Violența naște demoni și rănește îngeri!

Am vrut de ieri să dezbat acest subiect într-un articol,însă timpul nu a fost deloc permisiv cu mine și se pare că nici nu vrea să fie… nici măcar pentru toate temele și materiile nu-mi mai ajunge.. dar pentru odihnă și alte activități! Revenind însă la subiectul acestui articol vreau să încep prin a spune că Narcis a pornit o campanie blogosferică și nu numai împotriva violenței. O campanie ce are zeci, sute sau poate chiar mii de surori pe această tematică, însă o susținere în plus parcă nu strică.

Totul a pornit de la o întâmplare trăită de Narcis, în care un vecin îți bătea cele 3 fete și nevasta fără pic de milă, iar poliția nu putea face nimic, nu sunt în măsură ca și organ al statului să tragă la răspundere așa ceva, ei sunt puși doar să constate. Încep pe zi ce trece, cu fiecare articol de acest fel pe care îl citesc despre români și România să urăsc din ce în ce mai tare locurile și oamenii de acest fel din jurul meu, pentru că sunt destui! Narcis dorește ca noi toți ce sprijinim anti-violența să promovăm acestea pentru a se face auzite cât mai bine și pentru a fi tăiate din rădăcini actele de violență de orice fel.

Acum că am zis de unde a pornit acest articol și că l-am făcut vinovat pe Narcis pentru el, să vă spun și părerea mea personală despre violență. Peste violență dau zi de zi, fie ca e verbală sau fizică, o întâlnesc în clasă, pe holurile școlii, în curtea școlii, pe stradă, la televizor, în muzică și mai peste tot în jurul meu, pentru că din păcate trăim într-o lume în care egoismul și ura domnește pretutindeni. E imposibil să treacă o zi fără să văd cum cineva jignește ori împrăștie o palmă, e imposibil să treacă o zi în care un strop de bunătate să ne călăuzească. Violența a devenit parcă o parte din noi, poate chiar din fiecare chiar și prin ridicarea vocii la o altă persoană. Violența a devenit o parte din noi prin manifestarea egoismului și a urii față de alte persoane din jurul nostru și nu numai prin bătaie și vorbe de ocară, însă de la una la alta este doar un pas infinit de mic sau de mare, depinde de fiecare persoană în parte și de cum este mâncată pe dinăuntru de ură. Personal eu nu sunt de acord cu violența de nici un fel, nu suport nici măcar tonul vocii ridicat, mă afectează pur și simplu până în ultimul centru nervos al corpului meu. Urăsc violența asupra oamenilor și asupra animalelor, urăsc orice fel de tip de violență, după cum spuneam.

Există din bătrâni o vorbă cum că ”bătaia este ruptă din rai”. Personal mi se pare o aberație. Raiul și întregul ținut pe care se presupune că domnește bunătatea întruchipată și bunul Dumnezeu, este un loc ce nu are spațiu disponibil pentru ură și egoism, pentru răutățile lumești, se presupune că acolo totul este sfânt, pur, curat, impecabil, un loc în care fericirea și bunătatea domnesc, un loc al perfecțiunii, reprezentat adesea în viziuni prin albul strălucitor împânzit cu grădini de un verde crud al perfecțiunii , neîntinat de petele vieții. Astfel dacă raiul reprezintă toate acestea, cum poate fi bătaia ruptă din rai? Cum poate Dumnezeu, ce este întruchiparea perfecțiunii și a bunătății să se folosească de astfel de metode înjositoare pentru a pune la punct lumea. Se spune că Dumnezeu își iubește fii, oricum ar fi ei: criminali, hoți, depravați sau mai știu eu cum, iar pedeapsa acestuia ar fi răsplătirea lor cu bunătate și în nici un caz cu bătaie. Astfel, în nici un caz, bătaia nu poate fi ruptă din rai. Știu că raiul este un mit, la fel cum a devenit și bunătatea, fericirea și poate chiar iubirea. Însă din ele nu poate niciodată să ia viață violența, ura, egoismul, răutatea.

Mă întreb acum de ce oare majoritatea din noi ne oprim doar la cuvinte, la scrieri, la campanii virtuale și nimeni, nimeni nu face ceva concret. Ceva care să oprească violența oriunde ar fi ea, să o taie din rădăcini și apoi să o usuce. Sunt atâtea campanii anti-violență ce mănâncă bani de pe spinările proștilor, iar într-un astfel de caz, precum cel relatat de Narcis nu intervine nimeni, nici măcar poliția. Trăim într-o lume a haosului, a minciunii și a promisiunilor deșarte. O lume în care toți ne mulțumim să vorbim și să ne exprimăm nemulțumirile asupra lui X și Y. Trăim într-o lume în care tot răul e posibil și tot binele imposibil, în care fericirea și iubirea pentru cei de lângă noi a devenit de mult doar un simplu mit, nemaiexistând fericire și iubire fără stropi de lacrimi, fără regrete și fără sentimente copleșitoare de tristețe. Din păcate omul a început să se adapteze declinului din drumul spre perfecțiune, spre ceea ce se spune că e frumos și că e bine. Acum lumea se mulțumește să calce în picioare pe cel ce-i stă în cale, să înjure, să lovească, să se înconjoare în viață de cadavre. Bunătatea, fericirea și iubirea par să-și ia pe zi ce trece mai multe bagaje din sufletul nostru, îndreptându-se singure spre necunoscut, spre infinit, într-un loc în care șă-și găsească locul.

Mi-aș dori să trăiesc clipa în care lumea să fie mai bună, în care autoritățile să facă într-adevăr ceva împotriva violenței și nu doar să constate niște vânătăi și suflete rănite. V-ați gândit vreodată câți demoni a născut violența prin aplicarea ei și câți îngeri nevinovați a ucis? Câți copii au murit în bătaie, câți au devenit niște fiare, niște diavoli? Judecăm pe cel ce practică violența dar nu ne întrebăm niciodată de unde a pornit ea cu adevărat și cum de s-a instalat adânc în sufletul aceluia! Mi-aș dori să trăiesc clipa în care omul o să fie mai presus de bani și nu banii mai presus de om, în care adevărata valoare o să fie omul și sufletul său. Îmi doresc și sper că ceva se va schimba cândva, fie și printr-o apocalipsă, de care întreg pământul ar avea nevoie.

Dacă și voi sunteți împotriva violenței exprimați-vă și poate cei ce au adevărata putere vor schimba ceva :). Acum vă voi lăsa până data viitoare, ce sper să fie cât mai curând.

O noapte albă

Am avut parte sâmbăta ce tocmai a trecut, 6.10.2012, de o noapte albă la biblioteca. O noapte dedicată lui Caragiale, vieții lui și operelor sale, o noapte dedicată epigramiștilor, pamfletarilor și în special lecturii în sine. Am avut parte de recitări ale unor epigramiști și pamfletari gorjeni dar și de lecturări asupra vieții lui Caragiale și a operelor sale. Fiind anul lui Caragiale, colegiile organizatoare au prezentat și câteva proiecte în care au evidențiat cele mai importante opere ale autorului dar și cele mai importante momente din viață. O idee interesantă și deosebită, dezamăgirea mi-a fost mare însă când am văzut-o pusă în aplicare. De ce? Simplu, mi-a fost mare dezamăgirea să văd cum aceia ce se presupun a fi elevi de elită nu știu să citească, ori fac greșeli gramaticale consecutive atât în grai viu cât și în proiectul scris, proiectat pe unul din  pereții încăperii.

Un alt moment a fost dedicat dulceții și cafelei, pentru că am fost serviți cu dulceață și un pahar de cafea înaintea realizării unui concurs cu premii precum: un breloc sau un CD ori o hartă cu obiectivele turistice gorjene. Concursul a fostul unul bazat pe întrebări și răspunsuri rapide, întrebări din operele lui Caragiale. A fost una din activitățile interesante ale acelei seri, fiind urmată de o invitație la dans în anii lui Caragiale, printre fete cu rochii lungi și domni specifici acelei epoci. Un dans ce a avut loc într-un hol mare printre operele de artă ale copiilor talentați gorjeni în incinta bibliotecii.

Din păcate, din cauza oboselii și a dezamăgirii din punct de vedere al organizării,  cu invitația la dans mi-am luat și eu tălpășița către casă. Mi-a părut tare rău să văd că nu s-au ridicat nici măcar la jumătatea organizatorilor de anul trecut, nefiind pregătiți. Însă din câte știu programul a continuat cu o dezbatere pe una din operele lui Caragiale și mai apoi cu vizionarea unui film pus în scenă după una din operele lui Caragiale și comentarea acestuia ulterior de către aceiași elevi ce făceau parte din organizatori. Știind mai ales ce avea să urmeze și văzând greșelile numeroase din prezentările power point am plecat fericită spre casă. Mi-a părut rău, sincer mi-a părut tare rău să văd atâta dezorganizare și atâtea bâlbâieli, dar mai ales lipsa cunoștinței a ceea ce se presupunea că au scris.

Sper ca anul viitor să fie o organizare care să se ridice așteptărilor mele sau cel puțin la nivelul celor de anul trecut!

Acum vă las până data viitoare ce sper că va fi cât mai curând și îmi pare chiar rău de faptul că nu mai pot iar scrie așa cum mi-aș dori pe blog. Însă școala, temele și pregătirile îi ocupă majoritatea timpului, iar puținul timp liber parcă nu l-aș mai petrece în fața unei tastaturi și a unui monitor de laptop ce mă obosește și mai tare. Sper totuși ca cei care intră pe aici vor înțelege și se vor bucura mereu de fiecare post, fie el scurt, lung sau din an în paște!

O seară frumoasă vă doresc!

În căutare de comori

Când eram mică îmi plăcea să sap mereu în pământ. Căutam comori, aur, argint ori oseminte de balaur. Eram mai rea ca un foxterier.Îmi plăcea să fac gropi cu mânuțele mele mici. De altfel adoram să-mi fac propriile mele piscine, care de fapt erau pentru păpuși. Îmi plăcea să explorez, să descopăr… iar singurul lucru ce-l descopeream era faptul că piscina mea era tare însetată, îmi sorbea toată apa și nu înțelegeam niciodată cum poate să bea atâta apă… ea oare nu face broaște? Nu înțelegeam cum pământul poate înghiți atâta apă.. însă.. mai târziu am înțeles… Îmi doream atunci un foxterier să-mi sape gropile.. multe gropi și să găsesc eu comoara inexistentă, mai târziu am început să îmi doresc escavatoare pentru gropi mai mari, dar de unde așa ceva? Pe atunci nu existau firme precum aceea ce închiriază utilaje radauti, sau eram eu prea mică să știu de existența unor astfel de firme… Acum nu-mi mai doresc piscine, dar să găsesc o comoară îmi voi dori întotdeauna și de data asta fără să mai sap cu mâinile ci cu un excavator adevărat. Dar știți voi.. visele rămân tot vise și nu întotdeauna se îndeplinesc.

Vouă ce vă plăcea să faceți în copilărie? Și voi săpați în pământ în căutarea unor comori? Ori aveați alte activități mai palpitante?

Generația de azi

Aveam de ceva timp cuvintele acestui post în minte… iar acum, cuvintele mi-au prins contur și m-am hotărât în sfârșit să vorbesc și despre asta. Despre generația de azi, generație din care fac parte și de care încetul cu încetul am ajuns să fiu mândră.

Da, este o generație forată din 2 jumătăți: oamenii ce trebuie cu adevărat apreciați și oamenii ce nu merită respectul nimănui precum așa numitele pițipoance și așa numiții cocalari, care în fond și la urma urmei sunt și ei oameni, oameni ce prin înfățișările extravagante și sub tonele de pudră din machiaj, prin vocabular și îmbrăcăminte încearcă de fapt să se desprindă de EU-ul lor adevărat pentru faimă, popularitate.. pentru a fi TARI/COOL. După umila mea părere, un machiaj ar trebui să fie discret și să-ți scoată în evidență trăsăturile TALE nu să ți le acopere ori să-ți creeze altele mai ”frumoase” și apreciate, într-adevăr, de cei din jurul nostru.

Aceeași generație. Două tabere total diferite. Toată lumea etichetată la fel de drastic. Toți suntem etichetați precum generația facebook ( asta nu neg.. e chiar adevărat). Însă toți suntem etichetați ca o generație depravată, făcută praf. O generație ce nu va putea readuce țara pe picioare ci o va scufunda de tot. De scufundat poate nu o să os cufundăm, dar de adus pe picioare, nu e vina noastre că voi cei care ați distrus-o și o distrugeți nu ne lăsați să căpătăm forțe pentru a o redresa, distrugându-ne și pe noi.

Ziceam mai devreme de facebook. Facebook-ul este într-adevăr o piesă din viața noastră. Este locul în care ne împărtășim pozele, prieteniile,chiar și gândurile. Locul unde promovăm ceva, locul unde majoritatea din noi ne exteriorizăm. Mulți spun că nu suportă facebook-ul, dar sunt logați pentru noutăți, mulți spun că nu suportă timeline dar toți avem un facebook cover ce ne reprezintă gândurile, sufletul, mintea. Fiecare din noi ( dacă nu punem poze ce au o însemnătate în sufletul nostru) căutăm tot felul de coveruri cu texte și imagini sugestive, să devină graiul mut al sufletului nostru.

Însă vreau să spun că în această generație facebook există oameni care chiar au ceva de spus, de arătat, au ceva să vă învețe, fie că sunteți din generația anterioară sau cea care ne precede 🙂 . Învățați să nu mai vorbiți despre majoritate, pentru că majoritatea NU suntem așa. Majoritatea avem CEVA de spus, de arătat, într-adevăr avem și de învățat! Până la urmă fiecare generație a avut, are și va avea criticile ei și uscăturile ei. De mult era criticată moda anilor 60-70, acum se revine la ea și este prețuită, oare peste ani o să fie prețuită și generația mea, generația facebook?

Voi ce părere aveți? Voi cum criticați generația? Sau cum o lăudați? Voi ce părere aveți?

sursă youtube ( user RoadRunnerRecords)

Bolile sufletului

Astăzi m-am hotărât să scriu articolul pentru Blog Power de pe MWB,  pe o temă propusă de Bianca. O temă … cu un subiect profund aș putea spune. Tema, după cum cred că v-ați prins deja, este chiar titlul acestui post. O temă greoaie aș putea spune, deoarece poate fi privită din N unghiuri sub X aspecte în Z moduri de către fiecare din noi.

Pentru parcurgerea acestei teme, Bianca ne propune un set de 3 întrebări… iar acum am să o citez, urmând în continuare să discutăm pe baza lor 🙂

Bolile sufletului

  • Ce este mai grav: să fii bolnav psihic sau fizic?
  • Este medicina capabilă să vindece durerile sufletești?
  • V-ați simțit vreodată bolnav spiritual și cum ați ieșit la liman?

După cum spuneam mai devreme această temă poate fi privită din N unghiuri sub sub X aspecte în Z moduri de către fiecare din noi. Abordând primul subpunct al Biancăi ne dăm seamă că în mintea noastră apar mii și mii de gânduri asupra vieții noastre de până acum, încercăm să delimităm psihicul și fizicul, dându-ne seama că este peste putința noastră, ele fiind parcă de nedespărțit și totuși atât de dureroase separat dar împreună. Știu pare ciudat ceea ce tocmai am zis. Însă durerea psihică provoacă și durere fizică, precum și invers, fiind un proces total inconștient. Spre exemplu, dorul unei persoane, pierderea acesteia definitivă îți produce conștient o durere psihică/sufletească, această durere inconștient producând lipsa chefului, lipsa  poftei de mâncare ( ce duce la slăbirea organismului), dureri de cap și alte cele, producând astfel inconștient durerea fizică. Durerea fizică în schimb: o lovitură, o tăietură îi induce minții noastre și o durere psihică, deoarece psihicul și fizicul sunt strâns legate între ele. Așadar, pentru mine ambele sunt la fel de grave, pentru că ambele se produc una pe cealaltă. Nu există nicăieri una fără cealaltă la fel cum inexistența lor nu poate fi produsă, ele fiind programate în genele noastre să se declanșeze la diferiți stimuli de viață.

Dacă boala psihică și cea fizică am spus că se induc una pe alta inconștient, ei bine ele nu pot fi ambele vindecate de medicină. Dacă medicina mai poate vindeca anumite boli legate de fizicul omenesc, de corp și de organele componente, medicina nu poate soluționa problemele sufletești la fel cum nu este capabilă să vindece toate bolile existente, precum cancerul. Pentru bolile sufletești ar exista psihologi, însă psihologii sunt puși pentru a descoperi frământările tale sufletești, de vindecat ele nu se mai pot vindeca! Se pot închide, dar rana rămâne vie în sufletele noastre pe tot parcursul vieții. Ea este semnul unui psihic nevindecat în totalitate, amintirile apărând de fiecare dată când prind ocazia. Bine, adevărat este și faptul că o urmă a unei boli fizice rămâne undeva în adâncul unor celule afectate, dar fără risc de recidivare în majoritatea cazurilor. Pe când aceste boli sufletești tind mai tot timpul să recidiveze și recidivează dar nu în totalitate, fiind stopate de mintea umană și de dorința acesteia la un nivel mediu, acest nivel mediu fiind de fiecare dată mai avansat sau neavansat ( depinde de structura sufletească a fiecăruia). Pe scurt, nu consider că medicina poate soluționa problemele sufletești, psihologia fiind o ramură îndepărtată a medicinei, medicina ocupându-se fix de repararea și restabilirea normală a funcțiilor fizice.

Iar acum, ca să ating și ultimul punct propus, am să răspund printr-un mare DA. Fiecare din noi avem probleme sufletești, fie că ne moare pisica, avem anumite decepții în lume ori mai știu eu ce alte chestii. Din păcate ne confruntăm cu aceste probleme sufletești încă de mici.. de foarte mici, de cum începem să distingem lucrurile cât de cât unele de altele, de cum învățăm să prindem grai. partea cu limanul… și aici ar fi ceva de discutat. Pentru mine viața ( în contextul de față) este asemenea unui ocean presărat cu insule ce se scufundă și valuri înalte, iar noi simpli înotători ce își caută disperați un țărm. Înotăm și înotăm până ieșim la liman, dar insula… insula se scufundă, iar noi, noi devenim iarăși înotători spre liman, un alt liman ce se va scufunda, la fel ca viața, la fel ca toate visele într-o bună zi cu soare sau cu ploaie. Fiecare ieșim la liman într-un fel sau altul , mai repede sau mai târziu, mai ușor sau mai greu. Dar viața este făcută în așa fel încât nimic să nu fie perfect, sufletul nefiind astfel o excepție, îmbolnăvindu-se mereu și mereu de altceva, la fel ca și trupul ce pică pradă în ghearele bătrâneții și ale timpului, ale bolilor și ale morții.

Sper să nu vă fi indispus prea mult cu aceste concepții ale mele asupra lucrurilor de genul. mi-a făcut plăcere să îmi expun părerea și despre așa ceva.Acum, vă las.. căci idei nu mai am.. dar vă invit și pe voi să participați la Blog Power de pe MWB.

Mai participă și ei ( poate vă plac! ) :

Mers pe bicicletă

Blocat în ocean

Dragostea nu se bagă la spam!

Stresul și efectul placebo

Eu –  medicul sufletului meu!

Suflet bolnav de lume

Un nou început …

… de clasa a 11-a. Iarăși o nouă clasă ( de 2 ani ne tot plimbăm cu cortul prin liceu), altă profă de română ( tot de 3 ani le tot schimbă)… ce să ceri.. sistem românesc! Un nou coleg… o dirigintă schimbată (aceeași persoană cu un alt fel de a fi față de noi.. nebunii școlii). Îmi și amintesc începutul clasei a 9-a când nu știa săraca cum să ne mai cumințească, îmi amintesc și războiul dus cu noi pe parcursul clasei a 10-a. Nu îmi pot aminti însă când am schimbat-o și am câștigat-o de partea noastră 😕 .

Ziua asta pe care am așteptat-o să vină și să stea pe loc.. a trecut și ea, ca orice altă zi, ca orice altă clipă. Acum, parcă îmi e dor iar de vară, de soare și parcă în nici un caz de școală.  Parcă nu mai vreau școală, program, programul după care tânjeam acum ceva zile.

Încerc de ceva ore să leg ceva cuvinte aici.. dar nu-mi iese parcă nicicum. Mereu găseam câte ceva de făcut. Mereu îmi uitam cuvintele și mereu ajungeam la ”dor” scumpul dor de toate, în anumite momente chiar și de școală, de ore, de pauze… de tot. Mă întreb de ce? De ce mă chinui să leg câteva cuvinte? Într-un nou început ar trebui să se găsească atâtea cuvinte, atâtea lucruri noi… și totuși… parcă e la fel.. parcă vara nici nu a fost.. parcă săptămâna trecută eram tot la școală, aveam un program încărcat.. atâtea cerințe. Azi .. parcă totul e la fel… la fel de monoton ca ieri și alaltăieri.. pare a fi un nou început vechi, fără a avea ceva schimbat.. poate doar niște cifre, o altă încăpere, altă organizare pe bănci și un coleg nou. În rest totul pare la fel… absolut la fel.. bine… poate câteva relații schimbate… câteva legături ce nu se vor mai suda niciodată și vor rămâne așa… pur și simplu .. undeva.

Dimineață… dimineață e prima zi de școală cu adevărat… prima zi cu ore… prima zi de notițe. Prima zi în care o să  încercăm să ne punem în aplicare un proiect ( câțiva elevi): de a renunța la caiete și a lua notițe precum popoarele civilizate pe laptop-uri. Tratative cu fiecare profesor în parte ( unii sunt deja de acord și ne promovează ideea prin cancelarie… IEEEEI ). Comparații la sfârșitul semestrului : notițele noastre de pe laptopuri cu ale celorlalți de pe caiete. Ceva nou… aproape singurul lucru ce mă mai încântă că începe școala. Și totuși.. o să îmi fie dor să scrijelesc cu pixul pe hârtie. Știu asta. Dar lumea evoluează, tehnologia la fel… iar noi trebuie să evoluăm o dată cu ea în lucrurile bune. Iar eu consider , deocamdată, această idee un lucru bun.. ceva nou la noi ( în liceele de stat.. că cele private practică așa ceva … la fel ca și facultățile).

Voi ce credeți? Avem vreo șansă? Putem schimba ceva ( câțiva elevi) în învățământul românesc. Putem oare noi evolua la fel ca și celelalte state? Putem oare noi deveni civilizați. Putem oare să nu mai fim măcar într-un lucru cu 50 de ani în urma lor.. ori chiar mai mult? Voi ce părere aveți?

~~VS~~

Posturile pot invoca?

Stau acum și mă întreb dacă există o putere a cuvintelor în lumea exterioară ! O putere de invocare sau orice altceva! Știu că, cuvintele au puterea de a răni și a face un om fericit, dar oare pot ele să invoce ploaia, soarele, norii și chiar pe toate în aceeași zi? Întrebarea asta nu mi-o adresez doar mie ci vi-o adresez și vouă!

Dacă mai țineți minte postul de ieri, ”Nori pe cer … nori în suflet?”, vă aduceți cu siguranță aminte că imploram norilor ploaie, cerului un soare mai blând, toamnei frunze arămii și vântului să bată. Ei bine , cuvintele fiind puține, se pare că n-au reușit decât să invoce stropii de ploaie, norilor să dispară, soarelui să apară și vântului să bată. Frunzele se încăpățânează, încă, să rămână verzi alături de căldura înăbușitoare de afară.

Știu că au putere cuvintele interioare, cele auto-sugestive minții și corpului  tău. Până la urmă și acelea au fost cuvinte interioare, le-am scris dar le-am simțit undeva în adânc de unde au pornit. Însă ele nu au fost destinate ca mesaj minții ori corpului meu, ele au fost destinate pur și simplu unei părți abstracte din Univers, necunoscută poate de nimeni. Să mă fi auzit pe mine oare… un omuleț în plus pe pământ?

Urmăream acum câteva luni un documentar despre puterea cuvintelor și dorințelor interioare asupra universului, a faptului că prin concentrarea minții și expunerea clară a cuvintelor și dorințelor tale… undeva departe universul îți îndeplinește cele cerute trimițându-ți spre împlinire dorințele. mi s-a părut ceva interesant fiind vorba de puterea de concentrare a minții de fapt, spunându-se că prin această putere te poți vindeca ( autosugestie) de anumite boli. poate sunt aberații, poate nu. Ce-i drept e faptul că puterea asta de concentrare a minții există în interiorul nostru neantrenată în schimb. Pe puterea de concentrare a minții bazându-se shaolinii ( ce se spune că încă mai există undeva în vârf de munte, unde tehnologia încă nu a ajuns sau unde nu vrea să ajungă).

Eu, rămân însă cu nelămurirea mea, pentru că.. până acum.. puterea mea de concentrare a fost doar asupra durerilor de cap.. pe care da… reușesc să le alung fără pastile… continui însă să mă întreb dacă puterea mea de concentrare este la un nivel minim or mediu ce tine spre avansat. Mi-am dorit să fie soare( o dorință pură fără insistențe) după ploaie… ei bine de câteva ore soarele domnește pe cer cu norii departe în stânga și în dreapta. Acum, am o dorință profundă de a începe și a nu începe școala… oare se anulează între ele? Dacă da… ce o să rămână totuși până la urmă?

Gata cu întrebările, poate v-am aburit prea mult și nu vă face plăcere, am să vă las mai jos în compania unei galerii de poze și a unei melodii, urându-vă o zi de sâmbătă minunată.

Această prezentare necesită JavaScript.

sursă youtube ( user LovexxMuzik )

Nori pe cer … nori în suflet?

Se spune că vremea-i frumoasă atunci când în suflet e soare. Se spune că ploaia-i mai rece atunci când în suflet te doare. Se spune că vântul nu bate pe loc când iubești, dar frunzele toate se mișcă … Versurile acestea îmi răsună în minte de ore întregi.

Eu azi m-am trezit cu soarele sus pe cer după o noapte de coșmaruri. Ca de fiecare dată, obișnuiesc să-l urmăresc pe cer. A dispărut. S-a dus dincolo de nori. Întuneric pe stradă. Oare ce înseamnă asta pentru sufletul meu? Un amalgam cu siguranță. Un amestec de lumină și întuneric. Afară mă așteptam să fie răcoare, răcoarea aceea a norilor de deasupra noastră. Așteptam ca ploaia să cadă. Să se lovească de pământul însetat. Căldura însă îmi înăbuși această dorință. Sub nori dăinuie și acum mercurul ridicat la 30 de grade în termometre. Picăturile de ploaie parcă nu vor să se rupă din nori risipindu-se în abur până pe pământ. Prin căldura înăbușitoare de afară se pare că și vântul bate aspru pe loc, fără putere, fără pic de viață.

Nici nu știu de ce oare aștept ploaia. O ploaie rece de toamnă. Aștept să cadă frunze. Frunze arămii de toamnă. Aștept un soare mai blând. Un soare cu dinți de toamnă. Aștept ca vântul să bată iar răcoros ca noaptea. Aștept un vânt rece de toamnă. Aștept și-aștept degeaba, afară pare a fi un început de vară. Frunze verzi, căldură și nori negri fără picături de ploaie.

Privirile îmi sunt atrase în continuare de către geamul descoperit de draperie. Norii sunt la locul lor cu soarele în spate. Frunzele pomilor nu vor să se miște în bătaia vântului lăsând întunericul să pună stăpânire din ce în ce mai mult pe Pământ. Îmi doresc să plouă. Deși, conform versurilor n-ar fi tocmai o dorință normală. Dar de o ploaie rece toți avem nevoie pe o toamnă călduroasă ca asta ( în sud.. că în nord mercurul șade liniștit sub 0 grade).

Însă acum stau și mă întreb oare versurile din început să fie adevărate, oare atunci când vremea-i frumoasă în suflet e soare? Oare atunci când ploaia-i mai rece în suflet mă doare? Nu-mi pot da seama decât că acum e un amalgam de lumină și întuneric, de fericire și tristețe. Oare când în sfârșit stropii de ploaie se vor rupe din nori și vor cădea reci pe Pământ amalgamul meu va fi cu adevărat limpezit? Fericirea va fi ștearsă de pe străzile tristeții, sau va fi invers știind că după fiecare ploaie apare un curcubeu și după fiecare nor iese mândră o rază de soare!

Mai jos vă las în compania a două melodii 🙂 ce se regăsesc printre cuvintele de mai sus. Dar adunate, mai jos, par mai ok!

sursă youtube ( user catmusicoffice)

sursă youtube ( user JamesMorrisonVEVO )

Trece una… vine alta!

Cât de fericită eram că începe școala, atât de tristă sunt că se termină vacanța. Adio culcat la ora 7 dimineața după nopți de râs, adio timp liber, adio dormit de dimineață, adio timp nelimitat la internet, adio ieșiri în oraș la orice oră până în noapte târziu, adio palavre. Adio … adio… adio… ADIO! Însă după orice ADIO răsare de nicăieri un ”Bine Ai Venit” și nu , nu mă refer la școală.. deși îmi face puțină ordine în program nu mă refer la ea! EU mă refer la IARNĂ, da frumoasa iarnă în care mă pot bucura de fulgii de zăpadă, de zilele de ski, de nămeții ce-mi oferă zile libere și… și .. și DA, ați ghicit! Și de VACANȚĂ, frumoasa vacanță de iarnă! După mine, care sunt o împătimită a sporturilor de iarnă aș muta vacanța mare iarna, da, să stau mai mereu la ski, la munte, printre zăpada curată, pe pârtii!

Însă ca orice copil, iarna, mă bucur și de sărbători și în general de Crăciun și de zilele dinaintea acestuia, în care merg în pițărăi, colind. Însă ziua de Crăciun e totuși cea mai frumoasă, atâtea cadouri sub brad. Atâta fericire pe chipurile fiecăruia. Nimic nu e mai plăcut decât găsirea atâtor  cosuri de Craciun cu numele tău, cu ale tale cadouri în el. E perioada colindelor, te simți cu sufletul parcă mai pur, mai împăcat, chiar și adult te simți din nou copil. Ceva renaște în tine în perioada asta. Cum să nu iubesc eu astfel iarna? E singurul anotimp pur, e simbolul imaculatului. Fulgii .. 0hh  fulgii aceia albi ce te învăluie cu frumusețea lor! Ei te fac să zbori uneori către nori!

Dar.. știți voi.. deocamdată, din păcate este încă toamna. Așa că nu-mi rămâne decât să aștept. După cum spun marii cercetători: ”Așteptarea este cea mai frumoasă”. Pentru toți cei ce așteptați iarna, vă las mai jos câteva poze ( bine.. și pentru cei care nu așteptați.. măcar vă obișnuiți cu gândul că o sa vină).

Salutări călduroase tuturor!

Dor…

Vi s-a întâmplat vreodată să-i simțiți lipsa unei persoane pe care o cunoașteți atât de bine dar nu o cunoașteți deloc? Vi s-a întâmplat vreodată să vă fie dor de energia generată de o persoană în jurul vostru? De cuvintele ei? De gesturi? De atenții? De zâmbet și de râs? Vi s-a întâmplat să vă fie dor de afirmații și întrebări tâmpite? Vi s-a întâmplat să vă fie dor de o simplă privire ori un simplu cuvânt? Mie da!

Uneori prezența acelei persoane și energia ei în jurul tău te fac să zâmbești, să râzi. Îți luminează fața. Te fac să pari frumos în adevăratul sens al cuvântului. Am început să nu mai cred că există persoane urâte și persoane frumoase. Există persoane triste și persoane fericite. Fericire te face mai frumos, tristețea parcă te urâțește. Tristețea îi dă feței o aliură de sobrietate, îi modifică liniile și trăsăturile, îi alungă sclipirea… strălucirea ei de fericire. Fericirea pe de altă parte te lasă să zbori, îți luminează fața și întreg corpul, îți dă eleganță în mișcări, energie… multă energie. Atunci când ești fericit parcă și cuvintele îți sunt mai mieroase, dulci!

Frumusețea vine din tine, frumusețea ta e dată și de compania celorlalți, de energia ce ți-o insuflă ție inconștient. Frumusețea vine din propriile mulțumiri. Frumusețea este de fapt chipul radios, nemachiat, chipul pe ale cărui buze se citește fericire, chipul în ai cărui ochi sclipește bucuria.

Frumusețea unui om, în exterior, vine și pleacă. În interior rămânând mereu un amalgam de tristețe și fericire, un amalgam ce creează doza perfectă pentru apariția sentimentelor. În exterior nu e loc niciodată de amândouă, când e una, când e alta, în funcție de aranjamentele vieții.

Momentan, chipul meu se lasă inundat de un zâmbet trist, de amintiri și neînțelegeri. Adeseori, când o persoană dispare din viața ta, frumusețea-ți pălește în fața tuturor, chiar și în fața ochilor tăi. Ești trist și încerci ca momentele trecute de fericire să-ți umple prezentul. Dar ele nu sunt capabile să umple prezentul la nesfârșit, a fost umplut o dată și atât. În viață e nevoie de fericiri alternante în prezentul tău, iar din păcate noțiunea de perfecțiune este doar un ideal, așadar lipsa momentelor de fericire trebuie înlocuită cu ceva… ceva numit tristețe. Nimic nu durează o infinitate, iar viața se bazează pe ciclicitate, alternanța de fericire-tristețe fiind un subciclu al vieții.

Mi-e dor. Mi-e dor de iraționalități. Mie dor de toate acele lucruri spuse fără logică în semn de băgare în seamă, de auzire și simțire a vocilor, a tremurului. Mi-e dor de bâlbâieli, de acele lacune apărute în mijlocul frazei, mi-e dor de priviri ascunse și pierdute pe sub mese și scaune. Mi-e dor de zâmbete și de cuvinte, de energia insuflată.Mi-e dor de discuții și maturitate. Mi-e dor de propriul meu zâmbet, de propria mea energie. Mi-e dor de frumusețea chipului meu, de râsul și zâmbetul tău. Mi-e dor de povestiri sub nori și stele. Mi-e dor de atenții și firea grijulie. Mi-e dor.. dor.. dor..mi-e foarte dor de toate.

Dar tu te-ai dus și dus vei fi mereu, ai dispărut în lumea ta, departe!

sursă youtube ( user irockusuck33)

Amintiri din copilărie

Luni, adică azi, este prima zi din ultima săptămână de vacanță. Amintiri. Multe amintiri mi-au invadat gândurile fără  să-mi mai dea pacea înapoi. Ziceam ieri că e ultima zi precedată de o zi banală de luni. Azi, luni, e ultima zi dintr-un weekend prelungit.  Lunea din săptămâna cu numărul 37 este ultima de libertate totală, este ultima luni iubită de elevi.

Ca de fiecare dată când suntem năpădiți de sentimentele sfârșitului spre un nou început, așa cum am mai spus și câteva rânduri mai sus, amintirile ne invadează gândurile, ni le sufocă cu lacrimi în ochi și respirația tăiată, ne împing spre visele de altă dată. Printre aceste amintiri mi-am amintit de plimbările cu bicicleta la țară și de miile de adidași rupți. Da, am fost clientă fidelă la magazinele cu raioane de adidași, la 2 zile cumpăram câte o pereche. La alte 2 zile, rupeam câte o pereche. Cel mai mult țineam adidași o săptămână și niciodată mai mult ( până acum, mare). Adoram să mă plimb cu bicicleta, să prind viteză.. și NICIODATĂ să nu pun frâna de la mânerele de pe ghidon! Mereu cu piciorul pe cauciucul roții din spate.  Țin minte că nu am avut niciodată adidași de firmă din cauza ”hobby-ului” meu de a pune frână. Mama era terifiată de câți bani cheltuia pe perechile mele de adidași care nu erau cine știe ce. Erau perechi simple, dar destul de bune ținând cont că rezistau în medie 1 an la copiii cu activități normale. Îmi amintesc și acum cu duioșie de vânzătoarea ce știa imediat ce intram în magazin cu biata mama de ce am nevoie… nu dura mai mult de 1 minut până venea cu adidași împachetați frumos într-o cutie albă cu buline negre, promițându-mi de fiecare dată când îmi dădea cutia următoarele : ” Când ai să ți adidași mai mult de 2 săptămâni îți cumpăr o ciocolată!”;iar eu promiteam de fiecare dată că mă fac copil cuminte și am grijă de adidași. Însă ciocolata nu mi-am primit-o niciodată :(, deci, concluzia este de la sine înțeleasă.

Anii au trecut, copilul din mine a crescut. Încetul cu încetul a renunțat și la joaca cu bicicleta și a trecut la lucruri mai frumoase: cum ar fi cursele lungi cu bicicleta, cursele lungi și relaxante! Acum ador să admir peisajul de pe bicicletă. Să mă opresc să fac poze. Dar pentru că a devenit o pasiune adevărată, echipamentul de biciclist este necesar, nu? Așa că am început cu un costum special, mănuși și adidași. Când m-am lăsat de joacă și m-am apucat de o pasiune, mi-am cumpărat și primii adidași de firmă, niște adidași nike, de care am grijă ca de ochii din cap, spre surprinderea mamei! Desigur, perechea de acum nu este chiar prima, mai are niște strămoși înaintea ei ce au fost întreținuți la fel de impecabil și mă pot mândri cu această pereche ce are mai mult de un an vechime și ce se bucură împreună cu mine de noi experiențe pe bicicletă prin munții patriei, alături de taicămiu.  Până acum, perechea asta este perechea mea de adidași preferați: este comodă, îi permite piciorului să fie flexibil, nu-l prea lasă să transpire, are un design plăcut, iar ”văzutul” acela mereu îmi dă încredere în mine când mă uite spre pedale :)). Da, știu sunt o fire ciudată, dar cei ce mă citiți ați aflat deja asta!

Vă mulțumesc că mi-ați citit acest articol și vă transmit salutări tuturor, invitându-vă la o plimbare cu bicicleta ( fie ea și virtuală) oriunde vă zboară mintea!

P.S. : Vă las și vouă mai jos o poză cu adidași mei! Cine știe.. poate vă plac și vouă! O zi frumoasă vă doresc!

Când eram mică…

… îmi doream să fac multe lucruri! Foarte multe! Dar ca de obicei, nu se găsește timp chiar pentru toate și multe nu am reușit să înfăptuiesc!  Îmi doream să-mi termin la timp temele, dar niciodată nu se prea găsea timp pentru ele.. că de… joaca ocupa mult prea mult. Îmi doream ca timpul de la 12 la 14 să nu existe, să pot sări peste somnul de peste zi .. dar na.. timpul .. nici el nu și-a făcut timp să dispară și el era prea ocupat să bată-n ceasuri ore! Îmi doream să pot visa mai mult, dar nici societatea nu avea timp să mi le ofere, să mi le îndeplinească!

Țin minte, că într-un timp îmi doream să fac cursuri de dans, iar aici, până la urmă… am găsit ceva timp împreună cu mama printre programul încărcat de școală, somn și teme și iar somn! Eram entuziasmată. Fericită. Încântată. Mă vedeam pe lângă profesioniști, pe marile scene. Visam. Dar așa cum am mai spus, societatea nu avea timp să mă lase să visez.. iar visele zburau repede unde le era locu ori unde nu le era. Astfel visul meu zburând, zburând departe, a zburat și dansul. Probabil vă întrebați de ce a zburat, dacă deja era în proces de aplicare. Ei bine, mama, ca toate mamele, a căutat până în pânzele albe până a descoperit că nu era OK pentru copilul ei și uite așa, procesul de aplicare, s-a transformat în proces de retragere. Cât de lung a fost cel dintâi, atât de scurt a fost cel din urmă.

Am început iar să visez, să visez la un oraș mare, la capitală… nu la un simplu oraș de provincie în care mă aflam și încă mă aflu, unde posibilitățile sunt ~ infinit nule ~ . Visam la București. Visam. Îmi doream cu ardoare să iau lectii de dans in Bucuresti. Orașul acela plin de posibilități, plin cu cele mai multe posibilități din țară, plin cu facilități care mai de care mai sofisticate și cât mai pe placul doritorilor. Însă, după cum bine știm cu toții, în viață nu totul este posibil. Nu mi-am putut îndeplini visul.. că de, nu m-am născut în București și nici pe lângă, ci la sute de kilometrii depărtare. Nu orice vis e realizabil, dar nici irealizabil. Poate într-un viitor apropiat sau îndepărtat ( cum mi-o fi norocul) oi apuca să-mi îndeplinesc și acest vis ( sau poate mi-l îndeplinește-o zână… ca-n povești).

Cam atât cu scrierile mele din amintirile de sâmbătă seară. Poate mâine, dacă voi fi la fel de inspirată și plină de amintiri, voi reveni cu altceva pentru rubrica mea de scrieri. Până atunci vă transmit multe salutări și toate cele bune! Weekend plăcut alături de cei dragi și sperați în continuare la visele neîndeplinite!

Special …

Azi am un post special.. cam la cerere. Pentru azi nu aveam nimic programat.. chiar nu știam ce să scriu azi, ca să nu-mi distrug activitatea de pe blog :(. Norocul meu a fost cu Narcis și Călin. Lor nu le-a prea plăcut micul meu dejun de ieri așa că astăzi îi invit la prânz. Cum micul meu dejun NU conține carne și nici nu știu care un altul NORMAL ar conține, nu pot să le fac plăcerea de a le servi carne la micul dejun (așa cum și-ar dori) căci bănuiesc că nu vor mezeluri. Așa că tocmai de aceea, după cum am spus îi invit la prânz, unde vor avea un meniu mai complex: felul întâi ciorbă de legume cu tăieței și felul 2 carne ( legume concentrate) cu cartofi natur și roșii! Pentru că sunt atâtea.. ok nu e cine știe ce.. dar na.. nu am să mă apuc să dau și rețeta , cum se prepară fiecare! Doar am să vă invit la niște poze, la un prânz copios, care NU îngrașă!

Dar până la poze, vreau să le mulțumesc băieților pentru faptul că datorită lor am un post pentru ziua de sâmbătă.. fie el publicat și mai târziu… și de asemenea, îi rog să mă ierte că nu îi pot servi decât virtual (TRIMISUL PACHETULUI SE EXCLUDE!).. bine treacă de la mine le pot trimite la pachet pe mail pozele :D.

Mai jos, după servirea prânzului v-am postat o melodie, care sper eu să vă cadă bine ca și desert. Desigur, la acest prânz sunt poftiți și alții, adică oricine dorește… poza este aici pentru toți, nu pleacă niciunde… farfuriile rămân la fel de pline cât să vă săturați în fiecare zi toată viața! Însă invitații mei de onoare sunt Narcis și Călin! Vă invit și pe voi alături de ei!

Bântuiam ieri pe net și am găsit la Geanina o postare tare simpatica ce mi-a stârnit râsul meu crizat… am râs minute în șir… iar acum râd iar.. că mi-am amintit! Ei bine Geanina a realizat o sesiune foto cu Pishky! Nu, nu sunt eu… e un… CĂȚEL! Da, ați auzit bine, un cățel are aceeași poreclă ca și a mea… lucru ce mă bucură, cățelul fiind un simpatic fără egal!Mi-a înseninat ieri ziua și mi-a înseninat-o și azi, amintindu-mi de el, așa că Geanina devine la rându-i , alături de cei 2, invitată specială la prânz!

Iar acum.. serviți vestitul prânz!

Sper că v-a plăcut, sperând să vă placă și desertul din continuarea acestora spuse!

sursă youtube ( user SnowPatrolVEVO )

Poveste de noapte

Joi. O zi frumoasă presupun. Da presupun, pentru că n-am de unde să știu. E totuși joi și nu e joi. Postul e de joi, scrisul e de miercuri seara. O seară răcoroasă, în care vântul adie calm, liniștit printre sclipirile stelelor de pretutindeni, peste oglindirea lor în ochii mei 🙂 ! În sfârșit un aer răcoros ce-ți mângâie, suav, pielea. O seară ca asta, a fost și seara de luni, pe malul stâng al Jiului. De 18 ani în oraș și prima dată pe malul stâng al Jiului. Mereu obișnuiam să trec pe lângă el, pe pod, însă abaterile îmi erau mereu pe malul drept, prin parc! De data aceasta insulița era prea plină, se adunase acolo aproape tot orașul pentru serbarea berii, să o asculte pe Corina și alte nulități muzicale! Nu, nu sunt rea. Poate există oameni  ce o ascultă, dar părerea mea… rămâne părerea mea! Revenind la malul stâng al Jiului: m-am întors dezamăgită de la podul insuliței spre casă, pe malul drept al Jiului, prin parc, urmând să trec celălalt pod spre cartier. Însă, la unirea podului cu malul stâng al Jiului ceva , poate briza Jiului, m-a atras să cobor treptele negre de fier până pe dig. Un dig cu iarbă și pământ, un dig unde răcoarea nu se mai simte nicăieri astfel, de unde priveliștea de ansamblu a parcului de dincolo de Jiu este mai spectaculoasă ca nicăieri. Până și insulița privită din acel unghi avea ceva aparte, ceva ce nu mai avusese niciodată în ochii mei. Briza și luminile becurilor de dincolo de Jiu și din mijlocul Jiului ce se reflectau adânc în el mă făceau să înaintez pe dig, spre nicăieri în întuneric. În stânga strada centurii proaspăt turnată prost, în dreapta Jiul, luminile și briza, toate acestea creau sub cerul plin de fulgere , parcă, ceva de vis. Un vis obscur în ochii voștri, dar plin de culoare și muzică în ochii și sufletul meu. Nimic parcă nu mi-a plăcut mai mult decât să mă așez pe digul de beton și să privesc spre Jiu, lumini și parc, parcul al căror copaci păreau mai falnici și mai tainici ca niciodată. Ore înșir le-am pierdut cu briza în pleată, muzica în suflet, Jiul și lumina în ochi! Artificii. Artificii luminează de o dată cerul, zeci de minute în șir. E criză. Avem nevoie de artificii de milioane de euro să ne hrănească sufletul cu amărăciune. Picături. Picături de ploaie îmi mângăie acum fața, părul, până ce ajung să-mi mângâie întreaga piele sub razele lunii, ce sclipesc aproape nevăzute, printre nori. Concertul se termină, artificiile încetează să-mi mai spargă timpanele. 10 minute mai trec. 10 minute până ce zeci de oameni îngrămădiți unii în alții se chinuiau să părăsească insulița, trecând podul îngust și împrăștiindu-se fiecare către casă. Am numărat minutele până la oră, de abia atunci au început să se mai rărească, dar mișunau încă spre ieșire. Ciudat, nu-mi pot imagina unde au încăput atâția, nu-mi pot imagina cum lipsesc banii pentru fructe, pentru facturi și multe altele, dar se găsesc din belșug pentru beții la astfel de serbări. Prea complicat pentru mintea mea prea tânără și încă necoaptă. Păcat. mare păcat.

Am promis acest post încă de luni sau duminică seara, l-am promis alături de o surpriză, iar surpriza este reprezentată de melodiile de mai jos, melodii ce mi-au acompaniat toate sentimentele exprimate mai sus, acele trăiri netrăite și proaspăt descoperite! Sunt melodii de fundal având doar bass și tobe. Melodii poate necunoscute de nici unii din voi, proaspăt descoperite și de mine, melodii ce nu sunt promovate și nici nu prea sunt ascultate, dar poate mai găsesc câțiva viitori ”adepți” și ai acestui stil tăcut dar grăitor!

sursă youtube ( user CollidingSunsMusic )

sursă youtube ( user CollidingSunsMusic )

A fost odată, la trecut :)

Sober. Lacrimi de coniac. Loreen. Vunk. MP4-ul îmi este mereu aproape.

O lacrimă mi se scurge din ochiul stâng pe obraz. Tresar.  Sunetul unei salvări îmi pătrunde prin geamul deschis până în adâncuri, peste liniștea melodioasă a MP4-ului. Îmi tulbură liniștea, gândurile despre trecut. Îmi apare în minte brusc imaginea unui rănit, personaj cunoscut și activ în viața mea. Ciudat. Nu aș vrea să văd niciodată acel personaj ca în mintea mea, dându-și duhul. Mari îmi mai sunt căile întortocheate ale subconștientului. Claxoane, multe claxoane se izbesc de pereții camerei și de urechi, mă tulbură mai mult.

Mă întind iar pe spate și încerc să mă rup de trup, să nu-mi mai simt decât gândurile. Mă cufund printre versurile celor de la Nickelback și Rasmus, mă cufund iarăși în trecut, la gândurile anterioare. Amintirile sunt singurele ce ne mai leagă de trecut, amintirile și sentimentele trăirilor, singurele conexiuni între noi și visele anterioare, ori cele de mult uitate. Ce ironie… până și MP4-ul meu a ales random o melodie intitulată ”Amintirile” . Mă las purtată de valurile amintirilor în urmă cu ani de zile. Îmi amintesc cu zâmbetul pe buze și lacrimi pe obraz de prima boacănă, de primii pași pe poarta școlii, de colegi, de noii colegi, de primele zile de liceu, de cum se legau și închegau prietenii, despre cum se cunoșteau copii. Îmi amintesc prima lecție de schi, primele țipete, primele căzături, primele sentimente de reușită, îmi amintesc de cum mă simt de fiecare  dată pe schiuri, alunecând pe un alb imaculat printre miile de fulgi și stele. Mi-am amintit și de tine, de el, de ea, de ei, de voi, de noi, mi-am amintit certuri, împăcări, de toate acele momente frumoase și mai puțin frumoase. Mă gândesc, printre amintirile mele, că poate nu a fost nici unul din noi vinovat de o ceartă, de o despărțire …  nici eu, nici tu, nici el, nici ea, nici ei, nici voi, nici ele și nici noi. Mă gândesc că toate se duc la un moment dat: gândurile bune, rele, prieteniile, uneori și amintirile dispar  prea devreme. Printre amintirile mele sunt lucruri ce-mi pare bine că s-au sfârșit, lucruri după care suspin și lucruri după care voi suspina mereu în viață. Sentimente. Trecutul e probabil locul în care ne descotorosim de părțile nefolositoare în viața noastră în viitor, ne descotorosim de ele pentru a îmbrățișa viitorul, lucruri pe care le-am considerat însă importante într-un anumit prezent. Lucrurile cu adevărat importante rămân mereu în prezentul nostru, cum ar fi rutina zilnică de a mânca, de a ne procura cele necesare supraviețuirii, iubirea, sentimentele și amintirile pe care-ți clădești viitorul, visele pe care viața ți le calcă în picioare. Mă simt născută într-un castel de sticlă, un castel în care te învârți grijuliu, un castel ce pare perfect din afară sau de la distanță, fiind construit sub lupă din fisuri, iar eu, tu, suntem una din ele. Uneori neputința îmi străbate prin vene ”Cause` I`m only a crack in this castle of glass, hardly anything there for you to see”. La cea mai mică mișcare bruscă castelul se cutremură, fisurile răzbesc, se unesc și devin una mare și puternică ce doboară o lume întreagă, transformă un castel de sticlă în mii de cioburi ce se prăbușesc într-un spațiu imens în bătaia jucăușă a razelor de soare. Mai multe amintiri mi se oglindesc acum în  cioburile ce se prăbușesc continuu în neant, mai multe lacrimi străbat acum același obraz stâng, cuvinte ce alcătuiau cândva promisiuni îmi acoperă versurile melodiei și-mi răsună adânc în suflet, mă răscolesc.

Clipesc în luminile orbitoare ale castelului proiectat pe tavan. Întuneric. Întuneric în culorile ce-au fost odată proiectate în neantul tavanului. Aștept ca cioburile să se desprindă practic din neant spre ochii mei, rănindu-i la propriu și înlăcrimându-i mai mult. Nimic. Întunericul continuă să rămână prins de tavan și pereți. Singura sursă de lumină ce îmi străpunge fără puteri întunericul, e raza de lumină aruncată de becul din diagonala geamului și de mașinile ce mai alunecă din când în când pe stradă. Un fior îmi cutremură întreaga ființă și mă trezesc, involuntar, în picioare, lângă pat. Frigul începuse să-mi pătrundă în cameră, alăturându-se solitudinii întunericului. Vederea îmi dispare și apare în flash-uri pentru câteva secunde. Închid geamul pe fundalul unei alte salvări, cu o altă lacrimă pe obraz și aceeași imagine însângerată printre flash-urile vederii mele, întrebându-mă de ce va trebui să mă descotorosesc în viitor pentru prezentul ce va fi și el cândva trecut.

Mai jos aveți toate melodiile pe care am scris această postare!

sursă youtube ( user warnersweden )

sursă youtube ( user MediaProMusic )

sursă youtube ( user MusicLover0963 )

sursă youtube ( user RasmusOfficial )

sursă youtube ( user TheRasmusVEVO )

sursă youtube ( user xXMegasolomasterXx )

sursă youtube ( user lolyfunnygirl )

sursă yotube ( user linkinparktv )

sursă youtube ( user JTaFranklin  )

sursă yotube ( user JTaFranklin )

sursă yotube ( user JTaFranklin )

sursă youtube ( user examplla2011 )

Vă invit și pe la ei : Carla ( chestii cotidiene), DeLaBirou ( chestii cotidiene), Călin ( muzică… multă muzică și un ghiveci duminical ), Blogatu ( concursuri și multe chestii despre blogging), Probiu și cam atât !