Ocean de nimicuri – Radu Cîrstea

Am avut plăcerea şi bucuria de a pune mâna pe cartea din titlu şi anume „Ocean de nimicuri”. Am vrut să o citesc dintr-o suflare dar mi-a ieşit din două. Şi nu, nu am făcut asta pentru că nu mi-a plăcut sau pentru că mi-a plăcut prea puţin ci ba din contră, pentru că mi-a plăcut prea mult. Să zicem că am savurat cartea asta în două reprize ca să o pot digera mai bine.

Bine, practic, pentru mine e o bucurie să pun mâna pe orice carte. E o bucurie mai mare chiar decât atunci când mănânc dulciuri (țin să menționez într-o paranteză că dulciurile sunt una dintre marile mele fericiri).

Cine ar citi această carte, cu siguranță m-ar întreba cum de am putut începe atât de ”haios” sau ”amuzant” sau mai știu eu cum dar în niciun caz într-un mod ”trist”. Acum, cu siguranță am băgat pe toată lumea în ceață dar n-am să vă lămuresc prea curând cu ceea ce am vrut să zic și am să continui prin a vă mărturisi faptul că dacă nu vă place Bacovia (cu siguranță îi cunoașteți stilul dacă ați trecut prin liceu ori dacă sunteți iubitori de cultură) nu o să vă placă prea mult nici această carte. Sau, cine știe, poate ”Ocean de nimicuri” vă va convinge să vă placă Bacovia. Mie una, Bacovia îmi place la nebunie, așa că nu mi-a fost greu să îi diger rând pe rând poeziile lui Radu.

Prima dată m-a fascinat coperta (pe care ați văzut-o deja mai sus). Picături de ploaie pe un geam. Ador imaginea aia pentru că mie îmi place ploaia în toate formele ei: de la ploaia blândă și caldă pâna la furtunile cu tunete și fulgere de zici că pică cerul pe tine. Apoi, apoi m-au fascinat versurile unul câte unul, urmând să o facă poeziile ca întreg. Desigur, dintr-un volum întreg nu or să-ți placă toate la fel de mult. Unele îți plac mai puțin, alte mai mult și altele deloc. Asta depinde de starea ta de moment și de cum percepi fiecare cuvânt, vers și poezie în parte de la un moment la altul. Dacă acum îți place o poezie foarte mult, la o eventuală recitire se prea poate să nu mai ai aceeași părere și invers.

Ca să fiu sinceră poeziile îi sunt foarte grele. Așa că dacă vrei să pricepi ceva din ceea ce vrea să trasnmită fiecare poezie în parte, trebuie să te dedici trup și suflet fiecărui cuvânt. Trebuie să supui totul analizei pentru că o poezie nu este scrisă doar ca să fie scrisă. Ea trebuie înțeleasă. Gândurile și emoțiile pe care le transmite trebuie percepute într-un mod cât mai corect și concret. Mie fiecare poezie mi-a transmis altceva. Fiecare poezie în parte e independentă de cea precendentă sau de cea următoare. În fiecare autorul pune gânduri și emoții diferite și astfel rezultă un amalgam perfect de gânduri, sentimente și emoții într-un singur volum.

Când m-am apucat să citesc prima poezie, mi-a fost destul de greu. N-am înțeles-o din prima și nici din a doua încercare. Așa că am încercat să mă detașez de tot și de toate încercând să pătrund dincolo de fiecare cuvânt în parte. Numai așa am reușit să înțeleg cu adevărat ceea ce fiecare cuvânt în parte transmitea cititorului său. Am încercat și tind să cred că am reușit și am pătruns dincolo de cuvinte, în spatele lor… și am înțeles ceea ce ele aveau cu adevărat de transmis.

Nu știu dacă am mai spus asta mai sus, că-mi e tare lene să recitesc la ora asta, dar pe mine m-a fascinat ca și întreg. Au fost poezii ce mi-au plăcut mai puțin și altele mai mult, însă s-au completat perfect unele pe altele simțirilor mele și perceperii mele. M-a fascinat volumul pentru că nu-i ușor de înțeles. E complicat. Foarte complicat. Iar ce e complicat mie îmi place. Mă atrage într-un mod inexplicabil. Adică nu-i frumos ca totul să fie primit pe tavă fără un minim efort de înțelegere, așa că cu cât este mai complicat și greu de înțeles cu atât mai bine. Mi-a plăcut pentru că a trebuit să descifrez eu tot, să pătrund în spatele cortinei și nu doar dând-o la o parte cu ușurință ci cu un foarte mare efort.

Ca și cititor, e imposibil să nu găsești poezii care să nu rezoneze din punct de vedere emoțional cu tine. E imposibil să nu găsești poezii în care să nu te regăsești. E imposibil să nu găsești versuri care să aibă într-un fel sau altul un impact mai mic sau mai mare asupra stării tale, asupra ta ca și întreg.  Fiecare om are stări și stări. Și trece prin ele ca trenul prin gări. Le cunoaște , le simte și le părăsește ca să cunoască altele noi. Le explorează rând pe rând ca să revină cândva din nou la ele. Într-un fel sau altul m-am regăsit în multe stări ale poeziilor. Poate chiar acest fapt m-a făcut să-mi placă cu adevărat volumul ca și întreg. Iar dacă eu m-am regăsit, cu siguranță fiecare va face la fel. Desigur, nu în toate și poate nici măcar într-o poezie întreagă, dar cu siguranță într-un vers sau mai multe cumulate. E plăcut să te contopești oarecum cu stările versurilor și poeziilor. E plăcut să treci prin ele, să le simți, să le cunoști, să le explorezi în adevăratul sens al cuvântului. E plăcut și pentru asta merită să te dedici din când în când poeziei. Să fii doar tu, ea și gândurile voastre împreună.

Eu nu sunt o fire tristă de felul meu. Sunt chiar foarte veselă. Însă stilul acesta, țin să-mi mențin părerea și să afirm că nu este adorat doar de oamenii triști ci și de cei ce apreciază adevărata artă în toate formele ei.

Din păcate pentru cei care vreți să citiți cartea asta, trebuie să vă anunț că nu o puteți găsi așa ușor prin toate librăriile și prin tot universul ăsta imens al internetului. O puteți găsi însă la autor, adică la Ratzone (click pe nume). Așa că dacă sunteți interesați luați legătura cu el.

Iar acum, ca să vă conving de cele spuse mai sus, am să scriu aici una din poeziile ce mie mi-au plăcut foarte mult. Mi-a fost destul de greu să aleg una dat fiind faptul că-s destule care-mi plac cu adevărat. Am ales însă o poezie ce se rupe puțin de sfera descrisă mai sus sau păstrează prea puțin din acele elemente, însă asta o face cu adevărat frumoasă. Fără prea multe alte cuvinte, poftiți poezia.

Îmi place poezia pentru că
a fost scaunul ce m-a înălțat
la cortina de sus
s-o smulg
cu forță, încredere, răbdare.
Îmi place poezia căci
m-a scos afară din mine,
pe un tapet incolor așezându-mi simțirile…
…Și totuși le-am sorbit.
Îmi place poezia fiindcă
am văzut oameni rupând frunze
în diminețile de noiembrie
și ea m-a crezut.
Îmi place poezia deoarece
ieșim târziu noaptea
să spunem luminii noapte bună,
amândoi, deodată, împreună.
Și poezia mă iubește.

Radu Cîrstea – Mă iubesc cu poezia

Cam atât am avut eu de spus pe ziua de azi și sper să vă fi plăcut ceea ce v-am prezentat. Dacă da sau nu, aștept părerile voastre mai jos în comentarii.

Liviu Alexa – Vulvonerabilitate

poezie3

Liviu Alexa este un tânăr jurnalist clujean care scrie. De fapt logic că scrie, doar e jurnalist. Doar că pe lângă articolele jurnalistice el scrie și poezii. De fapt, cred că orice om care scrie și pe care noi îl numim scriitor, nu este un scriitor dacă nu-și poate așterne cuvintele în toate formele lor: sub formă poetică sau proză. Ei bine iacătă că el este unul din acei scriitori compleți, ce-și aștern cuvintele în toate formele lor.

El, Liviu, a reușit după vreo 10 ani să-și lege cuvintele în versuri și poezii într-un volum. Un volum peste care eu am dat prin intermediul celor de la Blogal Initiative, iar volum acesta îl puteți citi și voi AICI.

Și pe voi v-a speriat prima copertă? Și pe mine. Mă gândeam: ”Peste ce naiba am dat aici? Nu se presupune a fi un volum de poezie în care să dau nas în nas cu vulnerabilitate?”. Primul instinct a fost să apăs pe X-ul ăla din colț… și mi-am urmat instinctul. L-am apăsat. Mai apoi m-am trezit pe pagina celor de la Blogal ce mă îndemna să-i citesc tot volumul, să nu-l critic după prima copertă sau primele cuvinte. Am intrat din nou și-am descoperit și a doua copertă: mai ”specială”. Am început să dau de cursor și să citesc. Citeam primele 2-3-4 versuri și-mi ziceam: ”Nu-mi place. Următoarea. Nici asta nu-mi place. Următoarea. Nici asta… Alta. Prea vulgară. Prea fără sens. Prea, prea, prea, prea de tot!”. Apoi am ajuns la sfârșit și-am dat de o copertă roz. Ceva-mi spunea să mă întorc la prima poezie și să o citesc cap coadă. La fel să fac și cu următoarele.

Zis și făcut. Am răsfoit virtual, de la început acest volum de poezii, citindu-l din cuvânt în cuvânt, din vers în vers, din poezie în poezie și din filă în filă până am dat din nou cu ochii peste coperta roz de la sfârșit. N-aveam încă o impresie OK despre el. Îmi părea vulgar. Vulgar pentru gustul meu. Erau sentimente de dragoste exprimate prea vulgar, parcă.

Ei, acest ”parcă” de mai sus m-a făcut să-l recitesc și să-l recitesc până când am scăpat de sentimentul de superficialitate și-am găsit într-adevăr poezii care să-mi placă și să mă facă să-l apreciez pe el, pe Liviu, ca și scriitor, ca și poet. Bine înțeles, nu mi-au plăcut toate și nici nu-mi vor plăcea vreodată toate poeziile. Niciodată nu o să îmi placă totul, în orice există și părți care să nu-ți placă sau să nu-mi placă.

Poezia lui, poezia din ziua de azi, are ceva diferit. De fapt în afară de forma ei, care se păstrează de când lumea, totul e diferit. Emoțiile sunt distribuite altfel, în funcție de semnificația cotidiană a fiecărui cuvânt. Prima dată am dat peste tonuri agresive, pentru că în ziua de azi ne lovim de agresivitate peste tot în jurul nostru. Am dat de vulgaritate, pentru că mă întâlnesc cu ea la fiecare colț de stradă.. și nu numai eu, ci fiecare din noi. Am dat peste urâțenie, pentru că lumea de azi tinde să-și expună părțile urâte. Am dat peste sentimente de superficialitate, pentru că lumea din ziua de azi e superficială. Însă după ce am recitit și recitit și recitit acest volum, am dat peste sentimente ascunse de iubire pură, am dat peste frumusețea din spatele cuvintelor, am dat peste emoția aceea ce te aștepți să te copleșească după ce citești o poezie. Peste astea toate am dat așa de greu, după ce am recitit de câteva ori volumul lui de poezii, pentru că așa e lumea din jurul nostru, își ascunde toate aceste calități adânc în interiorul ei, undeva într-un colț uitat de suflet. Volumul lui de poezii e o parte din noi, din fiecare. E la fel ca omul: ușor de judecat la început și tare greu de a fi descoperit în adâncuri.

După cum se vede, până la urmă impresiile mi s-au îmbunătățit asupra volumului de poezii, iar prima ce m-a cucerit este cea pe care o voi pune și mai jos 🙂

mă caut printre rafturi cu porțelanuri reci,
dar nu mai sunt acolo, iar ea încet șoptește
ștergând cu lac de unghii amprenta ce lucește:
bine ai venit. acum, te rog să pleci.

mă caut printre perne, în camerele reci,
să văd de nu m-a rătăcit ca pe o telecomandă,
o văd că-și cântă trist aceeași bandă:
bine ai venit. dar… chiar te rog să pleci.

nu-i nici parfumul acru cu miros de melci,
s-au scurs și visele lăsate în chiuvetă.
degeaba mă mai cauți în poșetă…
n-am mai venit. închide, dacă pleci

Liviu Alexa – Închide tu, azi nu mai vin

Sper să descoperiți și voi ceea ce vrea să transmită Liviu cu adevărat prin intermediul versurilor sale și să nu vă lăsați asaltați de primele impresii. Ele sunt cele mai înșelătoare.

***Dacă ți-a plăcut articolul și întregul blog, dă-i un like pe facebook  AICI, să fii mereu la curent și să mai afle și alții de el. Mulțam fain!***

Have fun,

Pishky!

Lansare de carte – ”Omul de zăpadă”

Săptămâna asta a fost una tare plină, observându-se și absența mea de luni încoace. Am fost prinsă printre tot felul de activități, iar seara abia așteptam să-mi revăd patul :).

Ultima a fost chiar ieri, o lansare de carte, care de fapt au fost două, însă eu voi vorbi doar despre una, cea a unui cunoscut :).

Ca să fiu sinceră, până acum n-am mai fost la o lansare de carte :). Așa că a fost ceva nou pentru mine și vreau să-i mulțumesc și pe această cale autorului că m-a invitat. Sincer, mă așteptam la mai mult din partea anumitor persoane ce spun că ar fi critici literari :). Însă nu pot spune că nu m-am bucurat de moment și de talentul scriitorului, pentru că m-am bucurat din plin.

Despre așteptările mele asupra criticilor o să vorbim ceva mai jos. Acum să vă spun cum am ajuns să fiu invitată la această lansare de carte, practic un debut atât al primului volum cât și al autorului. Cum am ajuns să cunosc autorul cărții 🙂

Povestea începe așa:

Nu aveam mai mult de 6-7 ani, când el își aducea seară de seară, de la liceu, prietena acasă. Aproape în fiecare seară eu eram la gard, iar ei, drăguți și simpatici cum erau și sunt încă și acum, se opreau și vorbeau cu mine. Ce exact, nu mai știu. Dar îmi amintesc că mereu îi făceam să râdă. Cu siguranță eu spuneam tâmpenii, nu degeaba s-a luptat o mătușă ani de zile cu ai mei să mă trimită la copiii spun lucruri trăsnite (dar nu, nu m-au trimis). Știam, desigur că pe ea o cheamă Livia, doar era vecina mea.. dar pe el, pe el nu rețineam niciodată cum îl cheamă. Uitam mereu. Așa că seară de seară o întrebam pe ea cum îl cheamă, rușinată că nu țineam minte. Amuzată îmi spunea un nume ciudat: Luis. Nu știu de ce, dar eu îl asemănam cu planeta Pluto. Chiar îmi părea venit de altundeva din cauza numelui. Era ceva ciudat pentru mine. Îl auzeam în fiecare seară și totuși parcă nu-l mai auzisem niciodată. Dar timpul a trecut. Eu am crescut, iar ei au îmbătrânit. Au îmbătrânit ca vârstă. Eu tot liceenii de altă dată îi văd, chiar dacă acum sunt deja căsătoriți :). Însă povestea nu se oprește aici, pentru că legăturile s-au păstrat… și astfel am ajuns să iau parte la lansarea primei cărți a acelui licean și-am dat peste poezii ce sunt chiar de acum 12-13 ani :). Însă una mi-a plăcut în mod special, iar pe aceea o veți putea citi și voi spre sfârșitul acestui articol.

Revenind în prezent, lucrurile de la această lansare s-au petrecut ca mai jos. (Scuzați-mi spiritul critic, dar eu chiar nu mă pot abține. Așa-i firea mea de olteancă :D)

Untitled

Activitatea a avut loc în sala de lectură a bibliotecii și a durat vreo două ore. O activitate interesantă, în care cartea de poezii era prezentată de mai mulți critici literari din punctul fiecăruia de vedere, cu bune și cu rele. Toate bune și frumoase până aici. Însă prezentările criticilor nu au fost făcute oricum, ci citite de pe hârtii. Hmm… părerea mea este că un critic sau oricine altcineva își susține un discurs în fața unor oameni, fie ei mulți sau puțini, trebuie să o facă fără a citi constant de pe niște hârtii. Trebuie să o facă păstrând mereu contactul vizual cu cu cei din fața lui. Păstrând contactul vizual, mesajul ajunge cu adevărat acolo unde trebuie, este transmis liber și perceput într-o cu totul altă manieră.

Atunci când cel din fața ta stă mereu cu ochii în hârtii pare să nu aibă încredere în el și nici să-l intereseze prea mult dacă tu pricepi sau nu ceva din ceea ce el încearcă să-ți expună. Pe când dacă păstrezi contactul vizual cu publicul reușești să le mărești interesul pentru cuvintele tale, câștigându-le încrederea că ceea ce spui e bine prin siguranța pe care ți-o oferi atât ție cât și lor :).

Așa că sfatul meu pentru cei ce citiți acest post este să încercați să fiși cât mai degajați atunci când vă exprimați opinia asupra unui lucru și niciodată să nu stați cu ochii în hârtii. E bine să ai ceva acolo cu niște idei schițate și să le consulți din când în când. Dar să fie doar idei schițate pe care le vei dezvolta în discursul tău.

De obicei sunt răutăcioasă… însă voi știți deja asta. Răutăcioasă am fost și acum pentru că n-am spus la început că nu toți au făcut așa, nu toți și-au băgat nasul în hârtii și au început să turuie. Au fost 3, dintre care 2 erau critici, ce și-au exprimat opiniile clar și tare în fața publicului cu doar niște versuri în față, pe care le comentau :). Asta am apreciat, iar pe aceștia i-am ascultat cu plăcere și le-am savurat cuvintele :).

Iar ultimul, dar nu cel din urmă, autorul cărții cu poezii a fost cel ce și-a susținut cel mai bine discursul. A vorbit cu publicul. S-a uitat în ochii lui. I-a câștigat încrederea. Iar la sfârșit, bine înțeles că aplauzele au fost furtunoase. El a reușit să-și transmită mesajul. A reușit să pătrundă în gândurile tuturor. A reușit să-i mulțumească pe toți cu ale sale cuvinte, chiar dacă vocea îi tremura. Însă emoțiile sunt cât se poate de normale într-o asemenea conjunctură, aflându-se la prima lansare.

Untitled2

Iar acum, ăsta fiind blogul meu și articolul meu, îmi voi permite să-mi spun propria părere asupra aceste cărți de poezii numită ”Omul de zăpadă”. Probabil vă întrebați de unde vine numele. Dar nu, nu vine de la faptul că tocmai a fost iarnă, care de fapt nu vrea să renunțe la drepturi și continuă să pună stăpânirea pe întreg ținutul nostru. Titlul cărții provine de la însăși omul, iar aici am să-l citez pe Luis: ” Omul  este o ființă care se naște, trăiește, învață, apoi se topește.” Această tematică pe care o dezvoltă încă din titlu o transmite și versurilor poeziilor sale. Versuri scurte, unele, lungi altele. Versuri triste sau mai puțin triste, după cum spune chiar el, versurile sale ne insuflă un aer puțin bacovian, însă în propriul lui stil, fapt ce-i face poezia mai măreață. Da, măreață cred că e cuvântul potrivit.

Trebuie să vă spun că m-am cufundat în scaunul de la birou când am venit de la școală și-am început să scriu acest articol citindu-i poeziile, după ce am reușit cu greu să-mi desprind ochii de la coperta ce mă fascinează, chiar dacă e simplă, e frumoasă, e cu un om de zăpadă, e cu mii de fulgi concentrați acolo. Și le-am citit, astfel încât nici nu mi-am dat seama când am ajuns de la o copertă la alta. Ca orice simț al cititorului și al meu a avut poezii ce l-au atras și poezii ce nu l-au atras. Nu pot spune că m-au atras toate poeziile pentru că e ca și când un om ar spune că lui îi place totul pe Pământ, lucru ce nu e adevărat, iar asta o știm cu toții. Important este însă faptul că îi reușesc toate poeziile, fiecare din ele reușind să transmită un mesaj, indiferent de faptul că cititorul este atras de acel mesaj sau nu. Mie una, îmi place cum scrie… iar mie cu greu îmi place ceva din prima, după cum bine știți. Așa că eu, aștept cu nerăbdare următorul volum.

Așa cum v-am promis mai la început, am să vă fac cunoscută și vouă una din poeziile sale, cea mai frumoasă în opinia mea :). Este o poezie dedicată iubitei lui de atunci și soției de acum, bine e aceeași persoană doar postura s-a schimbat 😀

În fiecare noapte la tine mă gândesc,
Deschid geamul, iarăși spre alte lumi pornesc…
Te caut printre flori și zâne, printre stele…
Dar ești mult mai frumoasă, iubito, decât ele.

Cu ochii plini de spaime, scufundă-te-n povești,
La focul care arde mai poți să mă găsești,
Un vers îți dăruiesc, un vers nemuritor…
În brațe să te țin, pe urmă pot să mor.

Afară plouă, grele sunt ale mele pleoape…
Ești poezia-mi pură și știu că ești pe-aproape,
Un strop de ploaie este un vis păstrat de-al meu
și te iubesc copilă, te voi iubi mereu!

Ionuț Luis Popa – LIVIA

Sper că v-a plăcut poezia și că ați început să-l apreciați ca pe un adevărat poet în devenire :).

Ca să fie complet, am să vă las și-o melodie, primită chiar înainte să finalizez postul ce s-a nimerit să se potrivească întocmai cu poezia, zic eu 😀

***Dacă ți-a plăcut articolul și întregul blog, dă-i un like pe facebook  AICI, să fii mereu la curent și să mai afle și alții de el. Mulțam fain!***

Have fun,

Pishky!

sursă youtube (user DarioSakan )

Life in pictures – Adio

E 00:00 și e duminică. Ca atare avem un alt ”episod”, ca să-i zic așa, din Life in pictures, găzduit după cum bine știți deja de Costin. M-am gândit ca și de data aceasta să combin cele 3 secțiuni de poezie, fotografie și muzică, că data trecută tare am văzut că v-a plăcut tuturor rezultatul produșilor mei de reacție. Sper ca și de data aceasta să aibă un impact la fel de mare ori mai mare asupra celor ce veți citi versurile următoare, veți admira fotografia și nu în ultimul rând melodia. Știu că vă așteptați să urmeze ceva dramatic și pentru unii din voi chiar o să fie dramatic, însă pentru mine una versurile următoare nu sunt deloc dramatice, ele pur și simplu doar sunt și trebuie tratate ca atare, aparținându-i unui mare poet. Și dacă veți vrea să mă contraziceți și să-mi spuneți că poetul le încarcă cu o oarecare valoare dramatică, da aveți dreptate, însă eu m-am referit strict la mine :). Iar acum, alegerea lor.. ei bine alegerea lor a fost întâmplătoare: am luat cartea de poezii și-am deschis-o, unde s-a nimerit veci citi mai jos 🙂

Have fun,

Pishky :)!

Pentru că doar în scris ai curaj să spui cu adevărat adio, o poezie :)!

De-acuma nu te-oi mai vedea,
Rămâi, rămâi, cu bine!
Mă voi feri în calea mea
De tine.

De astăzi tu fă ce vrei,
De astăzi nu-mi mai pasă
Că cea mai dulce-ntre femei

Mă lasă.

Căci nu mai am de obicei
Ca-n zilele acele,
Să mă îmbăt și de scântei
Din stele,

Când degerând atâtea dăți,
Eu mă uitam prin ramuri
Și așteptam să te arăți
La geamuri.

O, cât eram de fericit
Să mergem împreună,
Sub acel farmec liniștit
De lună!

Și când în taină mă rugam
Ca noaptea-n loc să steie,
În veci alături să te am,
Femeie!

Din a lor treacăt să apuc
Acele dulci cuvinte,
De care azi abia mi-aduc
Aminte.

Căci astăzi dacă mai ascult
Nimicurile-aceste,
Îmi pare-o veche, de demult
Poveste.

Și dacă luna bate-n lunci
Și tremură pe lacuri,
Totuși îmi pare că de-atunci
Sunt veacuri.

Cu ochii serei cei dentâi
Eu n-o voi mai privi-o…
De-aceea-n urma mea rămâi –
Adio!

Mihai Eminescu – Adio

Și pentru că el e cel ce ne spune în fiecare seară adio pentru a reveni în viața noastră cu un alt început, o poză 🙂 !

DSCF4684M

Și ca cele 2 de mai sus să se îmbine perfect, o melodie… pian, că tot am zis ieri că-mi place 🙂 !

sursă youtube ( user lollocompo )

***Dacă ți-a plăcut articolul și întregul blog, dă-i un like pe facebook  AICI, să fii mereu la curent și să mai afle și alții de el. Mulțam fain!***