Priviri și gânduri aruncate prin fereastră

Lenjerii-hoteluri. Călătorii-avion. Concerte-discursuri. Singurătate-tristețe. Prefăcătorie-fericire. Minciună-reușită. Deznădejde-eșec. Mereu între două drumuri. Mereu între două puncte. Două locații. Alte sentimente.

Ajunsese deja la hotel. Deschisese ușa. Intrase. Nu știa dacă culorile erau vesele sau triste. Ei îi păreau doar întunecate. Știa că dacă avea să-nchidă ochii printre ele, pica în mrejele coșmarurilor și a viselor negre. Nu voia asta. Nu-i plăceau camerele reci și pustii. Nu-i plăcea singurătatea și, simțea că în prezența ei nu era suficientă pentru a răzbi zidul singurătății. Se simțea precum un fir plăpând de iarbă la poalele Zidului Chinezesc. Cum ar fi putut distruge un fir plăpând de iarbă, primăvara, Zidul Chinezesc?

Stătea în întunecimea camerei și încerca să privească în jur. Căuta obiecte. Le distingea. Le mângâia cu privirea și se întreba câți alții o mai făcuseră înaintea ei și cum o parte din sufletul fiecăruia rămăsese prinsă în obiectele din fața ei. Îți trecea degetele peste tapetul pereților și încerca să-și imagineze toate acele persoane care mai făcuseră asta înaintea ei, gândindu-se dacă o parte din ADN-ul lor rămăsese imprimat în cutele tapetului.

Privea pe fereastră. Își alegea mereu camere de hotel, la ultimul etaj, cu o priveliște de ansamblu asupra orașului . Adora să ptereacă o parte din noapte privind către luminițele ce păreau că-i stau la picioare și o venerau. Desigur, era doar în imaginația ei, iar ea știa asta. Contempla imaginea de dincolo de fereastră și spera ca o altă persoană să se uite în același punct, iar privirile invizibile să li se interescteze. Asta o făcea să nu se mai simtă atât de singură. Faptul că privirea ei se intersecta cu a altora, poate la fel de singuri, o făcea, inexplicabil, să se simtă mult mai puternică. Să prindă viață. O viață din care avea să le dăruiască, puțin câte puțin, zilelor ce aveau să urmeze. Și că pentru a primi viață, trebuia să dea la rândul ei viață. Așa că dădea viață sentimentelor, gândurilor și imaginație. Spera ca asta să fie de ajuns.

camera hotel

Se întoarce. Privește patul de hotel și lenjeria fără cute. Îi plăcea ca lenjeria să fie perfect întinsă și nu înțelegea de ce viața nu putea fi precum lenjeria. Perfectă. De ce viața ei avea o înșiruire de cute imense, de suișuri și de coborâșuri abrupte? De ce viața trebuia să fie complicată și nu simplă. Simplă și perfect întinsă precum lenjeria de pat a hotelului. I-ar fi plăcut să-și poată călca cutele. Să le întindă. Dar știa că dacă avea să facă asta, să-și îndrepte viața precum o lenjerie de pat, nu ar mai fi avut parte de fericire și extaz, iar sentimentele, gândurile și simțirile ei ar fi fost cu totul plate. Fără nicio formă asupra căreia să te poți focusa și contempla. Nicio formă care să merite dedicație și implicare.

Nu. Nu știa ce-și dorea. Nu știuse niciodată. Punea mereu fiecare lucru în antiteză. Se juca cu gândurile și cu sentimentele. Le punea întrebări fără să primească niciun răspuns, căci răspunsurile erau aceleași gânduri întrebătoare. Niciodată nu putea să-și lămurească dubiile. Dar știa că fiecare lucru se întâmplă cu un scop, iar destinul ei îi pregătea mereu câte ceva, el fiind cel care avea toată răspunsurile ei pierdute. Aștepta doar să-l întâlnească. Știa că-l va întâlni într-o zi. Iar în ziua aceea își va lămuri toate nelămuririle. Era ziua aia în care avea să închidă ochii pentru totdeauna. Ziua din care avea să stea la taină, pentru o veșnicie, cu destinul ei. Nu se grăbea să-l întâlnească, dar nici nu stătea pe loc.

Cuvinte. O parte din suflet

cuvinte

Sursă: Google Images

N-am mai scris de mult așa cum o făceam cândva. Nu mi-am mai lăsat de foarte mult timp cuvintele să se așeze după bunul lor plac, după propriile-mi simțiri și gânduri reci. Mi-am uitat gândurile undeva între vis și propria-mi realitate. Le-am lăsat agățate și spânzurate de-un fir de speranță, cum că într-o zi se vor mai putea bucura de libertatea de a se așterne după bunul plac pe niște coli albe de hârtie virtuală.

Astăzi am să le las să facă ce vor. Să se aștearnă cum vor. Astăzi le dau libertatea de a evada din propria-mi minte, printre propriile-mi gânduri.

O zi ploioasă. Vară. Plouă de o săptămână, iar uneori chiar mă gândesc că pot invoca ploaia. Săptămâna trecut uram căldura. Îmi doream să plouă. Să se ducă de unde a venit, toată căldura. Și s-a dus. Stropi de ploaie mi-au invadat ținutul și m-au bucurat cu răcoarea lor. De o săptămână plouă. De o săptămână natura parcă se zbate între viață și moarte, căci vara asta numai vie pare să nu fie.

Și de ce oi scrie iar trist? Cred că toate cuvintele mele s-au întristat de când le-am închis libertatea și le-am dictat cum și unde să se aștearnă prin postările ce au trecut. Și uite cum mă pierd iar printre cuvinte. Printre idei. Le am, dar nu le pot lega. Le ating, dar nu le pot mângâia și nici simți. Cred că sunt o iluzie. Devin o iluzie. Iar eu, de iluzii… mă îndepărtez. Le las undeva în urmă și uit de ele. Îmi place să tind către palpabil. Către o realitate disponibilă.

Cuvinte. Cuvinte înșiruite. Cuvinte abstracte. Cuvinte. Un amalgam de litere care par de multe ori să nu aibă, săracele, niciun sens. Nicio direcție prin intermediul căreia să-ți călăuzească starea. Să ți-o inducă. O multitudine de idei aruncate printre rânduri, dar care nu au prins niciun fel de formă, pentru că eu, cea care le aștern aici, n-am știut și nici nu știu să le șlefuiesc, să le finisez, frumos, elegant.

Și totuși, cuvintele sunt o parte din suflet. Din propriul suflet. Ele sunt forma palpabilă a propriilor simțiri și gânduri. Modalitatea prin care noi reușim să ne exteriorizăm, să prindem viață și să ne dezvoltăm. Ah… și iar am sunat ca un filosof uitat de lume, undeva printre cuvintele din cărțile lui prăfuite. Dar na. Îmi place să aberez. Să arunc literele aici și să le pun să formeze singure puzzel-ul ideilor mele. Știu. Sunt o rea. Le chinui. Dar și ele mă chinuie pe mine atunci când mă părăsesc. Și o fac de multe ori. De prea multe ori mă lasă fără posibilitatea de a mă putea exprima și a transmite verbal ceea ce simt, ceea ce vreau, ceea ce îmi doresc.

Iar dacă nu v-ați prins încă, aici se încheie cuvintele mele. Am să le închid la loc în propria-mi minte, până când mă voi îndura să le dau din nou drumul.

Despre bătrâni și bătrânețe

Bunicul meu, recent, a avut întâlnirea de 50 de ani de la terminarea facultății, dar și aniversarea a 50 de ani de la căsătorie. Cât amar de timp, nu? Alții nici măcar nu ajung la vârsta de 50 de ani. Fără să mă mai lungesc însă, am să continui prin a vă spune că, bunica mea, m-a rugat să scriu un text în cărticica ce avea să o primească fiecare la strigarea catalogului. Și am scris. Și a ieșit ce-i mai jos. Dacă a ieșit bine, sau nu, habar n-am. Cert e că oamenilor le-a plăcut. Și dacă le-a plăcut, am decis să vă arăt și vouă.

batranete

sursă imagine: Google Images

Tadadadaaaaam:

V-ați întrebat vreodată ce-i bătrânețea și care-i este rolul în evoluția noastră atât fizică, cât și psihică? Eu m-am întrebat de multe ori. M-am întrebat  de multe ori care-i este scopul, atât al bătrâneții, cât și al bătrânilor, căci, nu ei sunt, de fapt, cei care o poartă pe umeri atâta amar de vreme?

Căutând răspunsuri, le-am găsit. Din perspectiva unui copil, mai mult decât le-am găsit din perspectiva unui adult, căci un adult nu poate vedea bătrânețea decât ca fiind ceva nedorit în vața sa. Copilul din mine însă… ei bine el vede bătrânețea ca fiind o altă formă de viață, o altă formă a esenței și un izvor al înțelepciunii,  căci bătrânețea creează o complementaritate perfectă și stabilă între viață, esență și înțelepciune.

Bătrânețea este, de altfel, o formă a evoluției, sau mai bine zis o consecință a evoluției nostre și a trecerii prin timp. Se spune însă că bătrânețea este mai frumoasă atunci când zace în adâncul fiecăruia din noi, un suflet de copil. Tare mi-ar plăcea să cred că dumneavoastră faceți parte dintre ei.

Trecerea oamenilor prin timp, de la o etapă a vieții la alta, este, atât practic, cât și teoretic, sursa înțelepciunii bătrânilor, manifestată în scop benefic nouă, tineretului, noi cei care le pășim pe urme.

Bătrânețea nu este nicidecum ceva de criticat, ori de speriat, ci ba din contră, ea este unul din aspectele vieții care trebuie apreciate, iubite, înțelese și îmbățișate. Bătrânețea este precum o altă piesă mutată pe tabla de șah. O piesă care oferă o nouă perspectivă asupra jocului, a vieții.

Bătrânii noștrii, împreună cu poveștile și trăirile lor, sunt stâlpii în jurul cărora noi ne clădim viața. Sunt baza viitoarelor noastre construcții, căci fără ideile lor, ideile noastre evolutive nu ar putea nicidecum exista. Așadar, să ne iubim bătrânii cât și poveștile lor, căci fără ei n-am exista și nu ne-am putea forma. Să-i respectăm, căci respectul acordat lor, va fi respectul acordat nouă. Să-i înțelegem, căci înțelegerea aceasta nu ne va duce decât la cunoașterea în ansamblu a propriului nostru viitor. Să-i stimăm și elogiem, căci făcând acestea căpătăm noi înșine stima celor care vor veni în urma noastră.

Bătrânii. Bătrânii sunt piesele de puzzel în jurul cărora reușim să ne construim și deslușim propriul puzzel al vieții.

Poveste de București

Plouă. E dimineața devreme și plouă. 4 mai 2014. Ora, nu știu exact. Nu-mi pot deschide ochii să mă uit la ceas. Îmi dau însă seama că soarele nu stă de mult pe cer. Îmi place ploaia. Să o ascult. Să o simt. Să mă bucur de ea. Azi însă, inima mea nu-i de acord cu mine. Ei nu-i place ploaia. Și-mi transmite și mie, înțepându-mă și bătând neobișnuit de tare și repede. A luat-o razna. Și ea și capul care părea mult mai greu decât de obicei. Și nu de la vreo beție, căci de băut nu am băut absolut nimic, ci de la propria lor nebunie.

Plouă. Picături de ploaie îmi testează nervii și răbdarea în pervazul de la geam. Plouă tare. Bate vântul. Parcă aud copacii cum se mișcă dintr-o parte în alta. Cum gem. Cum plâng. Cum urlă. De durere și ei, cu siguranță. Blocurile sunt triste. Copacii sunt triști. Stâlpii sunt triști. Asfaltul e trist. Totul în jur este învăluit de tristețe. De suferință. De durere. Sufletul doare și poate chiar de aceea norii plâng peste Pământ.

Un cenușiu sumbru a acoperit întreg ținutul ăsta bucureștean. Întreaga capitală. A ascuns albastrul cerului și razele soarelui în spatele lui, așternându-se peste toate sufletele noastre. Spunea un vers că „ploaia care va cădea, păcatele ni le va spăla”. Oare cât de multe păcate să se fi așternut asupra noastră? Oare cât de multe picături de ploaia au de gând să mai cadă? Ahh… norii, bieții nori, câtă suferință s-a abătut asupra lor. Atâta suferință încât le curg șiroaie de lacrimi fără încetare.

Când plouă așa, Pământul pare să sufere furtunos. Ni se plânge nouă, iar noi nici că-l înțelegem. Cum am putea oare să-l înțelegem pe el, când nici măcar pe noi înșine nu suntem capabili să ne înțelegem? Cum am putea oare să-l ajutăm când noi pe noi nu ne putem ajuta? Cum am putea face oare ceva în neputința noastră? În nepăsarea noastră cea de toate zilele?

 

Curg cuvinte. Îmi ies din degete fără parcă să-mi dau seama. Stau și mă minunez aici în fața lor cum se aștern pe coala asta albă de hârtie virtuală. Mă uit la ele. Se uită la mine. Încercăm să ne înțelegem unele pe altele. Cu neputință însă. Suntem prea complicate se ne înțelegem. Și eu. Și ele. Uneori, parcă suntem de nedescifrat. De nepriceput. De neînțeles. Și asta nu pentru că nu am vrea, ci pentru că în simplitatea și ignoranța noastră (câteodată) chiar nu putem să ne asimilăm unele pe altele.

Și a ieșit soarele. Pe sub cenușiul obscur, neclar, raze de soare își fac apariția. Desigur, alături de alte picături de ploaie. De data asta parcă mai vesele, căci ploaia pare mai veselă când soarele îi stă de veghe de-asupra. Pământul pare să-și plângă suferința cu lacrimi mai vesele (oricum ar veni asta… și oricât de absurd ar părea).

Sentimente. Ploaia înseamnă sentimente (poate). Ploaia înseamnă gânduri. Multe gânduri. Eu una obișnuiesc să mă gândesc mai mult (decât o fac de obicei) atunci când plouă (bine.. asta nu că de obicei aș gândi eu cine știe ce, sau cine știe cât de mult… o fac așa, ocazional, cât să-mi resuscitez neuronii). Atâtea și atâtea gânduri răzlețe. Din diferite colțuri ale trăirilor. Ale întâmplărilor. Ale zâmbetelor și ale propriilor lacrimi.

Gata. Cuvintele mele se sfârșesc aici. Și deși acest articol a fost scris în cadru bucureștean, va fi publicat în cadru brâncușian, că de… seara parcă-i mai frumos să publici articole.

(***sursă imagini: google images)

Oameni cu măști

M-am gândit și de data aceasta dacă să-mi aștern gândurile prin cuvinte aici. Când am avut de gând să scriu prima dată acest articol, cuvintele de început erau cu totul altele, iar conținutul, în mintea mea, avea o formă. Acum, toate astea, s-au pierdut. Au dispărut în abis. Ideea însă mi-a rămas.

Am întâlnit oameni cu măști. Oameni cu personalități multiple. O multitudine de fețe. Fizic, aceleași. Psihic, de fiecare dată cu totul altele. M-am întrebat mereu de ce oamenii au nevoie de măști ca să se poată afișa. Să se poate exprima. Să se poată face înțeleși. Să poată supraviețui, căci în lumea asta parcă nu poți supraviețui dacă nu ai mai multe măști de rezervă ale personalității.

Deși m-am referit la alții, cu toții avem măști. Inclusiv eu. Și deși știu de ce avem nevoie de ele, mă întreb mereu de ce avem nevoie de ele. Nu găsesc niciodată un motiv îndeajuns de mulțumitor pentru mine. Răspunsurile mele sunt banale. Sunt cotidiene. La ordinea zilei.

După măști te ascunzi. De frică. De frustrare. Niciodată nu suntem ceea ce părem. Ori dacă suntem, aceste momente sunt infinit de puține pe lângă majoritatea care domină de fapt și de drept.

Uneori. Uneori sunt sătule de atâtea măști. De fericire. De tristețe. De entuziasm. De complezență. De aprecieri. De purtat cu diverși oameni, în diverse contexte. Mă întreb de multe ori cum ar arăta lumea fără măști. Oare oamenii ar fi mai frumoși? Sau mai urâți? Oare lipsa măștilor ar duce la o mare parte din dispariția urii. Oare ce ar însemna lipsa măștilor? oare încotro ne-am îndrepta?

Și câte cuvinte aveam de spus în acest post. Acum parcă s-au dus pe apa sâmbetei. Se pare că furia mea pe măștile oamenilor s-a redus considerabil. Și ce cuvinte folosesc. Acum îmi par diferită chiar și mie de adevărata eu. Poate că însăși acest post este o mască. Una din măști. O altă mască. O altă formă de a fi. De a mă exprima. De a-mi manifesta frustrarea. Dezamăgirea. poate chiar și ura.

Deși știu că și eu port o mască, de fiecare dată alta, urăsc oamenii cu măști (cred că tocmai am spus că urăsc oamenii?). Nu. Nu urăsc oamenii. Urăsc măștile oamenilor. Prefăcătoria. Aparențele. Nu mi-au plăcut niciodată. Dar fiecare avem câte o latură ascunsă. Neagră. Latură pe care o ascundem sub măști. Sau poate o ascundem chiar pe cea bună, albă? Oare ce vrem să ascundem sub măști. Oare de ce se feresc oamenii în subconștientul lor? De ce ne-o fi frică tuturor de achiziționăm pentru fiecare stare a noastră câte o altă mască?

Cuvinte. Alte cuvinte așternute. Cuvinte care însă n-au făcut altceva decât să mă agite mai mult. Uneori cuvintele mă linișteau. Atunci când nu le cunoșteam toate sensurile întortocheate. Acum, că am început să mă împrietenesc mai mult și mai bine cu ele, mă agită. Mă revoltă. Și mă seacă în același timp. Nu știu când era mai bine. Când nu le cunoșteam și îmi doream să le cunosc, sau acum că le cunosc și îmi doresc să nu o fi făcut niciodată?

Măști. Tu de ce folosești măști? Pe tine cu ce te ajută?

Sfârșit. Cuvintele mele au luat sfârșit în acest post.

Încerc să scriu

Aș vrea să scriu ceva. Aș vrea să pot scrie. Am atâtea subiecte în minte și nu știu cu care să încep prima dată. Despre care să scriu. Care idei să mi le aștern mai întâi în paginile astea virtuale.

Stau și îmi pun de câteva ore aceeași întrebare. Ce să scriu?

Uneori e atât de rău când nu ai nicio ideea și ai vrea să  te exprimi. Să lași o urmă după tine prin cuvintele tale. Și nu poți. Nu poți pentru că toate aceste cuvinte se ascund printre rămășițele creierului tău.

Alteori, ai atât de multe cuvinte în cap, cuvinte care alăturate prind atâtea forme cât nu poți tu cuprinde cu imaginația, încât nu poți să scrii. Nu poți pentru că ele nu au o ordine a importanței sau a măreției ideilor. Sunt aleatorii. Se plimbă prin fața ochilor tăi să le prinzi. Întinzi mâna și încep să râdă toate în timp ce o iau la fugă. Râd de neîndemânarea mea. De nesiguranța mea.

Aș vrea să fac o paralelă între un film și o carte, dar parcă e prea recentă după ultima paralelă făcută. Aș scrie și despre azi. Aș scrie și despre săptămâna trecută. Aș abera pe subiecte diverse. Aș scrie povești. Cuvinte fără sens. Le-aș înșirui pe toate, în speranța de a mă regăsi într-o zi printre ele. Sau de a mă găsi alții. Sau de a mă pierde printre ele pe vecie. Una din cele trei cu siguranță va fi.

Încă aș vrea să scriu ceva concret. Ceva palpabil privirii fiecăruia. Palpabil înțelegerii. Dar nu. Cuvintele nu-mi ies așa cum aș vrea din degete. Încă mi se plimbă sub forme diferite de idei. Încă încerc să le prind. iar ele tot fug. Și fug de mine. Se duc unde văd cu ochii. Probabil acolo unde simt ele și eu nu simt. În neant.

Nu. Nu mai am nimic e spus. Cuvintele s-au aliat împotriva mea. Stau ascunse în ideile lor și nu vor să iasă. Se îndepărtează de mine. Mă lasă în întuneric, învelită de ceață. Iar eu vă las acum pe voi. Până când or binevoi cuvintele să se întoarcă și pe la mine. Să mă viziteze. Să-mi aline dorul. Suferința.

Planeta Pishky

Există.

Nu mă credeți? Treaba voastră. Eu nu vă pot obliga. Cer este că de acolo am fost adusă eu de supușii mei, extratereștrii, locuitorii planetei. Trădătorii, căci altfel nu-i pot numi, au venit aici pentru a trata anumite detalii cu marile guverne ale lumii, împreună cu mine, iar pe mine m-au lăsat aici, ca ei să se poată întoarce singuri să-mi guverneze planeta în fel și chip. Dar am să găsesc eu calea de întoarcere și am să mă întorc.

Știu. Scriu tâmpenii. Nu vă speriați. Sunteți pe blogul meu, deci este ceva foarte normal ceea ce se întâmplă. Ceea ce citiți. Da. Este o normalitate. Sunteți în lumea mea. O lume în care guvernează nebunia absolută. Orice e posibil. Inclusiv ca eu să fiu un extraterestru.

Vorbeam acum câteva posturi despre cum m-au uitat pe mine extratereștrii pe Pământ, promițând unei cititoare că voi vorbi despre planeta de unde provin, anume planeta Pishky. Însă, înainte de aceasta, pentru cei ce nu au citit povestea mea, am să o las mai jos. Cei care ați citit-o în articolul de acum câteva zile, treceți mai departe:

Da. Sunt un extraterestru. Ideea e că acum niște ani, familia mea a venit pe Pământ în urma stabilirii anumitor legături între planete și guvernarea acestora. Pământul avea soarta drastică de a fi supus pieirii (de aceea și soarta oamenilor groaznică din ziua de azi sub guvernarea celor sus puși). Atunci când au venit, m-au luat și pe mine să cunosc frumusețile Pământului, căci nu aveam să le mai văd vreodată. Eu însă… m-am pierdut de familia mea. Iar ei au trebuit să se întoarcă pe planeta noastră fără mine. Aveau treburi importante de pus la cale. Iar familia mea nu era de fapt familia mea. Erau trădători ai regatului. M-au luat să mă lase intenționat pe Pământ. Pentru a sfârși o dată cu el. Și da. Am crescut. Mi-am dovedit mereu abilitățile de neom și implicit de extraterestru. Am ajuns în cele din urmă să scriu pe blog și să vă spun povestea vieții mele. Sper, ca într-o zi, să se întoarcă după mine adevărata mea familie. Sau ce a mai rămas din ea. Și să trăiesc fericită pe planeta mea, acolo unde eram o prințesă, urmașa tronului planetei Pishky (da.. de aici și porecla mea.. dar shhhh.. trebuie să păstrați secretul :D).

Gata. V-am lămurit și relămurit pe unii ce-i cu existența mea pe Pământ. Acum să trecem la planeta Pishky, planetă despre care i-am promis unei cititoare că voi scrie. Zis și făcut (în momentul de față e procesul de creare al textului).

PLANETA PISHKY

-este o planetă ca oricare alta: sub formă de sferă;-are atmosferă aproximativ la fel ca Pământul; diferă niște procente infime în compoziția aerului, aer care acolo se numește pishkhaerus;
-este o planetă verde-albastră, colorit dat de numeroasele păduri și ape;
-se promova, în timpul domnei mele, împădurirea oricărei suprafețe tăiate pentru diferitele procese de prelucrare;
-în timpul domniei mele, planeta Pishky era plină de clădiri zgârie-nori; era o planetă cu o tehnologie de 100 de ori mai avansată decât tehnologia din zilele de azi ale pământenilor, dar mai mult de atât nu pot divulga;
-este o planetă ascunsă; nu poate să fie găsită de nimeni; este izolată cu ajutorul unui scut de protecție;
-se află la milioane de ani lumină distanță de Pământ și la doar câteva secunde (cu tehnologia planetei Pishky);
-planeta Pishky este cea care guvernează întregul Univers și deține absolut toate informațiile despre legile acestuia;
-oamenii acestei planete sunt cu un intelect mult peste cel al pământenilor; spre exemplu, un IQ de geniu pe Pământ, este considerat un IQ de cretin pe planeta Pishky;
-se promovează pe teritoriul planetei aprofundarea cunoștințelor în materie de știință absolută, dar și pe parte de spiritualitate; pishkharienii consideră că împlinirea absolută este combinarea perfectă dintre știință și spiritualitate;
-planeta Pishky nu este împărțită de continente, dar are porțiuni de Pământ delimitate de apă (precum insulele pe Pământ);
anotimpurile sunt diferite, în special iarna: ninge la 30 de grade și este foarte plăcut să te plimbi prin zăpadă în tricou, să schiezi în tricou etc; acest fenomen se întâmplă doar într-o anumită perioadă a anului de (2 luni și jumătate – luni pishkhiriene), în funcție de poziția unui soare față de planetă.
-nu are guvern, ci doar conducătorul (care ERAM EU!!!!) și câțiva aleși din rândul poporului pishkharian (alias TRĂDĂTORIIcare m-au lăsat aici).
-are un palat imens, realizat dintr-un cristal dur împreună cu o cărămidă specială;
-pishkharienii nu sunt împărțiți pe clase sociale, iar salariile sunt foarte puțin diferențiate, în funcție de intelectul fiecăruia; aceste salarii sunt virtuale, sub formă de bani virtuali, bani care se dețin pe niște cipuri, împăreună cu toate informațiile despre fiecare pishkharian în parte; aceste informații se folosesc strict pozitiv asupra omului și nu au vreun caracter distructiv.
-planeta are un teritoriu imens subteran și subacvatic, unde se izolează oamenii în caz de efecte devastatoare ale Universului asupra planetei; astfel se menține intactă viața pe planetă
-este o planetă dezvoltată pe toate planurile, de aceea este cea care guvernează întregul Univers;
-pishkharienii doresc distrugerea Pământului din cauza gradului imens de prostie acumuluat.
-pishkharienii sunt oameni pașnici și iubitori de tot ceea ce înseamnă: natură, viață, știință, spiritualitate și tot unitar.
(P.S. Mai jos amsă vă las o imagine din portofel a animalului meu de companie. Nu-i așa că este un dulce?)

Cam atât mi-am adus aminte despre planeta mea. Sper să vă fi adus informații interesante, informații strict secrete pe care trebuie să le păstrați pentru voi.

Întrebare: ”Cum vi se pare planeta Pishky?”

Da. Știu. Și eu stau acum și mă uit de unde am putut scoate atâtea chestii. Habar n-am. Nebunia e mare, probabil.

Poza promisă a animaului meu de companie de pe planeta Pishky:

(sursă: Google Images)

Vieți pierdute

În momentul de față nici măcar nu știu ce scriu. Totuși, am în minte de ceva ore ideea de ansamblu a acestei postări. Degetele îmi alunecă ca într-un dans de pe o tastă pe alta. Ușor. Fără putere. Fără nicio forță sau vreun chef de a-și mai exprima orice opinie. Orice idee. Orice părere. La ce bun? Oricum, eu și mulți alții ne irosim cuvintele acestea degeaba. Nimeni nu ne bagă în seamă și nu dă doi bani pe opiniile noastre, pentru că mai presus de ele se află interesele politice și nepăsarea.

incon

Nici nu știu dacă acum scriu cu ură, cu regret sau cu tristețe. Ori poate scriu sub efectul tuturor acestor sentimente combinate. Nu știu ce urăsc mai întâi. Nu știu nici ce regret mai întâi și nici măcar nu știu încotro să-mi îndrept tristețea. Sunt precum o busolă stricată. Mă uit în gol. Privesc pereții și caut pe ei și în ei un răspuns. Nu-mi arată nimic în afară de albastrul lor și petele albe. Sunt la fel de pustii precum îmi este și propria minte. Însă sunt buni drept companie.

Urăsc sistemul. Urăsc tot ceea ce înseamnă oamenii de sus. Aceia ce stau în birouri calde pe banii noștri. Urăsc moartea și o dată cu ea îi urăsc pe toți cei care o provoacă. Dar cui îi pasă de ura mea? Cine mă va asculta pe mine? Nimeni.

Ieri au murit doi oameni. Aurelia Ion, o tânără studentă în cadrul Institutului Medico-Militar și Adrian Iovan, pilotul. Au murit din cauza indolenței și a nepăsării. Dar nu neapărat a celor din conducere, ci a noastră ca popor. Căci, până la urmă noi suntem cu sutele de mii în țara asta și nicidecum ei. Noi le permitem să se joace cu viețile noastre și cu banii noștri. Și daci tu, acum, cititoru-le, ai chef să mă contrazici, îți poți lua frumos tălpășița.

Statul nostru este ocupat cu virarea milioanelor de euro în conturile BOR (bisericii ortodoxe române) pentru construirea Catedralei Neamului. Se vede ce v-a mântuit bunul Dumnezeu pe voi chiar ieri. Țara asta a pierdut două suflete nevinovate. Două suflete de care nu i-a păsat nimănui. Nici mie. Nici ție și nici celorlalți, căci niciunul din noi nu a făcut ceva. Nu s-a unit nimeni cu nimeni pentru a face ceva. Acum stăm și le plângem moartea. Iar la înmormântarea lor vor curge multe lacrimi și vor apărea multe regrete false. Ele nu-și aveau rostul, dacă statul român își punea echipamentele de ultimă generație în funcțiune, căci chiar după moartea celor doi s-a lăudat că le are. Dar că nu a dat ordinul să fie folosite pe motiv că:

nu puteam folosi echipamentul de detectare pentru că acela se folosește doar în cazul hoților nu și în astfel de cazuri (epic stupidity FAIL)

nu puteam trimite elicopterul SMURD pentru că acela este folosit doar pentru a salva oameni nu și pentru altfel de activități, declara unu de pe la minister. (second epic stupidity FAIL)

Și oameni ca ăștia ne conduc și au grijă ca țării să-i fie bine? Mi-aș dori să vă văd pe toți arși pe rug. Sau tăiați, în plină vară. Așa.. puțin câte puțin și lăsați să vă mănânce ciorile. Voi nu meritați închisoarea. Acolo-i mult prea bine. Ați avea mâncare.. căldură. Nu. Voi meritați o moarte cruntă. Voi.. toți aceia care nu i-ați ajutat. Toți aceia care v-ați învârtit în cerc în jurul lor pentru că sunteți incompetenți.

Investim în vile și palate, în timp ce elevii mor de frig în școli, în timp ce aeronavele noastre sunt de pe vremea bunicii, în timp ce dotările noastre sunt la pământ majoritatea. Cred că ar trebui să ne fie rușine ca stat. Ca popor. Ca tot.

Oamenii aceia, care sunt niște eroi pentru toți cei cărora le-au salvat viața, erau, dobitocilor (cei care au făcut declarațiile de mai sus), într-o MISIUNE DE SALVARE. Google vă stă la dispoziție dacă nu știți ce-i aia. Prelevau organe de la o femeie pentru a salva alte vieți. Iar voi.. voi i-ați omorât pe toți. Și pe salvatori.. și pe cei care nu și-au mai primit organele. Demisionați frate. Luați-vă tălpășița. Duceți-vă de vă sinucideți. Că pe voi, pe voi nu o să vă plângă nimeni. Pentru voi o țară întreagă o să petreacă. Noi plângem adevărații eroi, nu criminalii și incompetenții.

Aș spune multe. Aș vrea să spun mai multe. Dar ura mea e mult prea mare. Mi-a răpit cuvintele, iar cuvintele s-au lăsat răpite de ea. M-au părăsit. Au plecat și m-au lăsat în pustietatea gândurilor mele de regret, de tristețe și de ură. Un amalgam de sentimente și de neputință. Neputința că nici eu, la fel cum o populație întreagă nu a putut face nimic.

Toată stima pentru țăranul ce i-a găsit. Un țăran. Un om ce le-a auzit țipetele. Datorită lui nu au mai murit și alții. Căci voi nu doar ați omorât, ci ați marcat pe vecie viețile celor care au rămas în viață, nenorociților :).

Pentru cuvintele jignitoare nu-mi voi cere scuze în fața nimănui. Le merită.

Ce-i dragostea?

Voi o știți pe Antonia? Tipa care a scris o carte. Se numește: „Te iubesc, Filip!”. Ea a organizat un concurs. Și ne întreba ce-i dragostea. Sau cum vedem noi dragostea. Sau ceva de genul.

I-am răspuns și eu întrebării. Așa… în viziunea mea de…extraterestru mic și drăgălaș. Concret.. nu cred că i-am spus mare lucru, pentru că, în definitiv, habar n-am ce-i dragostea. Dar să nu mă mai lungesc cu vorba. Vă las textul și-am plecat.

images

În viziunea mea de extraterestru, vă prezint un sentiment abstract:

Ce este dragostea? Cu toții ne întrebăm asta cel puțin o dată în viață. Ne întrebăm de fiecare dată, când, în mod inconștient, conștientizăm că dragostea adevărată ne este încă necunoscută
În general, tindem spre dragostea absolută. O dragoste fără cusur. Ceea ce omitem de fapt, sunt tocmai cusururile, căci ele fac ca dragostea să fie într-adevăr reală, frumoasă. Tindem spre dragostea absolută, perfectă, fără a ne da seama că cea adevărată stă în lucrurile mărunte și imperfecte ce ne înconjoară.
Ca oameni, ajungem de-a lungul vieții să cunoaștem mai multe tipuri de dragoste: cea de copil, cea maternă, cea paternă și cea împărtășită persoanei iubite. Tuturor acestor tipuri le găsim defecte care pălesc în fața perfecțiunii, când, de fapt, ar trebui să pălească perfecțiunea în fața tuturor defectelor.
Cred că dragostea nu este reprezentată doar de momentele în care ni se spune „te iubesc” sau de ceea ce noi credem a fi perfect în dragoste. Cred că dragostea este atunci când mama și tata te dojenesc pentru binele viitorului tău, atunci când pe lângă „te iubesc” apar argumentele și faptele, atunci când în brațele lui pășești într-o lume unică a iubirii voastre, atunci când printr-un simplu sărut sufletele vi se contopesc și devin unul, atunci când prin mici atingeri ale pielii se creează propriul vostru Univers, atunci când vocile voastre sunt atât de tăcute dar se înțeleg una pe cealaltă, atunci când ochii voștri se scaldă unii în alții… și nu în ultimul rând, atunci când fiecare discuție în contradictoriu și fiecare mică ceartă, duc la consolidarea iubirii voastre, la o iubire puternică pe zi ce trece, căci tocmai aceste discuții, aceste imperfecțiuni, împreună cu toate gesturile tandre dintre doi oameni care se iubesc, pun cărămidă cu cărămidă pe zidul iubirii voastre.
Cu siguranță, despre dragoste, se mai pot spune multe, căci dragostea este infinită, iar cuvintele ce o pot descrie sunt la fel. Eu însă mă voi opri aici.

Gata. Atât am avut de spus. Și probabil ar fi mai multe de spus, căci dragostea este infinită în forme și trăiri. Este infinită în simțiri. Este infinită chiar în propriul infinit.

Înşiruiri de cuvinte abstracte

index

N-am mai scris de două zile dacă nu mă înşel. Îmi era şi dor să scriu. Cu cât trec zilele şi nu ating literele, simt că o iau razna la propriu şi nicidecum la figurat. Ceva acolo în interiorul meu face urât. Se zvârcoleşte şi nu-mi dă pace deloc. Însă, după două zile de pauză mă aflu iarăşi în faţa unei tastaturi şi a unui monitor, într-un loc prin Bucureşi unde netul mai mult stă decât merge.

În zilele astea, în care m-am uitat la pereţi fără ca ei să se uite măcar la mine, am învăţat că prietenia este un mit împreună cu colegialitatea. Cele două există, într-un plan perfect, printr-un alt univers paralel ce a fost cândva pierdut printre miile de galaxii şi stele.

În zilele noastre, pentru o persoană, valorează mult mai mult propria ei piele decât pielea unui colectiv întreg din care, implicit, face parte. Valorează mult mai mult prefăcătoria şi a fi o persoană perversă în adevăratul sens al cuvântului.

Dacă ar fi să se realizeze un sondaj de opinie pe stradă, care vizează semnificaţia prietenie, 100 de oameni din 100 ar da răspunsuri ce definesc prietenia perfectă. Cu toţii am face asta, pentru că fiecare din noi ne dorim o prietenie care să se identifice cu propriile principii, cu propriile idei ale perfecţiunii în planul prieteniei.

În lumea mea colegialitatea implică prietenia, respectul şi bunul simţ, această combinaţie fiind dobândită în cei şapte ani de acasă, ori opt, ori şase, depinde cât a stat fiecare până a fost dus de mânuţă în clasa întâi. Dupăă ce nişte principii sănătoase au fost insuşite unui copilaş cât pentru înţelegerea lui de câţiva anişori, acestea sunt aprofundate ulterior în anii de şcoală. Ori se aruncă la primul coş de gunoi toate astea, în caz că au fost primite vreodată.

Mă întreb oare de ce uită lumea de valorile prieteniei. De prinicipii. De însemnătate. De iubire. De tot şi toate. Cu toţii ne dorim să primim dar mult prea puţini oferim. Şi asta nu pentru că nu am vrea, ci probabil pentru că nu ştim. N-am fost învăţaţi şi nici nu ne-am obosit să învăţăm. Prin construcţia noastră suntem o specie dominată de invidie, de răutate şi prea puţin de sentimentele acelea nobile ce sunt egale cu perfecţiunea.

Şi acum, pentru că simt că propriile mele cuvinte s-au aruncat de la etajul şapte şi s-au făcut praf, vă las. Mă duc să le adun cu măturica, asta dacă a mai rămas ceva de adunat din ele.

Cuvinte sfioase

O zi friguroasă. Un soare cu dinți. Se țineau de mâini și mințeau tot ce întâlneau în jur. O lună palidă. O noapte friguroasă. Se țin de mâini și-ngheață totul în jurul lor. Pietrifică natura, sentimentele, visurile. Le îneacă în propria lor suferință. Le pietrifică și le îneacă. Ori mai întâi le îneacă și apoi le pietrifică? Ar merge oricum. De murit, tot mor sub mantia de gheață.

Înșir litere aiurea și mă întreb… de unde mama lor vin? De unde apar? Sub legile cărui algoritm se așează? Cine a inventat propozițiile? Frazele? Sensul tuturor acestora la un loc? Mă întreb și întrebările plutesc neordonate printre moleculele de aer ce le respir. Le inspir și le expir. Le dau conotații apăsătoare. Și tot nu le înțeleg. Nu le găsesc răspunsuri. Le arunc la loc. Le-mping spre moarte. O moarte ce pare să nu le mai înghită, căci întrebările rămân suspendate. Ori, dacă mor, îs mai ceva ca pasărea Pheonix.

Am vrut să scriu pe-o temă de joacă… dar cuvintele mi s-au speriat și-au luat-o la goană. Le-a pălit inspirația de a se așterne aici. Ori au rămas fără chef? Sunt speriate. Și triste. Stau ascunse în mintea mea și nu prea vor să iasă nici pe hârtie și nici prin viu grai. Refuză. Se închid în propria lor carapace lipsită de nuanță și de sens.

Uneori, cuvintele rup ceva din tine. Prin reproșuri. Prin neînțelegeri și prin sensurile diferite ale aceleiași expresii folosite de doi oameni diferiți. Sau mai mulți. Sunt dulci ca mierea, dar și amare ca fierea. Cuvintele te pot ridica pe cele mai înalte culmi, dar te pot și îngropa la doi metri sub pământ. Iar asta numai după ce te sfâșie și rup bucățele mici, mici, mici din tine înzecindu-ți suferința. Cuvintele nu au fost făcute niciodată pentru a-ți curma suferința, ci pentru a o amplifica. Iar atunci când nu au ce amplifica, sunt dulci. Frumoase. Înălțătoare. Mângâie sufletul. Îl alintă. Iubesc.

Năvălesc pe mine. Au și ele momente când mă bat la cap și se năpustesc toate așa dintr-o dată asupra mea. Fără să mă întrebe dacă sunt pregătită să le primesc ori să le înțeleg pe toate. Devin un amalgam indescifrabil. Și atunci fug și eu de ele cum fug și ele de mine. Ne jucăm continuu. Eu cu ele și ele cu mine. Ne alergăm prin casă, pe stradă, prin minte, pe hârtie și pe blog. De prins nu ne prindem niciodată. Ori alunecăm printre degete, căci și cuvintele.. și eu… suntem subțiri ca două paie.

Gata. Am obosit. Și eu și ele. Ne oprim aici. Ne îmbrățișăm… că de alergat ne-om mai alerga și mâine.

Printre fulgi

Cluj. Mijlocul iernii. Pe bulevard. Mergea de-a lungul lui, spre nicăieri. Privea cerul cenușiu și vitrinele magazinelor. Câteodată își mai arunca ochii spre mașinile de pe stradă. Se întreba dacă ele știu încotro se îndreaptă. Ningea. Ningea peste visurile ei. Fulgii ăia mici de nea i le înghețau și le îngropau adânc sub mantia lor.

Ce mult iubea iarna.Îi plăcea adesea să se rupă de învățat ca să se plimbe prin zăpadă. Fugea din fața cărților din căminul mediciniștilor și cobora în centru.Se plimba pe străduțe înguste și pe bulevardele din apropiere. Se umplea de energie și fericire. Adora să-și îndrepte picioarele spre nicăieri. Așa descoperise orașul, zi de zi. Admira fiecare colț de strada în parte și le zâmbea oamenilor. Era o fire tare prietenoasă. Iubitoare de tot ce era viu. De oameni. Îi plăcea să privească oamenii drept în ochi. Îi fixa cu privirea-i luminoasă și le zâmbea. Voia să descopere sufletul lor de dincolo de fizic. La unii descoperea frumosul, la alții urâtul, ajungând, peste luni de zile, să se întrebe ce este de fapt frumosul și urâtul. O percepție. Atât. Ceea ce ei i se părea frumos, altuia i se putea părea urât. Conceptul e relativ. Iar percepția ei, nu definitiva, de fapt, frumosul și urâtul.

Intrase cu greu la facultatea de medicină din Cluj și nu avea pe nimeni care să o sprijine. Se avea doar pe ea. Și fulgii de nea… ce atâta îi iubea. Îi iubea pentru că se născuse iarna. Considera că se născuse sub semnul lor. Sub protecția lor. Sub iubirea lor. Ei îi erau și mamă și tată. Iar când ei erau plecați, abia aștepta, cu sufletul la gură, să se întoarcă din călătoria lor de peste mări și țări. Dansa. Dansa printre ei, iar noapte li se confesa lor. Ei erau tot ce avea, pe timp de iarnă.

În dimineața aceea se oprise, ca în fiecare dimineață, în fața magazinului cu jucării. Nu avusese niciodată una. Tânjea după ele. I se păreau atât de frumoase. Își dorea să termine facultatea, să ajungă la rezidențiat… și din primii bănuți să-și ia o jucărioară. Una mică.

Zăbovise ceva timp în fața magazinului. O pală de vânt o împinse în josul bulevardului. Își arunca pașii prin zăpada proaspăt ninsă pe trotuar. Gândurile îi erau departe. Se gândea cu ce greșise să nu-și cunoască niciodată părinții. Se trezise în casa unei mătuși îndepărtate, pe motiv că părinții ei muriseră când ea avea doar câteva luni. Lacrimi îi înghețau pe obraji. Oameni o priveau, iar ea le arunca înapoi zâmbete.

Se oprise în fața unei clădiri ce o impresionase mereu. Acolo își dorise de fapt să ajungă. A vrut mereu să intre, dar pașii au întors-o de fiecare dată pe drumul pe care venise. Citea din nou plăcuța inscripționată cu litere caligrafice: „tipografie cluj”. Își scosese din geanta maronie, ce îi atârna pe umăr, hârtiile cu povestea ei. Sute de hârtii pe care le întinase cu multe cuvinte. Pline de amintiri, trăiri și dorințe. Cartea vieții ei. O adevărată aventură, presărată cu fericiri și tristeți. Cântecul sufletului ei era încifrat printre cuvinte. Făcuse din nou stânga-mprejur. Pași repezi  o aruncară, cu lacrimi în ochi, drept în camera căminului. Încă o dată își aruncase în neant propriul vis.

Sursă poză: Google Images 🙂

Stare apatică

Peste tot se spune că blogul, a fost, cândva, un jurnal personal. Treptat, noi, bloggeri, l-am schimbat în orice altceva. Prea puțini l-au păstrat drept ceea ce a fost încă de la începuturi. Eu mi-am făcut blog cu scopul de a scrie ce-mi trece prin cap, fără a avea intenția de a scoate vreun ban din el. Dar, mai apoi, ca orice adolescento-adult ce se îndrăgostește mult prea mult de ideea de libertate și independență, am vrut să-mi câștig proprii mei bănuți, fie și din „niște cuvinte aruncate pe o pagină virtuală”. Din nefericire, pentru blog și ideea de blog, m-am axat mult prea mult pe astfel de articole, uitând să mai fac ceea e mie îmi place de fapt: să arunc cuvinte, oriunde, oricum. Cuvinte care să exprime ceva. Orice. Oricând. Astfel, postul de astăzi va fi o pagină de jurnal cu stări apatice. Atât și nimic mai mult. Voi scrie pentru că scriu.

stare-de-nestare_2b90daa34922b4

Duminică. O zi cu soare. Și câțiva nori, acolo, undeva, pe cer. Fără chef. Eu, fără chef. Fără să am vreo dorință de a face ceva. Un singur gând, mă urmărea. O pregătire. Chimie. Ah… atâta chimie, încât simți că-ți iese pe nas, pe ochi, pe gură și pe urechi. Și totuși tu nu știi nimic. Mă plimbam prin cameră și mă gândeam ce-am să-i răspund eu profesoarei la întrebarea firească: „Tu cum stai cu materia pentru admitere, acum într-a 12-a?”. Să-i fi spus oare „prost” sau ”PROST!!!”? Sau să fi sfârșit prin a-i spune așa: „Știu mai multe decât oricare copil care abia a început chimia organică… și mult prea puține față de unul ce a făcut doi ani de zile materia asta”? Da… așa i-aș fi spus. Dar, pe gură, nu mi-a ieșit decât: „ăăăăă.”. Totuși, te simți minunat când ieși pe o ușă puțin mai deștept decât ai intrat. Măcar atât.

Ploaie. Multe picături de ploaie se loveau cu brutalitate de tot ceea ce era în jur: geamuri, pereți, copaci, trotuare, mașini, străzi, stâlpi și oameni. Și când te gândești că fusese un soare atât de mare și de rotund într-o parte de cer. Unde s-o fi dus? Unde o fi dispărut? Era prea frumos. De ce să se fi ascuns? Plouă ca să nu plouă. Plouă ca să fie ceață. Să ne înghită gândirea, simțirile și orice altceva ar mai putea înghiți ea. Tot, pe scurt. Plouă ca să-ți creeze, probabil o stare apatică. Căci, serios vorbind, era prea frumos fără. Ori, pur și simplu plouă ca să plouă. Fără niciun motiv anume. Un fenomen dat iarăși pe „repeat”, în atmosferă. Nimic mai mult. O simplitate, complexă, a naturii. Oricum, îmi place ploaia. Nu înțeleg de ce mă plâng. Sau poate așa mă bucur eu?

Iar eu, sincer, nici măcar nu știu de ce scriu asta aici. Arunc, din nou, cuvinte pe hârtie albă, fără a avea vreun sens. Dar eu, le arunc. Și încă voi continua să o fac. Nu știu pe cine interesează că mie, un copil mic și prost, îmi era frică de o pregătire la chimie. Sau că într-un anumit colț de țară, azi, a plouat, ori că a fost ceață, ori că a fost soare. Eu am scris. Am spus ce aveam de spus. Mi-am lăsat amprenta, aici, acolo, undeva. Am însemna și aici, o zi care a trecut. O zi fără sens. O zi care… a trecut, parcă, degeaba. O zi în care inspirația, se pare, din cuvintele de mai sus, m-a lăsat baltă. M-a abandonat și m-a condamnat să mă fac de râs în fața tuturor celor care au citit acest articol sau îl vor citi cândva. Da.. cred că asta s-a întâmplat azi. M-a abandonat inspirația, care și așa era puțină.

Cuvinte pe neînțelesul tuturor

Vorbim aceeași limbă. Folosim aceleași cuvinte. Expresii. ne exprimăm la fel. Cu toate astea, nu ne înțelegem. Vedem diferit. Gândim diferit. Acționăm diferit, în funcție de aceleași cuvinte. Cuvintele noastre sunt amestecate unele într-altele. Una spunem, alta înțelegem. Una vrem, alta spunem. Încep să cred că toate aceste cuvinte formate din litere înșiruite, sunt, de fapt, un amalgam de hieroglife. Le vezi, le studiezi, dar nu le înțelegi. Și probabil nici nu le vei înțelege vreodată.  Dar noi le folosim totuși să ne facem înțeleși. Să exprimăm ceva. Orice. La fel cum eu le folosesc acum să exprim nimicul. Căci, de fapt, eu nu exprim nimic. Înșirui litere, cuvinte, propoziții, fraze și un text fără a exprima ceva. Scriu probabil ca să nu fac altceva, sau ca să-mi vărs furia pe taste, ori prin taste. Să o trimit altundeva. Departe de mine.

Astăzi folosim cuvintele drept scuze. Ele sunt scuza neînțelegerilor noastre. Astăzi cuvintele au rol în exprimarea inexprimabilului și a neînțelesului. Astăzi aruncăm cuvintele undeva pe coli albe ori pagini virtuale, ca mai apoi, în caz de neînțelegere să ne scuzăm prin prisma lor. Să le dăm toate sensurile conotative posibile și nepotrivite contextului.

Ah! Cuvintele. Atât de simple și sofisticate în același timp. Atât de banale și totodată atât de complexe. Un singur cuvânt poate exprima o infinitate.. și în același timp poate descrie o mulțime vidă de semnificații.

Scriu. Și eu înșirui hieroglife fără pic de valoare, de semnificație și sens. Fără pic de esență fundamentală. Mă întreb serios: „Oare de ce fac asta?”. Nici nu știu cum am ajuns aici. Când și de ce? Dar am ajuns, trezindu-mă cu atâtea litere în fața mea. Atâtea cuvinte, pe care, dacă le recitesc, nu le înțeleg.

A_picture_is_worth_a_thousand_words

Girafa creativă

Conceptul de „Girafă creativă”, s-a născut duminică.

Eu, duminică, mă plictiseam. De moarte. Aveam atâtea de făcut și n-aș fi făcut nimic. Și n-am făcut. M-am proțăpit pur și simplu în fața laptopului și am postat o ghicitoare pe grupul de Facebook al super-bloggerilor.

Ghicitoarea suna cam așa:

„Regula este următoarea: Ghicești răspunsul la întrebare și păstrezi poza de profil. Îl greșești, schimbi poza cu o girafă . Răspunsul se trimite printr-un mesaj privat .

Ghicitoarea: 3 dimineața, sună soneria și te trezești. La ușă sunt părinții tăi pentru micul dejun. Tu ai: dulceață de căpșuni, miere, vin, pâine și brânză. Ce deschizi prima dată?”

Mă așteptam să rămână acolo o simplă postare și nimeni să nu o bage în seamă. Să rămână singură singurică. Doar că, contrar așteptărilor mele, bloggerii au răspuns pozitiv. Au apărut primele comentarii și de aici numărul lor a ajuns la zeci și mai apoi sute. Am interacționat și ne-am distrat. Ghicitoarea asta și girafele au adus multe zâmbete pe fețele bloggerilor. Și nu numai.

Pozele de profil începeau încet-încet să se schimbe cu girafe. Multe girafe. peste tot girafe. Și acum mă simt încă ca-n savană :). Super-bloggerii au îndrăgit girafele, fie că au răspuns corect la ghicitoare fie că nu. Toți au sfârșit prin a-și pune o girafă la profil, creând astfel o comunitate a girafelor prin „girafizarea” noastră.

Cel mai frumos moment, cred, a fost însă altul, dincolo de zâmbete și comentarii interminabile. Primirea unui mesaj. Un mesaj emoționant. Îmbucurător.

i-am dat surorii mele, care e in spital, joculetul asta cu girafele. a facut o mica ferma, o comunitate, de fapt, de girafe in jurul ei. Ai pus un zambet maaare pe fete triste, multumeesc. noapte buna, saptamana la fel >:D<” – diagnostic: leucemie.

Cred că zâmbetul unei astfel de persoane, în astfel de momente, este cea mai de preț comoară. Cel mai minunat lucru pe care-l poți primi în urma unui simplu joc. Un joc ale cărui așteptări erau nule. NULE!

Acum, girafa noastră creativă, a devenit un simbol. Simbolul zâmbetelor și al fericirii împărtășite celor din jur. Așa că, dacă vă e drag de girafele noastre, dați-le un like pe pagina de Facebook și fiți alături de ele în distribuirea zâmbetelor și a fericirii. Mulțumim.

Mă bucur că am reușit să creez ceea ce s-a creat. Că am dat startul.

Pagina de facebook o găsiți la link-ul următor: https://www.facebook.com/Girafa.Creativa

Dimineți stradale

Uneori, simți că obosești. Că nu mai poți.  Vrei să dispari. Să dispari. Dispari. Nu contează unde. Oriunde. Numai să fie un loc paralel cu tine. Cu lumea. Cu tot. O altă dimensiune. Un alt Univers. O altă galaxie. O gaură neagră. Departe să fie. Foarte departe. Un loc în care să te contopești cu eternitatea. Cu visurile. Cu moartea. Cu viața.

Ador ceața. Ador ceața stradală. Ador diminețile în care nu văd case. Nu văd oameni. Nu văd stâlpi. Nu văd străzi. Nu văd poduri. Nu văd șanțuri. Nu văd nimic. Doar ceața. Acea pânză interminabilă de alb-cenușiu. O atmosferă umedă. O iubesc. Îmi place. Mă înfășoară în mrejele ei. Mă domină. Mă înveselește și mă întristează. Mă ia și mă aruncă.

Îmi plac diminețile în care mă trezesc cu zâmbetul pe buze. Mă ridic în cele două picioare și mă îndrept spre geam. Dau draperia într-o parte și privesc în gol. Un gol interminabil de alb-cenușiu. Doar niște crengi se zăresc undeva acolo. Și asta doar pentru că eu le știu bine locul. La fel cum știu că există și strada. Și stâlpii. Și becurile. Ceva fâlfâie pe lângă geam. Aripi. Ciori. Negre. Buimace. Mahmure. Poate au greșit direcția și s-au lovit de geam. Sau poate își căutau doar un loc departe de albul-cenușiu. Un loc sigur. Un loc clar, nu unul semi-obscur.

Ceva se mișca. Și nu, nu mai erau ciorile. Era vântul. Și el voia să scape de ceață. Să se ascundă. Să o uite. Dar nu era agitat. Căuta un loc în liniște, fără să facă prea multă vâlvă. Adia ușor, cum numai el știe să o facă. Îmi bătea și el în geam. Îi deschid. Bucuros, intră val-vârtej în cameră. Se liniștește. Se simțea în siguranță. Iar eu mă simțeam în siguranță în compania lui. Și a ceții. Dar vântul nu a știut niciodată asta. Și nici nu va știi vreodată că eu iubesc ceața. Îmi plăcea să fiu între ei. Mă simt în siguranță. Ceața și vântul. Îmi creează dimensiunea de care am nevoie să mă regăsesc. Să uit. Să sper.

Post inspirat de ceață. Ciori. Vânt. Sârme. Stradă. Stâlpi. Și crengile unui smochin. N-am apucat să fac poză, până m-am trezit eu, peisajul se spulberase. Dar vă las poza de mai jos. Seamănă.

Nuntă. Jubileu

50 de ani. O viață de om. O viață.

Uneori în 50 de ani se pot întâmpla atâtea, iar alteori nimic. În 50 de ani te poți înconjura de atâtea lucruri frumoase că nici nu le-ai putea număra sau înșira undeva. Tot atât de bine te poți înconjura în 50 de ani de vid. Un vid aparte al singurătății.

50 de ani reprezintă atâtea împliniri și neîmpliniri. 50 de ani cuprind în ei alte vieți. Vieți ce au luat ființă chiar din ei, cei 50. Un număr atât de mic și totuși uriaș pentru o viață de om. Da, uriaș. Uriaș din cauza faptului că alții poate nu prind nici 18.

50 de ani mie îmi par atât de mult… mai ales când este vorba de o căsătorie. Mă întreb cât de mare să fie iubirea încât să reziste 50 de ani. Cât de îndrăgostiți să fie doi oameni încât să reziste 50 de ani împreună? Și nu, cu siguranță nu este vorba doar de obișnuință. Degeaba există obișnuință dacă nu există iubire. Știu asta. Mi-au spus-o bunicii mei, căci da, despre ei este vorba.

Eu abia am făcut 19. Îmi pare că sunt atât de mică, iar altora atât de mare. Până și 19 ani ai putea spune că e o viață de om. Dar 70+, 80+ și 50 de căsătorie? Atât de mult. Și atât de frumos.

Nu mai e mult. Peste câteva luni își vor serba jubileul căsătoriei lor. Ce frumos. Ce minunat. Vor serba o viață alături. Mai mult de o viață alături. Vor serba ziua în care s-au cunoscut. Ziua în care s-au căsătorit, zilele în care li s-au născut cei doi băieți. Zilele în care aceștia s-au căsătorit. Zilele în care li s-au născut cei 2 nepoți. Și toate acele zile petrecute împreună. Unul lângă altul. Toate zilele petrecute alături de copiii lor, nurori și de nepoți. O viață plină cu bune și cu rele, căci altfel nu se poate. Tocmai combinația asta este cea care redă, probabil, perfecțiunea fericirii unui cuplu. Împlinirea lui.

M-am gândit adesea, ce idei de cadouri s-ar potrivi bunicilor mei? Ce-ar fi cu adevărat minunat să primească? Știu că ei nu și-ar dori nimic material. Tot ce și-ar dori e fericire. Fericirea că sunt încă împreună la o vârstă atât de înaintată. Și-ar dori cu siguranță, ca fiecare cadou pentru femei sau bărbați în parte, să fie reprezentat de prezența celor dragi: de copii, nepoți și prietenii apropiați. Dar asta fără a fi ceva oficial, ci ba din contră, ceva neoficial.

Dar eu. Eu sunt încăpățânată de fel. Vreau ceva surprinzător. Ceva cu adevărat fantastic. Ceva care să le aducă într-adevăr lacrimi în ochi, dar de fericire. Mi-am făcut atâtea și atâtea scenarii în minte. Mi-am desenat atâtea variante, imaginar. Doar una pare să prindă din ce în ce mai mult contur. Una ce știu că i-ar impresiona cu siguranță.. I-ar duce pe culmile fericirii absolute. Și chiar asta este ceea ce-mi doresc.

La țară. În livadă. Scaune acoperite cu dantelă. Mese rotunde cu același material. Dantelă. Multă dantelă. Pomii înfloriți. Mese de o parte și de alta a livezii, sub pomi. Între, un culoar plin de iarbă proaspătă (căci evenimentul este în primăvară) cu multe petale de trandafir presărate. Invitați. Nu foarte mulți. Doar cei apropiați. Cei mai apropiați: colegii bunicului de facultate (căci ei sunt ca o familie), colegele bunicii și câteva rude, printre care și noi, nepoți și copii. În capăt o masă. O masă dreptunghiulară, acoperită cu dantelă, pe ale cărei colțuri sunt sprijinite două lumânări. De o parte și de alta a mesei stau cei doi copii, cele două nurori, cei doi nepoți și nașii. Dincolo de masă, un popă. Toți așteaptă în liniște. Așteaptă în liniște pentru că știu că cei doi bunici au primit instrucțiuni clare de la nepoată că azi vrea să marcheze o zi specială, așa că să se îmbrace frumos și să asculte întocmai. Cineva a fost rugat să-i lege la ochi cu grijă (nici prea strâns nici prea lejer) și să-i ducă pe amândoi de cot, încet, către necunoscut. Știu că se întreabă ce le-a mai plănuit nebuna de nepoată, căci ea nu are decât idei năstrușnice. Dar știu amândoi că dacă ea le-a dat cuvântul, nimic rău nu se va întâmpla.. așa că se lasă conduși. Eu știu că ei își vor da seama că sunt îndreptați spre grădină. Își știu prea bine curtea, gospodăria. Dar nu, nu știu ce-or să-i aștepte. Au ajuns deja în livadă. Se îndreaptă legați la ochi printre invitați, fără să bănuiască prezența lor acolo, spre capătul livezii. Se vor opri puțin. Bunica e prea atentă la tot ce se întâmplă. Cu siguranță simte respirațiile invitaților, sper doar ca păsărelele să facă mai multă gălăgie. În sfârșit ajung în fața noastră, a familiei și a preotului. Sunt dezlegați la ochi. Nepoții, în fața lor, țin în mâini o cutie de bijuterii. O deschid ușor și lasă la iveală cele două verighete, spunându-le: „La mulți ani fericiți în continuare, dragii noștri!”. Aplauze. Cu siguranță se vor auzi aplauze. De aici încolo se va oficia cununia religioasă. Se va întări legământul sufletelor lor. Sfârșit.

Întrebare: Tu ce ai face pentru cei 50 de ani de căsătorie ai bunicilor tăi?

Aștept cu nerăbdare răspunsurile voastre!

Have fun,

Pishky

Să prețuim mai mult

Eu pot afirma pentru a mia oară că m-am născut un copil fericit. N-am avut întotdeauna chiar tot ce mi-am dorit. Am avut în schimb ce mi-a fost necesar. Am avut, în mod limitat, tot ce mi-am dorit.

Aș putea spune că am fost un copil de bani gata, atâta timp cât nu am muncit eu pentru ei. Eu doar am căscat gura și mi s-a oferit. N-am fost un copil ai cărui părinți să fi cules banii de pe garduri. Am fost un copil ai cărui părinți au obținut întotdeauna banii prin munca. În consecință, ce-mi doream musai trebuia să fie pe merit. Am căscat de multe ori gura și nu mi s-a pus nimic în cioc pentru că nu am meritat, nu am demonstrat că merit, nu m-am străduit destul pentru acel lucru. De asemenea, am căscat de multe ori gura și mi s-a oferit. Dar asta nu pentru că banii erau prea mulți, ci pentru că eu am demonstrat că merit ce-mi doresc.

Mi-am dorit de atâtea ori luna de pe cer. Mi-am dorit de atâtea ori ca stelele să cadă-n curtea mea. Mi-am dorit de atâtea ori să merg la plajă în Haway sau la cumpărături la Milano. Mi-am dorit de atâtea ori toate chestiile exagerat de scumpe și nu înțelegeam de ce nu mi se ofereau. Poate trebuia să cresc. Să învăț să prețuiesc cu adevărat lucrurile și obținerea lor.

Atunci când ești mic, doar vrei. Pentru tine totul se obține ușor. Pentru tine nimic nu e greu și crezi că meriți să primești orice oricând. Poate de aceea majoritatea celor din generația mea și chiar mai mici ori mai mari, nu știu să aprecieze ceea ce au. Pentru o masă majoritară lucrurile vin și se duc cu ușurință până când nu mai vin deloc. Eu le mulțumesc părinților mei că m-a obișnuit să nu am totul pe tavă. Astfel am învățat să prețuiesc ceea ce primesc și ceea ce obțin prin forțele proprii.

Observ în jurul meu copii ce azi primesc și mâine aruncă. Observ în jurul meu copii ce cred că li se cuvine totul. Observ în jurul meu copii ce nu pun preț pe lucruri. Observ copii ce au totul când de fapt nu au nimic. Ai totul atunci când câștigi tu, până atunci ceea ce ai tu este al părinților tăi, căci ei muncesc pentru lucruri. Zic și eu.

Observ, de asemenea, în jurul meu copii ce muncesc să-și câștige pâinea lor și a părinților lor. Observ în jurul meu copii ce n-au nimic și totuși cred că în lumea lor au totul. Au fericirea existenței de azi pe mâine. Au fericirea unui zâmbet primit și al unuia oferit. Au o fericire de moment sub o tristețe continuă. Ei nici nu știu ce sunt alea haine de firmă, ori adidasi originali. Ei poate nici nu vor știi vreodată. Pentru ei nu ar conta firma, ci să aibă ceva care să le țină de cald. Poate nu vor știi niciodată cum e, dar cu siguranță își doresc.

Într-adevăr, hainele de firmă ori încălțămintea de firmă, pe lângă faptul că sunt scumpe, țin ceva mai mult, desigur dacă sunt îngrijite cum trebuie. Eu de haine nu m-am plâns niciodată că n-am avut ceva. Am avut însă mai multe „nebrănduite” decât „brănduite”. La mine, mai ales pe vremurile copilăriei, hainele nu țineau prea mult. Erau adesea prinse prin garduri ori rupte în genunchi și coate de la căzături. Încălțăminte originală, pot spune că n-am avut până târziu. Mereu distrugeam talpa punând frână la bicicletă pe roată. De ce să uzez frânele când puteam uza încălțăminea (știu, n-are nicio logică)? Primii mei adidași originali i-am achiziționat acum vreo 4-5 ani și au fost purtați până în ziua de azi. Și da, sunt aproape intacți și încă merg folosiți. N-aș vedea de ce aș da milioane pe încălțăminte ca să o arunc pese câteva luni. Consider că banii trebuie investiți cu folos, așadar trebuie avut grijă de lucrurile în care investim banii.

Eu zic ce noi toți, ca și oameni, ar trebui să prețuim mai mult un zâmbet, un gest, un cuvânt, un sentiment, un lucru. Orice. Orice se obține greu. Orice contează. Orice merită, atâta timp cât „orice” definește binele. Ar trebui să ne prețuim mai mult părinții, căci ceea ce ne oferă nu o fac bătând din palme sau punându-și dorințe la sfinți. O fac muncind. Ar trebui să apreciem mai mult ceea ce primim, căci lucrurile se obțin prin sacrificiu de fiecare dată. Ar trebui să prețuim mai mult persoanele din jurul nostru; părinți, bunici, prieteni și oameni ce au reușit. Ar trebui să prețuim mai mult cultura. Ar trebui să prețuim mai mult viața. Ar trebuie să prețuim mai mult corectitudinea. Ar trebui să prețuim ma mult tot ce avem și putem obține, căci s-ar putea ca ceea ce ne dorim că au alții să nu fie deloc minunăția pe pământ. S-ar putea ca noi în sărăcia noastră să fim mai fericiți decât ei în bogăția lor. Sau invers.

Iar acum, o dată cu încheierea vine și nelipsita întrebare: Tu ce prețuiești?

Am să vă las mai jos un filmuleț despre prețuire. Merită văzut.

Dacă ai ceva de spus, de împărtășit cu mine sau cu ceilalți, folosește cu încredere secțiunea de comentarii într-un mod cât mai manierat.

sursă youtube (user MediaArtProduction )

Orgoliu – eseu

Mai știți articolul de săptămâna trecută? Acela în care am publicat un eseu despre prietenie? Ei bine, așa cum am spus săptămâna trecută, am să mă țin de cuvânt și am să public fiecare eseu în parte ce-l primesc la ora de română.

Dacă data trecută am primit un text argumentativ despre prietenie, pentru astăzi am avut orgoliul… o temă personalizată. Spun personalizată pentru că fiecare am avut altă temă, alt subiect (am tras bilețele ce aveau un cuvânt pe ele). Tema completă era următoarea: să facem un eseu pe baza cuvântului nimerit; tot pe baza acelui cuvânt să găsim un citat de la care să pornim și care să conțină acel cuvânt. Nimic mai complicat, dat fiind faptul că am stat vreo oră și ceva să găsesc un citat despre orgoliu care să mă fi inspirat. Iar apoi, când inspirația în sfârșit și-a făcut apariția eram limitată de alea 30 de rânduri… mama lor de rânduri!

Lăsând la o parte cele anterioare, să trecem la citat și text.

CITAT: „Lumea asta, teatru de orgoliu și de rătăcire, este plină de nefericiți care vorbesc despre fericire” – Voltaire

TEXT: 

„Voltaire spunea și considera că: <<Lumea asta, teatru de orgoliu și de rătăcire, este plină de nefericiți care vorbesc despre fericire>>. Dar oare, să fie lumea doar un amestec de orgoliu, rătăcire și nefericire? Eu aș îndrăzni să cred că, dacă ne încăpățânăm să descoperim adevărata esență a amestecului, ne vom da seama că ea conține și urme de fericire.

Aș începe, mai întâi de toate, prin separarea orgoliului de toate celelalte elemente și analizarea lui amănunțită. Cu siguranță, în cantități mult prea mari influențează, direct sau indirect, apariția inevitabilă a rătăcirii. Rătăcire ce ne trimite mai adânc în căutarea fericirii într-o lume aparent nefericită.

Pe de altă parte, m-aș întreba dacă existența orgoliului în compoziția umanității este cu adevărat necesară. Chiar dacă am tinde să credem că răspunsul este unul negativ, totuși, orgoliul ne definește pe fiecare în parte, într-o mică sau mare măsură. Acesta face parte din noi și din punct de vedere cantitativ influențează formarea propriei personalități.

În realitate, lumea se zbate între orgoliu și modeste, căutând a fi fericită prin prisma celor două, oscilând de la una la alta. Acestea ar putea fi ușor comparate cu Polul Nord și Polul Sud, astfel crezând că ele sunt diferite, neavând nimic în comun. Cu toate acestea, știm din fizică faptul că, polii opuși se atrag. În consecință, <<Orgoliul nu reușește niciodată mai bine ca atunci când se acoperă cu modestie>> – Chevalier de Mere.

Ca o concluzie a celor precizate mai sus, orgoliul este unul din elementele ce ne influențează existența fericirii sau inexistența ei. Totul depinde de a vrea să fim simple marionete ale unui rol, sau de a vrea să ne creăm și să ne influențăm rolul pe scena teatrului propriei vieți”

Cum mi-ar spune o amică, iar am filosofat. Și sper să o fi făcut bine. Iar dacă eu am filosofat, ia să vă provoc eu și pe voi să o faceți!!!! Așadar, dragii mei, filosofați și VOI pe baza citatului lui Voltaire: „Lumea asta, teatru de orgoliu și de rătăcire, este plină de nefericiți care vorbesc despre fericire”.

Dacă ai ceva de spus, de împărtășit cu mine sau cu ceilalți, folosește cu încredere secțiunea de comentarii într-un mod cât mai manierat.

Îți mulțumesc că mă citești, iar dacă îți place ceea ce scriu te învit să dai un like pe Facebook AICI sau un Subscribe (coloana din dreapta sus) și astfel vei fi mereu la curent cu ce postez.

Have fun,

Pishky

Prietenie – eseu

Demult, tare demult, am început acest blog în engleză. M-am lăsat din motive necunoscute și am început să public compuneri și alte lucrări ce-mi erau date ca temă de profele de română. Da, profele, pentru că în 3 ani de liceu am avut 3, iar acum, în al 4-lea, o să am două :). Minunat, nu?

Dacă așa mi-au fost începuturile pe aici, zic să continui. Astfel următoarele rânduri vor fi despre prietenie, un text argumentativ dat ca temă. Sincer, mi-a fost destul de greu să-l scriu. Nu pentru că nu aș fi avut idei, ci ba din contră…. pentru că erau prea multe ce simțeam că nu le pot concentra în 30 de rânduri. M-am obișnuit să scriu texte în mii de cuvinte, iar acum tare îmi e greu să mă exprim în câteva rânduri. Simt că în doar câteva rânduri nu am spus nimic concret. Nimic demn. Nimic ce ar putea fi înțeles și de pe urmă căruia s-ar putea trage concluzii.

Fără a pălăvrăgii mai mult decât am făcut-o deja, am să vă las citatul asupra căruia trebuia oarecum să-mi concentrez ideile și viziunile, iar apoi trec direct la text.

Citat de Mircea Eliade: ”O prietenie adevărată nu ține seama decât de propriile ei legi. Iubești pe cineva, pentru că îl iubești, nu pentru că e inteligent, bun moral bogat sau sărac.”

TEXT:

Mereu mi-am pus întrebări, relevante sau irelevante. Mereu mi-am pus întrebări asupra prieteniei. Ce înseamnă? Cum apare? De ce apare? Și mai ales, cum se manifestă? Ori, mai bine spus, cum ar trebui să fie, idealistic vorbind? Astfel, după multe căutări, tind să găsesc răspunsul în ceea ce Mircea Eliade a spus <O prietenie adevărată nu ține seama decât de propriile ei legi. Iubești pe cineva, pentru că îl iubești, nu pentru că e inteligent, bun moral bogat sau sărac.>.

Mai întâi, trebuie amintit faptul că prietenia nu este decât un concept idealistic. Printre oameni, în majoritatea cazurilor, prietenia ori este din interes… ori nu există. Iar asta este doar consecința faptului că noi nu îi respectăm propriile ei legi, nu respectăm conceptul de prietenie, ori pur și simplu nu știm cum să facem asta.

Pe de altă parte, îndrăznesc să afirm faptul că prietenia, în modul idealistic, există. Există prin dorința fiecăruia de a experimenta, trăi, cunoaște, sentimentul de prietenie cu adevărat. Altfel spus, în fiecare din noi, conceptul de prietenie stă bine ascuns, așteptând să se dezvolte în prezența persoanelor ce rezonează cu noi.

În altă ordine de idei, conceptul de prietenie este, sau ar trebui să fie, independent de normele sociale și dependent exclusiv de cele morale. Vreau să spun că prietenia apare pentru că apare, indiferent de condițiile impuse de societate. Ea se naște între doi oameni ce rezonează unul cu altul, manifestându-se prin reciprocitate instinctuală de orice natură. Altfel spus, fără a cere ceva în schimb, fără a avea așteptări în urma faptelor tale de prietenie.

Prin urmare, aș putea afirma faptul că prietenia este complicat de simplă în urma apariției și manifestării ei. Prietenia, în mod sigur, este ceva sacru. Este o verigă a vieții ce face ca aceasta să pulseze dorința de existență și continuitate.”

Din câte se pare, iar am filosofat. Dacă am filosofat aiurea sau nu, n-aș știi să vă spun. Sper totuși să nu fi făcut asta, să nu fi filosofat aiurea ci cu folos. Iar acum, aș vrea să vă adresez vouă, cititorilor mei dragi, o întrebare: Voi ce credeți despre prietenie?

Acum, pentru că simt că nu mai am nimic inteligent sau interesant de spus (nu că aș fi făcut asta până acum), am să vă las în compania unui clip tare drag mie.

Dacă ai ceva de spus, de împărtășit cu mine sau cu ceilalți, folosește cu încredere secțiunea de comentarii într-un mod cât mai manierat.

Îți mulțumesc că mă citești, iar dacă îți place ceea ce scriu te învit să dai un like pe Facebook AICI sau un Subscribe (coloana din dreapta sus) și astfel vei fi mereu la curent cu ce postez.

Have fun,

Pishky

sursă youtube (user HatTricksInc )

Everyone has a story to tell

I have one too!

Nu știu câți ați mai auzit de acest proiect până acum, dar eu am să vă vorbesc puțin despre el și anume despre proiectul ”Everyone has a story to tell”. În acest proiect s-au aduna 15 oameni dintre care s-au retras 2 din lipsă de timp, așadar am mai rămas 13 după matematica mea. 13, un număr norocos aș putea spune eu… cel puțin pentru mine că doar e ziua mea de naștere (off topic). 13 oameni au început fiecare să scrie aceeași poveste dând de la unul la altul. N-ați înțeles ce-am zis, nu? Nici eu 😀 așa că o iau de la capăt.

Prima a fost Ramona, cea care a avut și inițiativa acestui proiect. Ramona ne-a introdus în lumea Annei, o tânără fată ce-și ia zborul pe străzile Parisului tocmai din America. De aici, a urmat Laurențiu, cel ce a trimis-o practic pe săraca Anna în Paris unde avea să treacă printr-o mulțime de peripeții. Și uite așa povestea Annei a trecut prin mâinile multora până a ajuns săraca la mine. Cu siguranță s-a speriat când a picat în mâinile mele și a știut că eu aveam să-i continui povestea. Am încercat totuși să îi aduc în viață o pată de culoare și sper că am reușit spre sfârșit.

Fiecare are dreptul (dintre cei ce suntem în acest proiect) să continue coerent povestea de unde a rămas în minim 2000 de caractere maxim 2500. Desigur că unii am încălcat regula (printre care și eu) și am scris în jur de 2800 (apăi, ce să fac dacă m-a pălit inspirația? CE?). Mai departe, ce se va alege de povestea noastră când va ajunge la sfârșit nu știu. Nu avem în plan ceva sigur cu ea. Eu sper totuși să o facem cunoscută și cine știe poate ajungem să o și publicăm undeva, cumva.

Fără prea multe alte cuvinte, vă invit să citiți povestea ce a fost scrisă până să ajungă la mine AICI, ca să înțelegeți ceea ce am scris eu și de ce am scris așa și cum s-a ajuns ca eu să scriu cea ce am scris. Dacă veți găsi greșeli pe acolo, vă rog să-i scuzați pe cei în cauză și vă promit că la sfârșit se va corecta totul și nu va exista pic de greșeală.

everyone_has_a_story_to_tell_quote

Să începem zic, dar înainte de toate vă mai îndemn încă o dată să citiți povestea de la început AICI, ca să puteți înțelege (desigur, dacă vreți). Sper să vă placă ceea ce veți găsi mai jos.

8.Daniela Bojincă – Pishky

Fugea. Să fugă era singurul lucru ce mai putea parcă să-l facă la îndemnul lui Marco. Apucase să-și ia telefonul ce-l ștersese de unul din cearșafurile de pe paturi. În fuga ei, atât sufletească cât și reală pentru că fugea de toate ființele vii, reușise să iasă aranjată cât de cât din camera de hotel.

Alerga către nicăieri și pentru prima dată se simțea mai pustiită ca niciodată. Deși încerca să creadă că își luase tot ce-i era necesar în momentul acela, printre care telefonul să-i mai audă vocea grijulie a fratelui ei, știa că-și uitase sufletul. De fapt, nu și-l uitase. Și-l lăsase pur și simplu în camera de hotel. Îi lăsase cea mai de preț comoară a sa… lui, lui Junior. Îi lăsase în grijă sufletul ei, chiar dacă el nu mai avea să știe asta niciodată.

Se întreba dacă el apucase măcar atunci să afle că-l iubea așa cum o făcuse mereu. Se întreba dacă apucase să-i audă glasul ce-i șoptea în ultima clipă un ”Te iubesc”. Gândul că nu reușise să-i mărturisească o învinovățea. O învinovățea lipsa ei de curaj și neîncrederea în propria persoană. Nu înțelegea de ce oamenii nu au curajul să vorbească direct, să spună mereu ceea ce gândesc, să spună lucrurile la timpul lor nu doar atunci când deja este prea târziu.

Găsise în sfârșit un loc unde se simțea în siguranță după ce alergase ore în șir pe străzile Parisului, străzi ce nu erau niciodată pustii. Găsise liniștea într-un parc uitat parcă de lume. Un parc liniștit în care putea asculta cântul mult iubit al naturii, căci da… Anna iubea natura. Stătea la umbra unui falnic stejar și-și lăsa gândurile să-i scaldă întregul corp și întreaga minte. Se întreba de ce viața se încăpățănează să-ți fie mereu împotrivă. De ce se luptă să te lase pustiit, fără picătură de suflet care să mai zacă în tine. De ce face până și imposibilul să-ți răpească ființele dragi și tot ceea ce iubești mai mult pe acest Pământ blestemat.

-De ce? De ce trebuie să fii atât de crudă?

Nimeni nu-i răspundea însă. Nici măcar Anushka de care simțea că are atâta nevoie. Ah și cât de mult credea că o ura pe Anushka înainte. Îți dai seama însă cât iubești cu adevărat ceva doar atunci când îl pierzi, la fel cum Anna își dădea seama de iubirea pentru draga ei Anushka.

-Offff, cât mi-aș dori să fii aici cu mine! Să mă necăjești, să-mi spui orice de acolo de oriunde ai fi tu!

Liniștea naturii continua să stăpânească tot ce o înconjura. O adiere de vânt însă îi mângăie fața și răcori întreg trupul, iar ciorile zburară în urma țipătului ei puternic. Toate astea îi aduseră aminte de temperamentul fratelui ei, Marco. Atât de vulcanic, dar pașnic în același timp. Cât de dor îi era și de el, de îmbrățisările lui. Cât ar fi vrut să-i fie alături. Un alt gând o trezi parcă din starea ce și-o crease:

”Hei iubito, mi-ai dus dorul?”

-Anushka!Anushka! iar fluturi zburau acum în jurul ei.

Daniela Bojincă – Pishky

 Sper că v-a plăcut și că imaginația mea a fost pe măsură pentru a completa încă un capitol din viața tumultoasă a Annei. Sper ca totul să iasă bine până la sfârșit, să fie ceva frumos și demn de publicat :D.

Aștept acum părerile voastre despre toată povestea de mai sus și desigur despre ceea ce am scris chiar eu :).

desen

Copilărie – partea N

Ce poate fi mai drăguț și mai frumos decât să te trezești dimineața printre imagini de jucării proiectate pe tavan? Da, deși eram trează visul meu se proiecta pe tavan în fața ochilor mei încețoșați. Încercam să disting lucrurile unele de altele, dar totul era un amalgam.. o pastă de culori vii pe care eu le identificam a fi jucării.  Știu că sunt o fire visătoare marea majoritate a timpului, însă ele sunt cele care te țin în viață și te motivează să mergi mai departe arătându-ți că viața poate fi și frumoasă.

Am mai vorbit și în alte dăți despre copilăria mea, când m-au pălit amintirile. Am scris vrute și nevrute pe aici, cu sau fără sens, comice sau nu. Azi, că tot am făcut o incursiune în timp prin tavanul meu, am să pălăvrăgesc iar mai mult sau mai puțin despre momente din copilăria mea. Acu, dacă vă face sau nu plăcere, n-am de unde să știu. Eu voi continua însă a-mi așterne aici cuvintele.

Încă îmi plac jucăriile. Încă trăiesc cu disperarea de a cumpăra orice maimuțoi văzut în vreo vitrină, deși am saci întregi pe dulapuri sau pe la țară. Da, le țin în saci căci nu mai încap prin camere. Dacă din jucării s-ar putea face case, cu siguranță mi-aș construi un palat.

Mă uit în urmă și-mi amintesc de jucăriile mele ce nu se asemănă deloc cu ceea ce e acum pe piață. Culorile le erau mai șterse, iar ele erau pur și simplu mai simple. Îmi pare o diferență de la cer la pământ când mă uit la ceea ce am avut și la ceea ce am. Totuși am avut o copilărie extraordinar de fericită. Jucăriile, ori că erau cele de acum ori că erau cele de atunci, unui copil de câțiva ani îi făceau oricum viața cu adevărat frumoasă.

Am aterizat recent pe tot felul de site-uri, printre care și nichiduta.ro, uitându-mă la jucării și alte chestii pe acolo. Priveam tot felul de pătuțuri care mai de care mai frumoase și mai colorate și mi-am amintit de pătuțul meu simplu din lemn cu bare. Era atât de simplu și totuși dormeam atât de bine în el. Nu aveam la cap nimic care să-mi cânte sau jucării care să mă înveselească dimineața când mă trezeam ori să mă adoarmă seara.

Pe atunci totul era mai simplu dar mult prea frumos pentru vremea respectivă. Acum, totul e mai frumos și mult prea puțin simplu, deși când mă uit la cei ce-și trăiesc din plin acum copilăria îmi dau seama că generația mea și altele mai bătrâne, în simplitatea de atunci ne-am trăit mult mai frumos copilăria.

Copilul din mine a vorbi, iar acum va tăcea. Copilul din tine ce spune?

Angajamente și vise ciudate

Atunci când îți iei anumite angajamente, musai trebuie să le respecți. Altfel, dacă nu ai de gând să le respecți mai bine nu le mai iei și stai acolo în banca ta. Desigur, există și excepții, există și momente când nu îți poți îndeplini anumite angajamente din anumite motive mai mult sau mai puțin întemeiate. Momentele alea există. Dacă ele nu ar exista, lumea ar fi cu un pas mai aproape de perfecțiune. E adevărat că tindem spre perfecțiune și ar fi normal să fim din ce în ce mai aproape de ea, însă noi tindem spre perfecțiune pășind pe loc.

Acum ceva timp îmi luasem angajamentul de a scrie despre steroizi. Știam că trebuia și trebuie să fac asta, din moment ce mi-am luat un angajament. Universul însă părea și încă pare a conspira împotriva mea. Nicio ideea nu-mi trece prin minte despre cum aș putea aborda acest subiect. Ce aș putea spune oare? Cum aș putea spune oare? Încă stau și mă uit pe pereți sperând să-mi găsesc cuvintele de abordare ale acestui subiect. Nimic.

Noaptea ce tocmai a trecut nu a fost una tocmai liniștită. A fost o noapte furtunoasă și la propriu și la figurat. Natura se frământa sub tunetele și fulgerele ce brăzdau întregul ținut în părticele mici, se frământa sub vântul puternic ce arunca picăturile de ploaie dintr-o parte în alta. Eu, eu mă frământam sub coșmarurile ce puseseră stăpânire pe întregul meu somn. Nu-mi aduc aminte toate visele, știu doar că m-am trezit de multe ori sub semnul luminilor fulgerelor ce-mi luminau întreaga cameră în blițuri-blițuri. Îmi amintesc însă câteva vise. Într-unul luasem steroizi pentru barbati și mă transformam într-un mic monstruleț plin de mușchi și fără pic de finețe. Încă stau și mă gândesc la semnificația acestui vis. De obicei caut o semnificație a viselor pentru că știu că există acolo undeva. Inconștientul meu produce semnale pe baza conștientului, astfel fiecare vis are o anumită semnificație pentru fiecare din noi… reprezintă ceva. Să fi fost oare mesajul acestuia: SCRIE și îndeplinește-ți cu bine angajamentul luat? Posibil. Într-altul, un adevărat coșmar, am visat iarăși cadavre. Mi-am visat cunoscuții înșirați, morți, prin locuri nedefinite. De fiecare dată când visez asta se sfârșește ceva. Oare sfârșitul cui sau a ce urmează a veni prin părțile astea?

Acum, că stau liniștită cu ochii în tavan, mă amuz asupra viselor mele. Mă amuz mai ales asupra celui cu steroizi și mă întreb de ce n-am avut oare suficient curaj încă să-mi transform propriul vis în ceva cu adevărat comic. Când stau și-mi analizez mereu coșmarurile, mai ales cele ce implică moartea, mă întreb de ce n-am făcut nimic să schimb visul. Da, în vis tu deții cu adevărat controlul, totul se întâmplă conform voinței proprii tale minți. Însă dacă noi deținem controlul de ce stăm neputincioși ș nu schimbăm nimic, să schimbăm în ceea ce vrem noi să se întâmple cu adevărat?

Acum, fără prea multe cuvinte în încheiere, vă las până data viitoare când va avea să poposească pe aici un articol destul de revoltător asupra celor ce n-au altceva mai bun de făcut decât să critice activitățile altora.

Plouă.

Plouă. Plouă iar. Cerșeam zeităților, forțelor universului sau ce or fi ele, o ploaie. Aveam nevoie de o ploaie.

Începeam să devin invidioasă pe toți aceia ce se lăudau pe facebook sau prin blogosferă că se bucură de picăturile reci ale ploii, iar eu… eu stăteam la umbra celor 4 pereți ai camerei ascunzându-mă de razele soarelui. Eu stăteam și înjuram de zor norii ce nu-și făceau apariția nici măcar în cel mai îndepărtat orizont, lăsând cerul de-un albastru clar cum parcă niciodată nu mai fusese.

Sincer, nu știu ce se va alege acum de postul ăsta. Nu e unul propus sau gândit. Nu e unul ale cărui cuvinte să le fi pus oarecum într-o ordine înainte de a-l începe. E pur și simplu un post ale cărui cuvinte vin și pleacă înainte de a fi scrise aici. E un post ale cărui cuvinte se construiesc acum, aici. Își aștern literele pe pagina asta virtuală sub fiecare picătură de ploaie ce se izbește cu putere de pământ. Nu știu ce se va alege de ele până la sfârșit, de litere și de cuvinte zic. Nu știu care va fi sensul acestei postări, dar cu siguranță va avea unul… oricare ar fi el… oricât de filosofic sau pueril va fi, va exista cu siguranță.

Ceea ce pot însă să vă spun, este că voi abera. Voi înșira aici cuvinte pe alocuri fără sens. Fără sens pentru voi, toți cei care citiți, căci pentru mine toate au sens. Îmi era tare dor de un post în care să bat câmpii. Să aberez. Să mă las dusă de val, de valul ploii în cazul de față. Să-mi las gândurile să plutească pe aripi de vânt în întreaga lume și apoi undeva spre stele… departe spre stele. Îmi era dor de înșiruirea cuvintelor fără sens. Îmi era dor să visez efectiv la imposibil și să sper, să tind spre el, spre imposibil.

Îmi place să stau turcește pe scaun, cu laptopul în brațe și să mă uit pe geam la picăturile de ploaie. Îmi place să le privesc dansul printre adierile vântului. Îmi place să ascult cântul ploii. Îmi place mirosul proaspăt al ei. Eu, pe timp de ploaie… mă împac cel mai bine cu mine. Ajung să mă înțeleg atât pe mine cât și lucrurile nebunești pe care le fac uneori. Ajung să-mi înțeleg deciziile din trecut și cele din prezent. Ajung să înțeleg ceea ce am ajuns și de ce. Ajung să-mi înțeleg transformarea. Ajung să-mi înțeleg ideile nebunești și ajung să-mi înțeleg toate acțiunile fără sens.  Ajung să zbor în imaginația mea printre picăturile de ploaie. Devin una de-a lor. Fac parte din lumea lor. Visez și eu ca orice copilaș ce se apropie de 19 ani. Da, știu că nu mai sunt de prea mult timp un copil. Îmi place însă să mă port ca unul 90% din timp. Îmi place când ajung la o înțelegere cu cea din interiorul meu. Aceea ce a existat mereu și care nu s-a schimbat, cea care a rămas așa cum a fost.

Asta se întâmplă doar pe timp de ploaie. Apoi uităm una de alta. Ea de mine și eu de ea. Ea rămâne supărată acolo într-un colț de suflet pe tot ceea ce fac eu, iar eu continui să fac ce-mi taie capul fără să-i ascult sfaturile.O dată ce ploaia trece, uit de tot ceea ce am scris mai sus. Uit de înțelegerile asupra propriului comportament și a propriului eu. Sau, poate nu uit ci pur și simplu mă întorc la stadiul de a nu mai înțelege nimic. Neuronii mei par să nu mai fie funcționali, par să uite a mai lucra pentru mine, par să demisioneze ori să intre în concediu pe o perioadă nedeterminată de timp, par să uite complet de existența mea și de faptul că ei ar trebui să fie acolo necondiționat pentru mine. Nu, ei refuză să mai facă ceva. Mă lasă neputincioasă în fața neînțelegerilor mele.

Acum, că picăturile de ploaie s-au oprit din a-mi mai mângâia privirile, nu-mi rămâne decât să încetez cu aberațiile și să mă instalez undeva ghemuită într-un colț întunecat de cameră, cu cuștile în urechi și o muzică de pian pe fundal și o carte bună în mână. Nu știu ce altceva aș mai putea spune dacă ploaia a încetat să-mi mai încânte auzul și imaginația. Nu știu ce aș mai putea abera fără să fie nimic concret după astea 700+ de cuvinte.

Și cum eu pe timp de ploaie îmi cufund auzul și în sunete de pian, vă las și vouă aici una din melodiile ce le-am ascultat pe toată durata scrierii acestui post. Sper să vă placă.

sursă youtube (user xXYuNPoOXx )

Personaj principal într-o poveste

Câțiva oameni au început să se îngrijoreze din cauza stării mele de sănătate. Mailuri și mesaje au venit ieri, toate învârtindu-se în jurul unei idei: ”Tu mai trăiești? Ai murit? Ești bine? Ai fost răpită? Adică… întreb că am văzut că de câteva zile nu ai mai scris pe blog!”

NU! NU! NU! N-am murit, n-am fost răpită, sunt bine și încă trăiesc aici într-un mic colț de rai cu multe stânci prin jur. Mi-am luat în schimb liber. O mini-vacanță. Am renunțat la scris pentru câteva zile. M-am dedicat unei activități de care aveam nevoie, activitate numită SOMN și LENEVIT :D. Am luat pur și simplu o pauză, pentru că știu că o să urmeze tot felul de articole de la Cluj. Totuși, până o să apară ele pe aici, până o să vă sperii cu ce e pe acolo, am să mai iau o mică pauză de la articole. Am să continui să mă relaxez, să dorm și să lenevesc aiurea :D.

Dacă eu continui să simpatizez cu lenea și somnul, am să vă invit totuși să dați o raită pe la Alex Ward. Alex, în urma tachinărilor mele, a zis că mă învață minte… și mi-a copt-o cum se pricepe mai bine, prin scris. A construit în jurul meu, personajul D., o poveste. Mi-a dat acolo un rol principal și s-a jucat cum a vrut cu mine (EERRRM :-L). M-a făcut o marionetă, una drăguță ce-i drept :D.

Cum scrie Alex îmi place tare mult. E relaxant să-i citești creațiile. Stilul este unul captivant și merită a primi cunoașterea publicului. Aș putea să vă spun atâtea despre Alex (***e din Tg-Jiu și se plânge că dă bacul***), dar n-am să o fac… am să mă rezum doar la a-i lăuda reușita de a-și publica un prim volum dintr-un roman pe 1 septembrie anul acesta :D. Da.. da… știu că nu e încă publicat.. dar nu contează.. o să fie! 😀

Am să vă las mai jos un fragment din povestea cu D. și am să vă invit să o citiți pe toată mai apoi.

Îmi pun mâna dreaptă pe gâtul ei, atingându-i în treacăt părul moale, castaniu, ce-i ajunge până la umeri. Ne privim în ochi și planetele noastre interioare intră în coliziune. O bombă explodează în mijlocul galaxiei iar soarele apune, se stinge, se sfărâmă din cauza luminii ce îl depășește ca intensitate; esență și praf de stele, miros de fum împarfumat și viață și moarte și timp: Trecut, Prezent și Viitor se îmbină în spirale de lumină ce înconjoară planetele, ce ne înconjoară pe noi. Fragmente de istorie se perindă printre noi, litere și imagini decorează pereții, plutesc prin aer, dansează pe o melodie mută, necunoscută ființelor mărunte.

P.S.: Dacă veți da click pe link-ul următor pentru a citi întreaga poveste, TREBUIE să știți că este O FICȚIUNE și TREBUIE tratata ca atare :). Mulțumesc.

P.S.2: Alex Ward este un PSEUDONIM. Persoana din spatele acestui pseudonim e o fată. 😀 😀 😀

Link poveste AICI AICI AICI AICI și NUMAI AICI!

D’ale timpului

timpul

Nu am să uit niciodată prima vorbă a profului de mate când am intrat în clasa a V-a. A fost o replică asupra faptului că noi nu știam (și nu știm nici acum) să ne fructificăm timpul: ”Acum trece timpul repede? De fapt da… aveți dreptate! Acum timpul trece mai repede decât vi s-a părut că trecea anul trecut sau acum 2 ani ori acum 3 ani. Așa este. Timpul trece din ce în ce mai repede cu fiecare an. O să treacă mai repede într-a VI-a decât a trecut într-a V-a și într-a VII-a mult mai repede decât a trecut într-a VI-a. Mereu v-a fi așa… cu fiecare an mai repede și mai repede, iar când veți ajunge ca mine timpul va ajunge să treacă asemeni clipei.”

Cu trecerea anilor mi-am dat seama câtă dreptate avea. Însă totodată parcă trecerea timpului asemeni clipei deja mi-a bătut mie la ușă. A bătut mai repede de 65 de ani cât avea proful atunci :). Acum stau și mă întreb cum vine Paștele când de abia a trecut Crăciunul? Când m-am apucat de curățenia de Paște când parcă abia am terminat-o pe cea de Crăciun? ( știți voi curățeniile alea generale de le face tot românul înaintea sărbătorilor mari). Când am scos iar hăinuțele de când eram mică să le șterg cutiile de praf când parcă abia le-am pus la loc?

Și dacă vă întrebați de hăinuțe… da.. am încă hăinuțele de când m-am născut din seria hainute pentru copilasi, hăinuțe ce îmi par atât de frumoase încă și acum. Și da… s-au păstrat și arată ca și când ar fi noi din magazin, asta pentru că mama a avut grijă de ele… că eu le făceam praf :). De avut multe hăinuțe de când eram mică, nu mai am multe pentru că eram o fetiță tare băiețoasă care intra cu taicăsu pe sub mașini și când ieșea i se mai vedeau doar ochișorii.

Stau și mă întreb când a crescut fetița aia? Când s-a transformat din ceea ce a fost în ceea ce e acum? Parcă ieri dădeam cum bățu-n baltă și azi le ocolesc. Parcă ieri dădeam după găini iar azi mă uit lung la ele și ele la mine. Parcă ieri nu voiam să pun schiurile în picioare iar azi îmi e greu să mă despart de ele la sfârșit de sezon. Parcă ieri eram și parcă azi nu mai sunt… aceeași!

Mă uit la mine, mă uit la jucării, mă uit la hăinuțe și parcă nu mai avem nimic în comun azi… și totuși, ieri parcă aveam atât de multe.

Știu că poate mulți dintre voi ce citiți acest articol vă gândiți că poate uneori trăiesc în trecut și deja priviți sceptici la ceea ce citiți. Da. uneori trăiesc în trecut :). Este modalitatea mea de a-mi da seama ce am fost, ce sunt și ce vreau să fiu mai departe. Mulți consideră că trecutul trebuie îndepărtat pentru a putea merge înainte. Eu sunt de părere că trecutul trebuie acceptat pentru a putea merge înainte. Trecutul trebuie să fie mereu acolo pentru a-l vizualiza și astfel a nu-l repeta. De aia se învață istoria, ca în viitor să nu-i repetă greșelile ci să facem altele :)!

Mai jos, am să vă las pe fiecare să faceți pași de introspecție asupra propriului trecut pe melodia lui Clyderman.

***Dacă ți-a plăcut articolul și întregul blog, dă-i un like pe facebook  AICI, să fii mereu la curent și să mai afle și alții de el. Mulțam fain!***

Enjoy it,

Pishky!

Când conștientizezi că ai 18 ani?

BugsLifeWallpaper1024

Când o bună prietenă a împlinit 21 de ani acum vreo 2 săptămâni, mi-a pus marea întrebare asemănătoare celei din titlu ”Tu, când ai conștientizat că ai 18 ani?”, iar eu am arătat fix ca în imaginea de mai sus. Asta m-a pus puțin pe gânduri. Sinceră să fiu n-am simțit nici o diferență între 17 și 18. Ziua dintre cei doi ani a fost pur și simplu o altă zi ce a trecut. Între 17 și 18 nu mi s-a părut a fi vreo diferență majoră. Era pur și simplu o altă vârstă ce mă identifica într-un fel sau altul. Nimic nu era schimbat, în afară de un alt buletin. Același an de liceu, aceiași colegi, aceleași sentimente, aceleași dorințe, aceleași hobby-uri , aceeași rutină de toate zilele.

Când eram mică, credeam că la 18 ani se schimbă lumea în jurul meu. Credeam că la 18 ani mă lovește din plin fericirea, maturitatea, iubirea, libertatea. Și totuși la 18 ani nu m-a lovit nimic, decât o altă zi banală de 13 octombrie. La 18 ani împliniți eram la fel de dependentă de tot ceea ce mă înconjura la fel ca și până atunci. Credeam însă că la 18 ani voi zbura, fără să știu vreodată către ce sau către cine. Credeam că la 18 ani mă rup de tot și pornesc singură spre necunoscut. Credeam că la 18 ani tot imposibilul de până atunci devine posibil și brusc toate dorințele mi se împlinesc. Credeam că 18 ani înseamnă tot și totuși parcă nu înseamnă nimic.

Acum, nu mai am aceeași părere…. și când mă gândesc că atunci îmi doream cu atâta ardoare ca toate cele de mai sus să se întâmple. Acum, îmi doresc cu totul altceva. Să-mi iau tălpășița undeva departe, dar nu înainte… ci înapoi cu pași grăbiți spre copilărie, către lumea în care nimic nu era mai important decât jocul cu mâinile în nisip și poveștile celor din jur. Îmi doresc să fug în lumea în care nu știam ce înseamnă grijile. În lumea în care, credeam că viața nu reprezintă în nici un caz suferință, iar că suferința nu reprezintă treptele ascensiunii tale în viață. Copilăria. Cât mi-o doresc acum și cât îmi doream atunci să cresc, să trec dincolo de barierele lumii ei.

lectie-despre-copilarie_e767f4d5bb1d53

Și totuși, conștientizezi că ai 18 ani. La un moment dat, înainte de a intra în cel de-al 19-lea an de viață, conștientizezi că ai 18 și că legal și moral răspunzi de tot ceea ce reprezinți tu. Eu, după cum deja v-am spus, n-am realizat atunci și nici după. Am realizat la vreo 4-5 luni, după ce s-au actualizat listele celor de la casa de asigurări de sănătate iar eu nu mai figuram ca elevă și ca asigurat. Conform logicii lor la împlinirea celor 18 ani termini liceul, eventual și o facultate, ești pe picioarele tale iar statul nu mai are nici o obligație asupra ta ci tu ai asupra lui plătind impozite și toate cele. Am conștientizat că am deja 18 ani când am început să semnez acte la bancă. Când lumea a început să mă trateze ca pe un adult și să aibă așteptări mărețe de la mine, o persoană ce încă nu se simțea cu nimic mai presus față de oricare alt copil. Când mi-am dat seama că deși nu sunt pe cont propriu trebuie să mă descurc singură, fiind unica răspunzătoare asupra faptelor mele. 18 ani… afli poate ce înseamnă viața. Și nu, nu e ceea ce așteptai. Nu e lumea aia plină de bunătăți, fericire și iubire. Nu. E lumea aia în care nimic din ceea ce înseamnă sentiment nu mai contează, bine, asta dacă nu e vorba de sentimente rău intenționate… astea suntem experți în a le împărtăși cu ceilalți. La 18 ani, îți dai seama de toată cruditatea ce te înconjoară și de faptul că majoritatea adulților și ”adulților” au sufletul putred. La 18 ani pare-se că nimic în jurul tău nu miroase a frumos. Practic, nu miroase a nimic.

inca_am_doar_18_ani1

Așa am conștientizat eu că am atins frumoasa vârstă de 18 ani. Și da, în ciuda celor spuse mai sus, e o vârstă frumoasă. E vârsta în care te cunoști cel mai bine pe tine dar și pe cei din jurul tău. E perioada aceea când maximul ți–l poți atinge prin forțele proprii acumulate. E perioada când toată mantia de ceață pare a se ridica de pe proprii-ți ochi spre o viziunea amplă și clară asupra a ceea ce numim o lume înconjurătoare. E perioada când descoperi bucuros că perfecțiunea  nu există și nici nu o primești la pachet cu ceva, însă poți tinde cu disperare către ea, căci ea îți e limita, limita aia spre care tinzi cu disperare dar știi că niciodată nu vei ajunge să o atingi. E perioada în care îți dorești cel mai mult să excelezi și în același timp să te întorci de unde ai plecat. E perioada vulnerabilității, o perioadă în care nu ești dispus să pierzi ceva, deși știi că orice pierdere ajută la propria-ți călire. E o perioadă simpatică în care știi că ești de capul tău, dar nu ești de capul tău. Poți face ce vrei, dar nu poți face nimic fără a avea urmări, consecințe.

Acum că tot v-am spus ce înseamnă 18 ani, am să vă întreb și pe voi: ”Ce-a însemnat 18 ani pentru tine, sau ce înseamnă vârsta actuală?” și bine înțeles că în continuare am să vă las o melodie, că altfel nu se poate 🙂

***Dacă ți-a plăcut articolul și întregul blog, dă-i un like pe facebook  AICI, să fii mereu la curent și să mai afle și alții de el. Mulțam fain!***

Have fun,

Pishky!

sursă youtube (user RassadaMusic)

Timpul

Cred că dacă dați un search în bara din dreapta a acestui site cu ”timpul” veți găsi o grămadă de posturi despre el… mai filosofice sau mai puțin filosofice. Doar că, vedeți voi, de timp ne lovim în fiecare zi, practic el e o parte importantă din ceea ce suntem, am fost și vom fi, așa că nu am cum să nu-mi las mintea să mai zboare către el pentru a mai scrie câte ceva, că și așa se pare că iar am cam abandonat scrisul, deși gândurile-mi sunt multe.

Trecând la subiect: Vi s-a părut vreodată că timpul trece prea repede atunci când nu așteptați nimic și prea greu atunci când cu adevărat așteptați ca ceva să se întâmple? Mie una mi se întâmplă asta zilnic și sincer vă spun că e tare, tare enervant! Mi se întâmplă când merg pe stradă, fără să mă gândesc la ceva anume, jucându-mi tot felul de chestii prin minte, nu aștept să ajung undeva anume, dar mă trezesc brusc și foarte repede în fața locului unde trebuia să ajung. Mi se întâmplă în vacanță, când chiar nu aștept să treacă… chiar și acum stau și mă întreb cum, când și unde s-au dus cele aproape 3 săptămâni de stat la schi? Mi se întâmplă la școală, când orele par a fi veacuri (unele). Mi se întâmplă când scriu. Când scriu timpul parcă zboară mai repede ca oricând. Mă trezesc că trec ore întregi, cu pagini de cuvinte.

Time slips through your hands

Uneori urăsc timpul, la fel de mult cum urăsc fraza următoare: ”Some people are old at 18 and some are young at 90… time is a concept that humans created”. Urăsc faptul că trece prea repede atunci când nu e cazul și-mi pare tare rău că noi, oamenii, nu ne naștem cu înțelepciunea acumulată până la vârsta de 90 de ani. Poate așa, viața ar fi altfel. Nu zic mai ușoară, ci poate mai frumoasă, cu mai puține greșeli. Adevărat, timpul este doar un concept, o măsură creată de noi, oamenii, pentru a măsura evoluția noastră într-un așa zis timp. Timpul e pur și simplu ceva imaginar: nu putem vedea, nu putem atinge, dar putem simți atât în propriul corp cât și în exteriorul lui, prin simpla schimbare a noastră, atât fizic cât și psihic, dar și prin schimbarea lucrurilor. Practic timpul reprezintă schimbarea, fie ea bună sau rea.

Time (1)

Bine, timpul nu reprezintă doar asta, ci timpul, infinit fiind, reprezintă o infinitate de lucruri, de la cele mai mărunte la cele mai mărețe: timpul te reprezintă pe tine, pe mine, firul de iarbă, gândacul, clipele, sentimentele, toate sunt agățate într-un fel sau altul de așa numitul timp, prezent în fiecare din ele.

Meh… iar am trecut peste limita de cuvinte propusă.. no, ca de obicei :), nu fac ceea ce-mi propun. Doar că acum, îmi propun să vă las. Nu de tot, ci până mai revin cu vreun post. Și totuși, înainte de asta vă întreb așa: ”Pentru voi, ce semnifică timpul?” și vă mai las și o melodie!

sursă youtube (user MrBernibest )

 

Un alt eu :)

Credeam că sunt o persoană egoistă, rea și căreia nu-i plac copiii mici decât în poze unde sunt atât de liniștiți și nestresanți :).  Credeam că nu am să las niciodată de la mine în favoarea cuiva și mai ales a unui copil. credeam că sunt o persoană destul de comodă în privința celor mici și că niciodată nu voi putea fi drăguță cu un copilaș, nici măcar dacă vreodată în viitor va fi să fie al meu :).  De când eram mică nu-mi plăcea să împart: lucruri, mâncare, jucării, dulciuri. De când eram mică am urât mereu drăgălășeniile mamei față de alți copii, purtam și încă port în mine o doză destul de mare de gelozie în acest sens. Mă consideram o persoană ce aproape ura plânsetele copiilor și faptul că toată lumea era imediat în jurul lor, chiar dacă și eu am avut parte cândva de aceste privilegii. Uram să văd cum li se fac toate poftele indiferent de motiv :). De ce? Nu știu!Nu-mi găsesc o explicație coerentă drept răspuns pentru aceste sentimente, nu-mi găsesc o scuză față de mine ori de ceilalți în privința acestor sentimente, ele pur și simplu au existat acolo undeva în adâncul meu, loc de unde a pornit și repulsia gândului de a avea un frate ori o soră.. și doamne ajută că nu i-am avut că probabil ar fi fost săracii chinuiți ori deja morți :).

Toate astea însă au fost parcă până azi, deoarece azi am cunoscut-o pe Antonia :). O fetiță ce râde și plânge la comandă și nu ai cum să nu te îndrăgostești de ea! Prima dată când m-a văzut… a plâns…. dar a plâns… rău. Era clar… eu și copiii mici… no chance to be friends :)). S-a ascuns undeva după un picior de masă iar apoi mă căuta ștrângărește cu privirea. O observam cum îmi zâmbea. Mă uitam la ea… se încrunta! Se plimba apoi între sufragerie și bucătărie, se familiariza cu locul, aluneca pe gresie, pica, se uita în toate părțile și apoi… plângea și-și punea mânuța în locu în care se lovise. Se ridica, zâmbea iar și pleca! Zâmbindu-mi șmecherește crezând că nu o văd și încruntându-se când mă uitam insistent la ea, se apropie ușor, ușor de mine și-mi dă mie suzeta. Zâmbește și pleacă. Se întoarce apoi zâmbitoare din călătoria ei în jurul bucătăriei, îmi întinde brațele-i mici semn să o iau în brațe. O ridic ușor, o iau în brațe, iar zâmbetu i se transformă într-unul și mai mare și începe se gângurească. Ciudat, îmi plăcea. Mă amuza. Era un sentiment ciudat în mine 🙂 Însă de aici a început aventura mea în iubirea pentru copilași. Era simpatică. Gângurea, zâmbea și se încrunta la secundă. E o escroacă sentimentală. Te joacă pe degete cum vrea ea, oricât de dur ai fi tu :). Însă după cum spuneam, așa a început aventura mea și a Antoniei. Ne-am jucat. Ne-am prostit. Ne-am întins pe jos. Am râs. Am cântat/gângurit împreună. Am făcut praf telecomenzile, telefoanele și am mâncat semințe decojite împreună. De fapt.. nu.. doar ea a mâncat semințele decojite de mine. Nu credeam că mă voi chinui vreodată pentru altcineva în afara de mine. De obicei nu-mi place să mănânc câte un sâmbure așa că am stat vreo jumătate de oră, am curățit niște semințe și când să le mănânc, un ghindoc îmi vine în brațe și întinde mâinile bucuroasă spre semințe. Am respirat adânc, m-am resemnat.. și i-am dat câte o semință, câte o semință, până ce le-am terminat pe toate. Apoi și-a întins mâinile șă către ceașca mea de ciocolată caldă, însă mai rămăsese în mine o mică doză de egoism plus conștientizarea că un copil la 1 an și o lună nu are voie să bea ciocolată caldă, așa că mi-am omorât doza de egoism cu conștientizarea :)). Dar uite că toată joaca noastră ne-a obosit pe amândouă. Eu aveam ochii mici, ea era foarte agitată.. așa că într-un moment de inconștiență m-am oferit să încerc eu să o culc în cameră. Zis și făcut. Ne-am dus în cameră ne-am pus în pat, am luat suzeta și… ea părea mai vioaie ca niciodată. Râdea, gângurea și țipa când nu o băgam în seamă. Obosisem și mai mult… așa că i-am dat să se joace cu un botoșel. O amuza tare rău să îl arunce din pat pe jos, iar eu să mă duc de nenumărate ori după el. Practic și-a bătut joc de mine cam 40 de minute! O amuza și să mă facă să cred că se întinde pe pernă, închide ochii …și gata… ADOARME! Da.. făcea asta pentru 5 secunde și niciodată mai mult. Deschidea apoi ochii maari și râdea zgomotos.. foarte zgomotos… iar eu.. eu parcă adormeam mai tare :(. Așa că la un moment dat… m-am întins eu și am închis pur și simplu ochii. Simțeam cum se juca în părul meu. Își plimba mânuțele-i mici prin el și mă adormea mai tare. Mă mângâia pe față și gângurea încet, parcă să nu mă trezească. Mă trage de păr ușor și apoi mă mângâie iar :). Se oprește. Aud un buf în pat. Deschid totuși ușor ochii și o văd lată lângă mine. Gângurește puțin, respiră adânc și apoi din ce în ce mai ușor. O simțeam cum încet încet se relaxează lângă mine și în sfârșit adormise :). Și a dormit așa, în poziția în care a picat o oră, fără să se miște măcar. Apoi, s-a ridicat în fund, a țipat, a plâns câteva secunde, s-a aruncat în pat pe partea cealaltă.. și… dusă a fost… iar. Era drăguț să stai să o privești cum doarme, cum respiră, cum mai gângurește din când în când ori când îi tresar piciorușele, mânuțele :). A dormit iar pentru o oră. S-a trezit pe întuneric, cu o lună plină ce-i bătea drept în față. Se uita la ea mirată și a început să urle, să plângă, să se rostogolească prin pat.. iar eu… eu stăteam șocată și mă uitam la ea amuzată neștiind ce să fac ori ce gest să schițez mai întâi. Se oprește… se uită luuung la mine și plânge iar…Mi-am zis: atât mi-a fost bucuria și fericirea alături de un copil mic. Am luat-o în brațe și am coborât cu ea jos, în sufragerie la mama ei. Ei.. până acolo s-a liniștit și zâmbea iar… râdea de mine..N-a vrut să-mi plece din brațe ori să-și desprindă mânuțele din părul meu. Așa că m-a făcut să o îndrăgesc din nou cu zâmbetul ei :).

În felul acesta, mi-am descoperit o altă latură a mea ce nu credeam că există, ori că i-ar fi posibilă existența undeva în adâncul adâncului meu. Copiii pot fi drăgălași nu doar în poze, se pare. Iar eu pot fi mai puțin egoistă. Asta da… e chiar ciudat. Egoismul era o mare parte din mine.. iar un copil de un anișor îl distruge, îl face praf și pulbere, mi-a nimicit și ultima fărâmă de răutate din mine… și deși sunt revoltată pe acest fapt, undeva în interior mă bucură… mă bucură mult :). Deși, tind să cred, că toate astea s-au întâmplat datorită asemănării dintre noi.. și eu eram ( din spusele mamei) o escroacă sentimentală când eram mică. Îi făceam pe toți adulții să-mi pice la picioare indiferent de prostioarele pe care le făceam… eram mereu copilașul dulce și cuminte care făcea mereu numai copilării. Plângeam și râdeam la comandă… trebuia doar să mi se spună plângi sau râzi și asta făceam.. ori  dacă nu .. în funcție de ce aveam nevoie :D. Însă gata cu vorbăraia, ne mai auzim și mai târziu :), deoarece postul acesta o fi fost el început pe la orele 21 din ziua de vineri… însă a fost terminat abia pe la orele 00 din ziua de sâmbătă. De publicat.. îl public acum, urmând.. poate.. să mai revin și mai târziu :)! Sâmbătă frumoasă vă doresc!

baby-angel_ea3876987139b8

Crăciunul pe la 2000 de metri

Astăzi sunt fericită că în sfârșit a trecut prima zi de Crăciun, o zi în care am fost bombardată cu tot felul de mesaje care mai de care mai pline de cuvinte mărețe ce urmau să-mi aducă peste noapte împlinirea tuturor dorințelor și mai știu eu ce alte parascovenii.  Nu am înțeles niciodată de ce, de Crăciun, se trimit asemenea mesaje, doar de dragul de a le trimite, copiate de undeva, mesaje în care nici măcar cei care le trimit nu cred. O altă nedumerire este în privința persoanelor ce trimit mesaje inclusiv la persoane cu care nu au avut tangențe tot anul, nu înțeleg de ce ai irosi un mesaj cu astfel de persoane. Spre exemplu, eu, am primit ieri mesaje de la tot felul de persoane, mesaje în urma cărora am stat minute în șir să mă gândesc cine sunt persoanele respective, de unde le cunosc sau de unde mă cunosc. Mesaje frumoase, mesaje frumoase am primit, într-adevăr, pline de cuvinte siropoase, care mai de care cuvinte de bine, în urma cărora ba mă îmbogățeam peste noapte, ba dădea fericirea neștiută peste mine, ba mă lovea norocu fix în moalele capului, ba aveam să zbor peste mări și țări să descopăr necunoscutul ori mai știu eu ce alte urări ce nu aveau să se îndeplinească în vecii vecilor. Datorită tuturor acestor persoane ce nu au avut ce face și și-au irosit minute importante din viață pentru a da un copy-paste la un mesaj, am închis la un moment dat telefonul, și tare bine a fost să mă bucur în pace de liniștea muntelui. Așa că dragilor, dacă vreți să trimiteți un mesaj și țineți morțiș să faceți asta, un simplu ”Crăciun fericit alături de cei dragi!”, e suficient, fiind trimis la prietenii apropiați. Astfel, evitați să pierdeți timpul aiurea selectând o grămadă de contacte și așteptând să se trimită mesajele la toată lumea, ori căutând aiurea tot felul de mesaje care mai de care mai frumoase.

Nu văd de unde dă peste unii atâta bunătate în ajun de Crăciun ori în ziua de Crăciun, dacă e să fi bun, fi mereu, nu doar două zile pe an și atunci cu o oarecare doză de ipocrizie :). Credeți-mă, nu o să vă mântuiască nimeni dacă dați dovadă de o falsă bunătate și fericire prin urări, tag-uri în poze, felicitări sau mai știu eu ce alte modalități. De Crăciun, toată lumea e bună cu toată lumea, iar în restul anului, nici măcar un saltu nu-și aruncă din priviri, ce să mai zic din vorbe, pe stradă, la serviciu ori pe holurile școlii. După mine, Crăciunul, este o zi în care te poți bucura de prezența celor dragi, familie ori prieteni apropiați, o zi în care să te relaxezi, să reflectezi asupra ta și a acțiunilor tale, o zi pe care să o petreci cu tine, să-ți pui în ordine gânduri, sentimente, să-ți ”planifici” vise, o zi în care să te bucuri de liniște. Pentru mine, chiar a fost o astfel de zi, în care m-am bucurat de pârtiile de schi, de fiecare imagine peisagistică oferită de munte, de muzică bună și de câteva colinde strecurate prin playlist, de o masă frumoasă și gustoase, de o lună plină și de ornamente cu brad : Însă vorbeam mai sus de mesaj… mesaje, am trimis și eu, însă din lista mea de zeci de contacte am ales doar 8. 8 persoane la care le-am trimis un mesaj personalizat. La unele mesaje mai lungi, la altele mesaje mai scurte, în funcție de fiecare în parte. Iar partea cea mai bună la acest număr de persoane este că nu am pierdut nici timp să le aleg, avându-le țintite din urmă, fiind persoane destul de apropiate mie, sau foarte apropiate 🙂

Nu știu cum a fost Crăciunul pe la voi, sau ce părere aveți de toate aceste mesaje trimise cu nemiluita, dar prin părțile mele a fost ca mai sus. V-aș invita în schimb, de curiozitate, să scrieți și voi în post despre cum a fost Crăciunul prin părțile voastre 🙂 iar la această provocare îi invit pe următorii: Călin, Cătălin, Narcis, Simona, Alex &Ionuț, Fosile, Kadia, Ninu, Tudor, dar și pe alții care mai poftesc 🙂

Mai jos, am să vă arăt și în imagini cum a fost Crăciunul prin părțile astea de munte. Păcat că aparatul nu surprinde imagini la fel de frumoase ca și ochii, păcat că ochii nu surprind imagini decât pentru mine, imagini ce nu pot fi împărtășite și cu alții, imagini pe care nu le pot împărtășii nici măcar cu o foaie de hârtie și un creion.. că de.. nu m-am născut o persoană talentată în ale desenului artistic ori ale picturii :), de fapt.. nici măcar nu știu ce ce fel de talent m-oi fi născut, dar asta este o altă poveste ce probabil va fi discutată într-un alt post mai pe larg. Revenind la imaginile capturate mai frumos cu ochii decât cu obiectivul aparatului, ei bine, ieri, m-am putut bucura de un apus superb, ce-și scălda razele roșiatice pe crestele munților în albul sclipitor al zăpezii. Ieri, m-am bucurat de sunetul zăpezii presat de tălpile și canturile schiurilor, de bulgării de zăpadă și de soarele rotund cu dinți, de începutul de lună plină ce și-a făcut apariția încă de pe la orele 14 :). M-am bucurat de cerul albastru ca lacrima presărat cu nori ce aveau toate tentele de gri și de alb. M-am bucurat de vânt și de pâclele de vată pufoasă și albă prin care treceam în ascensiunea mea cu teleschiul spre vârful pârtiilor. Mi-am bucurat sufletul cu un râs copilăros la vederea unei tipe cu tocuri de 10 pe pârtie ori la vederea atâtor căzături spectaculoase în zăpadă.

Dar gata cu vorbăraia pe ziua de azi, ne vom mai întâlni cu siguranță mâine seară cu un alt post al cărui subiect încă nu-l cunosc, la fel cum nu-l cunoșteam nici pe cel de azi până acum câteva ore 🙂 Vă  las acum în compania imaginilor de mai jos și vă invit și pe voi să vă bucurați de astfel de peisaje în frumoasa stațiune Rânca pe undeva pe transalpină prin munții frumoși ai Gorjului.

*** Pentru mărire click pe poză 🙂 ***

22 December – I’ve survived!

2012

Ieri cu toții ne luptam sărind peste craterele din pământ. Ne chinuiam cu temperaturile ridicate la sute de grade. Înotam de zor peste valurile de zeci de metri înălțime ce înghițeau orașele. Ne-am strecurat cu bine printre râurile de lavă ce se strecurau prin locurile unde nu ajungeau valurile revărsate ale oceanelor. Am privit cum noi munți devin cei mai măreți din lume și am fost martorii inversării celor 2 poli.  Ne-am uitat la frumoasa ploaie de meteoriți ce lovea Pământul din cine știe ce parte și strigam disperați după extratereștrii din Univers, implorându-le iertare că le-am negat existența și… implorându-i să ne salveze undeva într-un loc însorit pe o planetă îndepărtată unde să putem lenevi așa cum am fost obișnuiți și până acum, ori ceva mai bine, cu ceva verzișori prin buzunare.  Din păcate, extratereștrii nu ne-au salvat și ne-au lăsat să ne chinuim în continuare cu sfârșitul Pământului. Dar asta, a fost ieri, o zi tare obositoare pentru pământenii leneși, azi în schimb, ne-am trezit cu toții într-o zi de sâmbătă de 22 decembrie, fiecare în patul lui, sau poate și prin alte paturi, într-o cameră cu patru pereți, iar pe geam, ne intrau temătoare razele de soare. Pe geam casele le observam la locul lor, strada și trotuarele la fel, pomii păreau și ei a fi bine înfipți în pământ, iar cerul.. ei bine cerul era tot acolo sus, nu jos sfărâmat peste noi.

M-am trezit ușor, ușor, gândindu-mă la ziua măreață de ieri peste care am trecut cu toții cu greutate și cu vitejie. Obosită fiind după o astfel de zi, m-am pus la loc să dorm să-mi recapăt forțele pentru următorul sfârșit al lumii sărbătorit pe stil vechi. Până atunci, vă sfătuiesc și pe voi să vă recuperați cum știți fiecare mai bine. Trebuie să trecem și de următoarea luptă cu forțele dezastruoase ale naturii de pe stil vechi 🙂 .

De ce o astfel de moarte?

Nu înțeleg de ce oamenii trebuie să moară, nu am înțeles niciodată și nici nu cred că voi înțelege. Moartea îți răpește persoanele dragi, deci NU, nu-mi place de această moarte :)Știu că la un moment dat, oamenii tot trebuie să moară, însă de ce unii trebuie să moară uciși? Și mai ales la vârste așa de mici, cum a fost cazul copiilor din clasele primare și nu numai, din America? Oare ce suflet trebuie să ai pentru a lua viețile aproape încă neformate ale unor copilași ce abia știu pe ce lume trăiesc? Mi se pare absurd, ilogic, fără sens, de neconceput, ca așa ceva să se întâmple în zilele noastre. Credeam că am depășit de mult limitele mediocrității, credeam că trăim într-o lume modernă, în care dreptul de viață și de moarte nu îl mai avem demult asupra persoanelor din jurul nostru, fie că ne sunt apropiați sau nu.

De 2 sau poate chiar 3 zile, numai peste știrea asta dau pe net în tot felul de articole, la TV am mereu ”bafta” de a-l porni când sunt știri și când tocmai de asta se vorbește. De fiecare dată mi se face pielea de găină, la gândul că acei copilași nevinovați și profesorii lor au murit din cauza unui maniac. Oare câtă ură putea să poarte acel copil în el ca să-și fi putut omorî până și mama, iar apoi toate acele suflete nevinovate? Nu înțeleg de ce ai lua o viață care abia a început să prindă rădăcini printre ceilalți, cum poți printr-un singur glonț să distrugi atâtea vise: ale copilașilor, ale profesorilor? Cum printr-un singur glonț să lași inerte atâtea trupuri și odată cu ele să lași pustiite de suflete și trupurile atâtor părinți. Și totuși printr-un singur glonț urmat de alte zeci, să răpești câte puțin și din sufletele unui popor, poate chiar ale unei lumi întregi. Acum, au mai rămas doar zâmbetele lor din poze să mai aline totuși durerea celor dragi. Au rămas atâtea zâmbete pline de vise neîmplinite, zâmbete captive într-un cadru de poză. Păcat… păcat că noi, pentru acești criminali plătim taxe ce se duc spre închisori și le asigură lor căldurică, mâncare, tv, un pat confortabil, îngrijiri… și toate astea pe gratis…  Păcat că trecerea anilor nu a marcat nimic în viața noastră, am rămas o lume la fel de ”submediocră” ca în anii dinaintea lui Hristos :), degeaba avem tehnologie. Tehnologia nu e ceea ce ne definește, ci propriile gânduri și acțiuni ale căror consecințe se răsfrâng asupra unei întregi societăți.

Cam asta a fost ceea ce pe mine m-a marcat de 3 zile încoace. Da, poate că sunt nebună că-mi pasă, însă mă gândesc că și eu, și oricare din noi, ar fi putut fi în locul unuia din ei, pentru că nici unul din noi nu știe când se poate întâlni cu un astfel de dement ce-i poate curma într-o secundă viața, visele.

mad_world_title

sursă youtube ( user orijimi)

Oameni ce vin, oameni ce pleacă!

Oamenii vin și pleacă din sufletul tău, fie că îți oferă sau nu ceva, oamenii sunt doar niște călători în viața ta, călători ce poposesc mai mult sau mai puțin, depinde cum vă e soarta fiecăruia. Acum, important este că trebuie să învățăm să ne ”dezatașăm” de persoane la fel de ușor cum ne atașam. Trebuie să învățăm și să înțelegem că drumul fiecăruia e stabilit de la bun început, dacă drumul cuiva a trecut pe lângă tine, asta nu înseamnă că aici se va opri, drumul său va continua și dincolo de tine, la fel cum și drumul tău va continua și dincolo de drumul său. Nu putem păstra ceva sau pe cineva lângă noi pentru o eternitate, uneori, nici măcar pe noi nu reușim să ne păstrăm. Ce-a fost ieri nu va mai fi și azi, la cum cum nu va mai fi nici mâine. Ce-a fost cândva, a fost atunci. Oamenii se schimbă. Fie că o fac în bine sau în rău, iar tu, oarecum ai o anumită influență în viața călătorului din viața ta și tu ești responsabil de ce i se întâmplă călătorului la fel cum și el e responsabil de ce ți se întâmplă ție. Cel mai greu e când fiecare trebuie să-și asume asta. Refuzăm. Refuzăm să ne asumăm responsabilitatea de orice fel, continuam însă să ne scoatem ochii fie și la mare depărtare unii de alții. Poate dacă nu era, poate.. poate dacă nu se întâmpla. Încercăm mereu să ne amăgim cu ”ce-ar fi fost dacă… dacă nu am fi acționat așa.. dacă deciziile noastre, ale fiecăruia ar fi fost altele”. Ne facem N scenarii în minte cu posibile întâmplări, cu un posibil alt prezent. Însă degeaba. Trecutul e trecut. Prezentul e prezent. Singurul ce mai poate fi schimbat e viitorul ce depinde de fiecare decizie din prezent. Acum,  tu ca și călător în viața mea, iar eu ca și călător în viața ta.. amândoi suntem călători prin timp. Iar timpul, timpul schimbă. Mă schimbă pe mine, te schimbă pe tine, îi schimbă chiar și pe acei ”ei”. Și cum timpul prezent e bazat pe reflectarea asupra timpului trecut, noi, nu încetăm niciodată să ne gândim la cei care-am fost, nu încetăm niciodată să ne fie dor de acei noi, de ceilalți noi dintr-un alt prezent, fost prezent. astfel apar regretele și suferința. Lacrimile. Gândurile că nimic nu poate să mai fie ce a fost. Apar reproșuri. Multe reproșuri. Vina ta. Vina ei. Vina lui. Vina lor… dar niciodată VINA MEA. Încercăm mereu să distribuim și vina noastră către alte persoane, către alți călători. Totul parcă ar fi mai ușor dacă acel călător ar ieși cu totul din viața ta, ar pleca și nu, nu s-ar mai întoarce. El continuă în schimb să plece să vină, să plece, să vină într-un cerc ce nu pare să aibă de gând să se rupă niciodată. Acum îți zâmbește și vine, mâine te învinovățește și pleacă. Acum e aici, cu tine, mâine dispare, plecă… continuând să se îndepărteze tot mai mult de călătorul ce a fost, transformându-se într-un cu totul alt călător, un călător demn de dispreț, al tău, al tuturor. Un călător ce acum te calcă în picioare, îți zdrobește sufletul cu fiecare lacrimă, chiar și cu fiecare zâmbet. Iar tu, tu devii un călător în trecut, te cauți pe tine și pe călătorul ce-a fost odată. Îi găsești. Și cel mai groaznic e că nu te mai poți despărți de ei. Nu te mai poți despărți de zâmbete ce-au fost cândva adevărate, de cuvinte provenite din suflet, de glume și de tăceri. Nu te mai poți despărți de călătorul tău din trecut, acel ce a fost odată. Rămâi astfel plutitor în prezent deasupra trecutului. Privești cu lacrimi în ochi trecutul și cu o răceală infernală prezentul. Îți dorești din răsputeri să schimbi ceva, să te schimbi chiar pe tine. Cu neputință însă. Nu te mai poți schimba nicicum în ce ai fost, te poți schimba doar în ceva ce nu ai fost. Poate în mai bine, poate în mai rău. Dar, caracterul tău slab nu se poate despărți de trecut, nu, refuză. Își dorește ca ceva să o ia de la capăt, ca undeva să existe un buton de restart, astfel încât printr-un ”La revedere, călători” să se trezească într-o altă lume pentru un scenariu cu final fericit. Îți dorești într-un fel să poți să te întorci în lumea reală din prezentul tău și să te ”dezatașezi” de călător. Să scapi. Să uiți și să mergi mai departe. De ce oare toate astea sunt de domeniul imposibilului? De ce nu poți să scapi pur și simplu de persoanele din viața ta fără să rănești pe nimeni, pe tine sau pe ele? De ce singurul lucru ce se mai poate face e un ”Goodbye”, fără a avea măcar o explicație?  Oare de ce oamenii trebuie să fie ipocriți, de ce trebuie să urască, să se schimbe? Și.. de ce.. de ce nu putem accepta orice schimbare? De ce avem mereu impulsul de a renunța pur și simplu, de a ne cufunda în melancolie ori într-o depresie, de a ne cufunda în trecut, un trecut ce pentru prezent e pur și simplu o fantezie a ceea ce nu poate fi? Mă uit în jur. Mă uit și mă uit degeaba. M-am desprins demult de cea care am fost, iar acum.. acum nu știu cum să mă mai întorc, cum să îmi unesc sufletul cu ființa-mi trupească, cum să devin un eu întreg… Sunt pierdută într-o lume ce nu-i a mea, o lume pe care cu fiecare zi ce trece parcă tot mai puțin o cunosc, o înțeleg. Sunt pierdută și vreau să mă găsesc. Am plecat în căutarea călătorului ce a fost și am uitat să plec cu totul. Am plecat pe drumuri și cărări întortocheate, lăsând în urmă mereu câte puțin din mine. Puțin ce a dispărut. Unde?… Nu știu! Încerc să merg tot înainte printre tot mai mult alb ce mă înconjoară, un alb ce-mi înfășoară tot ce-am avut, ce-am trăit, ce-am simțit. Merg și merg… și merg.. și nu dau de nici un capăt. Merg parcă în gol sub privirile tuturor ce-au fost cândva călători în viața mea. Albul dispare. Dispare de tot. O nuanță neagră îmi îneacă acum privirile. Deslușesc o lustră, încet încet tavanul, pereții, un birou și o lumină ce cu greu străpunge niște perdele. Un vis. Un vis. Un vis a fost. Păcat că visul.. e chiar real 🙂 .

sursă youtube ( user PariucuviataProTV)

Pierdută undeva în imensitate

Azi  … azi mi-am numărat pașii prin holul imens de la intrarea școlii. Azi am așteptat mai mult ca niciodată să treacă timpul. Număram fiecare secundă și de la o secundă la alta mi se părea un interval de-o eternitate. Mda.. așa e, multora li se pare că a face de servici e raiul pe Pământ doar prin faptul  că nu faci ore și stai undeva un interval de 4-5-6 ore într-un hol imens neîncălzit, unde curentu-i la el acasă. O canapea și 4 fotolii îmi stăteau la dispoziție. Dar și ele erau prea reci în bătaia curentului. M-am plimbat. Cred că acum cunosc holul de la intrare cu fiecare crăpătură din podea dar și din tavan. Singura sursă de căldură provenea de la instalația ce împodobea bradul de Crăciun. Însă era insuficientă pentru trupul meu rece, din ce în ce mai rece. Așa că mă învârteam pe lângă el. Mă plimbam din nou cu pași mărunți, înceți prin interiorul holului între ușa principala și scările imense ale profesorilor. Cercetam amănunțit coloanele ce susțin de-atâția ani de zile tavanul, cercetam tocul ușilor ce seamănă cu intrările unui Parthenon din Grecia. Cercetam cu privirea imensitatea tavanului în timp ce mergeam dintr-o parte în alta. Frigul și imensitatea tavanului mi-au proiectat imagini din trecut. Momente. Clipe. Toate trecătoare. Trecătoare atât prin suflet cât și prin fața ochilor. N-aveam timp să zâmbesc ori să mă întristez în fața fiecărei imagini, că imediat vedeam o alta cum îmi apărea în față,în minte, în suflet și-n inimă. S-a creat un film proiectat din atâtea imagini ce au adus cu ele un amalgam de sentimente întortocheate și fără posibilitatea de a fi descurcate. Un film într-o clipă, cu mii de clipe într-un singur scenariu. Din când în când o adiere a curentului ce sufla parcă din toate părțile îmi ștergea filmul din ochi, îmi îndrepta ochii spre podea și mă făcea să merg mecanic dintr-o parte în alta. Ziua asta, a fost singura zi în care am urât pauzele. Da, pur și simplu le-am urât. Ușile se deschideau dintr-o parte în alta, lăsând curentul să pătrundă mai adânc în hol, în mine și dincolo de mine, profesorii intrau și ieșeau fiecare copleșiți de frig, unii mai morocănoși, alții mai veseli. Abia așteptam să treacă fiecare pauză, să devină iar liniște. Poate doar un profesor să mai traverseze holul de la intrare către scări spre cancelarie. NU am dat atâția ”Bună dimineața” și ”Bună ziua” într-o singură zi, de când mă știu. Unii îți răspundeau zâmbindu-ți că ai fost politicos, alții se sinchiseau să-și miște buzele mai mult mimând ceva decât zicând, iar ceilalți, ei bine, ceilalți nici nu te băgau în seamă, treceau pe lângă tine ca pe lângă statuia din colț a lui Tudor, aruncându-ți poate doar o privire de dispreț că i-ai trezit din tranșă, din rutina lor. Continuam să mă plimb, să mă gândesc, la trecut, la prezent și poate la un posibil viitor. La moarte. Moartea părea cea mai aproape de mine în imensitatea holului învăluit de curent și frig, punea parcă stăpânire pe fiecare parte din mine, mă învăluia cu a ei răceală și a ei tăcere, tăcere ce mă încăpățânam să o rup cu ecoul pașilor mei mărunți.

Untitled3

 Totuși nu am fost singură. Cineva și ceva mi-a ținut de urât. Dragul de Hogaș, alături de care am depănat împreună ”Amintiri dintr-o călătorie”. Da, adevărat, doar câteva pagini. Frigul nu ne-a permis mai mult. Însă a fost de ajuns ca să trezească în mine iarăși visarea. Relatează atât de frumos, te poartă atât de lin printre aventurile sale, are un vocabular atât de elevat și de bogat. Imediat ce începe el să povestească te introduce ca un spectator nevăzut de nimeni printre personajele lui. Păcat că era prea frig, iar mintea mea prea înghețată, din ce în ce mai înghețată. Speram să-i duc azi povestea până la capăt, să-i aflu toate peripețiile călătoriei. Dar nu, n-am reușit. Ba se suna și trebuia să-i întrerup povestea. Ba salutam și iarăși rupeam firul acțiunii și mă desprindeam din frumoasele lui peisaje. Ori pur și simplu simțeam cum năpustește curentul și mai tare prin spatele meu și mă ridicam să închid ușile pentru a suta mia oară. Bietul Hogaș… greu cu ascultători ca mine, ori cu spectatori. Puțin, cât am pătruns în aventura lui Hogaș, am avut și eu parte, alături de el, de momente plăcute, așa că m-am gândit să vi-l prezint și vouă, cine știe poate îl îndrăgiți și voi pe Hogaș și peripețiile lui și o să-l lecturați cu plăcere într-o zi oarecare lângă șemineu, sobă ori calorifer. Da, ați citit corect, să-l lecturați, pentru că Hogaș, Hogaș este un autor dragii mei ce și-a scris călătoria într-o carte intitulată  ”Amintiri dintr-o călătorie”, o călătorie pe drumul de la Piatra la Dorna, o călătorie plină de frumusețe, de peisaje dar și de întâmplări. Însă mai multe nu am să vă spun și am să vă las pe voi, amatorii de călătorii și nu numai să-i citiți cartea. Nu-i cine știe cât de mare, într-o zi îi sorbiți toate memoriile :).

DSCF4496

Despre oameni și generația de azi

book

Urăsc oamenii inculți din jurul meu. Da, pur și simplu îi URĂSC ( calm.. nu pe toți 😀 )! De ce? Ei bine, astăzi am avut o discuție tare interesantă cu o persoană mai mică cu vreo 2 ani ca mine care susținea sus și tare că voturile se numără în felul următor: din jumătate în jumătate de oră se deschid urnele se numără voturile și se trimit update-uri cu cate voturi sunt pentru fiecare 🙂 ! Chestia asta m-a amuzat tare mult și da, poate că e păcat că m-a amuzat faptul că un copil ce a ajuns în clasa a 11-a crede așa ceva. Adică logic e ilegal ca așa ceva să se întâmple , urnele acelea până la terminarea intervalului de votare sunt sigilate. Apoi se pun frumos în saci și se trimit la numărat :), numărătoarea având loc din noaptea respectivă până târziu în zi. M-am chinuit minute în șir să îi explic acestea însă nu am avut efectiv cu cine. Într-adevăr ceea ce se trimite din jumătate în jumătate de oră sunt statistici cu cei care au fost la vot, adică câți oameni au mai votat în ultima jumătate de oră în nici un caz ce a votat fiecare :)! Iar ceea ce s-a văzut la TV la ora 21:00 în momentul în care s-au închis secțiile de votare au fost sondajele de-a lungul campaniei electorale :).

Trecând mai departe la un alt subiect, cu aceeași persoană, pot să vă spun faptul că urăsc oamenii ce pun etichete, din punct de vedere al frumuseții și nu numai, pe oameni. Deci, după această persoană, nu contează cât ești de deștept și ce capacități ai și ce poți face, dacă ești urât/ă pa și la revedere nu ai nici o șansă să fi angajat: ”Adică, cum să angajezi o urâtă sau un urât.. bleaah NU!” . Iar ceea ce este mai grav, nu este faptul că există astfel de păreri, ci că o astfel de persoană din generația asta de 16-20 de ani, cândva o să aibă un cuvânt de spus în țara asta ori ca și cetățean ori poate ceva mai mare, oameni ca ăștia ne vor conduce. Oameni ca ăștia se plâng că țara o duce prost, iar ei au astfel de frustrări despre cum arată omul și nu despre ce are în cap. Mai bine, dragi tineri din generația mea, ați avea frustrări cu cât de proști suntem, câtă cultură avem fiecare în anumite domenii fie ele și politice ( să afirmi astfel de prostii mi se pare… te lasă pur și simplu fără cuvinte), mai bine ați avea frustrări cu câte știți voi față de o persoană mai urâtă. Încep să cred că cei care ne critică generația, au dreptate. Majoritatea suntem o generație de ratați. Și da nu văd o rușine în a recunoaște asta :). Nu cred că e o rușine să recunoști categoria din care faci și tu parte, cred că e dovadă de maturitate și înțelepciune. Da, FAC PARTE, dintr-o generație majoritară fără cultură și principii, o generație ce crede că fericirea stă în țigări, droguri și multă băutură. O generație pentru care Eminescu e un fraier ce a scris niște poezii, Creangă.. se plictisea pe creanga lui și s-a gândit să ne zică nouă asta.. iar Cantemir… stați ce-a fost ăsta.. de fapt stați Cantemir a existat? Da .. dintr-o astfel de generație fac parte, o generație care dacă ar fi plătită la cât de mult fumează, se droghează, se îmbată și judecă pe alții înainte să se uite la ei.. pf… am fi cu toții miliardari ! Și da, am ajuns să nu îi mai condamn pe cei ce ne critică, pentru că ei, într-adevăr au avut o generație de mii de ori mai bună ca a noastră.

Mă chinuiam să îmi amintesc cum a început discuția din paragraful de mai sus… și după lungi încercări mi-am amintit. După discuția cu voturile a spus ” bine.. bine.. fie cum zici tu.. eu oricum mă bucur că la noi a ieșit Ponta ca e mai frumos ca Diaconescu, adică.. zic că.. dacă te duci undeva într-o țară străină trebuie să ai și tu o față cu care să te prezinți. ”. Da. Adevărat. Țara arde și baba se piaptănă. Adevărat. Popoarele civilizate, atunci când le treci pragul numai la frumusețea ta se uită! Eu, te contrazic… popoarele civilizate, atunci când le calci pragul te studiază, îți testează capacitățile tale mintale și de ce ești în stare, te testează ca și mod de gândire și ca ce mai vor mușchii lor, dar în nici un caz cât ești sau nu de frumos/oasă, pentru că ei, spre deosebire de noi, au nevoie de oameni care să-i ajute în prosperitate și nu ca noi de tute frumoase care doar să fie prezentabile și să ne coboare țara undeva MUULT sub nivelul 0. Ei așteaptă oameni care să aibă un cuvânt de spus, inteligenți, pentru ei nu contează aspectul fizic, pentru ei contează aspectul interior și ceea ce ai în cap. Degeaba ești un om frumos dacă ești javră pe dinăuntru, le fel cum degeaba ești un om deștept dacă ești javră pe dinăuntru și încerci să furi pe toată lumea. Adevărat.. un trio perfect ar fi :inteligent, frumos și bun la suflet. Însă asta înseamnă perfecțiune, iar noi nu suntem capabili să o atingem, așa că fiecare avem lipsurile noastre :). Mereu se vor găsi oameni unii mai inteligenți ca alții, unii mai frumoși ca alții, unii mai proști ca alții.. mereu.

Păcat.. păcat că ne-am pierdut și ultimul strop de onoare din noi și ne lăsăm ghidați de societate. Păcat că nu mai avem principii, păcat că lăsăm aspectul să primeze în fața inteligenței.. tocmai de asta suntem unde suntem și părere mea este că nu avem nici un motiv să ne plângem de milă. Ne merităm din plin soarta, pentru că ne lăsăm conduși ca fraierii de persoane cu astfel de mentalități. Pentru că nu ne croim viața după propriile principii sănătoase. EU personal urăsc politica. Tocmai pentru că nu știe decât să aducă ură în rândul oamenilor și pentru că oricare politician ajunge undeva sus fură. Da, fură pentru că așa ne este regnul din punct de vedere genetic. Ne luptăm cum putem să ne fie nouă bine, fără să ne pese de chinurile groaznice prin care trec ceilalți 🙂

Pentru tot ce am spus mai sus, am să vă las mai jos o melodie, ce am ascultat-o chiar în timp ce scriam acest post și s-a potrivit perfect cu contextul meu. Eu cred că ar trebui să o ascultăm cu toții cap coadă și să tragem o concluzie din versurile ei. Să ne recăpătăm onoarea și modul corect de a gândi. Să lăsăm frustrările la o parte și să ne gândim cât rău provocăm în spatele nostru doar să ne fie nouă bine. Ar trebui să mai punem mâna pe o carte, să învățăm ceva și abia apoi să avem tupeul să deschidem gura 🙂

Baftă copilași din generația mea! Nu respirați naibii aerul degeaba !

sursă youtube ( user OkapiSoundOfficial)

În ajun de Moș Nicolae

4 dimineața. Trebuie să merg la școală. Nu încă mai pot să dorm e 4! 5 dimineața. Pf… trebuie să merg la școală! Însă ceasul îmi sare și de data asta în ochi mai bine și nu, nu trebuie încă să merg la școală. 6 dimineața. Gata? Școală 😦 ? Nu, încă o oră jumătate. 7 și 10, încă 20 de minute. 7 jumate. Ușa se deschide încet și o voce îmi șoptește ”UITE!”. Draperiile se dau ușor la o parte din fața geamului într-o parte și în cealaltă, iar ochii mei se scaldă în albul imaculat ce se rupea bucățele mici, mici, mici sub formă de puncte, din gri-ul cerului. Ningea. Ningea așa frumos. Cum se putea întâmpla una ca asta? Într-adevăr, o dorință mi-a străpuns cu mai puțin de 24 de ore înainte, ideea ninsorii. Îmi doream să ningă, dar nu mă așteptam să se întâmple. Niciodată nu mă aștept să se întâmple ceva din ce îmi doresc. Însă mare îmi e mereu uimirea când cele mai neînsemnate lucruri spre care se îndreaptă cele mai puține gânduri, se îndeplinesc. De ce? E atât de simplu pentru suflet, dar pare atât de complicat în mintea mea. Important e să-ți dorești din suflet, să fie un gând pur al dorinței tale. Și atât. De atât e nevoie ca acolo, undeva, dincolo de nori, de stele și de întunericul luminat al Universului, să se făurească îndeplinirea dorinței tale.

Ningea și era tot ce conta. Atât. Case acoperite cu zăpadă, cabluri cu zăpadă, porți cu zăpadă, trotuare în valuri cu… zăpadă. Un sentiment frumos, plin de viață, de zâmbete, de fericire. Nimic nu mi se pare mai frumos, să mergi prin zăpadă, sub mângâierea suavă a fulgilor de nea. E frumos să-i urmărești în zbor. Unul se duce la dreapta, altul la stânga, și ceilalți dau nas în nas, depinde doar de cum bate vântul și de cât de bine valsează fulgii în spirală, în drumul lor spre pământ. Creează un cadru de vis chiar și pe o stradă banală, mâncată de trecerea timpului și uitată undeva sub agitația de zi cu zi a oamenilor.

Eu sunt norocoasă. Și fericită. Cadoul de Moș Nicolae, mi l-am primit chiar din ajun, de la primele ore din ajun. Ce putea fi mai frumos de atât? Ce putea fi mai valoros de atât? Nimic! Ninsoare și tot cadrul acesta splendid pe care îl creează în jurul meu e cel mai valoros lucru. Cel mai frumos. Cel mai simplu și totodată cel mai măreț. Nu un bun material te face fericit, nu o bacnotă, NU! Ci doar o dorință îndeplinită, ceva ce ști că va rămâne mereu ca o scânteie în sufletul tău. Ceva la care te poți gândi mereu și atunci când ești fericit și atunci când ești trist. Ceva ce te face mereu să zâmbești când îți aduci aminte chiar și în cele mai grele momente. Iar acest lucru, pe mine, mă face să zâmbesc atât în interior cât și în exterior. Mă face să zbor prin mintea-mi buclucașe departe, să devin una cu ei. Îmi dă un sentiment ciudat și inexplicabil de fericire, de extaz, de melancolie, de tristețe. Însă toate astea, combinate, creează inexplicabilul. Ceva ce simți dar nu poți atinge.

mos-nicolae-pg

Vă doresc, ca și vouă, să vă aducă Moș Nicolae ce vă doriți mai mult. Să vă îndeplinească cea mai ascunsă dorință la care nu cutezați să cugetați. Vă doresc o zi frumoasă în continuare, plină de ninsoare, oriunde ați fi !

Și dacă ninsoare nu îți face apariția și pe meleagurile voastre, luați de aici cât cuprinde !

_ninge2

Vis de decembrie

Eu și această vacanță de iarnă mi-o voi petrece în vârf de munte, printre nămeți, acolo unde-mi place cel mai mult și unde cred că e cel mai frumos. Și ăsta e unul din motivele pentru care îmi iubesc cât de cât țara, pentru că are munți destui de înalți unde să pot schia în voie și pentru că m-am născut aproape de ei :). Însă după cum bine știți anul acesta m-am îndrăgostit și de mare, și tare aș fi curioasă cum e vacanța de iarnă petrecută pe litoral, pe malul mării, pe un nisip înghețat, privind valurile mării sub ceață cum se sparg peste micile banchize de gheață. Mi-aș dori să văd cum arată marea sub mantia fulgilor de nea, sub vântul aspru al iernii, sub norii gri și în privirile înghețate ale oamenilor. Mă întreb cum ar arăta ziua de Crăciun sub valurile sparte în mal, ori cum s-ar reflecta artificiile în unduirile mării. Mă întreb cum ar arăta pașii singuratici pierduți în nisipul iernii, ori cum ar arăta nuanța dintre nisip și zăpadă, cât de bine s-ar combina?

Cunosc muntele sub razele soarelui de primăvară, de vară, de toamnă și de iarnă, însă marea și nisipul ei nu le cunosc decât sub razele soarelui de vară, nu cunosc decât arșița nisipului și sclipirea lui sub soare, iar acum mă întreb cum e să-i simți răcoarea și să-i vezi sclipirea printre fulgii de nea.

Dar, cum pentru iarna aceasta planurile sunt deja făcute, la fel cum sunt și pentru iarna viitoare, rămâne ca acestea de mai sus să le cunosc poate în vis, ori într-un viitor îndepărtat, ori poate într-o altă viață :). Până atunci, continui să mă bucur de frumusețea muntelui în toate anotimpurile anului, fie că e sub soare, ploi, vânt sau ninsoare, iar marea să o descopăr în fiecare an din ce în ce mai frumoasă doar vara :).

Acum, nu-mi mai rămâne decât să vă întreb și pe voi dacă v-ar face plăcere să cunoașteți marea pe timp de iarnă. Ei, cum vă sună această idee?

5697_5430_2

1 Decembrie …

… O altă zi, un nou început. Eu una nu sunt o fire patriotică, pentru că societatea nu asta m-a învățat să fiu, așadar pentru mine, ziua de 1 decembrie reprezintă doar începutul iernii. Poate ar reprezenta și Ziua Națională, dacă măcar în această zi s-ar uita de partidele politice, de credință și de culoarea pielii, dacă 1 Decembrie ar însemna doar ROMÂNIA, cu oamenii ei, cu locurile ei, cu peisajele ei! Însă nu, azi e o altă zi pentru partidele politice, o cursă între care aduce cei mai de seamă artiști, între care a organizat cea mai frumoasă paradă ori care partid a decorat mai frumos orașul, ori care a dat mai multe găleți, fulare, mănuși, ouă, făină, zahăr și alte cele.

De 1 Decembrie ar trebui să ne gândim doar la anul 1918 și la cei ce și-au dat viața ca noi să avem o țară unită, la cei ce au ținut cu dinții și de ultima bucățică de pământ cuvenită, la cei ce acum probabil să răscolesc în mormânt când văd de acolo de unde or fi ce au făcut urmașii lor cu țara asta.

1-decembrie-dezbateri-libere-20071

Eu, nu sunt mândră de ceea ce înseamnă România cu oameni, eu sunt mândră de ceea ce înseamnă România fără oameni, sunt mândră doar de frumusețile pământului ei. Sunt mândră de flori și miresmele lor, sunt mândră de munți, de dealuri, de văi și de minunățiile lor, sunt mândră cu râuri și fluvii, cu marea și delta. De oameni nu pot fi mândră. Oamenii sunt răi, meschini, urâți la suflet și la minte, invidioși, egoiști și plini de ură. Oamenii sunt dornici de a avea cât mai mult, de a-i călca în picioare pe ceilalți. Oamenii nu mai au sentimente, oamenilor nu le mai pasă. Cum aș putea fi mândră cu o astfel de majoritate? ( pentru că trebuie să recunoaștem că există și oameni ce ne-au ridicat țara în fața celorlalți, oameni de care da, sunt mândră, oameni precum: olimpicii, scriitorii, cântăreții buni ș.a.)

Voi în ce fel sunteți mândrii de România?

sursă youtube ( user traluluable)

Cu ochii în tavan :)

Stând cu ochii ațintiți în tavan, citate îmi alunecau prin minte. Unul singur am reușit în schimb să mi-l amintesc exact așa cum era el. Cu virgule. Cu puncte. Practic nu-mi aminteam citatul în sine, dar puteam să-i văd imaginea proiectată pe tavan. Puteam să-l citesc în minte, cursiv, ca și când cartea ar fi fost în fața mea și nu un tavan în întuneric.

Cred că fiecare din noi când se află între starea de veghe și somn, își proiectează în minte întâmplări, cuvinte, melodii. Se lasă purtat de undele lor undeva departe, pe căile somnului. Eu spre exemplu, aseară, m-am lăsat purtată de cuvintele citatului din minte și-mi căutam răspunsuri în cuvinte, în lucruri și în culori. Printre stele și nori. Așadar pe ziua de azi, până deseară când aș avea chef să vă postez ceva diferit, aveți parte de un alt citat din cărticica de care v-am tot povestit câte ceva. E un citat despre fiecare în parte, despre felul fiecăruia de a fi la un anumit moment dat sau într-un anumit colț al sufletului său. Iar acum pe când să scriu citatul, m-am gândit să scriu unul din două, că prea bine se potrivesc 🙂

Nu știu când m-am născut, probabil în fiecare zi, stingher, anacronic, jumătatea care nu ar fi trebuit să fie. Hăituiri de niciunde își înfigeau concrete ghearele, mă apucau cu o dezinvoltură acaparantă. Un fel de mâzgă creștea începând din tălpi, mlaștină în care noroaiele rodesc, în care peștii mor …

Acum ..

Mă repet până mă învăț pe de rost. Mă învârt în cerc. În goana dinspre mine spre mine, mă lovesc de lucruri. Încerc să le pun în ordine, să le fa să tacă sau să-mi răspundă șoptit într-o limbă maternă comună, nearticulată. În agonia lor, lucrurile îmi iau pulsul, mă pun la punct, mă opresc. Atingerea noastră creează oglinzi.

Astfel …

Viața e socialmente condamnată la rigori, la reflexe ce adesea nu mai au nici o legătură cu trăirea. Iar societatea este un spital supradimensionat care ne vindecă de toate (și de nimic în același timp, după părerea mea ).

Și uite așa …

La un moment dat, ca niște articulații, toate dor, cele ce sunt și cele ce nu sunt.

Iar …

Sufletul meu devine un cimitir deschis. Ce îngroapă și ceea ce a murit dar și ceea ce a mai rămas viu.

Și uite așa de la un citat am ajuns la 2… și de la 2 am ajuns chiar la 5, într-o succesiune normală, de la naștere la moarte. Mă întreb oare cum ar fi, dacă procesul s-ar relua invers?

Oare o să fie cândva și invers?

O temă la franceză. Multe exerciții. Plictisitor. Mai bine citeam o carte. Însă această temă mi-a inspirat postul de azi. Mai exact pagina următoare, de început de nou capitol. Prima dată m-a atras contrastul a două imagini tineri – adulți, iar mai apoi citatul de sub poze, ce spune cam așa:

Quand j’étais petit, je faisais ce que mon père voulait. Maintenant, il faut que je fasse ce que mon fils veut. Mon problème est de sqvoir quand enfin je pourrai faire ce que je veux.

M-a pus pe gânduri. Mă întreb.. ”Oare așa am să pățesc și eu?” Oare cândva, va exista un moment în care să fac doar ce vreau eu? Fără să fiu sfătuită. Fără să mi se spună ”Nu e bine” sau ”Nu a fost bine”. Oare va exista? Oare va veni clipa când fiecare om poate face pentru măcar o secundă ceea ce vrea fără să fie inhibat de înconjurător? Sau e mai bine așa ?Ca cineva să existe pentru a ne îndruma pașii, acțiunile?  Fie că sunt părinți ori copii, bunici ori mătuși.

Un răspuns mi l-a oferit amintirea unui citat din cărticica de care v-am povestit acum câteva posturi:

Sensul dat e doar o iluzie egoistă, o proiecție filistină a unor doruri de nesatisfăcut. Rădăcinile acestui sens rămân pierdute în același izvor nebănuit al suferinței. Și în toate acestea părinții, copiii sunt succesiuni asimetrice, cifre, ecuații ce rătăcesc după noimă.

Poate că întrebările mele nu-și au rostul, iar succesiunea momentelor ar trebui să o las să decurgă după bunul ei plac și să încerc să înțeleg fiecare moment al vieții.. poate fără a mă întreba mereu de ce e așa și nu invers, ori când va fi invers.. sau dacă e posibil să fie și invers. Uneori anumite momente sunt tipice, fără o logică anume… sunt așa pentru că așa trebuie să fie și punct.

Oare, o să fie cândva și invers? Voi ce părere aveți?

Prietenie.Iubire. Falsitate.Utopie

Mai devreme am postat ceva în legătură cu niște pariuri sportive și voiam să mă rezum doar la acea postare, însă starea mea de azi parcă nu mă lasă.. și dacă nu-mi exprim acum și aici ideile.. apoi nu o să mi le mai expun niciodată.

Prietenia.. M-am lămurit în sfârșit că nu există. Este pur și simplu o altă componentă a idealului.. a perfecțiunii. Ceva spre care vrem să tindem ascendent, însă din păcate o facem descendent. Poate singura prietenie care există cu adevărat este aceea pe care o ai cu tine. Doar tu cu tine. Pe chipurile noastre se citește invidia, nepăsarea, bătaia de joc, ipocrizia, elemente ce nu au nimic de a face cu prietenia, nici măcar cu o fărâmă din ea. Prietenia este acel ceva de care avem nevoie pentru a ne folosi unii de alții. Prietenia este o fantezie pe care o invocăm în viața de zi cu zi, în zadar. Nu suntem demni de ea, așa că ea nu ni se arată nouă.

Iubirea, la fel ca și prietenia, e un element al idealului. Nu o să fim capabili niciodată să simțim cu adevărat iubirea, fie că e manifestată față de un lucru sau o persoană. Suntem prea orbiți de preocuparea asupra celor ce ne înconjoară și niciodată a esențialului, a ceea ce contează. Suntem prea egoiști să oferim iubire. Dar vrem să o primim. Suntem prea ipocriți să recunoaștem că avem nevoie de ea. Dar toți o strigă în disperare. Suntem prea nepăsători să vedem că iubirea există undeva în jurul nostru. Dar pretindem că o avem.

Falsitatea. Falsitatea ne înconjoară la fiecare pas, cu fiecare secundă. Pretindem că suntem cineva, când de fapt suntem cu totul altcineva. Un altcineva a cărui identitate nu există. Încercăm mereu să ne identificăm cu acel altcineva inexistent din cauza sentimentului de frică, ne creăm prin el o protecție a propriei noastre personalități, ce prin încercarea de identificare cu acel altcineva ajunge să sufere mici mari modificări, în timp. Falsitatea ne face într-un fel să devenim practic nedemni de noi și de tot ceea ce ne oferă ceea ce ne înconjoară. Nedemni de lucruri. Nedemni de sentimente. Nedemni de persoane. Nedemni de nimic. Pur și simplu nedemni… nedemni… nedemni….nedemni.

Uneori îmi pare rău că toate acestea sunt niște utopii. Îmi pare rău că tot ceea este nu este cum ar trebui să fie. Tot ceea ce este se transformă în timp după un anumit clișeu bun sau mai puțin bun.

Momentan, stau în întunericul după-amiezii cu ochii ațintiți în tavan. O singură lumină vagă pare să-și îndrepte razele prin cameră, cea a laptopului. Contemplu pur și simplu tavanul și mă gândesc:” Oare cum ar fi să nu fie nimic? Ca nimic să fie totul și totul să fie nimic?”. Tavanul nu-mi răspunde însă în întunecimea lui. Așa că singuru lucru ce-mi mai rămâne de făcut e să-mi cufund de tot privirile în adâncul întunericului său și să uit. Să-mi las în întuneric toate gândurile, astfel încât să nu le mai găsesc niciodată, să nu-mi mai apară niciodată în fața ochilor minții.  Să uit. Să uiți. Să uităm. Ăsta e răspuns. Ăsta era răspunsul mult căutat. Însă.. să fie oare uitarea totul? Să las oare timpul și întunericul să-mi înghită gândurile și amintirile?

Iar acum, am să vă las o melodie ce mi-a inspirat într-un fel sau altul fiecare cuvințel din această postare, fiecare rând, fiecare propoziție, fiecare frază, fiecare paragraf. O melodie ce semnifică tot și nimic, o melodie ce cândva ar fi putut însemna poate ceva 🙂

sursă youtube (user MishkaLyrics)

Gânduri suspendate :)

Am primit de curând o cărticică interesantă cu tot felul de citate, gânduri suspendate undeva și culese de cineva. Am fost tare bucuroasă când mi-a picat în mâini. Am citit-o cu sufletul la gură. Treceam interesată de la un cuvânt la altul, iar fiecare cuvânt îmi aducea câte o licărire în priviri. M-au atras paragrafele mici și pline de tâlc, de frumusețe. Bine… trebuie să recunosc că înainte de toate astea m-a atras coperta. Îi inspira ceva plăcut sufletului prin caligrafie și imaginea din centru, iar mai apoi conținutul a adus un plus a ceea ce tocmai primisem într-o clipită.

Și dacă mie mi-a plăcut, am să încerc ca din când în când să postez aici câte un citat din mica mea cărticică, un citat care să mă reprezinte într-un fel sau altul în momentul respectiv. Astăzi am să încep cu primul ce mi-a atras atenția în mod deosebit, cu primul ce a a avut un impact suprem asupra mea 🙂 :

Gândurile nu mor niciodată, se zbat până se lasă adormite sub acoperământul altor iluzii ale imediatului … Gândul meu – un fel de punte suspendată.

Era primul citat din carte. Primul citat pe care l-am citit chiar pe stradă, unde am primit cartea. M-a încântat, așa că l-am reciti și recitit și recitit… și parcă de fiecare dată îi găseam un alt tâlc, un alt înțeles.. alte semnificații. Literele parcă prindeau pur și simplu alt contur în fața ochilor mei plini de necunoscut. Mii de gânduri păreau să-și facă apariția în mintea mea. Frumoase. Urâte. Jucăușe. Rapide. Cât adevăr țineau sub a lor formă acele câteva cuvinte. Câte sentimente… trăirile fiecărui om în parte sunt concentrate acolo, în 2 fraze. Ne lăsăm într-adevăr toate gândurile sub presiunea celor prezente și cele prezente sub cele viitoare, fiecare gând rămânând suspendat undeva printre mii de alte gânduri, așteptând parcă ocazia să mai coboare măcar o dată în mintea mea, a ta, a lui, a ei, a oricui 🙂 . Încercăm cu fiecare gând al prezentului să le comprimăm pe toate cele anterioare, să le distrugem încet încet…. însă ele rămân suspendate în inconștientul nostru infinit, urmând să răbufnească toate într-un vis sau printr-o amintire, prin cuvinte sau unde melodice.

Cam atât am avut eu de zis pe ziua de azi, într-o sâmbătă cețoasă în care gândurile mi-au răbufnit printre neuroni mai multe ca niciodată, mai intense ca altădată.

Întâlnire cu Sofia :)

Draga de ea. E atât de frumoasă, atât de pașnică. Atât de perfectă. Atât de modestă. E plină de măreție. Cuminte. Deșteaptă.. și-și are mereu cuvintele la ea. Toate astea o caracterizează pe Sofia, înțelepciunea din filosofie.

Așadar, după cum chiar titlul sugerează, ieri am avut o întâlnire cu Sofia, organizată de ramura Socio Umană din Gorj, persoane pe care le puteți găsi AICI, alături de tot felul de informații interesante.  Întâlnirea a fost una tensionată la început, fiind pentru prima dată, însă atmosfera s-a destins în fața noastră, a tuturor celor prezenți prin desfășurarea programului realizat de către organizatori.  Programul a fost unul complex, intercalându-se prezentările în proză, cu  eseurile și cu filmele pe tot felul de teme filosofice, toate acestea având pe fundal muzică clasică.

Această prezentare necesită JavaScript.

La întâlnirea cu Sofia, am avut posibilitatea de a cunoaște oameni frumoși atât pe dinăuntru cât și la suprafață, am avut posibilitatea să ne întrecem limitele, și de a ne împărtăși ideile. Pe scurt sau în mare: MI-A PLĂCUT, iar pe mine cu greu mă poate mulțumi ceva sau cineva, pentru că de obicei am un spirit critic ( și o să îl am și aici câteva rânduri mai jos, însă or să fie foarte sumar).

De menționat ar mai fi faptul că acest concurs s-a ținut la unul din liceele despre care eu credeam și încă mai cred că arată ca un spital ( pe dinafară ), pentru că în interior este o adevărată frumusețe ( Colegiul Național Ecaterina Teodoroiu). M-am simțit ca în străinătate. Un liceu curat, modern, în care parcă îți e drag să pășești. Holurile sunt lărguțe, pe a căror lamperie sunt afișate tot felul de proiecte, desene și postere interactive, partea de sus fiind văruită într-un galben primitor și cald. Clasele sunt curate, micuțe, călduroase și primitoare, având pe mijloc ( între băncile de 3 persoane) un covor, iar în rest parchet de lemn ( nu laminat) și pereți împânziți de picturi și proiecte.Consider că este atât meritul directorului că l-a modernizat așa, dar mai ales al elevilor ce nu-l distrug și știu să se comporte civilizat într-o astfel de instituție. Cred, de asemenea, că este singurul liceu din Târgu-Jiu care arată așa.. și încă o dată mi s-a demonstrat că aparențele sunt înșelătoare, deoarece ceea ce găsești pe dinafară nu înseamnă că vei găsi și în interior. Am făcut această comparație vis-a-vis de liceul meu de proveniență, un liceu ce arată extraordinar pe dinafară, dar e o adevărată catastrofă pe dinăuntru. Are într-adevăr o arhitectură minunată și duce în spate o istorie. Însă avem parte de clase mari, călduroase și care arată ca după unul din războaiele mondiale 😀 ( și cu asta consider că am spus totul și mă limitez la atât). Pentru acestea se fac vinovați atât superiorii cât și elevii ce distrug mai mult decât este deja.

Revenind la Sofia, ținând cont de locul desfășurării, a fost un punct în plus pentru mine și cred că și pentru ceilalți. Am promis însă că voi aduce și în această postare spiritul meu critic și dacă am promis așa voi face. Mno.. singurul lucru ce mie personal nu mi-a plăcut a fost faptul că SUBTIL celelalte licee participante din județ și municipiu au fost atacate cu faptul că CNEE are cei mai buni elevi ( iar aici pot contrazice prin faptul că se găsesc peste tot elevi de elită în județul nostru). Practic pe mine m-au deranjat laudele ce nu-și aveau rostul în cadrul unui concurs pe temă filosofică, creativă. Era concurs filosofic, nu de lăudat elevi și punct. Atât am avut de spus din punct de vedere critic, deoarece la organizare au stat foarte bine chiar dacă emoțiile și-au făcut apariția prin fiecare din noi.

Acum mai pot spune doar că astfel de concursuri și activități culturale, pentru că până la urmă a fost  activitate culturală, mi-ar plăcea să existe mai des în județul meu și nu numai. De asemenea mi-ar plăcea să se implice cât mai mulți elevi, pentru că de pierdut nu-i nimic, ci numai de câștigat. Te îmbogățești prin cunoașterea ideilor celorlalți, prin dezvoltarea altor idei, te îmbogățești socializând și descoperindu-te pe tine prin ei 🙂 .

Mai jos am să vă fac cunoscut și eseul cu care am participat și eu, eseu pentru care am luat premiul 3 ( destul de bine zic eu, dat fiind faptul că nu am nimic de a face cu filosofia școlară, neavând această materie în orarul școlar ). Așadar vă prezint eseul ”Omul și timpul”


Omul și timpul

Omul, este ființa brăzdată cu ridurile timpului, ființa ce-și pune mereu întrebări asupra a tot ceea ce este vizibil și invizibil. Este de asemenea ființa obișnuită cu răspunsurile concrete pe care timpul se opune cu toate forțele să nu i le ofere.

Problematica timpului, îl preocupă pe om încă din vremurile străvechi, însă fără prea mari rezultate, timpul rămânând în continuare un mister prin existența inexistenței lui. Omul a fost întotdeauna preocupat de trecutul tumultuos și prea puțin de prezent, prin încercarea lui de a desluși mereu întâmplările trecutului s-a pierdut de existența prezentului și cea a viitorului. Din dorința nesatisfăcută de a obține întrebări asupra timpului, omul uită că acesta este ireversibil și odată trecut nu mai poate fi dat înapoi decât prin amintirile deșarte, astfel omul uită că timpul este de fapt tot ceea ce are, tot ceea ce speră, este ceea ce-l schimbă. Timpul trece peste noi fără să se uită vreodată înapoi, timpul ne maturizează, timpul ne transformă, timpul ne răpește persoanele și momentele dragi, timpul ne dezvoltă, timpul ne coboară, timpul ne dă viață, timpul ne omoară, timpul creează, timpul distruge, timpul ne dă, timpul ne ia; timpul fiind astfel o dimensiune a Universului în care se ordonează succesiunea ireversibilă a fenomenelor din viața oamenilor. Timpul nu stă niciodată pe loc, nu staționează în nici o gară, nu se oprește niciodată, el merge mereu înainte și niciodată înapoi.

Deși timpul există de când lumea, poate chiar dinaintea ei, noi nu-l putem percepe decât de la naștere încoace, prin prezența mecanismelor minuțioase ale ceasurilor, prin prezența fiecărei succesiuni dintre soare și lună, prin prezența evoluției fizice și psihice a trecerii omului prin timp. În succesiunea momentelor sale timpul pare să se răzbune prin cruditate asupra omului, furându-i acestuia copilăria, adolescența, tinerețea ca mai apoi să-i fure chiar bătrânețea, condamnându-l la moarte. Timpul îi îngroapă astfel omului pe vecie fiecare secundă din el în al său trecut predispus uitării. Acțiunea dintre timp și om e ca o joacă, o joacă interminabilă în care timpul are rolul principal; el se joacă cu mintea omului, cu sentimentele, se joacă cu tot ce are și nu are, se joacă nepăsător cu el, distrăgându-i atenția de la crearea propriului său timp, propriului prezent, prin transformarea acestuia într-o marionetă a timpului.

Omul pare să fie într-un joc de război, adoptând tactica de descoperire a ceva împotriva timpului și a refuzului acestuia de a-i răspunde la întrebări, dar mai ales de a putea schimba trecutul, neîncercând măcar să-și axeze privirile asupra viitorului, a clădirii unui prezent, bază a unui viitor glorios.

Fiind unul dintre cele mai profunde mistere, majoritatea oamenilor de

știință au încercat și încă mai încearcă să explice timpul și ireversibilitatea acestuia. Spre exemplu, fizicianul englez, Julian Barbour, a afirmat că timpul ”nu există” și că ”totul se petrece acum”, timpul fiind o ”iluzie” a incapacității noastre de a vedea realitatea așa cum este ea de fapt. Julian Barbour merge pe mecanica cuantică aplicată întregului Univers, cu o ecuație formulată de Wheeler și De Witt, în care timpul dispare, nemaiavând în Univers nici un rol. Pentru faptul că noi oamenii percepem timpul ca fiind ceva real, Julian Barbour realizează următoarea analogie: un film proiectat la cinema este alcătuit din fotograme ce sunt proiectate cu un ritm de 24/secundă, însă ele există simultan. Creierul nostru percepe astfel o succesiune de imagini ce naște noțiunea de mișcare și implicit noțiunea de timp, dar prin existența lor simultană, Barbour consideră că timpul este un rezultat al creierului nostru limitat, al incapacității noastre de a accesa ceea ce de fapt există deja. Astfel pentru Barbour există un număr infinit de Universuri statice, caracterizate de o distribuție diferită a materiei. De aici se naște întrebarea firească ”Cum se face că totuși ne naștem, creștem și murim?”, întrebare ce își găsește răspunsul în următoarea explicație a fizicianului englez ce afirmă faptul că în fiecare Univers există o versiune a noastră: Universul – noi la naștere; Universul – noi adulți; Univerul – noi bătrâni; fiecare Univers fiind static și etern pentru fiecare etapă în parte, omul reprezentând doar un trecător prin fiecare din ele.

Dacă Julian Barbour concepe ideea inexistenței timpului și puțini sunt cei care îi susțin această idee, majoritatea oamenilor de știință caută explicații alternative ce pleacă de la ideea existenței timpului în mod obiectiv, independent de noi, însă nu am ajuns să îl înțelegem. Aceștia merg pe întrebări mult mai complexe, fundamentale, ce le supun și eu analizei, încercând să ofer răspunsul prin prisma problematicii umane generale și a sensului vieții:

  • Timp fizic sau psihologic?
  • Timp exterior, matematizat sau timp ca experiență subiectivă?
  • Dimensiunea trecutului, cea a prezentului sau a viitorului?

Mă îndeamnă la răspuns obiectiv, riguros chiar, fizica mecanicistă, clasică, dezvoltată de Newton, centrată pe conceptele de timp și spațiu absolut, cu toate că această abordare nu respectă succesiunea istorică. El sugerează ideea că timpul nu încetează să existe, fiind condiție universală a existenței obiectelor și proceselor realității; timpul există prin sine și în sine și constituie ca si spațiul, un sistem de referință universal, imobil, egal în sine, situat în afara noastră, adică absolut. Este un timp cu statut de ”substanță”, independent de mișcare, în care nu se întâmplă nimic, posibil de determinat printr-un reper absolut și diferit de ceea ce numesc astronomii oră, zi, săptămână. Sub acest aspect timpul este cadrul de curpindere a Universului, un mediu infinit, cu momente identice din punct de vedere calitativ. Pornind de la aceste considerații se ridică întrebarea ”Ce rol joacă omul în Univers și mai ales în timp?”. Retrăind timpul putem merge pe răspunsul oferit de Sfântul Augustin: el consideră că este important să vedem ce este timpul din perspectiva sufletului omenesc și în ce mod devenirea omului depinde de interiorizarea temporalității. O problemă complicată după cum se exprimă însuși filozoful pentru că cele 3 dimensiuni cunoscute ale timpului sunt sintetizate în prezentul individualizat și care se subsumează ”prezentului din cele trecute”, ”prezentului din cele prezente” și ” prezentului din cele viitoare”. Putem accepta importanța prezentului în manieră augustiniană completând cu ideea că acest prezent se face, se construiește, nu este făcut și nici dat o dată pentru totdeauna; acceptăm în același timp intenția clară a filozofului de a separa timpul de eternitate, de a nu confunda planul lumesc cu cel divin.

Ca alternativă a celor de mai sus propun spre studiu concepția lui Lucian Blaga ce este centrată pe ideea că dimensiunea viitorului înțeleasă ca timp creator de valori, ca timp al căutărilor și al descoperirii misterelor este fundamentală; cred că este important de a reține îndemnul filozofului român spre un mod antologic, specific uman, ce poate fi construit prin pregătirea viitorului printr-un act filozofic, estetic și moral în același timp, prin acordarea de sensuri și semnificații  fiecărui moment al temporalității prin identificarea conținutului hermeneutic al timpului. Poate în acest fel reușim să răspundem la întrebarea deloc ușoară, formulată de Martin Heidegger – ” De ce există ceva mai curând decât nimic?”. Această întrebare având ca răspuns apariția spontană și inevitabilă a Universului din fluctuațiile de vid, lumea fiind o trecere firească de la nimic la existență, astfel, fizic vorbind, s-ar putea afirma faptul că ”ceva este de fapt nimic”, dar că ” ceva este o stare mult mai naturală decât nimicul”.

Bibliografie:

 

  1. Jeanne Hersch – ”Mirarea filozofică. Istoria filozofiei europene”, Editura Humanitas, București 1994;
  2. Solomon Marcus – ”Provocarea științei”, Editura Politică, București 1988;
  3. Stephen Hawking – ”Scurta istorie a timpului. De la Big Bang la Găurile Negre”, Editura Humanitas, București 1995.

 

Sper că v-a făcut plăcere ceea ce tocmai ați citit, lăsându-vă mai jos o melodie clasică ce mulți au spus că mă caracterizează. Cum se face acest lucru… nu știu 😕 !

 

Simțind cuvinte :)

Zile pline în care încerc să-mi testez limitele maxime și punctul meu culminant de cedare. Nervi. Mulți nervi.. și nu de oricare.. spinali, cranieni. În timpul meu de studiu prin bibliotecă, plimbându-mă aiurea pe lângă rafturile cu cărți, descopăr un caiet vechi cu coperți desenate. Nu mai știu de mult ce-mi ascunde caietul în filele învechite din spatele coperților. Îl răsfoiesc. Nume de personaje, versuri de melodii și printre ele un text. Un text ce aluneca perfect pe undele melodiei din căști. Scurt, dar plin de sentimente, de idei și de culori. Cuvintele-i sunt aranjate întortocheat, fiind greu de înțeles la prima lecturare. Însă melodia mea l-a făcut înțeles din prima. A fost descifrat, iar textul spune cam așa:

Cerul veghează, marea dansează sub ploaia grea. Vântul în spate mă duce, departe, cerul se sparge. Soarele-apus noaptea nebună ce miroase a furtună, iar sufletu-mi îngheață când se vede tot mai sus.

Îmi recunosc scrisul, dar nu-mi aduc aminte momentul când l-am scris și nici ipostaza. Mă regăsesc însă, acolo undeva, strecurată printre cuvinte și semne de punctuație, printre versuri și sunete de melodii. Aud vântul, văd cerul, simt furtuna, aud vuietul mării, al picăturilor de ploaie, zăresc un apus roșiatic. Îngheț. Le văd, le aud, le simt pe toate în adâncul meu, departe. Undeva. O străfulgerare sinaptică îmi deschide ochii în cadrul realității și încearcă să mă întoarcă la nervii mei. Însă mă uit uimită în față. O văd pe ea. Mă uit în stânga.Îl văd pe el. Ma uit în dreapta. Te văd pe tine. Mă uit în spate. Mă văd pe mine. Clipesc. Tu și eu pare să fi dispărut undeva în neant. În fața ochilor nu-mi mai apar decât el și ea în două universuri paralele și depărtate. Clipesc din nou în speranța dispariției lor și regăsirea noastră, dar ei se încăpățânează să-mi rămână prezenți în minte. Nervi. Măduvă. Creier. Ei dispar în neant. Rămân doar eu și foile ce plutesc pe covor.

sursă youtube ( user BlackFoxCreation )

Cuvinte cu și fără sens!!

Mai întâi culorile. Apoi oamenii și un mic adevăr: vei muri. Așa văd eu de obicei lucrurile, sau cel puțin așa încerc să le văd. Încerc cu toată onestitatea să fiu veselă cu privire la acest subiect, moartea, deși majoritatea oamenilor sunt stânjeniți să creadă în mine ( un copil), în ciuda tuturor protestelor mele. Cu siguranță pot fi veselă. Pot fi amabilă. Agreabilă. Afabilă. Și astea sunt doar câteva cu litera A. Doar nu mă ruga să fiu drăguță( nu se merită). Drăguță începe să nu mai aibă nimic de a face cu mine. Vă îngrijorează acest lucru? Vă îngrijorează faptul că nu veți primi lucruri doar de dragul de a le primi? Insist să nu vă fie teamă, pentru că sunt dreaptă mai presus de toate. Drăgălășeniile nu mai există în ziua de azi decât sub forma lingușelilor și a acțiunilor de fațadă, a prefăcătoriilor zilnice omenești. Acum aș dorii calmitate în ciuda amenințărilor precedente. Nu sunt violentă, nu sunt răzbunătoare, sunt doar un rezultat al societății.

Societatea, societatea e formată din oameni. Oameni  ce observă culorile unei zile numai la sfârșit și la început, dar pentru mine este destul de clar că ea combină o multitudine de nuanțe și tonuri, cu fiecare moment care trece. O singură oră poate consta în mii de culori diferite. Galbenuri ceruite, nuanțe de albastru pătate de nori, nuanțe de verde împletite, de griuri,  de roșu, nuanțe de viață întipărite în vânt. Întunecimi de nepătruns. În domeniul meu mi se pare important să le observ, să le deslușesc și să încerc să le înțeleg ( ultima neavând un rezultat satisfăcător). Însă oamenii… oameni sunt preocupați să se închidă în rutina zilnică, să se lase orbiți de ea. Nu sunt atenți la micile detalii ce îi înconjoară. Sunt mult prea preocupați de de intrigi, de critici, de bani, de supraviețuire prin suferința altora. Oamenii sunt prea ocupați să se certe, să se urască, să se invidieze, să se mănânce unii pe alții mai rău ca animalele. Uneori.. cred că animalele au instincte mai apropiate de idealul uman decât au oamenii. Însă astea sunt doar niște păreri 🙂 păreri ale persoanei din mine ce refuză cu desăvârșire să mai fie drăguță, să-i mai pese .

Octombrie norvos?!

E clar, pământul se revoltă împotriva noastră și a lui. Azinoapte am avut parte de o furtună cu tunete, fulgere și.. artificii. Da, artificii multe artificii de 30 de minute că de.. e criză și merge. Mă întreb oare… dacă artificiile alea au putut fi vizibile în timpul unei astfel de furtuni cu vânt năprasnic și picături de ploaie furioase tare? Oare a fost vreun nebun care a ieșit afară să se uite după ele pe cer… că sigur de văzut.. nu le-a văzut. Însă trecând peste incident și peste prostia omenească din bătrâni știu că această perioadă nu este caracteristică tunetelor și fulgerelor, furtunilor. E o perioadă friguroasă într-adevăr, în care se așteaptă primii fulgi de zăpadă.. sau cel puțin așa ar trebui să fie. Mie una, știți bine, ploaia, furtunile, fulgerele … mă liniștesc și îmi creează o stare de relaxare totală, însă cea de azinoapte chiar m-a speriat și m-a trezit din somn. Era o atmosferă ciudată: vântul șuiera mai tare ca vara dincolo de geam, copacii se clătinau mai mai să se rupă, ploaia bătea aprig în geam iar fulgerele nu conteneau să-și oprească a lor cale spre Pământ. Era ciudat…. și totuși de dimineață, când m-am trezit totul era uscat, nici urmă de picătură de ploaie, doar roua presărată peste iarbă, pământ, garduri, frunze. Roua și ceața, alături de norii ăia sumbrii și cenuși ce-mi stau deasupra-mi, presându-mă parcă pe mine și pământul dedesubt. Nici urmă de soare, nici urmă de luna dimineții, nici urmă de fericire pe Pământ. Totul pare să fie învăluit în sumbritatea atmosferei înconjurătoare. Ultimele zile ale lui Octombrie se încăpățânează să ne întipărească în memorie un sfârșit de 2012 gri, se încăpățânează să ne apropie cu gândul de apocalipsa amânată încă puțin.

Acum stau și mă gândesc la sintagma ”nimic nu se pierde totul se transformă”: Pământul se transformă, anotimpurile își schimbă decadele, ploile la fel, chiar și soarele este într-o continuă schimbare, modificare. Tot ceea ce a fost, a rămas acolo undeva, iar ceea ce vine pare să fie consecință a ceea ce a fost, ceea ce este pare-se că nu mai contează pentru nimeni.

La voi cum a fost azinoapte?

sursă youtube ( user Kingofblue83)

Fără chef și tragere de inimă!

Cred că tuturor ni s-a întâmplat de atâtea ori ca lipsa de chef și dorința de somn să ne năpădească chiar imediat după ce ne-am trezit. Dar ce să ne facem atunci când lipsa de chef ne urmărește în fiecare zi de dimineața până seara de o perioadă lungă de timp? E o întrebare ce mi-o pun zi de zi de o grămadă de anișori , în fiecare dimineață și pe tot parcursul zilei. O întrebare al cărui răspuns tot nu-l găsesc, răspuns ce îmi pare că se ascunde pe zi ce trece mai adânc în cărările vieții. De ceva zile încoace simt cum starea asta mi se accentuează cu fiecare secundă ce trece, simțindu-mă capturată în ghearele imense ale somnolenței totale, fără chef de teme și alte responsabilități caracteristice vârstei. Aș sta pur și simplu o zi întreagă să mă relaxez cu ochii în tavan sau în mijlocul picăturilor de afară sub norii cenușii. Aș sta așa să treacă timpul… pur și simplu să treacă, ca mai apoi să-mi doresc să-l dau înapoi 🙂 . Aș sta întinsă undeva ascultând muzică și atât. Aș sta și m-aș lăsa cuprinsă de vise în zbor și atât. Aș sta și doar aș sta cu ochii ațintiți undeva printre praf și stele. M-aș lăsa cufundată printre gânduri într-un hău imens fără să am posibilitatea să mă ridic sau să mă mișc, m-aș lăsa astfel cufundată într-un somn adânc.

Însă activitățile zilnice, chiar dacă pare că nu fac nimic și tot ceea ce am zis mai sus, fac într-un fel sau altul prin pierdere inutilă de timp, mă obosesc pe zi ce trece mai mult, iar cheful pentru ceea ce ar trebui să fie rutina zilnică piere cu desăvârșire, sfârșind în a face desăvârșitul nimic ce pare să nu fie terminat niciodată.

Analizând situația fix din colțul opus îmi dau seama că spre exemplu azi AM AVUT chef să : nu ma ridic din pat, nu scriu nimic, lenevesc, dorm, nu mănânc, ascult muzică, pierd timpul aiurea, privesc în gol. Am avut chef de atâtea lucruri și le-am făcut pe toate încât mă simt cu totul epuizată. Am avut chef de liniște totală cu sunete lente de muzică pe fundal, de sunetul liniștii. Am avut chef de multă ciocolată, pe fundal de lună plină. Luna plină ce mă dă peste cap de fiecare dată când îți face apariția pe cer. Parcă nici ciocolata nu-mi suplinește lipsa de energie acumulată cu fiecare zi ce trece, o energie ce pare să-mi iasă prin fiecare por al pielii cu fiecare gând de boală curată. Aștept să treacă timpul, aștept ca el să treacă și să ia cu el toate problemele pământului pe umerii lui, să le ducă departe, departe.. unde se duce el de fiecare dată când zboară pe lângă noi.

Câteodată, timpul este cel mai bun în rezolvarea problemelor prin trecerea lui rapid de lentă, alteori pare să le încurce mai rău de cât sunt, ca în momentul de față. Pare să sape printre ele spre soluționare, încâlcindu-le mai tare și creând altele noi, ce par a nu mai fi soluționate în vecii vecilor amin! Aștepți parcă fără chef și tragere de inimă ca timpul să te elibereze de tot și toate fără să miști un deget ce te-ar putea trezi din a ta visare. Însă atunci când îți dai seama că tactica ta a fost aleasă greșit, timpul deja a trecut, nu cum ai vrut tu, ci cum a vrut el, lăsându-te undeva în urmă cu tot ce ai vrut să treacă și nu a trecut, aducându-ți peste altele noi și proaspete, înecându-te în problematica vieții cu fiecare secundă de vânt ce ți-a bătut în față 🙂 .

Poate uneori nu lipsa de timp a fost singura cauză a lipsei mele pe blog, ci lipsa de chef, lipsa de inspirație și lipsa de căutare a inspirației, a cuvintelor ce nu fug niciodată din calea unui om, ci rămân mereu acolo amestecate… important e să le aduni, ordonându-le după propria-ți stare. Nu știu dacă mai sus am reușit să fac tocmai ceea ce mi-am propus acum o frază mai devreme, ori dacă totul are o logică, corelându-se frumos. Știu doar că sunt cuvintele stării de moment, ale gândurilor. Cuvinte ce au fost cu greu alese din amalgamul interior.

Voi ce faceți atunci când lipsa de chef vă năpădește? Când simțiți că parcă și respirația vă consumă și ultima fărâmă de energie rămasă? Voi ce faceți când simțiți că statul și pierderea de timp e ultima soluție rămasă, soluție ce ne adâncește mai mult decât credem în probleme? Voi ce faceți când vă simțiți capturați într-o lume a cuvintelor ce nu pot fi exprimate, ori ce se lasă uneori subânțelese de fiecare persoană, atingându-și de prea puține ori scopul, cuvinte ale căror idei stau în văzul tuturor și nimeni nu le vede, cuvinte pe ale căror ide le călcăm în picioare fără mustrări de conștiință?

Îmi doresc uneori ca lumea falsă creată în juru-mi să dispară, să se facă praf și pulbere, disipându-se printre particulele din Univers. Îmi doresc uneori o lume mai bună, în care lipsa de chef să nu fie cunoscută. O lume nouă în care răutatea să fie ceva ce ține de domeniul necunoscutului și imposibil de atins, la fel ca și perfecțiunea. Țin minte că am văzut un film în care : invidia, răutatea, ura și toate celelalte defecte erau necunoscute omului, din păcate la fel era și iubirea ( My boyfrend from the future , se numește filmul, o comedie tare interesantă.. din care avem ceva de învățat, dacă vrem să învățăm 🙂 ). Din păcate lumea aceea în care războaiele pentru putere să dispară o dată cu răutatea, ura, invidia și toate cele, pare departe de noi, undeva sub perfecțiune. Tocmai de asta, o apocalipsă care să radă tot de pe pământ ar fi oarecum utilă acestuia în încercarea de a recrea ceva ce s-a creat prost 🙂 și de a lua procesul faceri și evoluției de la capătul capătului 🙂 sau poate chiar înainte de acesta ..

Vă las mai jos câteva melodii ce mi-au inspirat cât de cât în plasarea ordonată sau dezordonată a cuvintelor de mai sus.

sursă youtube ( user davyjones63)

sursă youtube ( user tudorachemihai)

sursă youtube ( user coolmango0)

Fără net – mai aproape de natură :)

Până acum râdeam de pățaniile lui Narcis din blogosferă, iar acum râd de propria-mi pățanie. Parcă e altfel când simți pe pielea ta toate cele și nu doar printre rândurile celorlalți. Ei bine, când mi-am propus să-mi fac timp mai mult pentru a mai scrie ceva pe ici pe colo și a mai închega câteva posturi de weekend, romtelecomul ( sau cel puțin așa credeam la început) mi-a stricat planurile mele de weekend și m-a obligat să-mi fac de lucru numai printre caietele de școală dar datorită acestei pățanii trebuie să recunosc că m-am bucurat mai mult de aerul proaspăt și rece de toamnă.

Vineri după-masă fericită pentru venirea weekendului pierdeam timpul aiurea pe net și încercam să scriu ceva pentru România este Most Wanted  pe MWB, când mă trezesc că pică netul. Opresc modemul mufez cablurile repornesc. Merge. Nu mare mi-e bucuria că peste o oră pică din nou și de data asta pică de tot. Bine nervii mei asupra serviciilor lor au ajuns deja la maxim având mereu discuții contradictorii cu operatorii lor needucați și mereu neinformați asupra oricărei situații minore sau majore. De data aceasta a sunat tata ca să afle că nu este nimic în neregulă, netul merge perfect și că în 72 de ore nu intervine nimeni mai ales că vine weekend ( dacă ar fi o firmă respectabilă ar trebui să aibă operatori 12/ 24 dacă nu 24/24) mai ales pentru firmele cu tură de noapte. Cum sunt ei mereu neinformați și plictisiți la telefon, de prea puține ori dând informații corecte și folositoare rezolvării unor probleme au mai rămas cu un client în minus sau cel puțin vor rămâne. Ei bine, am aflat apoi că pentru toate acestea nu Romtelecomul era vinovat ci un vecin :D. Cum a reușit un om să lase o stradă fără net? Simplu: a tăiat cablurile. Strada noastră este de 2 ani și aproape jumătate în lucru, se asfaltează, se sparge ce s-a asfaltat să bage nu știu ce conductă, asfaltează iar, apoi iarăși sparg pentru că au uitat să mai bage o conductă, iar asfaltează și în final sparg iar pentru a băga și apa pe anumite locuri pe unde au mai uitat. Pun trotuare pavate, în valuri. Cum în valuri? Simplu: în dreptul porților mici și mari se face o mini-vale, apoi urcă iar, iar mai fac o mini-vale( trotuarul ăsta mă trezește în fiecare dimineață tot urcând și coborând pe el). Apoi sparg și trotuarul că nu au făcut branșamentele. Și uite așa în final nu mai termină în vecii vecilor, AMIN. Revenind la vecin ce își făcea conștiincios branșamentul la noua instalație de apă și ce o mai fi, săpând el acolo de zor în pământ a dat de niște cabluri ale căror utilitate nu a văzut-o și nu a înțeles-o, așa că le-a tăiat, că doar ce ar căuta niște cabluri prin pământ? Cine să le folosească acolo în pământ? Nimeni nu? Și uite așa vecinul cu pricina s-a ales cu amenzi și citări în instanță pentru afectarea rețelei de telefonie și internet pe domeniul public, pentru că da, spărgea afară în stradă, nu în curte, unde nici măcar acolo nu are voie decât cu aprobare să distrugă bunurile Rometelecomului.

Deci dragii mei, dacă găsiți cabluri ”aiurea prin pământ” să știți că utilitatea lor este acolo undeva și NU, NU se găsesc degeaba prin pământ! Nu puneți oamenii să muncească în plus pentru voi, să înlocuiască atâtea surse de la o singură tăietură ce a ars toată rețeaua. Însă ar trebui să fiu recunoscătoare faptului că sâmbătă am stat toată ziua ( sau cel puțin aproape toată) numai afară și nu cu nasul în laptop.

13.10.2012

Ziua așteptată ani buni de zile a venit și s-a dus. A trecut pe lângă mine la fel ca oricare altă clipită a timpului ce mi-a mai răpit o clipă din viață și mi-a mai aruncat în brațe o amintire. Pe cât de mult am așteptat-o pe atât de repede parcă a trecut. Era ziua în care credeam că se va schimba lumea. Era ziua în care simțeam că realitatea devine o irealitate și irealitatea devine realitate.

18 ani nu-s nici grei nu-s nici ușori. 18 ani reprezintă vârsta la care poți să faci ce făceai și înainte doar că de data asta e legal. La 18 ani te simți la fel ca la 17, singura diferență o face responsabilitatea în fața legii și a vieții în mod legal, în mod natural depinzi de părinți, de școală, de profesori, de normele de care ai depins și până acum. La 18 ani te rupi legal de tot ceea ce înseamnă copilărie, pentru că în sufletul tău rămâi la fel de copil ca și înainte. La 18 ani schimbi un buletin și-o poză cu trăsături din ce în ce mai pronunțate. La 18 ani se spune că te confrunți direct cu viața, chiar dacă ne confruntăm cu ea încă din timpul prunciei. La 18 ani ești același adolescent ca și la vârsta de 17 ani și 364 de zile, având în plus la tine amintirile unei ierni, unei primăveri, unei veri iar acum începând cu amintirile toamnei. La 18 ani te gândești la dorința prostească ce o aveai în copilărie de a-i împlini. La 18 ani îți dorești să dai timpul înapoi spre redescoperirea copilului fără griji de altă dată. De aici în colo regretele vârstei fragede complexează existența noastră de zi de zi, o îngreunează cu fiecare secundă ce bate adânc în ceasuri. Trecutul privit de la 18 ani pare a fi într-un hău interminabil, de neatins și regretabil. Pare nesfârșit și trecut în același timp. La 18 ani visele par uneori mai imposibile ca niciodată tocmai din cauza întâlnirii față în față cu viața. La 18 ani te crezi puternic, plin de forță, cu mult chef de viață. Păcat că toate acestea sunt gândiri deșarte și de exterior, la 18 ani fiind poate mai sensibil ca niciodată, având o personalitate și un temperament ce pot fi zdruncinate ușor de către normele societății și a oamenilor din jur, de către părinți, profesori și chiar de către ei. 18 ani e vârsta dezechilibrului total. Tot ceea ce ai în minte și în suflet e dezordonat, lucrurile încearcă toate să se aleagă unele de altele și să se sedimenteze fiecare la locul lor. Însă societatea din jurul nostru se încăpățânează să ne lanseze zdruncinați în viață, să ne dea peste cap sufletul și mintea. Începând de la oamenii cu care ne întâlnim o dată în viață pe strada, dar în acea clipă ne marchează inconștient printr-un gest pe viață, continuând cu amicii și prietenii ce la vârsta asta sunt  mai invidioși unii pe alții ca niciodată, ajungând la profesori ce cred că prin simpla poziție de profesor pus să ne învețe practic ceva, li se cuvine totul: de la a ne fâțâi în toate modurile posibile până la a ne tachina, lucru ce mi se pare abuz.

Nu zic, 18 ani e o vârstă într-adevăr frumoasă, o vârstă la care nu cunoști ceea ce înseamnă cu adevărat să fi pe cont propriu, nu duci încă lipsa banilor ( sau cel puțin unii). E o vârstă în care chiar dacă simți că ești pe picioarele tale, ești încă puiul ce învață cu greu să zboare. E o visă în care visele sunt mai multe ca niciodată, la fel și speranțele. E o vârstă la care tot ce e bine pare să te înconjoare într-un balon, până la primul spin al vieții.  E vârstă în care sufletul copilului din tine se răzvrătește din ce în ce mai tare, dornic să iese la suprafață, dornic să se manifeste și să-și facă gândurile infantile cunoscute. E o vârstă în care nesiguranța și incertitudinea primează alături de multe dezamăgiri. E o vârstă în care descoperim adevăratul sens al culorilor vieții și semnificația amănunțită a acestora. E vârsta când începi să culegi încrederea de nicăieri, e vârsta când puterile tale se dezlănțuie, când adevăratul TU apare. E vârsta când îți iei avânt de pe o stâncă și te trezești în hău, însă perseverența ta continuă să-ți curgă prin vene.

Probabil e cea mai frumoasă vârstă dinaintea maturității, vârstă în timpul căreia înveți să zbori, să cazi, să te ridici. De vreo 5 zile încoace, adesea aud întrebarea: ” Cum e la 18 ani?” Păi cum să fie oameni bun? La fel ca la 17, ca la 16, aceeași eu, aceeași gândire. Nu simt nimic schimbat în afară de un alt buletin și o responsabilitate legală ce o consider infinit mai scăzută decât cea morală. E pur și simplu o vârstă dată de calendar și de 365 de apusuri de soare. Până acum credeam că 18 ani înseamnă totul, însă 18 ani nu înseamnă nimic. 18 ani nu reprezintă ceva semnificativ ( ori cel puțin nu pentru mine). Am început să cred că, cu adevărat important este ceea ce simți în interiorul tău, ceea ce simți TU în pilea ta, nu ceea ce simt ceilalți pentru tine, în locul tău. Consider că vârsta tânără de 18 ani o poți avea tot atât de bine la 36, la 54, la 72, la 88, o poți avea mereu în sufletul tău, mereu îți poți păstra sufletul și mintea tinere, pline de viață și de speranță, important este să nu uităm să facem asta, să nu uităm să credem în noi, să sperăm și să ne considerăm mereu tineri și cu mult chef de viață, să nu ne lăsăm doborâți de micile mari greutăți și obstacole din calea noastră.

Am vorbit despre acești 18 ani și despre cum mă simt eu dincolo de pragul lor, în tabăra ”bătrânilor”. 18 ani, pe cât sunt de frumoși și ușori pe atât sunt de urâți și de grei. Sunt un amalgam între fericire și tristețe, între descoperire și deșertăciune, între încredere și deznădejde, între visare și coșmar, între speranță și eșec. Am vrut încă de pe data de 13 să scriu acest post, însă de abia azi timpul aglomerat de dincolo de pragul celor 18 ani, mi-a permis puțină scăpare în lumea scrisului pe blog.

Aș vrea acum să vă întreb: Voi cum vedeți viața la 18 ani?

Vă invit în continuare să poposiți pe la Călin ce vă va încânta cu siguranță cu niște muzică bună și pe la Narcis. Acum vă las până data viitoare ce nu știu când va avea să vie.

Sărbătoare-n blogosferă!

Postul acesta a apărut cam târziu din lipsa mea de timp, dar totuși a apărut și el pe aici! Ieri a fost o zi importantă pentru blogosfera noastră ( zic eu ) și pentru muzica bună din blogosferă! Ieri, cineva, și-a mai notat în catastiful vieții încă un an trecut, pentru că ieri, 11.10.2012, și-a sărbătorit ziua de naștere Călin! Ieri cred că și muzica a sărbătorit în felul ei faptul că este împărtășită pe căi atât de frumoase, dar și pentru faptul că inculpatul nostru s-a întors mereu la ea și nu a părăsit-o în totalitate așa cum ne-a amenințat de atâtea ori, făcând-o chiar o dată pentru ceva timp destul de lung. Însă mai importantă i-a fost întoarcerea alături de numeroasele lui posturi cu muzică bună! Eh.. acum.. că tot am zis că a fost sărbătoare-n blogosferă, vreau și eu să îi urez pe această cale mulți mulți foarte mulți ani sănătoși în care să ne bucure zilnic ( sau aproape zilnic) cu muzica aleasă și cu pozele surprinse de faimosul lui aparat de fotografiat! Îi doresc să-i fie zilele frumoase și fericite, să aibă parte de noroc, sănătate și mult chef de muncă și de acum în colo. Îi doresc să rămână așa cum îi și în prezent ( să nu se sclerozeze cu trecerea anilor, cum o fac mulți) să-i rămână sufletul și mintea tinere! Și îi mai doresc un călduros și din suflet ”La mulți ani” cu toate cele de mai înainte !

Iar voi… nu știți cine e  Călin? Ei bine ar cam fi timpul să aflați! E un clujan tare simpatic la vreo 30 și ceva de ani, ce ne ”omoară” în fiecare zi cu topuri de muzică bună pe blogul său! E un clujan căruia îi place să fotografieze și să se plimbe cât îi ziulica de mare! Îi un clujan cu principii bine clădite și de la care poți învăța câte ceva! El scrie în Colțul cu muzică, după ce a tot umblat cu o paporniță, dar și printr-un grup al Porcilor Abjecți. Îi un om cu suflet mare ca toți ardelenii… și foarte calm.. iar.. ca toți ardelenii.. de ce oare m-oi fi născut în Gorj 😦 ?  Ce să vă mai zic eu despre Călin… îi place muntele.. de fapt.. cui nu-i place muntele 😀 și nu se prea împacă cu căldura! Vă place de el? Dacă da vizitați blogul, dacă nu… păi… vizitați totuși blogul :)).. poate vă place acolo de el!

sursă youtube ( user Kamal Jeet )