se joace joculețe pentru copii. Ieeeei!

Astăzi, spre exemplu, m-am jucat un joc tare interesant. M-am amuzat copios. Astăzi am făcut pe polițistul. Sau polițista? Dar nu. Acolo scria clar că-i polițist. Deci astăzi am făcut pe polițistul din intersecție și am dirijat mașini. Da. Da. Da. Exact. Le dirijam. Dădeam drumul la semafoare. Le opream. Dădeam prioritate. O luam. Îi făceam pe alții să aștepte și, conform regulilor jocului, așteptând prea mult, mureau în mașină de nervi. Și ghiciți ce a ieșit? Da, evident, desigur, normal, reușeam relativ repede să produc accidente. Ar fi trebuit să primesc medalii pentru numărul de accidente produse . Dar măcar am descoperit că meseria de polițist nu mi se potrivește nici măcar în jocuri.

Acum, dacă eu v-am zis ce fac când mă plictisesc, când de fapt nu ar trebui să fac asta, voi ce faceți când  vă plictisiți?

 

Atestat informatică

Informatica

Da. Sfârșit de clasa a 12-a. Profil de mate-info intensiv (adică 7 ore de info pe săptămână în ultimii doi ani de liceu – am putea spune că se mănâncă informatică pe pâine de 4 ori pe săptămână). Atestatul de informatică. Complicat al naibii. Scenarii. Diagrame. Un concept unic. Entități. Legături. Baze de date. Atââââât de complicat!

Început de clasa a 12-a. Toamnă. o schiță de proiect. Niște desene. Totul părea atât de simplu. Floare la ureche. Până în momentul când ne-am apucat efectiv de treabă. Și-am început să punem bazele unui scenariu complicat. Și-am început să ne încurcăm în entități și relaționări. Și-am început să nu mai înțelegem nimic din propria muncă.

Anul trecut ne încurcam în crearea joculețelor. Anul ăsta am trecut la baze de date. Pffff. Ușoare. Floare la ureche. Imediat le facem. Aiurea! Vorbe fără sens. Sunt frumoase, într-adevăr, dar complicate. Extrem de complicate și ciudate. Tra la la la la.

Desigur. N-am fost printre norocoșii care au fost lăsați să-și cumpere proiectele și să ne ocupăm de alte chestii. Am fost puși să le facem (pe echipe ce-i drept – doi câte doi). Așa că ne-am luat frumos creioanele, hârtiile și platforma de Oracle și ne-am pus pe treabă.

Ne-am ales o farmacie. Una bucată farmacie care își desfășoară activitatea. Știți voi o faramcie cu medicamente, angajați, furnizori, registre, schimburi și alte cele. Da. una bucată farmacie. N-am avut de lucru, dar ce să și facem, nu avem întotdeauna revelații asupra a ceea ce ne-ar fi mai comod să realizăm sau nu.

Știu. M-am întins aici pe o groază de rânduri și de cuvinte, dar nu am zis nimic concret despre ce, cum, când, unde. Și nici nu o să zic, că doar nu m-oi apuca să înșir aici o imensitate de proiect. Eu povestesc despre drama mea și atestatul la informatică în Oracle (baze de date). Câte cuvinte am să mai scriu, habar n-am. Dar am să mai scriu ceva pe aici, iar în final am să las una bucată mostră de proiect, bucată care constituie în esența e 0,01% din întregul proiect (bine.. poate am exagerat și e 0,1% sau chiar 1% din proiect).

Pentru ce acest atestat? În primul rând pentru că terminăm un profil de mate-info și în al doilea rând pentru că trebuie. Iar în al treilea rând pentru că ne poate ajuta oricând în viața asta, în drumu nostru spre găsirea propriului drum în viață (vai… filosoafă mă fac… gata.. renunț la medicină!). Și în al patrulea rând, pentru că nu strică nimănui un atestat la informatică și niște cunoștințe în plus în acest domeniu, având în vedere că lumea se tehnologizează pe zi ce trece din ce în ce mai mult, iar acest domeniu este în continuă dezvoltare și extindere asupra tuturor celorlalte domenii de activitate.

Pentru ce atâta bătaie de cap? Pentru a-l lua. Și a-l trece. Și a fi un licean atestat în ale informaticii. Și alte d-astea precum cele de mai sus. Să vă mai aburesc? Să încerc să explic utilitatea lui? Nu. Am să spun însă, că deși munca este destulă și pare de-a dreptul în zadar (asta pentru că aveam posibilitatea să plătim pe cineva să ni le facă și să le cumpărăm de-a gata), ea este pe merit și este chiar folositoare. Eu una, deși de multe ori bălăcăresc atestatul din cap până-n picioare și invers, mă bucur că am avut ocazia să-l fac alături de colega mea, cu propriile noastre mânuțe. Astăzi spre exemplu, am învățat să facem diagramele (entitățile -chestiile alea pătrățoase de mai jos) singure singurele, descoperind și prinzându-ne urechile într-un program nou care habar nu aveam cu ce se mănâncă. Programul este foarte fain și prietenos (adică ușor de folosit), asta, desigur, după ce-i arunci niște injurii „politicoase” și-l faci cu ou și cu oțet că habar nu ai ce vrea de la tine și nici tu ce vrei de la el. Se numește Smart Draw și merită încercat și pentru alte diagrame, grafice și alte d-astea pentru proiecte și chestii.

Și gata. Gata cu atâtea cuvinte că-i tare târziu. Dar am să vă mai plictisesc cu atestatul. Da. Chiar m-am gândit serios să fac asta în continuare. Poate în caz că vor căuta pe Google despre atestatul la informatică și-i vor găsi postările, se vor motiva în vederea creări lui cu propriile mânuțe și nu cu bagă banu și să-l facă altul. Făcând tu, înveți lucruri noi, capeți deprinderi noi și te pui la somn mai deștept decât te-ai trezit de dimineață (hai că iar am fost filosoafă). Pam-Pam!

atestat informatica

Poveste de București

Plouă. E dimineața devreme și plouă. 4 mai 2014. Ora, nu știu exact. Nu-mi pot deschide ochii să mă uit la ceas. Îmi dau însă seama că soarele nu stă de mult pe cer. Îmi place ploaia. Să o ascult. Să o simt. Să mă bucur de ea. Azi însă, inima mea nu-i de acord cu mine. Ei nu-i place ploaia. Și-mi transmite și mie, înțepându-mă și bătând neobișnuit de tare și repede. A luat-o razna. Și ea și capul care părea mult mai greu decât de obicei. Și nu de la vreo beție, căci de băut nu am băut absolut nimic, ci de la propria lor nebunie.

Plouă. Picături de ploaie îmi testează nervii și răbdarea în pervazul de la geam. Plouă tare. Bate vântul. Parcă aud copacii cum se mișcă dintr-o parte în alta. Cum gem. Cum plâng. Cum urlă. De durere și ei, cu siguranță. Blocurile sunt triste. Copacii sunt triști. Stâlpii sunt triști. Asfaltul e trist. Totul în jur este învăluit de tristețe. De suferință. De durere. Sufletul doare și poate chiar de aceea norii plâng peste Pământ.

Un cenușiu sumbru a acoperit întreg ținutul ăsta bucureștean. Întreaga capitală. A ascuns albastrul cerului și razele soarelui în spatele lui, așternându-se peste toate sufletele noastre. Spunea un vers că „ploaia care va cădea, păcatele ni le va spăla”. Oare cât de multe păcate să se fi așternut asupra noastră? Oare cât de multe picături de ploaia au de gând să mai cadă? Ahh… norii, bieții nori, câtă suferință s-a abătut asupra lor. Atâta suferință încât le curg șiroaie de lacrimi fără încetare.

Când plouă așa, Pământul pare să sufere furtunos. Ni se plânge nouă, iar noi nici că-l înțelegem. Cum am putea oare să-l înțelegem pe el, când nici măcar pe noi înșine nu suntem capabili să ne înțelegem? Cum am putea oare să-l ajutăm când noi pe noi nu ne putem ajuta? Cum am putea face oare ceva în neputința noastră? În nepăsarea noastră cea de toate zilele?

 

Curg cuvinte. Îmi ies din degete fără parcă să-mi dau seama. Stau și mă minunez aici în fața lor cum se aștern pe coala asta albă de hârtie virtuală. Mă uit la ele. Se uită la mine. Încercăm să ne înțelegem unele pe altele. Cu neputință însă. Suntem prea complicate se ne înțelegem. Și eu. Și ele. Uneori, parcă suntem de nedescifrat. De nepriceput. De neînțeles. Și asta nu pentru că nu am vrea, ci pentru că în simplitatea și ignoranța noastră (câteodată) chiar nu putem să ne asimilăm unele pe altele.

Și a ieșit soarele. Pe sub cenușiul obscur, neclar, raze de soare își fac apariția. Desigur, alături de alte picături de ploaie. De data asta parcă mai vesele, căci ploaia pare mai veselă când soarele îi stă de veghe de-asupra. Pământul pare să-și plângă suferința cu lacrimi mai vesele (oricum ar veni asta… și oricât de absurd ar părea).

Sentimente. Ploaia înseamnă sentimente (poate). Ploaia înseamnă gânduri. Multe gânduri. Eu una obișnuiesc să mă gândesc mai mult (decât o fac de obicei) atunci când plouă (bine.. asta nu că de obicei aș gândi eu cine știe ce, sau cine știe cât de mult… o fac așa, ocazional, cât să-mi resuscitez neuronii). Atâtea și atâtea gânduri răzlețe. Din diferite colțuri ale trăirilor. Ale întâmplărilor. Ale zâmbetelor și ale propriilor lacrimi.

Gata. Cuvintele mele se sfârșesc aici. Și deși acest articol a fost scris în cadru bucureștean, va fi publicat în cadru brâncușian, că de… seara parcă-i mai frumos să publici articole.

(***sursă imagini: google images)

Jurnal de tren

Te-ai plimbat vreodată cu trenul? Ai privit vreodată fereastra absorbit de tot ceea ce se afla dincolo de ea? Ai privit vreodată soarele, munții, dealurile, câmpiile, lanurile, marea, cerul, norii, din tren? Ai zâmbit vreodată naturii pe geamul din tren? Te-ai întrebat ce se află dincolo de fiecare gară prin care treci? Ai privit oamenii din tren întrebându-te ce se ascunde dincolo de ei, în spatele unui zâmbet, sau al unei lacrimi, în spatele fiecărui gest, sau fiecărei priviri? Te-ai plimbat vreodată cu trenul pe același traseu de atâtea ori încât să crezi că-l știi și cu ochii închiși, dar mereu, la fiecare privire aruncată pe geam, să descoperi de fiecare dată ceva nou în fiecare loc pe care tu credeai că-l cunoști? Ți s-a întâmplat vreodată ca traseul pe care l-ai parcurs de atâtea ori cu trenul, să ți se pară, de fapt, necunoscut? Ți s-a întâmplat să fixezi oamenii din tren cu privirea și să le urmărești gesturile, reacțiile, să furi parcă o parte din ființa lor în ființa ta?

Mie îmi place să merg cu trenul. Să privesc oamenii. Să privesc dincolo de fereastră și să observ cerul, pământul, munții, dealurile, râurile, norii, ploaia. Privindu-le imaginația mea apătă noi limite, limite care trec de granița celor precedente. Se extind spre infinit, căci au de gând să-l atingă într-o zi, chiar dacă până și ele știu că acest lucru le-ar fi imposibil.  Îmi place să observ oamenii. Să le surprind gesturile. Să fur o parte din ei și să mă dezvolt pe mine prin prisma lor.

Mă întreb adesea ce e dincolo de fiecare gară. Încerc să trec prin ele cu privirea, dar nu-mi iese niciodată. Mă uit la ele și văd ziduri. Ziduri ciupite de timp, șterse, triste și care au întipărite pe ele bucăți din sufletele celor care au trecut pe lângă ele, prin timp. Gările sunt hoți de suflete. Fură din fiecare privire aruncată asupra lor câte o bucată de suflet, căci printre amintirile călătorului se vor găsi mereu imagini surprinse de sufletul lui din fiecare gară prin care a trecut. Instantanee în priviri. Instantanee trimise de fiecare bucățică  de suflet rămasă prin diferite locuri prin care a trecut. Clipiri. Imagini vagi. Amintiri.

Călătoresc cu trenul pe același traseu. Credeam că-l cunosc. Credeam că de fiecare dată cand am să arunc câte o privire pe fereastra de lângă mine am să descopăr același loc prin care am mai trecut.  Dar nu. Ridic privirea. Îi fac avânt. Și o arunc pe geam. Imagini diferite. Imagini noi. Locuri pe care până atunci nu le mai văzusem. O nouă bucățică din acest Pământ descoperită. O nouă amintire. O nouă graniță trecută spre atingerea limitelor infinite. Îmi place să privesc natura în toate ipostazele ei. Să o descopăr și să mă las mereu impresionată de toate fețele ei. De toate măștile ei. E frumoasă și îi place și ei să se lase descoperită. Pătrunsă. Cunoscută. Iubită.

Când am călătorit prima dată cu trenul, singură, spre București, mi-am propus să-mi fac un jurnal de tren.  L-am început. L-am scris. Am pus în el cuvinte pe care le-am acoperit cu sentimente și trăiri, de teamă să nu le fie frig și să nu sufere de singurătate. Mi-am așternut gândurile primei zile din „Jurnal de tren”.  Nu l-am mai continuat. Credeam că voi scrie de fiecare dată același lucru. Azi însă, după zile întregi de călătorit cu trenul, îmi dau seama că, de fapt, fiecare zi ar fi fost diferită. Pentru că fiecare zi mi-ar fi oferit locuri noi. Imagini noi. Sentimente noi. Trăiri noi. Experiențe noi care pot fi prinse prin intermediul a cu totul altor cuvinte în pagini albe de hârtie ale unui caiet vechi. Am să continui, sper, jurnalul meu de tren. Am să-i găsesc și un titlu mai bun, precum: „Jurnalul unei călătoare pe tren”. Sau e prea lung? Să fie oare mai scurt? (Da. Aici vă întreb pe voi, așa că aștept răspunsurile voastre). Să rămână „Jurnal de tren”? Sau „Jurnal pe tren”? Oare?

Acum văd nori. Bălți. Câmpii verzi. Câmpii galbene. Bucăți de pământ cenușii. Petice de cer albastru. Oameni în tren. Și pe mine. O fată cu laptop care scrie neîncetat de ceva timp. Îmi place să observ ce e în jurul meu și să transmit mai departe imaginile capturate de mine. Emoțiile descrise de ele. Să le aștern în cuvinte. E frumos să te joci cu imaginile în cuvinte, căci astfel cuvintele prind viață, ele însăși fiind, într-un fel sau altul, o formă de viață. O altă formă de viață. Una în care găsești atâtea și atâtea alte vieți, sentimente, personaje, trăiri. Un amalgam.

Privește și tu lucrurile din jurul tău. Observă-le. Analizează-le. Digeră-le. Nu pică greu la stomac, ba din contră, pică bine la creier. Trăiește observând. Trăiește cercetând. Trăiește visând. Trăiește creând și lasă toate astea în cuvinte, fiind unul din creatorii vieții de dincolo de cuvinte.

Și parcă aș scrie în continuare. Pe tren gândurile mele par să nu se mai oprească Pe tren dansează. Ating cerul. Se întorc pe pământ. Înoată în fiecare râu pe care îl întâlnesc. Și rup bucăți din norii ce-i zăresc. Cred că gândurile unui om fac parte din lista lucrurilor prețioase din viața acestuia. Acele lucruri pe care trebuie să le îngrijești zi de zi pentru a le culege roadele.

Mă voi opri totuși din scris aici, căci trenul se va opri în Gara de Nord a Bucureștiului. Un loc plin de oameni care aleargă dintr-o parte în alta.  Un loc plin de viață și în același timp lipsit de ea prin agitația-i caracteristică, căci în agitația lor, oamenii uită să privească în jur. Să se bucure. Să se minuneze. Să-și pună întrebări. Să observe. Să descopere. Sunt ca piesele dintr-un joc ce se plimbă dintr-un loc în altul fără să se oprească pe traseu. Fără să privească. Sunt precum niște marionete. Marionete ale propriilor pași. București. 5 aprilie 2014. Sfârșitul acestei postări, în ciuda faptului că ale mele degete ar continua să scrie neîncetat despre povestea ochilor subsemnatei.

Vă las o poză. Una bucată poză de pe traseu. Sau două. Sau chiar trei. Ba nu… PATRU!

Pitici pe creier

Am și eu, ca tot omul, pitici pe creier. Sunt într-un număr destul de mare, dar vă rog frumos să nu vă luați de ei, ba chiar vă rog să le acordați respectul cuvenit, pentru că fac parte din mine. Fără ei nu aș mai fi eu. Probabil, fără ei, Pishky nu ar mai exista, iar în consecință nici acest blog și nici aceste cuvinte nu ar mai ocupa spațiu degeaba pe internet.

(sursă imagine: blog doru și cei șapte pitici pe creier)

Piticii mei sunt mulți. Dacă în alte articole v-am vorbit de pitici care sunt responsabili cu ciocolata, astăzi am să vă vorbesc despre niște pitici care și-au cumpărat din nou teren pe suprafața creierului meu și și-au construit casă, anume piticii responsabili cu ceasul de la mână.

Până acum câteva zile nu știam că piticii ăștia și-au cumpărat teren pe suprafața creierului meu. Și nici atât nu aveam habar că și-au mai construit și ditamai vila în care își fac efectiv de cap. În ziua de 23 aprilie s-au dat de gol. Au ieșit la lumină. Dar asta nu s-a întâmplat din cauza lor, ci din cauza ceasului meu de la mână căruia i s-a dus bateria.

Totuși, piticii mei au început să facă hărmălaie abia atunci când mă uitam la ceas din 5 în 5 minute chiar dacă știam că nu merge. Mă uitam la el și parcă toate rotițele creierului meu se învârteau la viteze inexplicabil de mari, ajungând să fie date peste cap, sărind de la locul lor. Dar nu. Nu asta a fost cel mai rău. Piticii mei, sadici din fire, m-au supus unor chinuri groaznice atunci când mama m-a pus să dau ceasul jos de la mână să se ducă cu el la ceasornicar, căci eu nu aveam timp.

Ceasul meu. Simțeam că bucăți au fost rupte din mine. Ceva îmi lipsea. Nu mai eram eu. Tindeam să privesc locul de deasupra încheieturii și să văd doar pielea, iar asta mă tortura pe interior. Mă jucam cu un ceas invizibil. Îl roteam pe mână și simțeam că înnebunesc. Ahhh!, ce experiență dramatică. Atunci mi-am amintit cum m-am ales cu el. Și pentru că piticii mei îmi spun să vorbesc despre asta, am să vă plictisesc pe voi în rândurile ce vor urma (nu foarte multe, desigur).

Împlinisem 17 ani. La mână purtam un ceas argintiu, mecanic, ales dintre acele ceasuri rezistente la apa, ceas pe care tata plătise câteva milioane bune, că doar una bucată odraslă are în dotare, nu? Îl țineam la mână ca pe cel mai prețios lucru Asta până când am primit un alt cea cadou, iar din respect pentru persoana respectivă l-am dat pe al meu jos și l-am probat pe celălalt. Și uite așa, de ziua mea, ceasul meu (argintiu, mecanic, care arăta ziua și luna și era rezistent la apă) a dispărut ca prin minune. După o morală meritată, am primit un alt ceas cadou. De data aceasta mai puțin scump, dar extraordinar de frumos (în stilul ceasurilor vechi), cu quartz, care îmi arată ziua în care sunt (Da. Am nevoie de asta. Mereu când mă întreabă cineva în ce zi suntem, eu mă uit la ceas și-i spun ziua, iar respectiva persoană se uită întrebător la mine și nu-mi înțelege absolut deloc gestul) și de asemenea rezistent la apă (la cât sunt eu de atentă cu ele când mă spăl pe mâini, am nevoie de un astfel de ceas). Nu-l mai dau jos decât atunci când fac baie și constat că mai mult de atât nu mă pot despărți de el. E un chin. Am devenit dependentă de ceas mai rău decât față de ciocolată. Ahhh!, piticii ăștia!

Acum, dacă tot v-am aburit cu ceasul meu, am să vă las și o poză cu dragul de el. E simpatic foc! Atât de simpatic încât până și piticii și-au cumpărat teren pentru el, pe suprafața creierului meu.

Cuvinte de marți seara

Astăzi stau iar în fața unui ecran de laptop și mă întreb ce aș putea să scriu. O altă pagină de jurnal? Cu alte nemulțumiri? Cu alte tristeți? Cu alte zâmbete fără zâmbet? Da. Aș putea.

Azi mă simt obosită.  Știți oare senzația aia în care nu ați făcut nimic, dar parcă ați muncit toată ziua. Așa am fost eu azi.  Am lenevit aproape toată ziua, m-am învârtit în jurul a două pagini de temă la română și simt că toate astea au dus la epuizarea mea. Azi nu știu ce să scriu. Azi și cuvintele fug de mine. Se ascund.

De jumătate de oră stau și mă întreb ce aș putea așterne aici, în paginile astea virtuale… și nu găsesc nimic. Nu găsesc nimic, dar am atâtea și atâtea subiecte despre care vreau și trebuie să scriu. Sunt musai a se găsi pe blogul acesta. Inspirația pentru ele însă e plecată. Vine 1 Mai. S-a dus la mare. Poate.

Stau mereu și mă întreb ce-aș putea scrie interesant. Ce ar încânta. Ce ar face lumea să citească. Observ cum articolele cu Bianca Drăgușanu și Victor Slav au zeci de mii de vizualizări. Sau ultimul divorț. Ori ultima știre cum că unii s-au înșelat. Sau mai știu eu ce astfel de știri fără nicio importanță pentru evoluția noastră.

Scria cineva despre lipsa de modele. iar eu nu știu cum am ajuns aici. Am să trec peste. Se știe deja de lipsa lor. Și știți ce-i și mai rău? Că nici măcar nu vor apărea. Și noi tindem să ne transformă în persoane nu tocmai bune de urmat. Sau poate nu? Oare o să reprezentăm un exemplu?

Știu. Nu face sens ce scriu acum, cu ce-am scris înainte. Văd în jurul meu lume tristă. Lipsită de zâmbete. De visuri. De speranțe. Dorințe. Observ în jurul meu lume care aleargă dintr-o parte în alta fără vreun scop anume. Fără să știe încotro. Observ oameni absorbiți de gânduri. De griji. De lucruri. Oare cum să zâmbești într-o astfel de lume, când zâmbetul tău nu are puterea de a distruge bariera atâtor tristeți?

Cuvinte. Cuvinte înșirate. Cuvinte care vor să exprime ceva, dar care parcă nu au fost așezate într-o ordine plăcută care să și transmită acel ceva. Cuvinte asamblate anapoda. Cuvintele mele sunt piese de puzzel, dar în seara asta nu mi-a ieșit jocul. Piesele nu se îmbină. Nu se potrivesc. Sau poate se potrivesc?

Nici măcar nu știu de ce scriu asta. Azi parcă n-am fost tristă și-am zâmbit. Degetele mele însă… ei bine, ele se pare că spun altceva. Spun o altă poveste a stării mele de azi. Iar eu.. eu ce să mai cred? Cuvintele sau starea aparentă? Am prea multe stări. Prea multe sentimente. Prea multe persoane. Și toate sunt un amalgam de emoții. De priviri. De atenții.  O multitudine de perspective privite cu aceeași doi ochi. Din același unghi întunecat.

Cuvinte. Le las să se sfârșească aici, acum. Le pun capăt. Le alung de tot. Le trimit acolo de unde au venit, din abisul lor. Le alung… și-apoi mă întreb de ce nu vin la mine.

Am fost la teatrul Globe din Londra!

Am avut ocazia, acum vreo 2-3 ani, să merg în Londra la o piesă de teatru la Teatrul Globe, așezat pe unul din malurile Tamisei. Timpul însă nu mi-a permis să intru în teatru. Trebuia să mă întorc în Oxford înainte să se termine piesa de teatru. Am ratat și am rămas cu o mare tristețe în suflet.

De curând am aflat de festivalul Shakespeare de la Craiova. Însă planetele păreau să se alinieze din nou împotriva mea și să pierd din nou o reprezentație a teatrului Globe, căci teatrul Globe era participant în cadrul acestui festival de la Craiova. Dar am fentat planetele șiiiiiiiiiiiiiiiii….. tananananaam….. m-am dus!

Trebuia ca spectacolul să se țină afară, unde era amenajat și decorul, vremea noastră frumoasă însă… a fost înlocuită cu cea londoneză, căci ei nu au venit fără vremea lor. Așadar, spectacolul s-a ținut în foaierul (holul) teatrului Marin Sorescu din Craiova.

Nu știu cât de lung o să fie articolul ăsta, căci multe nu am de spus. Sunt puține, dar minunate.

Am intrat în foaier. M-am așezat pe un scaun și am așteptat să-nceapă piesa. Actorii au apărut pe scenă. Zâmbitori, frumoși, entuziasmați de publicul lor atât român, cât și străin, căci da, au venit și străini să-i vadă în Craiova. Ne-au salutat și și-au început piesa.

Îmi era dor de accentul pur britanic, căci mă săturasem de toți oamenii care încercau să facă pe deștepții și talentații imitând accentul britanic. Interpretau piesa lui Shakespeare – „Mult zgomot pentru nimic”. O piesă frumoasă, ca de altfel toate piesele lui Shakespeare, care merită văzută.

M-au impresionat. Da. M-a impresionat modul lor de a juca. M-a impresionat să-i văd cum treceau de la o stare la alta: bucurie, cântec, fericire, lacrimi, tristețe, suferință, ură. Se vedeau toate stările pe fețele lor. Erau minunați când treceau de la una la alta. Atâta trăire. Atâta frumusețe în tot ceea ce transmiteau indiferent de starea de pe scenă. M-au impresionat pentru că nu am văzut așa ceva în teatrele pe care le-am frecventat în România. Un spectacol cu ei merită. Chiar merită!

E minunat să vezi actori adevărați, dar și spectatori liniștiți care sunt captivați de ceea ce văd. Oameni cărora nu le sună telefonul, sau nu vorbesc în timpul spectacolului. Oameni care efectiv trăiesc o dată cu actorul fiecare scenă în parte. Oameni care se bucură, râd, plâng alături de ei. Oameni care le sorb stările și fiecare gest în parte. O experiență minunată pe care mi-ar plăcea să o mai repet.

Mă bucur din suflet că dacă nu am putut ajunge eu la teatrul Globe din Londra, a venit teatrul Globe la mine, în Oltenia. Ieeeeeei!!! Iar dacă sunteți din apropierea Craiovei, vă invit să dați o tură. Nu strică. Teatrul Globe a plecat, dar festivalul ține până pe 4 Mai. Mai sunt însă și spectacole oferite de alte teatre din lume (un teatru sigur știu că vine tocmai din China). Merită! Chiar merită. E un lucru frumos de care nu putem avea parte zilnic, de ce să nu profităm astfel?

Cuvinte multe nu mai am. E târziu și le-am epuizat. Dar am să vă las câteva poze de la spectacol. Sper să vă placă și sper să participați la festival. E timp până pe 4 Mai, mai ales că 1 și 2 Mai sunt zile libere oficiale. Eu una sper să ajung în acele zile libere să mai văd niște spectacole. Apropo… intrarea este GRATIS!

Eu NU mă mai duc la biserică!

Dați cu pietre dacă vreți, dar e alegerea mea. Iar înainte să criticați, citiți mesajul. Pietrele, roșiile și alte d-astea, pot urma apoi.

Mă puteți numi eretică, dar nu sunt. Cred într-un Dumnezeu și nu, nu mă interesează cum îl cheamă (Buddha, Allah, God etc). Cred și într-o religie și nu, nu în cea care se promovează printre pământeni. Cred în existența unei divinități. Nu cred în comercial, căci la noi credința și Dumnezeu sunt doar niște chestii pur comerciale. Iar când spun la noi, mă refer la întreaga planetă Pământ. Dumnezeul meu, cel în care cred, este un Dumnezeu bun. Unul de care nu-ți e frică să greșești, să calci strâmb. Dumnezeul meu te iartă și te învață ceva prin fiecare greșeală. Religia mea.. religia mea promovează într-ajutorarea oamenilor și nu a bisericii, a preoților, sau a tot ceea ce înseamnă chestie religioasă la noi. Religia mea nu se clădește pe munți de bani la porțile bisericii, prin mașini luxoase, haine scumpe, coroane și sceptre de aur. Nu. Religia mea e simplă. Religia mea dă și nu ia. Și nu. Nu sunt de o altă credință. Nu cred în niciuna de pe Pământul ăsta.

Am fost în noaptea de Înviere la biserica din satul bunicilor. Un sat frumos, cu oameni frumoși. Dar nu. Nu am să vorbesc despre asta. Am să vorbesc despre slujbă. Am intrat în curtea bisericii, lăsată în paragină, închinându-mă. Locul.. locul arată dezastruos, căci banii popii.. ei bine banii popii se duc pe distracția cu femeile.. că de, ce-i frumos și lu Dumnezeu îi place, nu? Am pășit, cu mare grijă, în biserică. Un loc plin de lume. Aglomerat. Un loc în care preotul, în mijlocul slujbei, țipa la oamenii din jur care cum și pe ce parte să se ducă să ia lumină. Pe mijloc nu, că aia nu știu ce, pe margine prea mulți. Gesticula și țipa. M-a dezgustat efectiv. Lumina parcă nu era la fel peste tot.

Lucrurile, din păcate însă, continuă. Am ieșit afară din biserică. Se cânta partea cu Hristos a Înviat! Iar popa… ei bine popa a uitat ce trebuia să cânte. S-a împotmolit în versuri. A uitat, că de, e om și el și mai uită. A uitat o dată. Apoi a uitat de două ori (altă parte). Apoi s-a mai împotmolit și a treia oară. Și a patra. Până când m-am săturat eu să mai număr momentele în care el începea să „ăăăăăă”, iar lumea continua. Tradițiile despre care tatăl meu îmi povestea (de pe vremea când el era copil și popa era altul), nu s-au mai respectat. Biserica nu s-a mai înconjurat de trei ori, că de… slujba mai trebui micșorată.

Am reintrat în biserică. M-am detașat de ceea ce spunea preotul și de încurcăturile în care se împotmolea, concentrându-mă pe flacără până ce lumânarea s-a stins. Am ieșit din biserică și m-am îndreptat spre casă cu un gust amar și o mare dezamăgire în suflet. Oare Dumnezeul vostru o fi mândru de voi, popilor?

Acum da. Acum, dacă voi considerați de cuviință, puteți arunca cu pietre și roșii și alte d-astea. Deși nu văd de ce. Pentru ce să mă duc la biserică? Să aud popii cum fac observații că nu s-au plătit cotizațiile, fix în mijlocul slujbei? Să aud femei care bârfesc între ele? Să aud cum preotul uită ce are de zis? Să aud ce? Ce să aud la biserică? Ah. Da. Să mă întâlnesc cu Dumnezeu. Nu. Cu Dumnezeul nostru nu vreau să mă întâlnesc. Dumnezeul vostru e rău. Dumnezeul vostru fură. Dumnezeul vostru pedepsește. Dumnezeul adevărat e bun, iartă și dă celorlalți.

Am fost, nu cu foarte mult timp în urmă, într-o catedrală. În Paris. Să o vizitez. Și-am nimerit în mijlocul unei slujbe destul de mari, căci robele lor păreau tare dichisite. Nu am înțeles nimic. Slujba era în latină. Dar am înțeles emoția pe care o transmiteau. Am perceput-o și am trăit-o pe muzică de orgă, căci așa ar trebui să fie orice slujbă. O emoție pe care să o percepi. Aici. Aici, în țară, de câte ori am intrat într-o biserică la vreo slujbă, mă rugam: „Doamne, dacă există într-adevăr, nu mă mai chinui în propriul tău lăcaș. Nu-i frumos!”. Păcat că nu am întâlnit și aici o slujbă care să-mi transmită emoție. În schimb, îmi place să admir bisericile pentru arhitectura și pictura lor. Dar oare ce ar avea dacă numărul lor ar fi mai mic? Ce s-ar întâmpla dacă ar crește numărul de spitale, medicamente și alte d-astea? Știu. Știu. Cu siguranță Dumnezeul vostru, cât și cel adevărat ar fi mândru de voi toți. De noi toți.

Iar acum. Acum nu mut sărbătoarea asta pe blog. Dar țin să vă las măcar o părticică frumoasă din slujbă. Atât. Lumânarea și lumina ei. Gata. Am sfârșit aici. Pietre careva? Roșii? Nimeni, nimic?

(sursă poză: arhivă proprie)

Cuvinte cu emoții

Astăzi n-aș fi scris. Am multe zile în care scrisul nu se regăsește pe lista mea de priorități. Și totuși scriu. Scriu pentru că îmi place să fac asta, indiferent de momente, de sentimente.

Îmi place să pun în cuvinte fericire. Îmi place să pun tristețe. Îmi place să presar peste ele emoții, căci ce cuvinte mai sunt alea fără emoții? Fără semnificații majore pentru cel care le așterne literă cu literă pe foi albe de hârtii virtuale?

Astăzi nu știu ce-am să scriu exact până la final. N-am un fir anume pe care-l urmăresc. Construiesc pe baza cuvintelor ideile, trăirile, sentimentele, emoțiile. Le las să se aștearnă frumos peste cuvinte, în liniște și lin.

Am început să cer pauze. Să iau pauze. Să caut altceva. Probabil pe mine. Cu siguranță pe mine. Dar unde oare să caut? De pierdut, știu că m-am pierdut. Când, unde, cum, sunt detalii care îmi lipsesc cu desăvârșire.

Azi am început să renunț la lucruri. La sentimente care mă apăsau. La trăiri care nu duceau și nu ar fi dus vreodată undeva. Azi am hotărât să mă regăsesc pe mine, căci da… uneori avem nevoie de noi și nu de altcineva.

Mă întreb oare care este rolul persoanelor care trec prin viața noastră. De ce vin? De ce rămân? De ce pleacă? Mă întreb de ce lasă urme adânci? Zâmbete. Lacrimi. De ce oamenii nu rămân cu bune în viața noastră? De ce lasă un amalgam de urme de tristețe și fericire? Oare la ce bun cunoaștem oamenii? Oare la ce bun intervin în viața noastră? Emoții. Să ne dea emoții. Să ne inspire. Să ne ajute să ne alegem cărările. Să realizăm ce este cu adevărat bine pentru noi și ce vrem cu adevărat să facă parte din viața noastră. Sau cine.

M-am exprimat întotdeauna mai bine în scris decât verbal. Ideile mi-au curs fluent mereu în scris. Emoțiile mele s-au regăsit mai bine în cuvinte decât în vorbe. Le-a plăcut să se ascundă printre ele. Probabil sunt mai frumoase. Mai primitoare. Mai altfel.

Uneori cuvintele fac diferența între ceea ce este viul grai și scrisul. Deși se folosesc și colo și colo. Oare știu ce zic acum? Am vaga impresie că mă încurc printre propriile mele cuvinte. Dorințe. Trăiri. Sentimente. Lacrimi. Sunt ca un labirint și pentru mine, nu doar pentru cei care le citesc, iar de data asta m-am pierdut printre ele… și iar nu mă mai găsesc.

Întâlnim mereu oameni care ne arată că drumul nostru este altul. Întâlnim oameni care aduc în viața noastră lacrimi. Și întâlnim oameni care aduc în viața noastră zâmbetele. Azi. Azi am decis să renunț la lacrimi. Azi am decis să culeg mai multe zâmbete. Fericire. Căci viața… viața cred că-i o goană după fericire. Zâmbete. Frumos.

Am scris atâtea paragrafe… paragrafe în care am pus emoții. Paragrafe în care, printre cuvinte, mi-am mai așternut o parte din viață. Din dorințe. Și dacă m-ați putea citi cu adevărat. Dacă oamenii ar înțelege cu adevărat… lumea probabil ar fi perfectă, nu? Scriu. Scriu. Scriu cuvinte. Litere. Propoziții. Fraze. Texte. Și toate cu un singur scop. Care? Da când am zis că aș știi care este? Nu-l cunosc. Dar știu că tind spre el. Cu zâmbete.

Azi am renunțat la tristețe. Azi am decis să deschid geamul picăturilor de ploaie și să le las să bage în cameră stropi de fericire. Azi. Azi am lăsat până și norii cenușii să îmi zâmbească. Azi am spus în sfârșit gata tristeții în care am reușit să mă cufund e o vreme bună de timp. Azi am reușit să spun pa. Să pun pauză tristeții. Dar nu. Încă nu m-am regăsit. Încă nu știu unde mă aflu. Cum am ajuns aici. De ce. Încotro ar trebui să mă îndrept.

Avem nevoie de zâmbete ca să avem puterea să mergem înainte. Și avem nevoie de lacrimi să ne dăm seama că nu toate alegerile noastre sunt corecte. Lacrimile, la fel ca zâmbetele, ne schimbă pașii. Ne reorientează gândirea. Viziunea. Ambele sunt bune la ceva în viața noastră. Ambele ne transformă. Ambele ne formează. Ne maturizează. Ne schimbă.

(***sursă imagine: Google Images)

Pe vremea mea. În cretacic.

Pe vremea mea… adică în perioada cretacicului (iar mă simt de parcă aș avea o groază de ani în spate și aș fi parcă fix cu un picior în groapă), exista un singur tip de cărucior. Se numea… hmm… cărucior. Da. Cărucior. Știți voi, o chestie din aia pe 4 roți în care te plimbau ai tăi prin diferite locuri… să vezi și tu lumea, să o cunoști, să te cunoască.

Acum, în secolul XXI, sunt uimită să găsesc o grămadă de cărucioare complexe. Da. Complexe. Nu mai sunt simple cărucioare, cum erau odată… în cretacic (pe vremea când eu ziceam agu agu agu… acum am evoluat – am trecut la odododododo). În secolul XXI întâlnim cărucioare de diferite tipuri: carucioare modulare, sport și reversibile. Uuuum. Stam și mă întrebam care oare este diferența între ele. Stă copilul altfel? E plimbat altfel? În al sport îi mai multă adrenalină? Modularul se împarte în module? Reversibilele sunt reversibile?

Evident. M-am documentat că internetu-i mare și-ți pune pe tavă tot ce vrei și ce nu vrei. Am căutat și-am căutat până ce am găsit că diferența, în primul rând, e făcută de avantajele fiecărui cărucior în parte, iar mai apoi de preț.

Vă întrebați și voi ce sunt alea cărucioare modulare (desigur, cei care nu știu… la fel ca mine)? Sunt cărucioare ce pot avea mai multe forme/module. Mai exact? Păi cum cafeaua e 3 in 1, așa-i și căruciorul 3 in 1. Iar mie una, chestia asta mi se pare foarte tare (dacă aș fi puțintel mai mică, mai că aș pune-o pe maică-mea să-mi ia și mie unul și să mă plimbe prin oraș… ieeeei!). Un sistem de călătorie ideal în combinație cu landoul și coșulețul auto.

Vă întrebați acum cum și ce sunt cărucioarele reversibile și alea sport? Apăi, sincer, aici îmi imaginam că se poate da căruciorul peste cap. Dar nu. Se dă doar mânerul. Un mâner reversibil. Și așa plimbi căruciorul din față, sau din spate.

Sport? Aici mă regăsesc și eu. M-am plimbat într-unul din ăsta. Desigur, în stră-stră-stră-stră-stră-stră-stră-stră-stră-stră-∞-bunicul cărucioarelor actuale. Și-al meu era sport, că nu avea nicio funcție în afară de aia că mă plimba că-l împingea mama și tata pe trotuare.

Uneori mă întreb dacă mi-ar plăcea să mă nasc în zilele de azi, sau să mă bucur din plin pentru că m-am născut în cretacic? Mă întreb oare care mi-ar fi fost pașii prin copilăria din zilele de azi. Către ce m-aș fi îndreptat. Cum aș fi crescut. Oare cum m-aș fi dezvoltat? Oare aș fi avut mai multe deschideri către viitor decât am acum? Oare diferențiază cu ceva evoluția noastră ca oameni momentul în care apărem ca formă și ființă pe acest pământ? Oare?

Nu. Nu e vorba că nu sunt mulțumită cu ceea ce am, căci întotdeauna ar trebui să fim mulțumiți cu fiecare lucru din viața noastră, trecut, prezent viitor. Ele nu apar accidental, ci natural. Mă întreb însă, ca orice om neștiutor care-și pune întrebări, oare cum ar fi? Aștept, dacă vreți, să-mi răspundeți voi la întrebări.

O indecisa

Dialog între mine și blog. Că de… plictiseală mare și lipsă de conversație. Am făcut oare vreun sens mai devreme?

-Ăsta-i un jurnal personal, nu? Deci pot să scriu fix ce vreau, nu?
-Da. Da. Da. E. Sunt un jurnal. De fapt. De fapt nici nu știu ce sunt. Dar da. Probabil sunt un jurnal. Știu însă  că nu mai vreau să înșirui aici cuvinte despre vreo oferta botine cu toc.
-Stai dragă… că nu scriu despre botine… Scriu despre cizme peste genunchi. Asta vrei?
-… … … … … și iar mă mâzgălești aici. În fața tuturor. De ce trebuie să știe ei tot? De ce să împărtășim cu ei când am putea ține totul secret? De ce să ne punem sufletele pe-o pagină albă de hârtie virtuală?
-Hei! Tu! D-aia! Asta să mă-ntrebi când eu o să fiu jurnalul tău și tu scriitorul meu, nu invers! Dar bine.. Uite.. am să scriu despre album. Și despre pantofi.

Și da. Cam asta se întâmplă mereu când vreau să-mpărtășesc ceva pe aici. Cu sau fără sens. Întrebări. Lipsă de răspunsuri. Iar întrebări. Și într-un final cuvinte. Cuvinte așternute aici. Acolo. Cuvinte printre care se strecoară sentimente. Trăiri. Clipe. Viață.

Da. Ăsta-i un jurnal. Un jurnal în care astăzi am să mai aștern cuvinte. Am să mai umplu o pagină. Dar scurt. Repede. Am să arunc cuvintele și-am să le las acolo în speranța că vor fi recitite cândva. De mine. De altcineva.

Azi. O zi nu ca oricare alta. Azi. Sesiune foto. Multe fotografii. Un album de sfârșit de clasa a 12-a.  Ieri. Ieri da. O zi obișnuită. O zi în care aveam puse la punct și hainele. Și pantofii. Erau toate frumos aranjate și așteptau să fie a doua zi îmbrăcate. Azi. Azi m-am uitat la ele și nu mi-au mai plăcut. Le-am schimbat cu altele. Pantofii însă. Pantofii au rămas aceiași. N-am fost bolnavă după ei. Primăvara asta am realizat că nu mi-ar strica însă mai multe perechi. Așa că de paște-mi fac de cap. Îmi iau pantofi dama online. Că da. Acum se practică în online. Sau poate mai înainte am să mă uit pe oferta pe care tocmai am primit-o.  Da. Am să-mi cumpăr pantofi.

Și știu. Știu că poate nu-i un subiect monden. Sau vreun subiect care să influențeze cu ceva viețile voastre. Vă mai povesteam doar o altă zi din viața mea plictisitoare. Și acum. Acum îmi iau tălpășița și mă îndrept spre… spre altceva. Mâine în schimb vă invit la Craiova. O invitație pentru joi.

Saptamana asta… ma joc!

Da. Săptămâna asta mă joc. Săptămâna asta vreau să mă joc. Să fiu din nou copil. Așa cum eram pe atunci când încă nu eram torturată de școală. Pe vremea când aveam vreo 5-6 ani. Ahh ce fericire era în cretacic. Sau paleolitic? Nici nu mai știu. A trecut mult prea mult timp de atunci.

Săptămâna asta m-am hotărât să fiu copil. Da. Ce? Eu n-am voie? Săptămâna asta m-am hotărât să-mi înmulțesc colecția mea de jucării (da, da, da… jucăriile alea de le țin prin saci, pe dulapuri, peste tot… da, da, da… și prin pod… da, da, da… și la țară). Dar da. Vreau să le înmulțesc. Când eram mică ziceam că le strâng pentru copiii mei. Acum m-am răzgândit. Nu-i las să pună mâinele pe jucăriile mele. Dacă mi le strică? Nu. Nu. Nu. Nu. Jucăriile mele sunt doar ale mele și atât. Nu le dau nimănui. Le păstrez doar pentru mine (fie și în saci) ca o egoistă mare/mică ce sunt!

Pe vremuri, pe când mama și cu tata îmi cumpărau jucării în cretacic, trebuiau să viziteze toate magazinele la rând să se asigure că-mi cumpărau jucăria potrivită (că de… copil răsfățat… dacă nu-mi plăcea, le dădeam cu ea în cap…. dar tot o simpatică eram, ca de altfel cum sunt și acum… și da… mă laud singură.. dacă mi-au murit lăudătorii, ce să fac și eu?). Acum, că vremurile alea de mult au apus, găsesc jucării online și umblu stând în vârful patului prin toate magazinele posibile și imposibile pe care internetul mi le pune la dispoziție prin intermediul unui laptop.

Să vă mai amețesc? Sau aburesc? Să vă mai zic de pasiunea mea pentru jucării? Dar ce.. doar toți copiii sunt pasionați de jucării și tânjesc după toate jucăriile din fiecare magazin în parte. Și da. La 20 de ani sunt încă unul dintre acei copii. Sunt încă un copil. Un copil care vrea încă multe jucării. Așa că dacă aveți inimă bună, îmi puteți trimite prin poștă ciocolată și jucării. Le accept pe amândouă, la pachet.

Dar gata. În seara asta m-am dat destul în spectacol. M-am făcut destul de râs. Dar nu contează. Voi îmi puteți tirmite încontinuare jucării și ciocolată. Săptămâna asta vreau să mă joc. Și vreau jucării noi. Cât mai multe jucării noi. Le aștept pe toate. Aaaa da… și nu uitați de ciocolată. Am nevoie de energie să mă joc o săptămână întreagă.

Voi ce faceți săptămâna asta?

(*sursă imagine: Google Images – Geanina Lisandru)

Eu + Jocurile lego

Zilele astea m-am resimțit copil (nu că nu m-aș resimți în fiecare zi prin înălțimea și felul meu de a fi). De curând am primit o jucarie LEGO de la Legomi, așa că mi-am răpit timp din activitățile ce deja mi-au devenit mai mult decât o rutină și m-am împrietenit cu piesele de LEGO.

Mi-am luat frumos plăsuța. Am scos cutiuța cu jocul. Mi-am luat ustensila de filmat că de… toată lumea acum filmează tot ce face. Eu de ce să nu o fi făcut? Și uite cum m-am pus eu frumos pe covor și-am început să asamblez piesă cu piesă, jucăria mea începând să prindă contur, iar într-un final forma finală de care eu am fost tare mândră.  Păi da. Mândră am fost. Că mi-a ieșit din prima și nu mi-am prins urechile. Ia priviți ce minunăție a ieșit, iar acesta, după cum altfel amintesc și în filmuleț, nu este singurul model care se pote crea cu ajutorul acestor piese.  Este un set 3 in 1 de la Creator.

Mult pe aici nu am să vă mai povestesc. Veți găsi tot ce vreți și ce nu vreți în filmulețul de mai jos. Sper să vă placă, iar dacă vă place vă invit să intrați pe site-ul celor de la LEGOMI și să vă faceți o surpriză atât dumneavoastră ca adulți cât și copiilor, de ce nu?

(sursă youtube: pishky94 – canal personal)

Metrorex. O companie nesimțită!

Pentru cei care nu știți ce este Metrorex, ei bine am să vă lămuresc. Metrorex este compania din București care pune la dispoziție traficul cu metroul (habar nu am avut cum altfel să vă explic).

În acest post am să-mi exprim nemulțumirea față de nesimțirea companiei prin discriminarea de către anumiți angajați, a elevilor din învățământul de stat din provincie.Țin totuși să-mi cer scuze, pentru titlul atribuit, majorității angajaților Metrorex care nu au efectiv nicio vină pentru cele întâmplate. Așadar, scuze vouă, cei care într-adevăr vă faceți treaba așa cum trebuie.

Am circulat cu metroul destul încât să întâlnesc casiere acrite de viață, încât mai bine s-ar duce acasă să-și vadă de treabă. AM circulat cu metroul destul încât să întâlnesc personal cu zâmbetul pe buze și care să te ajute și să-ți ofere cele mai bune condiții pentru călătorie alături de compania lor. Ieri, sâmbătă, 8.03.2014, a fost altceva. Însă am să mai fac o scurtă introducere în rândurile de mai jos până la ziua de ieri.

De când tot vin în București în fiecare weekend pentru niște cursuri (nu o să intru în detalii privind acest fapt), mi-am tot făcut abonamente la metrou pe fiecare lună. Ori nelimitat, ori de 62 de călătorii. Prinzând vinerea în București înainte de ora 19, îmi făceam la stația Politehnica, unde, din câte se pare, s-a putut face abonamentul cu carnetul de elev și abonamentul.

Ieri însă, sâmbătă, 8.03.2014, nefiind deschis și printr-alte părți casele pentru abonamente de elevi și studenți, m-am dus la Unirii 1, loc în care și în weekend se fac abonamente. Ora 10 și 15 de minute eram prezentă la coadă, cu vreo 10 oameni în fața mea. Ora 10 și 30 de minute, casa s-a deschis. Încet, încet, ne îndreptat spre doamna cu abonamentele. Ajung și eu în față. Îi dau carnetul (vizat), îi dau buletinul și cei 25 de lei pentru abonamentul de 62 de călătorii (redus pentru elevi). Se uită când pe buletin, când în carnet. Ba în carnet. Ba în buletin. Îmi scrie ceva la sfârșitul carnetului (cum făceau și celelalte de altfel, scriau data în care ai făcut abonamentul ca să nu te mai duci o dată în aceeași lună să faci abonament și pentru altcineva). Apoi, îi dă frumos buletinul cu carnetul și banii și-mi spune (foarte acrită):

„Domnișoară, nu-ți pot face abonament pentru că nu ești din București! Cine ți-a mai făcut ție până acum abonament? La ce stație? Cu ce ocazie vii tu în București? Atâta timp cât nu ești din București nu ai dreptul la a-ți face abonament să circuli cu metroul. Doar elevii sau locuitorii din București își pot face abonament.”

Mi-am luat carnetul și am întrebat-o cum se poate așa ceva, când până acum am fost băgată DE 3 ORI ÎN CALCULATOR la stația Politehnica și mi s-a făcut abonament. De 3 ori s-a văzut că nu sunt din București. De 3 ori figurez în baza lor de date, iar doamna respectivă îmi spune după atâta timp că eu nu am dreptul la abonament pentru că nu sunt din București. Nu înțeleg logica. Unde-i, că pe cuvântul meu că nu o găsesc pe nicăieri.

În primul rând, dragi angajați ai Metrorex, SUNT ELEVĂ în învățământul DE STAT din România!

În al doilea rând, dragi angajați ai Metrorex, fiind elevă în învățământul de stat din România, BENEFICIEZ de ORICE REDUCERE PENTRU ELEVI din țara asta, fie că sunt din locul respectiv sau din alt loc. Cel puțin legislația așa spune… iar voi prin ceea ce ați făcut AȚI ÎNCĂLCAT LEGISLAȚIA!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!

Paragraf din legislație:  Art. 1
Se aprobă Normele privind acordarea de reduceri cu 50% ale tarifelor pentru transportul local în comun, de suprafață și subteran, precum și pentru transportul intern auto, feroviar și naval de care beneficiază elevii și studenții din învățământul de stat, cursuri de zi, și elevii și studenții bursieri ai statului român, care studiază în România, cuprinse în anexa care face parte integrantă din prezentul ordin.

A se observa, vă rog, cuvintele: transport în comun, subteran, elevii din învățământul de stat, cursuri de zi, AI STATULUI ROMÂN (de oriunde ar fi aceștia, în caz că înțelesurile limbii române vă sunt NECUNOSCUTE!!!), care STUDIAZĂ ÎN ROMÂNIA (oriunde în ROMÂNIA, în caz că vă sunt iarăși necunoscute înțelesurile limbii române!!!!)

În al treilea rând, dragi angajați ai Metrorex, nu aveți dreptul să-mi ștampilați voi ceva pe carnet. Este un act. Este al meu și al școlii unde învăț. Iar voi, conform legii, NU aveți voie să-mi ștampilați pe el. Nici măcar eu nu am voie să scriu ceva pe el.. sau să îi fac ceva. NICI MĂCAR EU, DAR VOI!!!

În al patrulea rând, dragi angajați ai Metrorex, voi faceți o discriminare între elevii din București și cei din provincie, care, de fapt, fac parte din ACELAȘI ÎNVĂȚĂMÂNT DE STAT.

În al cincilea rând, dragi angajați ai Metrorex, NICIUNDE pe site-ul vostru nu aveți specificat faptul că abonamentele cu reduceri pentru elevi și studenți se acordă doar elevilor și studenților din București. NICIUNDE! NICIUNDE! NICIUNDE! Și dacă nu mă credeți, site-ul vostru a fost foarte prietenos și m-a lăsat să fac niște print screen-uri drept dovadă că nu aveți specificat acest lucru și că ba din contră, spune-ți că se oferă abonamentele cu reduceri pentru elevi și studenți, elevilor și studenților (fără să specificați căror elevi, este de la sine înțeles că TUTUROR ELEVILOR!).

În al șaselea rând, dragi angajați ai Metrorex, inclusiv în străinătate (chiar dacă nu ești cetățean al țării, ți se dă abonament și se fac reduceri având în vedere vârsta!

DOVEZI:

Untitled1 Untitled2

Așadar, conform celor scrise mai sus și conform acestor imagini (atât de pe site-ul vostru cât și din legislație), Metrorex poate fi dat în judecată pentru nerespectarea și neaplicarea legii în vigoare, cât și pentru discriminare.

Acum, dragi oameni care-mi citiți acest blog: Vouă vi se pare normal să nu mi se dea abonament atâta timp cât sunt în învățământ de stat, având în vedere cele scrise de mine cât și legea în vigoare?

Apel către șoferi: țineți la viața celorlalți!

Cred că nu aș minți cu nimic dacă aș afirma sus și tare faptul că m-am născut printre mașini, piese, chei, elevatoare și șoferi.

Nu cred că aș minți cu nimic dacă aș afirma sus și tare faptul că mi-am trăit mare parte din copilărie printre mașini, pe sub mașini și printre chei.

Când eram eu mică, în cretacic (și da… știu, pe atunci nu existau mașini și alte bazaconii, dar să trecem peste acest mic amănunt) îmi plăceau tare, tare, tare, tare, tare, dar tare mult mașinile. Și cel mai mult îmi plăcea să-i încurc (ajut, dar ei nu își dădeau seama de asta) pe cei care încercau să repare mașinile în service. Eram un ghindoc care cunoștea toate cheile, pe denumiri și pe mărimi. Eram un ajutor de bază. Cel mai mare ajutor! Și bineînțeles că încurcam pe toată lumea!

De când mă știu, am preferat mașinile. Îmi plăcea chiar să mă joc cu colecția de mașinuțe a tatei (pe care bineînțeles că am stricat-o și nu a mai rămas nimic din mașinuțele Porshce, Ferrari și ce mai avea el… dar să privim partea bună a lucrurilor.. mașinuțele și-au găsit prin intermediul meu odihna veșnică în raiul mașinuțelor). Am preferat mașinuțele în detrimentul păpușilor (am fost o ciudată.. de mică). Îmi plăcea să împing roțile prin curte, sau, în cazuri mai extreme, să le car în brațe (și ce îmi mai place să confirm cât de ciudată am fost… dar vă rog, nu vă speriați de mine).

Trecând acum la lucruri mai serioase și anume la a demonstra cât de mult eram dedicată mașinilor și service-ului auto, am să vă arăt ghindocul de mine care a ajutat la construirea lui (și de aș găsi dovada aia prin calculator… dar o să o găsesc eu):

Eeee….eeeee….eeeee… ați văzut? Ce copil model sunt eu!

Trăind totuși în această lume, am învățat importanța siguranței. A șoferului în mașină și a celorlalți participanți la trafic. Am învățat astfel care este importanța unor piese originale, făcute special pentru modelul respectiv și nu înlocuirea acestora cu altele care doar se potrivesc. Am învățat cât de mult contează munca minuțioasă, dar și ce înseamnă neacordarea de atenție. La fel ca doctorii și mecanicii auto salvează vieți! Da. E important ca un mecanic să-și dea seama de ce bate aiurea și astfel să evite ca mașina să facă cunoștință cu următorul copac. E important ca un mecanic să nu cunoască ce înseamnă reparațiile improvizate și să apeleze la piesele originale potrivite.

Știu că am sărit de la una la alta, dar nu am înțeles niciodată de ce clienții își doresc lucruri de mântuială. Reparații de mântuială. Piese prost făcute, dar la un preț ieftin într-adevăr. Vrei o mașină scumpă pentru a fi invidiat de băieții din cartier, dar piese la un preț de nimic? Mai bine mergi pe jos! Prețurile pieselor sunt pe măsura prețurilor mașinilor. materialele sunt scumpe. Manopera este scumpă. Siguranța într-o mașină este un lux, într-adevăr. Dar dacă vrei să ai acest lux, asumă-ți-l până la capăt. Dacă nu, mergi pe jos… salvezi vieți cu siguranță!

Nu am înțeles de ce nu se gândesc niciodată la propria lor viață, atunci când își repară o mașină. Ok. Poate că tu vrei să te omori. Dar familia ta? Oamenii nevinovați care au nenorocul să intri în ei pentru că nu ți-au mai ținut frânele pe motiv că o revizie este mult prea scumpă și merge și fără? Ei ce vină au? Dacă viața ta pentru tine nu contează, șoferule dragă, du-te și te aruncă frumos într-un râu, sau lac, sau de pe un bloc.. sau cum vrei tu… dar nu trage și alți morți după tine. Ei nu au de ce să te însoțească.

Trăim într-un secol al vitezei. Toți ne grăbim undeva. Apăsăm pe accelerație și uităm adeseori de frână în graba noastră. O mașină însă nu va putea suporta prea mult această ambalare continuă decât dacă o să fie mereu pusă la punct. Mereu verificată. Și cu piesele uzate mereu schimbate la timp. Nu va suporta graba asta continuă a ta cu improvizații pe la motor, sau pe la frâne, ori pe suspensii. Va ceda. Și o dată cu ea vei ceda inevitabil și tu. Și poate și familia ta, ori alți oameni nevinovați.

Prețuiește-ți viața, șoferule! Prețuiește și viața celor din jur! Uită de improvizații! Apelează la munca minuțioasă. La analiza minuțioasă. E viața ta. E viața lor. E poate chiar viața noastră, a tuturor, în joc. Ai grijă de ea! Nu condamna suflete nevinovate.

descărcare

În absența cuvintelor

N-am inspirație. Nici măcar nu pot să-mi aleg cuvintele din multitudinea de cuvinte care există în limba asta. Mi-aș dori să se încheie cercul ăsta fără capăt. Cercul ăsta în care alergi și nu ajungi niciodată nicăieri. Un cerc fără sfârșit. Mi-ar plăcea să-l frâng. Să-l îndrept. Să-l fac o linie dreaptă. Finită în cele două capete. Cu un punct de plecare și unul de sosire. Un sfârșit. Din care să renască un nou început. O nouă rază de soare.

(sursă imagine: Google Images)

Stau și mă uit la o lenjerie de pat. Întinsă. Fără cute. Proaspăt călcată și spălată. Până și o lenjerie de pat renaște după fiecare întindere. Până și hainele purtate. Chiar și pantofii. Doar tu rămâi același. Parcă din ce în ce mai șters de zilele care trec cu nepăsare pe lângă tine. Pe lângă mine. Pe lângă noi. Pe lângă lumea întreagă.

Un soare repetat. O lună repetată. O stea repetată. Un urs în pijama repetat. Hamace din praf de stele. Un loc de odihnă. Moale. O noapte întreagă pe lenjeria mea. Nu e cine știe ce lenjerie, dar îmi mângâie somnul noapte de noapte. Și visele. Iar uneori chiar și visurile. E o lenjerie din bucăți. Peticită pe alocuri. La fel cum îmi e și sufletul. Trupul. Am luat-o dintr-un magazin. Era ofertă: „lenjerii pat ieftine”. Am luat mai multe. Le-am cusut. Le-am peticit. La fel cum am luat bucăți din alți oameni și mi-am peticit sufletul. Trupul.

M-a întrebat cineva, de curând, următoarele: „Tu când scrii așa, ai gânduri serioase de sinucidere?”. Nu. Aș scrie altfel. De fiecare dată… ahhh dacă mi-aș găsi cuvintele. Alte cuvinte. Alte stări. Fericite. Vesele. Zâmbitoare. Cuvintele alea mi se ascund. Le scot la înaintare doar pe cele care vi le ofer acum. Nu am ce să le fac. Nu mă pot pune cu ele. Sunt mai presus de mine. Da nu. Nu am gânduri de sinucidere. Îmi place viața. E frumoasă. Cu tot ce are. Cu tot ce oferă. E un amalgam de negru și alb, întreaga viață. Dar rezultatul nu e niciodată monocrom. E un gri. Un gri amestecat frumos. Cu tente de zâmbete și de tristețe. Viața nu e albă. Sau neagră. Viața e gri. Un amestec perfect între alb și negru. Rareori pătat de alte culori.

Îmi place să înșir cuvinte. Triste. Vesele. Pline de ură. Sau de zâmbete. La fel cum îmi este sufletul. Trupul. Îmi place să le combin. Îmi place să le separ. Acum stau și mă uit la lenjeria mea de pat ieftină. Aștept să formeze cuvinte. Dar ea nu face decât să stea bine întinsă, fără nicio cută și să-mi strige parcă sufletul, trupul. Se uită la mine împreună cu soarele, luna, ursul, stelele. Și atât. Nu-mi șoptește nimic. Niciun cuvânt, iar eu par să le pierd inclusiv pe cele rămase. Dar oricum nu mai contează și ele. Sunt fără sens. Nu-și mai au locul printre sutele de cuvinte deja așternute. N-ar avea nicio logică. Ar ilustra probabil niște gânduri abstracte. Sentimente abstracte. Idei abstracte. Și când te gândești că am doar 19 ani și  4 luni. Și atâtea cuvinte scrise. Mai multe decât toate zilele trăite la un loc.

O lenjerie de pat. Și-un gând curat. Noapte bună!

Despre dorința de a deveni medic

N-am nimic interesant de spus. Nu fac nimic interesant pentru a spune ceva interesant. Doar zăbovesc în fața unui laptop gol și aștept să pice motivația din cer și să mă inunde. Încerc să-mi găsesc o motivație pentru orice. Însă tot ceea ce fac este să mă cufund în neputință.

Vreau să intru la medicină. Și am momente serioase când mă întreb dacă voi reuși asta. Uneori cred în mine. În puterile mele. În propria mea forță. În propriul eu creier. Însă asta se întâmplă în cel 1% din timp, atunci când nu mă gândesc că tot ceea ce fac mă conduce spre un posibil eșec.

Am învățat că trebuie să găsești o motivație. Un stimul destul de puternic încât să te miște din loc. Să-ți pună creierul în funcțiune și să nu te facă să crezi că-l ai degeaba, pus la păstrat într-o cutie, adăpostit practic de praf și atât. Însă motivația aia o tot caut și nu o găsesc. Nu găsesc stimulul acela suficient de puternic. Știți, sunt și eu o adunătură de celule. iar celulele funcționează pe principiul „tot sau nimic”. Așa și eu. Am nevoie de un stimul depolarizant. Un declanșator al potențialului de acțiune, că de cel de repaos m-am cam plictisit, sincer. Ahhh, parcă mă simt mai bine când folosesc astfel de termeni. Par mai inteligentă (știu.. aparențele înșeală.. dar voi tăceți și nu-mi distrugeți visul… MULȚUMESC!).

Nu fac parte dintre cei care spun: ”vreau să devin medic pentru că-mi place House și toată echipa lui” sau „vreau să devin medic pentru că-mi place Gray, ori pentru că Avery e tare”. Sunt doar un copil căruia i se pare un lucru minunat să redai viața în parametrii ei normali. E un lucru divin. Ceva superior ție ca ființă omenească. Și totuși posibil. Palpabil. Îmi doresc asta pentru a reda viața. Pentru a vedea sclipiri în ochii oamenilor și nu pentru a mă juca cu pacienții, așa cum mulți speră. Pacientul nu-i un obiect. E o ființă vie, încărcată cu sentimente și simțiri. Fragilă atât fizic cât și psihic, dar și medical. Complexă în simplitatea ei. O ființă al cărui Univers interior este nelimitat în cazuri și probabilități, dezvoltându-ți viziunea și gândirea în toate formele lor posibile și imposibili.

Da. Știu. Și voi… și eu… ne întrebăm același lucru. Ce filosofii tocmai am scris mai sus? Nu. Nu sunt filosofii. Sunt lucruri ce cred că fiecare viitor sau actual medic ar trebui să le urmeze (desigur, o mică parte din ceea ce ar trebui să fie numite „devizele medicului”).

Scriu și scriu și scriu. Și atât. Stimulul ăla tot nu se declanșează. Mă aflu tot într-un potențial de repaos. Fac niște schimburi în vederea menținerii echilibrului meu. Și atât. N-am spus, cred, multe chestii despre dorința aia din titlul. M-am rezumat în trecere asupra ei. Și atât.

Dacă stimulul nu vine la mine mi-am zis să-l mai caut eu. Așa că m-am reapucat de House și toate episoadele lui. Mi-a plăcut la nebunie. Îmi place la nebunie. Caracterul lui mă fascinează. Genialitatea lui mă cucerește. Am momente când mi-aș dori să fiu ca el, căci viața în mâinile oricărui medic de o genialitate ca a personajului respectiv, renaște. Prinde din nou aripi. Deci da. Mă uit din nou la House. În special pentru a mă motiva să pun  mâna pe chimie și toate romanele ei.

Gata. V-am lăsat. Mă duc la House. Caut printre cuvintele și acțiunile lui stimulul meu.

P.S: TOȚI stimulii să APELEZE la mine! Mulțumesc!!!

Biblioteca

(sursă. Google Images)

M-am hotărât de ceva vreme să-mi fac veacurile pe la bibliotecă. Acolo se învață altfel. N-am voie să mă mișc, să mă plimb, să scot sunete. E liniște. Nu sunt tentată de fereastră, nici să ascult vreo melodie, nici să mai răspund vreunui comentator pe blog, nici să fac o conversație pe chatul de la facebook, nici să număr pentru a miliarda oară câți pași are camera mea dintr-o parte în alta atât pe lungime cât și pe lățime, nici să văd dacă merg robinetele de la baie și de la bucătărie, nici să mă dau de ceasu morții că nu am ce ronțăi, nici să privesc becul și să aproximez cât mai are până să se ardă, nici să-mi privesc tablourile din cameră, nici să foșnesc aiurea la caiete până ajung la concluzia că am pierdut timpul și n-am învățat nimic util pe ziua respectivă, nici să mă hotărăsc cu care pix ori stilou să scriu etc. Poate, la bibliotecă, din când în când, există posibilitatea de a mă pierde cu privirea printre rafturile cu cărți. Da. pățesc asta de multe ori. În special atunci când nu înțeleg ce am citit și sper să găsesc răspunsul printre cărțile de pe rafturi. Dar nu. Sunt mute și nu-mi spun nimic. Tac acolo și țin totul pentru ele. Egoistele.

În sala de lectură nu prea cunosc pe nimeni. Niște foști colegi, colegi actuali și alți oameni trecuți de prima vârstă. Toți cu ochii în cărți, caiete, foi, ziare ori reviste. Aș putea spune că nu le cunosc ca persoane, dar le știu chipurile detaliat. Chiar și poziția ce o ocupă zi de zi în bibliotecă. Domnul bătrân în față, la colț. Elevii cu un rând după, unde este șirul de mese. Fetele ce învață din aceleași cărți groase, în jumătatea dreaptă a rândului trei. Eu și colega în jumătatea stângă a rândului trei. Domnul simpatic din marginea rândului patru, partea stângă. Stă concentrat, singur pe un rând de mese de cele mai multe ori.Culege mereu informații din diverse cărți înșirate. Zâmbește de fiecare dată când își aruncă ochii aiurea prin sală. Oameni mereu noi în jumătatea stângă a rândului patru. Și rândul cinci stă în așteptarea oaspeților săi. O doamnă simpatică în capăt, bibliotecara. Cu ochelari, înaltă, roșcată din câte îmi amintesc și cu părul până la umeri. Zâmbitoare și cu glasul suav. Mereu gata să-ți înmâneze cea mai prețioasă carte din biblioteca, desigur care să-ți fie folositoare. Ahh.. da.. și jumătatea dreaptă a sălii de lectură, plină cu calculatoare, căci avem o bibliotecă modernă. Rafturi cu cărți pe toți pereții, de sus până jos. Un portret cu Eminescu. Tablouri cu scriitori. Liniște. Concentrare. O stare de relaxare printre cuvinte, pagini, file și cărți.

Biblioteca e o metodă utilă de concentrare și de relaxare în același timp. Sau sunt doar eu o nebună ce o vede așa. Mie-mi place sentimentul de a fi înconjurată de cărți. Mă stimulează să învăț, să rețin, să fiu atentă, să mă pot concentra așa cum nu o fac acasă. Probabil pentru că nu există aceeași listă de factori perturbatori (listă amintită în primul paragraf al acestui articol) ca acasă. La bibliotecă, lista este redusă la o deschidere ușoară de ușă, la schimbarea unei file, o mișcare înceată pe scaun, o șoaptă.

Bine. Am scris destul. Dar recomand mersul la bibliotecă în sala de lectură. Ajută. E altceva. Diferit. Bun. Recomand asta elevilor, studenților, cât și oamenilor ce vor să învețe ceva în liniște, să citească ceva în liniște. La bibliotecă e frumos. Printre cărți e frumos. Un univers pentru fiecare, o lume pentru fiecare, în același univers al cărților. Atâtea lumi… și totuși una singură.

Întrebare: Tu cum crezi că este la bibliotecă?

Încerc să scriu

Aș vrea să scriu ceva. Aș vrea să pot scrie. Am atâtea subiecte în minte și nu știu cu care să încep prima dată. Despre care să scriu. Care idei să mi le aștern mai întâi în paginile astea virtuale.

Stau și îmi pun de câteva ore aceeași întrebare. Ce să scriu?

Uneori e atât de rău când nu ai nicio ideea și ai vrea să  te exprimi. Să lași o urmă după tine prin cuvintele tale. Și nu poți. Nu poți pentru că toate aceste cuvinte se ascund printre rămășițele creierului tău.

Alteori, ai atât de multe cuvinte în cap, cuvinte care alăturate prind atâtea forme cât nu poți tu cuprinde cu imaginația, încât nu poți să scrii. Nu poți pentru că ele nu au o ordine a importanței sau a măreției ideilor. Sunt aleatorii. Se plimbă prin fața ochilor tăi să le prinzi. Întinzi mâna și încep să râdă toate în timp ce o iau la fugă. Râd de neîndemânarea mea. De nesiguranța mea.

Aș vrea să fac o paralelă între un film și o carte, dar parcă e prea recentă după ultima paralelă făcută. Aș scrie și despre azi. Aș scrie și despre săptămâna trecută. Aș abera pe subiecte diverse. Aș scrie povești. Cuvinte fără sens. Le-aș înșirui pe toate, în speranța de a mă regăsi într-o zi printre ele. Sau de a mă găsi alții. Sau de a mă pierde printre ele pe vecie. Una din cele trei cu siguranță va fi.

Încă aș vrea să scriu ceva concret. Ceva palpabil privirii fiecăruia. Palpabil înțelegerii. Dar nu. Cuvintele nu-mi ies așa cum aș vrea din degete. Încă mi se plimbă sub forme diferite de idei. Încă încerc să le prind. iar ele tot fug. Și fug de mine. Se duc unde văd cu ochii. Probabil acolo unde simt ele și eu nu simt. În neant.

Nu. Nu mai am nimic e spus. Cuvintele s-au aliat împotriva mea. Stau ascunse în ideile lor și nu vor să iasă. Se îndepărtează de mine. Mă lasă în întuneric, învelită de ceață. Iar eu vă las acum pe voi. Până când or binevoi cuvintele să se întoarcă și pe la mine. Să mă viziteze. Să-mi aline dorul. Suferința.

Aventură c-un taximetrist

Știu. Titlul duce cu gândul la o tâmpenie. Asta pentru cei cu mai mulți neuroni înclinați spre diferite sinapse abstracte și interpretabile (hai că am zis-o pe asta). Pe șleau? Nu. Nu are tente pornografice titlul meu. E un titlu oarecare. El ilustrează o aventură și nimic mai mult. O să vedeți voi în rândurile următoare despre ce este vorba, iar în final am să vă las o întrebare la care aștept cu nerăbdare răspunsul vostru. Asta așa… să nu mă cred nebună în totalitate.

Dacă vi se pare că pe alocuri nu am sens, ori spun bazaconii mai mari decât mine, vă rog să nu-mi dați în cap și să-mi permiteți să arunc vina pe oboseală. La mine nu-i vacanță, iar dimineața de la 9 la 18 am cursuri. Cel mai probabil acum sunt ca și când aș fi luat o doză de etnobotanice.

Ieri am ajuns în București. La autogara din Militari. Bagaj muuult, muuuuult și MAAARE. Clar. Când vezi unu din ăsta știi că e de la mama dracu din provincie, a venit pentru ceva timp și va face pagubă pe meleagurile Bucureștiului. Mare bagaj, mare, m-am îndreptat frumos spre un taxi. Da. Știu. Stația „Păcii” de metrou e fix peste stradă. Dar nu. Bagajul m-a omorât numai de la autocar până la taxi. Până la metrou mă adunau cu siguranță cu măturica și forășelul. Luat taxi? Luat. Indicat adresa? Indicat. I-am spus că-i destul de aproape, dar a acceptat să mă ducă și a pornit frumos ceasul. Pe niște străduțe din spatele unor blocuri oarecare, dintr-un sector oarecare. Străduțe pline de zăpadă, într-adevăr. Abia se circula. Am ajuns în fața scării. A oprit mașina. Aparatul indica 6.02. Politicoasă, am întrebat totuși cât face. Sfidător, mi s-a răspuns: „Cât spune aparatul!”. Aaaa, daaa?? Cât spune aparatul. Ok. I-am scos 6 lei și 20 de bani. A ieșit nervos din mașină și a început să bolborosească și să facă urât (numai că nu m-a înjurat) pentru că mi-am bătut eu joc de el că l-am băgat pe niște străduțe pline de zăpadă și îi dau doar 6 lei? Da cât naiba voia să-i dau dacă atât zicea aparatul? 10? 20? 30? hai 40? sau chiar 50? L-am pus eu să se facă taximetrist în București? Nu l-am pus! L-am pus eu să lucreze ca taximetrist iarna în București? Nu l-am pus! L-am pus eu să pună 1.40 lei/km? Nici asta nu l-am pus! Ahh.. da.. și să nu mai vorbesc că mi-a luat bagajele din portbagaj și mi le-a aruncat prin zăpadă în mijlocul aleii! Oricum. Nici eu nu mă las. Și i-am spus că dacă nu-i convine cât arată aparatul, să-mi dea și banii aceia înapoi, că pe bune nu mă supăr! S-a urcat în mașină și a plecat bolborosind. Iar eu am rămas râzând și cu încă un gust amar în urma nesimțirii și a prostiei prezente la tot pasul. Și da, conform legii, el trebuie să accepte cât arată aparatul, iar dacă voiam eu îi lăsam și mai mult. Sau să refuze cursa de la început, pe motiv că-i prea aproape, nu să o accepte frumos.

Desigur. Am ales un taxi pe care să scrie 1,40/km și nu 2,50 sau 3,50 sau 4/km. N-am înțeles niciodată de unde vin prețurile astea așa diferențiate. Încă sunt în dubii. Dar poate vi se face milă de un biet copil din provincie și îl lămuriți și pe el.

Acum. Întrebarea mea pentru voi, căci e târziu și timp nu prea mai am de stat pe aici: Am procedat corect? Sau trebuia să-i ofer mai mult decât indica aparatul?

Ofuri

Postul ăsta nu știu ce va fi mai exact de capul lui. Habar n-am nici măcar ce titlu să-i dau… pentru că din seria nu știu și pentru că da. În momentul de față, postul nu are un titlu. Și asta nu pentru că nu știu ceea ce vreau să spun, ba din contră chiar știu. Însă, sunt două subiecte diferite. Foarte diferite. N-au legătură unul cu altul.

Am citit de curând un articol despre angajații Cosmote, Vodafone și Orange. Ete că mi-am amintit și eu prin intermediul acelui articol una bucată întâmplare cu o angajată a Cosmote-ului. Mi s-a stricat încărcătorul la telefon. Am telefonul la încărcat și în loc să se încarce, el se descarcă. Ieeeei. În garanție fiind, m-am dus cu el să-l trimit la reparat. I-am spus respectivei problema, iar replica ei a fost următoarea:

Decât să stai cu încărcătorul pe la  București 3 săptămâni, nu mai bine îți cumperi unul nou la 30 de lei?
(În traducere: „Decât să îți trimitem noi pe gratis încărcătorul la București, să-l reparăm pe gratis și să ți-l aducem înapoi pe gratis, nu mai bine ne dai nouă niște bani și-l iei nou?”)

Vreți să știți răspunsul meu la cele de mai sus?

Nu mulțumesc. Prefer să mi-l reparați voi pe gratis. E dreptul meu. Sunt banii mei.

Și uite așa a rămas ea cu buza umflată și fără bani în buzunar. Și când mă gândesc că unii oameni chiar acceptă chestia asta. Iar întrebarea mea este… DE CE NAIBA? Există anumite clauze în contractul ăla și anumite drepturi ale tale pe care trebuie să ți le ceri, nu să-i lași să te prostească în față. Sunt banii tăi. Garanția ta. So.. take it for you :), căci din toată chestia asta tu ai de pierdut și ei de câștigat niște bani în plus.

Gata, mi-am spus oful privind angajata Cosmote. Și am să spun tot ce-mi trece prin cap, căci ăsta este un jurnal personal. De ce vă spun asta? Pentru că după articolul cu școala de zilele trecute, cei din școala mea s-au autosesizat și ne-au mutat clasa, replicându-ne: „Postacii puteau să vină să discute cu noi.” Aaaa da? Am făcut școala de râs? Îmi pare rău. Este un adevăr. Este frig dintotdeauna în liceul ăsta? Apăi fă să nu mai fie pe viitor așa. Ce mă interesează pe mine cum a fost acum 30 de ani? Dacă acum 30 de ani unii mureau de frig în anumite săli, trebuie să murim și noi? N-aș prea crede. Așa că nu să mă opresc din scris și din  a-mi spune părerea doar pentru că nu-i convine conducerii școlii.

Să trecem mai departe, căci mi-am spus și-al doilea of. Și după al doilea of spus, am dat și titlul acestui articol: „Ofuri”. Și gata. Trec la alt subiect.

Mie-mi place când intru în farmacii. Mă duc la farmacistă, îi spun ce vreau și ea-mi spune că are promoții la medicamentul ăla. Ce-mi place. Ce mă amuză când intru într-o farmacie și aud de promoții. Mi se pare atât, dar atât de comic. Și nu aș ști să vă explic de ce. Chiar nu aș ști.

La mine în oraș, ca în oricare al oraș de altfel, există o multitudine de farmacii. Pe unul din bulevarde sunt și câte 3 una lângă alta, pe același bulevard în mai multe locuri. E amuzant și asta. Mi se pare amuzant și faptul că există farmacii care au prețul dublu și triplu față de altele. Eu cumpăr de la o singură farmacie. Au prețuri, mici, mici, mici și nu, NU ESTE CATENA! Catena are prețuri triple față de farmacia aia. Ceea ce eu cumpăr cu 8 lei, de la catena cumpăr cu 20 de lei și ceva. Același produs, cu același număr de pastile.

Urăsc în farmacii, dar în același timp mi se pare amuzant, toți farmaciștii și farmacistele grețoase și plictisite de viață. Du-te acasă. Oamenii nu vin să cumpere, unii muribunzi, pastile de la tine și tu să le arunci o față acră. Îmi plac mult farmaciștii și farmacistele cu zâmbetul pe buze și cu chef de a te ajuta și de a-ți aduce chiar și ție, bolnavului, un zâmbet pe față.

Trecem și peste asta, ajungând la ebook. Știu, nu are nicio logică. Dar eu tot ajung la ebook prin diferite căi necunoscute de voi și vă spun următoarele: „Promit solemn că în vecii vecilor nu mai încerc să-i fac ceva la ebook după tutoriale pe bloguri sau pe youtube. Și promit că data viitoare am să fiu atentă la ce spune tutorialul ăla cu adevărat și nu a să-l urmăresc orbește. Promit și că mai întâi am să urmăresc o dată tutorialul până la capăt ca să fiu sigură că este ceea ce eu vreau. Promit că am să fiu atentă ce-i fac la ebook. Promit că nu mă mai arunc cu capul înainte și să nu mai știu apoi unde am ajuns și cum naibii ies (dar dacă aș fi urmărit tutorialul până la capăt, aș fi știut cum se iese de acolo).”

Da. Am vrut să pun screensavere pe propriul ebook și tot n-am reușit. Am căutat tutoriale care mă puneau să fac anumite chestii și era să-l omor pe bietul ebook și să-l fac să nu mai meargă niciodată până nu se va întoarce de la reparat. Am urmărit un tutorial pe youtube care șa început făcea cu totul altceva și abia apoi discuta despre screensavere. Ieeeeeeei. Și uite așa era să-mi distrug ebookul și nu reușeam să ies din setările area nici măcar ținând apăsat pe butonul de oprire. În loc să fi citit din „Patul lui Procust”, eu încercam să pun screensavere. Epic me. Dar, după multe încercări, am descoperit cum se iese de acolo. Și abia apoi am pornit din  nou tutorialul să văd dacă îmi arată cum se iese. Știu.. nu cred că aveam creierul cu mine. Era în plimbarea de seară către lună și către stele. Dar gata. Data următoare îl leg și nu-l mai las să plece.

Stop. Cuvintele au plecat. Și ieeeei.. iar am scris peste una bucată mie de cuvinte. Ce naiba o fi cu mine. Și de ce după atâtea cuvinte eu mă consider tot laconică. A da.. și altă întrebare, căci eu sunt omul întrebărilor: Voi ce întâmplări ciudate sau aproximativ ciudate ați avut?

10 ianuarie 2006. 2014

Oricare zi de 10 ianuarie, din oricare an începând cu 2006 încoace, o va urî mereu. E o zi neagră în calendar pentru ea. O urăște. Dacă ar putea, ar șterge-o. Ar arunca-o în abis. Ar arunca totul în abis. Și pe ea o dată cu tot. De ce vorbesc la persoana a 3-a? Pentru că pot :).

8 ani. Nici nu-i vine să creadă că au trecut atâția. Ce repede s-a dus timpul. Și când se gândește uneori că putea să moară chiar atunci. Sau poate chiar mai înainte. Ori în decursul acelei săptămâni chinuitoare de pe 10 până pe 17. De multe ori și-a dorit să fi murit. De multe ori se întreabă de ce nu s-a întâmplat așa. De ce nu a murit. Chiar și azi, stă undeva într-un colț de cameră, cu ochii umflați de plâns, plângându-și dorul de ce a fost poate chiar în vară, dorul de persoane, dorul de ei. În ce s-a transformat? Într-o persoană pustiită. Fără suflet sau inimă. Care trăiește să se întrebe doar de ce o face. Nici nu știe cum poate răi un trup fără suflet.

10 ianuarie, a fiecărui an, e o zi importantă în viața ei. Reprezintă ziua începerii calvarului și ziua salvării ei. O salvare pentru ce? Pentru o viață suferindă? Pustiită? Într-un sistem nenorocit? Nu știe cum și de ce a rămas în viață. Nimeni nu i-a dat șanse reale. Se întreabă uneori de ce există minunile? De ce nu sunt ele oferite cuiva care să mulțumească în genunchi? Ea nici nu știe dacă e fericită sau tristă pentru minunea ei. Trăiește prin absență și absentează prin trăire. Acum 8 ani a primit șansa la viață. O viață cu un viitor promițător. Ce viitor? Care? Dacă nu poate fi cel dorit… cel dorit cu… CU… și atât.

Visează încă spitale. Are coșmaruri. Se vede singură. Părăsită. Pustiită. Și visele au un semn. Iar semnul azi s-a împlinit. Se întreabă uneori de ce se îndreaptă spre medicină dacă tot urăște atât de mult spitalele. Dar acestea o atrag și o resping în același timp. Iar ea le atrage și le respinge. E  un magnet mai puternic decât însăși magnetul vieții.

Și-a pus sufletul și inima pe tavă. Le-a dat gratis. Le-a vândut pe gratis. Credea că face schimb. Primește în dar alt suflet și altă inimă. Dar n-a primit nimic. Nici nu avea ce să primească. Cine și-ar da inima și sufletul altuia?  Încet, încet, fără ele s-a pustiit. I s-a înghețat golul pe interior. Iar alt suflet nici că mai are loc într-ânsa. E atâta gheață. Atâta răceală. Atâta moarte adunată.

Crede în date. 2013 i-a adus ce putea fi mai frumos. 10 ianuarie 2014 se pare că i l-a luat. 10-le ăsta blestemat. Data de 10 ianuarie e o combinație de noroc și blestem în viața ei. Nici nu știe de ce? Cum? Când s-au întâmplat toate astea. Universul ăsta a pregătit totul. A dat ceva ca să îi confiște.

Uneori crede că a înnebunit. Vorba colegului ei de bancă. Chiar începe să-l creadă că-i nebună. Face lucruri necugetate… cum ar fi scrierea cuvintelor de mai sus. Nici nu știe dacă să mai scrie. Probabil va pleca. Departe. Unde nici gândurile să nu o ajungă. Nici mângâierile iubirii. Un loc în care să-și regăsească, poate, sufletul pierdut. Sufletul înstrăinat. Deși e conștientă că nu-l va găsi niciodată. Cu siguranță sufletul și inima ei și-au găsit locul într-altă parte. La ia au rămas doar formele. Corpurile a ceea ce se definește a fi trup și organ.

Urăște 10 ianuarie. Ziua în care i s-a dat șansă la viață. Ar trebui să mulțumească cerului, sfinților, Universului, doctorului, spitalului, asistenților, poate chiar și ei. Dar nu o face. Se mulțumește cu lacrimile și amintirile-i triste.

Nu-i nebună. Iar ca să vă conving, am să vă las rândurile următoare. 10 ianuarie 2006. Intra pe porțile spitalului județean din Tg-Mureș. Avea 11 ani și era conștientă că ea trebuie să moară. Nici nu credea că se va întâmpla altceva. Nici nu spera și părea nici să nu vrea altceva. A fost lăsată singură într-un salon de spital. Printre lucruri albe. De atunci urăște albul. Singurătate. Frica. Durerea. Pentru mulți nu înseamnă nimic. Pentru ea înseamnă totul. Nimeni nu a știut și nici nu va ști vreodată cum a trăit până atunci. Și nici ce a salvat-o. Poate doar ambiția unui tânăr medic de a o salva pe masa de operație. Era pusă între două opțiuni: „să o închidem și să moară? sau să o operăm și se încercăm să salvăm ce mai e de salvat?”. Iubirea pentru bisturiu l-a făcut să o aleagă pe a doua. Poate și asta e consecința faptului că eu scriu aici. Că aberez. Că sufăr. Că trăiesc.

Urăște fiecare zi de după 10 ianuarie. Atâția rezidenți a doua zi în jurul ei. Un copil cu ochii mari îi privea și se minuna. Îi ura și îi iubea în același timp. Nu se simțea singur… și totuși.. se simțea părăsit. Își continua cu sfială pașii spre moarte. Îi spunea cu putere mamei că va muri. Îi spunea de pe masa ce o ducea spre operație, cu lacrimi în ochi, tatălui, că nu vrea să moară. Și totuși era conștientă că va muri. Poate chiar își dorea asta.

A trăit. Miraculos. Urma să se trezească a doua zi, după ce au îndopat-o cu anestezice în timpul operației de 12 ore. S-a trezit în schimb peste o oră. Cu un tub pe gură și cu fire ce-i atârnau din tot corpu-i mic și gol. Ningea. Era noapte. Un bec îi lumina geamul în care fulgii dansau. Îi privea cu lacrimi în ochi. Avea privirea ațintită spre bec și fulgi. Poate de asta iubește iarna. Poate de asta fuge din pat, de la birou, de unde o fi ea, pentru a se uita pe geamul camerei la becul de vis-a-vis. Iau rămas în minte razele becului. Nu le va uita niciodată.

Avea un câine. O iubea. Când s-a operat, câinele s-a urcat pe una din mașinile din curte și a început să urle. Bunicul a plecat de acasă. Un ciobănesc mioritic o iubea. Și-ar fi dat viața pentru ea. O făcea fericită cu iubirea lui. Acum, câinele nu mai e. Nici el nu îi mai plânge de milă. S-a dus săptămâna trecută. A murit. Și a murit și din ea o parte cu el. Au murit multe părți din ea cu fiecare lacrimă cursă… cu fiecare suspin și cu fiecare suferință.

Ar vorbi și despre Marius. Băiatul rezident ce-i spunea că lui nu i-a plăcut matematica și de asta s-a făcut doctor. Era singurul în compania căruia se simțea bine. I se lumina fața când el venea și o vizita chiar și în afara orelor de vizită medicală. S-a bucurat când l-a văzut împreună cu colega lui la marginea patului de terapie intensivă. Nu putea să vorbească, dar cu siguranță zâmbea. Ei îi alinau din suferință cu jocurile și glumele lor. Aveau voci blânde.

Cred că datorită lor își dorește ea să ajungă medic. Să-i poată vindeca, dar să le poată aduce oamenilor și zâmbete pe fețele lor triste și amărâte.

Nu se gândea că va avea să vă spună atâtea. Să scrie atâtea sute de cuvinte și să depășească mia. Nici nu voia să mai scrie. Se mulțumea cu lacrimile ei din colțul camerei. Se mulțumea cu semnul morții și cu gândul ei. Ahhh… atât de aproape mereu și atât de departe. A atras moartea și a respins-o de fiecare dată cu aceeași putere. Cineva i-a spus că este o învingătoare. Însă cuvintele nu mai înseamnă de foarte mult timp ceva pentru ea. Doar faptele.

Știți că mie îmi place de Krem? Și nu, nu sar neapărat la altceva și nici nu-s nebună (cred și vreau să cred asta). Îmi aduce aminte de un alt rezident. Îmi pare că seamănă perfect cu el. La față. La păr. La ochi. Era printre cei care îmi înseninau ziua acolo. Și da.. știu că am sărit de la persoana a 3-a la persoana întâi. Nu trebuie să mă luați în seamă Nu fac asta voit… dar nici neintenționat. pur și simplu o fac.

Acum, nu știu dacă să mă mai lungesc aici. Și așa nu or să citească mult. De spus.. ar mai fi multe… cred că din fiecare zi aș putea face un roman. Ar ieși ceva mai multe cărți ca seria din Harry Potter și ar fi ceva mai multe episoade ca în „Tânăr și neliniștit”. Și totuși mă opresc aici. E târziu. Mult prea târziu. De data asta nu sunt cuvintele cele care mă opresc din scris prin absența lor. Ci eu sunt cele care le alungă acum. Le alung și pe ele… cum mi-am alungat sufletul și inima. Și poate le voi pierde cum le-am pierdut pe celelalte.

Acel copil, dacă nu v-ați prins, sunt eu. Sau eram eu.. atunci. Deși el nu m-a părăsit niciodată. A rămas agățat de mine.. și așa va rămâne o viață-ntreagă.