Îmi place să-mi îngreunez viața, așa că particip și primăvara asta la SuperBlog

Am stat mult astăzi și m-am gândit la treaba asta. Adică dacă să particip sau nu la SuperBlog. Și, tot gândindu-mă și gândindu-mă, după ce mi-am dat seama că luna asta n-am timp nici să mor, am zis să-mi îngreunez viața și mai tare și să particip.

super blog

Luna asta-i aglomerată rău de tot cu multe chestii. Poate chiar prea multe pentru o singură lună. Dar mi-am zis că trebuie să o fac și pe asta. pentru competiția în sine. Pentru a cunoaște oameni noi. Și pentru a avea motiv să particip la gală, să-i revăd pe ceilalți. Să mă distrez cu ei. Și să le promit solemn încă de pe acum că nu mă mai duc la somn odată cu găinile, sau chiar mai devreme.

Mi-am dat seama că n-aș putea să rezist pe margine. Mie-mi place să mă chinui alături de ceilalți. Să fiu solidară cu ei :)). Îmi plac prea mult oamenii din interiorul competiției. Îmi place comunitatea. Așa că particip și-n primăvara asta pentru oameni. Pentru prietenii. Pentru comunitate.

Deși știu că timpul meu este limitat, am să încerc să mă încadrez în termenele fiecărei probe. Nu promit că am să și reușesc, dar promit să încerc. Îmi promit mie asta.

Nu alerg după note. Notele, în fond și la urma urmei, nu reprezintă nimic. Alerg însă după angajamente. Angajamentele pe care mi le fac mie: să ajung la sfârșit fără penalizări. Sau măcar să ajung la sfârșit. Doar că-mi pare mai palpitant să încerc să n-am penalizări. Dacă tot mă chinui, zic să mă chinui până la capăt, nu?

Sunt curioasă ce va ieși. Cum voi termina, căci dacă mă implic, trebuie să duc treaba asta până la capăt, indiferent de rezultat. În plus, nu rezultatul este cel care mă interesează, nu el este un scop, ci revederea vechilor participanți și cunoașterea celor noi. Iar cei care vorbesc de rău despre SuperBlog, o fac pentru că nu cunosc comunitatea. Când ajungi să cunoști comunitatea, îți dai seama care este de fapt premiul cel mare al acestui concurs: legăturile create. Nu, nu premiile sponsorilor. Legăturile dintre participanți. Prieteniile. Astea-s marele premiu și pentru asta am ales să particip. Din nou.

super blog

SuperBlog – candidatul care promite și face tot!

Am făcut două dușuri fierbinți. Am băut trei ceaiuri de fructe. M-am îmbrăcat lejer și m-am dus să dau o tură de cartier, două de parc și cinci de casă. Și nu, nu mi-am golit mintea și nici inspirația nu a catadicsit să vină la mine. Știți voi chestia aia cu, toată inspirația să vină la mine? Ei bine, în cazul de față, toată inspirația a fugit de la mine.

super blog

***Creație proprie

I-a venit cuiva, dar nu dăm nume, căci nu-i frumos, ideea trăznită de a mă numi în funcție drept consilier de imagine al SuperBlogului, când eu, biata de mine, habar nu am cu ce se mănâncă consilierii de imagine, astfel încât să fie digerabili și să nu-mi pice greu la stomac (e sensibil, sărăcuțul).

Dar dacă mă numi, zic să-ncep cu logo-ul candidatului SuperBlog în blogosferă, că doar orice candidat are nevoie de un logo, corect?

logo super blog

***Creație proprie

Apoi, cred că ar trebui să vă spun calitățile candidatului SuperBlog la titlul de cel mai creativ concurs blogosferic intergalactic, nu?

Ei bine, SuperBlog dă liber la scris tuturor greșelilor gramaticale nu dă mână liberă la scris tuturor greșelilor gramaticale. Există o spioană Raluciano-Gabriliano-Cinculiană, atentă la fiecare eroare gramaticală, gata să taie capetele tuturor celor care îndrăznesc să aducă vreun prejudiciu sfintei gramatici.

Deci dragilor, candidatul SuperBlog vă promite exterminarea de pe fața blogosferei a tuturor acelora care comit greșeala de a denigra limba română. !!!ATENȚIE: spioana Raluciano-Gabriliano-Cinculiană veghează asupra tuturor.

Și, dacă vă întrebați cum arată această spioană, ei bine așa:

oaie

Sursă: spioana în cauză

Apoi, candidatul SuperBlog promite pierderea creativității și inspirației voastre, exact în momentele de cumpănă, când aveți mai mare nevoie de ele (când apare proba, pe timpul ei, înainte de deadline și după deadline).

În plus, candidatul SuperBlog promite mulți nervi pe parcursul domniei sale. Desigur, la sfârșitul acesteia nervii dispar ca prin minune. Încă nu s-a găsit o cauză exactă a acestei manifestări.

Candidatul, pe lângă cele de mai sus menționate, promite strânse legături ulterioare între toți cei implicați în guvernarea sa, asupra întregii blogosferi. Țin minte că, atunci când eu am pășit, sfioasă, în lumea acestui candidat, la îndemnul lui Emil Călinescu, adept al doctrinei SuperBlog, am început încă din primele zile să leg prietenii. Iar acum, la un an de când sunt dedicată trup și suflet doctrinei, pot spune, cu o mână pe inimă și una pe Biblia gramatici Cinculiene, că se creează strânse legături între membrii pentru bișniță cu o măslină, cu o alună.

Ce mă bucură cel mai tare, în momentul de față, este faptul că am ieșit de sub atenta supraveghere a spioanei Raluciano-Gabrilioano-Cinculiană, fiind acum doar sub supraveghere (ferească-i sfântul pe cei care încă mai sunt sub atenta ei supraveghere, de vreo greșeală gramaticală), cât și alăturarea mea unei echipe lărgite de imagine a candidatului SuperBlog, formată din partenerii media și bloggerii parteneri. Mă bucur așadar să lucrez de acum cu Bianca Bîzîiac, precum și cu toți ceilalți.

Dacă vrei și tu să te alături doctrinei SuperBlog și să sprijini candidatul care promite și face tot, ori dacă vrei să vezi ce înseamnă să-ți pierzi creativitatea atunci când ai mai mare nevoie de ea, ori chiar să-ți testezi lungimea, elasticitatea și rezistența nervilor tăi, stai pe-aproape și fii la curent cu noutățile și următoarele aderări.

***Acest articol a fost scris pentru SuperBlog 2014.

Un Crăciun cu farmec

25 decembrie. Prima zi de Crăciun. M-am hotărât ca azi să vă spun cum mi-a fost Crăciunul.

cadou de craciun

E dimineață. O rază de soare, printre draperiile cu fulgi de nea, îmi mângâie obrazul drept. Sclipește ceva, acolo, pe lângă raza mea de soare. Mă duc la draperii. Le dau la o parte. În locul în care ieri părea să fie doar natura moartă, se așternuse peste noapte zăpada. O multitudine de fulgi de zăpadă îi țineau acum de cald Pământului. Și sclipeau. Sclipeau în privirile fiecărui om, fiecărui copil, iar prospețimea lor intra în fiecare casă să vestească spiritul de Crăciun.

Pășesc ușor și traversez camera. N-aș vrea să-l trezesc pe el. Trebuie să mă duc să-i pun cadourile sub brad. În plus, doarme prea frumos ca să-l trezești, cu capul în perne și strângând la piept plapuma. Dacă nu l-ai vedea, nici n-ai știi că e acolo. Doarme profund și parcă, uneori, nici nu respiră.

Ies din cameră și mă îndrept către sufragerie. Deschid dulapul unde i-am ascuns cu o zi înainte cadourile și dau să i le aranjez frumos sub brad, cu ochii aproape închiși și încă cu gândul la somn și la patul meu moale.

Ceva era în plus acolo. Niște cutii. Multe cutii. Colorate. Fiecare cu o altă culoare. Culorile mele preferate. Fundițe roșii și hârtii agățate de ele. Mesaje personalizate. Pentru mine, căci fiecare începea cu: „Scumpa mea iubită,”. Zâmbesc. A fost mai conștiincios ca mine și de data asta. Dar când să le fi pus? N-am simțit să fi plecat de lângă mine.

Deschid prima cutie: „Scumpa mea iubită, pentru că-ți plac jucăriile”. Un ursuleț. Alb. Polar. O pufoșenie.

A doua: „Scumpa mea iubită, pentru că știu că ți-ai dorit mereu să fii o crăciuniță”. Un costum. De crăciuniță. Roșu și alb. Tricotat. Moale. Călduros. Acum nu mai trebuia să stau cu orele în fața dulapului să mă întreb ce să port la masa de Crăciun.

A treia: „Scumpa mea iubită, pentru că îți place să citești…”. O carte. Mi-a luat și-o carte. M-aș fi așteptat la asta. Mereu îmi cumpără cărți, căci știe cât îmi place să citesc lângă geamul care dă spre munte. Dar la următorul cadou nu m-aș fi așteptat. Habar nu aveam că s-ar fi putut vreodată să-mi cumpere așa ceva.

„Scumpa mea iubită, pentru că-ți place să te asortezi mereu..”. Lacuri de unghii. Noua colecție de lacuri Farmec Collection 2014. Toată gama de culori din colecția toamnă-iarnă 2014 de la Farmec. Ahh, cât mi le doream. Iar el știa asta. I-am spus cândva, în treacăt, când au apărut, cât de mult îmi plac culorile, în special culoarea „Honey, I-m home”. Adică cea de mai jos.

farmec

Știe cât de mult apreciez produsele de la Farmec. Și probabil nici nu ar trebui să-i spun asta. Doar produsele lui nici nu mai au loc în baie de produsele mele de la Farmec. Acum mai am în plus și lacurile de la Farmec. Baia o să fie la picioarele mele, clar. Iar el, ei bine el o să o ia cu împrumut pentru maxim o oră, din când în când.

lacuri farmec

El știe că îmi place să-mi asortez lacurile în funcție de starea pe care o am în momentele respective, atunci când pur și simplu vreau să mă aranjez în primul rând pentru mine. Iar apoi știe că-mi place să-mi asortez lacurile de unghii în funcție de evenimentele la care particip și de hainele pe care mi le-am ales. Îmi place ca totul să fie în ton cu starea și ținuta mea. Îmi place să fiu reprezentată, nu neapărat fizic, cât sufletește, de ceea ce port. Și, mai ales, îmi place să-mi las amprenta în ceea ce mă definește.

S-a trezit deja. Nici nu l-am auzit când a pășit în spatele meu. Ciufulil. Adormit. Și zâmbitor. Fermecător de zâmbitor. Nu știu de cât timp stătea acolo, sprijinit de pragul ușii și uitându-se la mine și la fericirea de pe chipul meu. A reușit și de data asta să mă surprindă plăcut și cu multă dragoste.

A venit lângă mine, m-a luat în brațe, mi-a dat un pupic pe frunte și s-a pus ca un copil, în genunchi, sub pom, despachetând la cadourile lui: „Uiteeeeee, mami, o mașinuuță de colecție! Pluover! Un set noi de culori pastelate pentru pictat! Și… ăăă.. ce-i chestia asta mică și lunguiață? Ăăă… un test de sarcină. La ce-mi trebuie mie un test de sarcină?”. Se uită întrebător la mine și continuă: „… pozitiv?!”. A zâmbit. A sărit în picioare și m-am trezit învârtindu-mă prin casă, la el în brațe.

***Acest articol a fost scris pentru SuperBlog 2014.

Nu-ți irosi viața pe un mesaj!

Textul ăsta nu-i vesel. N-are nimic preluat din bucuria cuvintelor. E lipsit de sentimente frumoase. E un text trist. Nu are cum să fie altfel. Am observat și înțeles că, dacă vrei să îndrumi lumea spre conștientizarea anumitor subiecte delicate, trebuie să folosești texte triste. Întâmplări triste. Lumea nu poate vedea răul decât prin suferință, sau prin aducerea ei în fața lor.

Aveam puțin peste 12 ani. La vârsta aia nici nu știam ce-i internetul prea bine și nici nu bănuiam că va veni o zi în care voi împărtăși lumii experiența asta. Atunci mă gândeam la cu totul altceva. Speram la altceva. Speram la o viață normală și fără drumuri între casă și spitale. Viața de care mă bucur acum, parțial.

Eram pe drum. Din nou. Mă săturasem de drumuri în anul ăla. Uram spitalele, doctorii, drumurile lungi și Târgu-Mureșul deși, niciunul nu avusese vreun impact negativ asupra mea ci, toate la un loc, îmi salvaseră viața.

Mă duceam cu ai mei la un nou control. Al enșpelea control. Se cere o atentă monitorizare și observație după o intervenție de aproape 12 ore pe inimă. Așa că, drumurile erau impuse și necesare.

Nu mai aveam mult până să ajungem, dar nici nu mai știu exact pe unde ne aflam. Știu doar că se făcuse de zi. Și era un drum întins, iar pe șosea, doar noi și-un tir în fața noastră. Un tir care mergea mult prea încet. Așa că tata s-a hotărât, într-un final, să-l depășească și, când am ajuns cu mașina aproape de cabina șoferului, acesta a tras de volan spre noi.

Îmi aduc aminte secvențe. Apropierea tirului de noi. Scârțâieli. Scântei. Și accelerația tatei care a făcut tot posibilul să treacă mai repede de tir. Să-l depășească. Și, drep dovadă existența mea în spatele monitorului vostru, a reușit.

stop accidentelor

Șoferul? Nici el nu știa ce-i cu el. Obosise. Se uita pe telefon. Scria un text. Aproape ațipise. Nu știa. Dar am avut noroc. Drumul era drept, cât vedeai cu ochii. Și tata a avut o viteză mare de reacție. Poate, dacă ar fi fost o curbă, nu ar fi reușit să o ia. Sau dacă ar fi fost și tata obosit? Dar nu. Tata nu pleacă niciodată la drum obosit. Și nici nu răspunde la mesaje pe telefon. Sau, când s-a întâmplat să fie obosit, s-a oprit într-o parcare, nemaiavând nici 50 de km până la Târgu-Mureș, dormind vreo 3-4 ore. A simțit că nu mai poate și a tras pe dreapta. Nu și-a riscat niciodată viața. Și nici pe a altora.

Dar, pentru că nu toate cazurile se termină la fel de fericit ca mai sus, vă invit să urmăriți clipul acesta, până la sfârșit:


Sursă Youtube (user jochsey)

Știu. E o poveste tristă. Poate cea mai tristă din câte am căutat pe Youtube. Din păcate e adevărat. Lucrurile astea se întâmplă aproape zilnic în întreaga lume. Oameni ce răspund la mesaje pe telefon și uită să-și țină banda. Oameni ce distrug viețile altor oameni. Lasă părinți fără copii și copii fără părinți. Nenorocesc, la propriu, familii întregi.

N-am înțeles nici atunci, la 12 ani, nu înțeleg nici acum, ce a fost în capul șoferului respectiv și nici ce este în capul celorlalți șoferi. Și viața lor e importantă. Și fericirea familiilor lor contează. Contăm cum toții. Viața asta nu e absurdă, ci e frumoasă. Atunci, de ce să murim absurd? De ce să întâmpinăm o moarte absurdă? De ce să nu ținem în primul rând la viața noastră? Suntem importanți. Contăm pe acest pământ. Contăm pentru familie. Contăm pentru iubit/soț. Contăm pentru copii. Contăm pentru toți aceia care ne iubesc și nu și-ar putea imagina viața fără noi. Și, la fel cum noi contăm pentru cineva, și alții contează pentru cei care îi iubesc. De ce să-i privăm de dreptul lor la fericire?

Am avut noroc de multe ori. Am ajuns uneori să cred că există cineva, sau ceva, acolo sus, care mă iubește cu adevărat. Și care mi-a mai adăugat mereu zile de viață. Timp de trăit și de făcut lucruri, de învățat, de sperat, de construit. Și de a încerca să las în urma mea o lume mai bună decât am găsit eu.

Am avut noroc cu tirul, iar apoi am avut noroc cu un domn șofer care butona de zor pe telefon și a uitat că are în față un biciclist de depășit. A tras de volan, iar eu de bicicletă, în ultimul moment. Și, tot drept dovadă, mă aflu în spatele acestor cuvinte.

Aș vrea însă ca pe viitor să nu mai fie vorba de noroc. Aș vrea să fie vorba de conștientizare. De înțelegere și de grijă. Grija pe care o are fiecare șofer în parte atât pentru viața lor, cât și pentru a celorlalți. Un mesaj mai poate aștepta, cu siguranță. Să ajungi întreg, cred că e mai important decât un răspuns la un mesaj. Un răspuns care să nu te coste câțiva cenți, ci întreaga viață. Întreaga ta ființă.

Nu știu dacă știați, dar România se află pe primul loc în topul accidentelor rutiere în UE, iar 23% (1,3 milioane aproximativ) sunt provocate de telefonul mobil. Mai multe detalii însă, le puteți afla din experimentul celor de la Toyota. Ei, cu ajutorul Roxanei Ciuhulescu și al lui Dani Oțil, au făcut un experiment, pe un traseu amenajat, cu ce se întâmplă în viața reală atunci când dai SMS-uri la volan. Prea puține sunt cazurile în care ocolesc obstacolele. Dar zic să nu vă mai spun eu prea multe, ci să vă lăs să priviți singuri experimentul. E interesant și trage un semnal de alarmă.


Sursă Youtube (user Toyota Romania)

Nu uita, nu-ți irosi viața pe un mesaj!

***Articol scris pentru SuperBlog 2014.

Emoții. Sentimente. Stări

Cuvinte. În lumea asta plină de falsitate, în care oamenii-și ascund adevărata personalitate, împreună cu fiecare sentiment și emoție în parte, mi-au mai rămas uneori, să-mi încălzească sufletul, doar cuvintele.

personalitate

Sursă imagine: arhivă proprie

Nu știu cum era înainte. N-am trăit înainte să știu cum era. Eu trăiesc acum. În prezent. Iar prezentul meu e plin de măști, de sentimente adânc reprimate, ori ascunse în cele mai întunecate colțuri ale sufletului.

În prezentul meu simțirile sunt false. Oamenii sunt falși. Dar nu neapărat intenționat. Societatea îi determină (ne determină) să luăm calea pe drumul ăsta către falsitate. Drumul nostru. Al tuturor.

falsitate

Sursă imagine: Google

Subconștientul nostru este mult mai puternic decât conștientul. Practic, subconștientul influențează conștientul. Iar el estte, la rândul lui, ifluențat de societate.

Cineva, acolo, prin media și prin tot ceea ce se întâmplă zi de zi în jurul nostru, ne influențează cum și ce să facem. Suntem precum niște păpuși în mâinile lor, ca să zic așa, ajungând să ne mișcăm la comandă. Să simțim la comandă. Să gândim la comandă.

Societatea ne îndeamnă, în mod inconștient, să ne reprimăm fiecare sentiment în parte. Dar oameii nu știu că astfel, reprimându-le, ei le transformă în adevărate „bombe nucleare” pentru sufletul, mintea, cât și trupul lor.

Suntem învățați că emoțiile primare negative trebuiesc a fi reprimate, nelăsându-se o exprimare sănătoasă a emoțiilor ce dau maturitate unei societăți ci, ba din contră, se provoacă, prin reprimarea lor, o serie de frustrări. Frustrările acelea vizibile la tot pasul în jurul nostru.

În ziua de azi oamenii știu doar că lacrimile înseamnă slăbiciune. Și nimeni nu vrea să pară slab în fața altora, nu? Știu că invidia înseamnă autodistrugere. Și nimeni nu vrea să se autodistrugă, nu? Pe scurt, oamenii nu ar trebui să simtă nimic și, astfel, ne petrecem aproape întreaga viață ascunzându-ne emoțiile și ceea ce simțim cu adevărat, întrebându-ne de suntem acaparați cu totul de stre și depresie.

Eu însămi fac parte dintre toți aceeia cărora li s-a indus starea de reprimare a tuturor emoțiilor negative și, din păcate, am ajuns să-mi fie teamă de tristețe, amărăciune, invidie, furie, dezgust etc.

Încerc, de multe ori, să mă mint că lumea-i roz și plină de ponei zburători. Dar lumea nu-i așa. Lumea nu-i plină doar de bucurie și iubire. Lumea asta-i plină cu de toate. A fost compusă încă de la începuturi cu emoții și sentimente negative. Cu tristețe. Cu furie. Cu dezgust. Toate sunt elemente constitutive ale lumii în care trăim și, implicit ale noastre. Așadar, ele trebuie trăite din plin.

Totuși, deși știu toate cele de mai sus, mă surprind încercând să reprim bazele ce stau, de fapt, chiar la baza propriei mele apariții ca ființă vie pe acest pământ. N-aș putea spune însă cu exactitate de ce. Tot ceea ce știu este că și alții sunt cam în aceeași oală cu mine.

Însă cum ar fi oare dacă toată lumea ar înceta deodată să-și reprime emoțiile? Să le dea voie să se manifeste așa, pur și simplu..

Poate, dacă mi-aș lăsa tristețea la vedere. Dacă aș simți-o și aș încerca să trec peste ea, umplându-mi sufletul cu mii de alte lucruri frumoase, ea nu s-ar mai transforma în interiorul meu în depresie. Tristețea aș putea să o controlez. Depresia, de cele mai multe ori, mă controlează ea pe mine.

Invidia. Ahhhh… sentimentul ăsta. Am fost învățată că trebuie să mă mulțumesc mereu cu ceea ce am. Dar dacă ne-am mulțumi cu ceea ce avem, ori dacă s-ar fi întâmplat asta și acum zece mii de ani, unde ar mai fi existat evoluția, lumea noastră de azi și tot ceea ce am ajuns să însemnăm?

Invida, în stare primară, e bună. Ea ne ajută și ne motivează în vederea dezvoltării noastre personale. În a-i depăși pe cei din jur. În a fi mai buni. În a ne autodepăși, căci asta este cel ami important până la urmă. În a evolua pur și simplu.

Invidia nu este însă bună în starea ei evoluată, căci atunci este transformată în gelozie, iar gelozia dăunează atât celor din jurul nostru, cât și nouă înșine. Ea distruge. Distruge în cel mai crud mod posibil., căci acționează asupra sufletului și a minții. Le distruge până la ultimul atom și moleculă, fără ca mai apoi să poată fi reparate.

Mie-mi place să evoluez. Să mă autodepășesc zi de zi. Să învăț lucruri noi. Îmi place să simt. Îmi place să sper. Să cred. Și, poate cel mai important lucru dintre toate, îmi place să învăț din greșeli. Cred că este esențial în viață să înveți să înveți din greșeli. Este poate chiar vital pentru propria evoluție și, de ce nu, pentru a-i putea îndemna pe alții.

M-am hotărât să-mi las fiecare sentiment să-mi scalde sufletul și, odată cu asta, să mă descarc de toate lucrurile care nu ar trebui să-și facă veacul prin sufletul și mintea mea. Viața e mult mai frumoasă, cu siguranță, trăind tot acel amalgam de emoții, de stări și de sentimente. Și mi-ar plăcea ca întreaga comunitate din care fac parte să realizeze asta.

***Articol scris pentru SuperBlog 2014.

Pățaniile promoterului Fan Brânză

Hei, dragi cititori! Îl știți pe promoter-ul Fan Brânză, al celor de la Delaco? Cu siguranță că-l știți. Toată lumea-l știe. Și, dacă vreți să vă cinstească cu brânza lui neprețuită, vă sfîtuiesc să-l lingușiți puțintel și să-i spuneți că i s-a dus vorba până și-n țara lui Verde Împărat, peste cele șapte mărți și șapte țări. Dar, dacă vreți să-i mângâiați orgoliul până în străfundurile lui, îi puteți spune că i s-a dus vestea pănă-n țara lui Brânză-mpărat.  Asta poate-l va îndupleca să vă dea o bucățică de brânză din cea pe care o avea, de fapt, de dat spre degustat.

Zic însă, dacă tot v-am făcut o mică introducere, să-l las pe el, adevăratul fan al brânzei, să continue cu acest articol, doar așa i-am promis. M-a rugat să-l las să-și spună ofurile și chinurile aici, pe blogul meu. Iar eu l-am lăsat. Așadar, las tastatura promoterului Fan Brânză:

Salutare, salutare, salutare, dragi cititori ai acestui blog. Sper că sunteți în fața monitoarelor acum, și-mi citiți rândurile. M-aș bucura să o faceți. Am multe să vă spun.

În primul rând, zic să mă prezint. Apoi, apoi mai vedem ce-i de făcut. Dar stați așa, mai e nevoie să mă prezint? Cred că mă știți cu toții. Sunt o vedetă. Toți fanii brânză sunt vedetă. Nu. Nu. Eu sunt vedeta vedetelor. Da, așa e mai bine. Ahh, ce-mi place când scriu. Nu mă contrazice nimeni. Și, dacă o faceți când citiți aceste rânduri, nu-i nicio problemă. Oricum, eu cu mine suntem de acord unul cu altul.

Pentru cine mă știe, așa, că azi sunt darnic, aveți un cub de brânză fiecare: 2 pe 2 centimetri, să nu vi se aplece. Țin doar la sănătatea voastră, să nu mi-o luați în nume de rău. Chiar, știați că doar fanii brânză adevărați pot să mănânce brânza Delaco? Adică eu, desigur. Voi.. ei bine de voi nu știu ce să zic, dar de asta sunt eu aici. Să am grijă de sănătatea voastră. Am un stomac puternic și sănătos. Eu mănânc brânză, iar voi vă săturați privindu-mă. Și nici nu-ngrașă procesul ăsta.

fan branza

Pentru cine nu mă știe, aveți poza de mai sus. Și niciun cub de brânză, desigur. Dacă nu mă știți, înseamnă că nu sunteți fani brânză nici măcar cât negrul sub unghie. Deloc. Nada. Niente. Niet. (Tind să cred că ultimele două înseamnă de fapt altceva – dar lăsați asta, detaliu nesemnificativ).

Să vă spun ce-am pățit în ultima vreme, cu scorpia de șefa. Vrea să mă monitorizeze și să mă pună sub „atentă supraveghere” (am folosit ghilimelele ca să o citez – a se citi cu ton pițigăiat… altel n-are farmec). De ce? Asta nu-i prea complicat. Știu de ce: îi lipsește o doagă, două, trei, poate chiar toate.

A aflat că am speriat fătucele alea două, când voiau să deguste bunătate de brânză. Dar eu n-am vrut să le sperii. Eu am vrut să văd dacă-s adevărate fane brânză. Știți voi vorba aia mare din bătrâni: „cine se aseamănă se-adună”. Apăi, ele nu s-au asemănat cu mine, deci nu-s fane brânză cu adevărat. Dacă se-asemănau, nu se speriau. Ci-și apărau la rândul lor degustarea. Na poftiți, să vedeți și voi, ca să puteți să-mi dați apoi dreptate:

Le-ați văzut? Păi ce, speriatele alea-s fane brânză? Nici vorbă domnule. Nici vorbă. Se vede pe fața lor că n-au pic de stofă de brânză.

Apoi, a aflat de doamna care căuta să deguste brânză cu fum de fag. Dânsa da fan brânză adevărat! Doamna căuta brânză cu fum de fag, bine afumată. Și, eu, drăguț cum sunt, m-am oferit să o ajut. Și cum altfel puteam să o ajut dacă nu degustând și aflând care este cea mai afumată? Dar nu, șefa mea nu apreciază nimic, dar nimic. Iar acum vrea să mă pună sub o „atentă supraveghere” (vă rog, aceeași voce pițigăiată – pentru mai mult dramatism, desigur).

Însă cea mai amre supărare a fost pe faptul că nu m-am lăsat corupt. Dacă m-aș fi lăsat mituit, m-ar fi dat afară. Dacă nu m-am lăsat mituit, mă pune sub „atentă supraveghere”. Cine să mai înțeleagă femeile? CINE? Serios, pentru mine sunt o adevărată enigmă. Orice-ai face, nu-i bine. Ziceți voi acum, ce să fac? Să mă las corupt? Nu. Nu aș putea trăda brânza într-un asemenea hal. Este vorba totuși de brânză aici.

Adică ea voia să mă mituiască pentru o bucățică din gustoasa mea brânză, iar eu să fi acceptat o asemenea ofensă? Nici în ruptul capuluino talking.

M-am gândit (și încă mă gândesc), cum aș putea face să apăr minunăția de brânză de la Delaco, de fanii impostori. Îmi storc creierii de când m-am apucat să aștern aceste cuvinte în Word. Și, ca să vedeți că nu mi-am stors creierii degeaba și că se vede că am mâncat brânză (brânza-i sănătate curată, neică), am să vă spun trăsnăile care mi-au mai dat prin cap. Adică, dacă tot mi-am enervat șefa, măcar să o enervez de tot, corect. De ce să fiu sub o „atentă supraveghere”, când pot fi sub o „foarte mare atentă supraveghere”, nusmug? (păstrăm vocea pițigăiată – este esențială asupra cuvintelor din ghilimele)

Treaba stă cam așa, dacă mai vine vreun fan brânză semi-impostor:
-Oooo, brânză!!! Pot să gust?
-Da, desigur! Dar, ca să vă convingeți pe deplin, zic să vă uitați la mine cum le mănânc pe astea, cât de repede mă satur și cât de fericit sunt după ce le mănânc.
(hap, hap, hap – priviri stinghere aruncate asupra-mi)
-Așa, vedeți, sunt bune. Asta, ultima, micuță, e a dumneavoastră. Nu îngrașă.big grin

I-am lăsat o bucățică să deguste. Nu se mai paote lua șefa de mine, corect? Dar, dacă vine un fan brânză cu adevărat impostor, treaba ar sta cam așa:
-Avem brânză! Brânză afumată cu fum de fag avem! Brânză avem! Brânză gustoasă Delaco!
-Aveți brânză cu fum de fag?
(Mă uit atent la față, o studiez: din laterale, din față, de sus și de jos. Observ o grimasă. Ahaaa!!! Mai multe grimase!! N-are stofă de fan brânză! Nu se potrivește!)
-Pardon? Aveam brânză. Nu mai avem
-Cum? Ați strigat clar: „AVEM BÂNZĂ!”
-Da, corect. Atunci, când am strigat, aveam brânză. Acum, nu mai avem. Era la trecut. Acum e la prezent. Atunci aveam, acum nu mai avem.
-Și asta de aici?
-S-a stricat. Vedeți? (o înfulec pe toată și mă las la pământ, iar fanul impostor pleacă).

Cam astea sunt ideile mele, după ce mi-am stors creierul de inspirație, până la ultima picătură. Dacă voi mai aveți altele, mult mai inventive, vă invit să vă spuneți părerea. Eu am să intru în secțiunea de comentarii și am să caut acolo. Fac totul ca șefa să vadă că eu sunt adevăratul fan brânză. Eu sunt fan adevărat! Mie-mi place brânza cu adevărat! Eu sunt străjerul brânzei! Falnicul străjer al brânzei…

Știu. Nu și-a luat la revedere de la voi, dragi cititori, așa cum ar fi trebuit. Dar o fac eu în locul lui. Acum, dacă aveți idei pentru el, chiar vă invit să i le împărtășiți. E om bun. Și iubește brânza ca nimeni altul. Însă doar fanii brânză adevărați ar putea înțelege asta!

***Acest articol a fost scris pentru SuperBlog 2014.

Și eu care credeam că japoneza-i limbă străină…

Până să intru în lumea IPL-ului, să scotocesc până în cele mai întunecoase cotloane, credeam că japoneza-i o limbă străină. M-am înșelat. Japoneaza-i o limbă cât se poate de accesibilă și ușor de învățat. Trebuie doar să ai talent la desen și clar vei fi un maestru într-ale japonezei. Ca mine, spre exemplu.

limba japoneza

Sursă: Daniela Bojincă (arhivă proprie)

Vedeți. E ușor de scris în japoneză. Oricine o poate face. Până și eu, care habar nu am ce am scris în poza de mai sus. Cu siguranță însă, caricaturile de mai sus au o însemnătate pentru japonezi. Și, fără să-mi fi dat seama, geniul din mine a reușit să scrie chiar vreo propoziție, oricare ar fi ea. Totuși, ca să nu ziceți că vă aduc jigniri, sau mai știu eu ce, m-am semnat :).

Dar zic să las la o parte limba japoneză, la care v-am demonstrat că mă pricep de minune. Zic să trec la limbajul IPL, limbaj care, pe mine personal, m-a băgat pentru început în ceață. E mai complicat decât credeam. Noțiunile sale nu sunt ușor de digerat fără o atenție sporită.

Ok. Știu. V-am aburit de tot. Ce înseamnă IPL? Ei bine, IPL se referă la tehnologia epilării definitive. Tehnologie despre care am mai vorbit și cu altă ocazie și despre care am spus că aș încerca-o cu plăcere. De ce? Din comoditate și din pur și simplul fapt că urăsc epilarea cu ceară. E dureroasă, iar eu nu sunt adepta durerii și a masochismului. În plus, epilarea definitivă este mult mai practică și mai confortabilă, iar eu mă bucur că tehnologia evoluează și în această lume în care se impune frumusețea sub anumite standarde. Acum, standardele frumuseții pot fi atinse mult mai ușor și cu mai puține chinuri.

Probabil, la fel ca mine, vă întrebați cum funcționează mai exact această nouă tehnologie IPL. Eu am studiat mult problema. O studiez de câteva luni de zile, având în vedere că am o piele sensibilă. Dar, după lungi cercetări, am ajuns la concluzia că, folosită cât mai rațional, fără a fi aplicată în exces, nu dăunează. Totuși, cum acționează mai exact tehnologia IPL, astfel încât epilarea, în timp desigur, să fie definitivă? Ei bine, aceasta se face pe baza unui impuls luminos, aplicându-se teoria fototermolizezi (distrugere prin căldură termică), în care energia optică împiedică creșterea firului de păr pe viitor și, în timp după cum spuneam (nu se aplică această tehnologie în momentul ăsta, iar de mâine nu-ți mai crește niciun fir de păr), rezultatul va fi acesta:

faze epilare definitiva

Sursă:
-imagini silkn.ro
-text: personal – Daniela Bojincă

Tehnologia IPL, acționează în timp. Nu are un efect definitiv pe moment, iar efectele definitive se pot vedea, de la caz la caz, chiar și după 18-24 de luni, conform studiilor. Efecte vizibile apar după patru-șase ședințe, iar continuarea peste 8 ședințe se face pentru a putea fi aplicată epilarea definitivă și asupra firelor ce nu screscuseră încă. Acest fapt se datorează tocmai celor trei etape de mai sus, prin care trebuie să treacă firul de păr, ca stagnarea creșterii lui să fie definitivă, ulterior fiind doar temporară. Tocmai de aceea aplicarea tehnologiei fototermolizei selective trebuie aplicată cu grijă (fără să fie expusă la soare piele ulterior și utilizând creme de protecție), cât și având în vedere toate detaliile pielii (legate de sensibilitate).

Acum, cum se aplică tehnologia IPL? Simplu. Folosind un epilator IPL.

epilator IPL

Sursă: slikn.ro

Epilatorul IPL de mai sus, pe numele lui Silkn Sensepil, care funcționează, desigur, pe bază de lumină pulsată, cu ajutorul fototermolizei selective, trimite impulsuri către firul de păr (750 de impulsuri), care sunt absorbite de firul de păr cu ajutorul melaninei (este responsabilă cu absorția lumini), generându-se căldură și astfel distrugându-se firul de păr (creșterea lui începe să stagneze). De asemenea, este delicat cu pielea sensibilă, protejând-o.

Desigur, acesta este unul dintre epilatoare. Mai există și altele care pot crește numărul de pulsații spre exemplu, în funcție de nivel. Eu am dat doar un exemplu cât se poate de simplu și de avantajos, căci un epilator IPL este mult mai ieftin față de drumurile costisitoare pe la tot felul de saloane.

Acum, dacă eu v-am spus părerea mea despre epilarea definitivă, sunt curioasă care este a voastră și dacă ați apela la ea. Eu una, după cum am mai spus, aș încerca. Sunt pro evoluției tehnologiei și anti durere.

***Acest artciol a fost scris pentru SuperBlog 2014

Să fie oare internetul atât de rău pe cât pare?

internet

Eu zic că NU!

Pentru mine cel puțin, internetul nu a avut un impact negativ cum tinde să aibă pentru ceilalți. Eu văd internetul ca pe o comunitate foarte mare. O comunitate care îți poate aduce multe beneficii, precum ar fi dezvoltarea personală căci, în primul rând, trebuie să avem în vedere propria noastră evoluție.

Am descoperit internetul pe când eram în clasa I. Dar nu l-am descoperit tocmai în profunzimea lui. Pentru mine, pe atunci, internetul însemna MIRC. Țin minte că stăteam lângă tata și lângă mama când vorbeau cu prietenii lor de prin alte părți. Era mai interesant decât vorbitul la telefon, pe vremea aia.

Apoi, cu trecerea timpului, ai mei m-au lăsat să petrec mai mult timp în fața calculatorului. Nu mult, dar atât cât să învăț să folosesc calculatorul, cât și să mă învăț cu internetul și lumea lui. Și, tot bâjbâind și bâjbâind, am ajuns să mă pricep mai bine ca mentorul meu, tata. Nu degeaba se spune că elevul își depășește profesorul de cele mai multe ori. Eu fac parte din aceste fericite cazuri.

Ca să merg tot în ordine cronologică, am să vă spun că-n școala generală am dat peste Hi5. Mi se părea interesant. Mă fascina. Și strânsesem în jurul meu o comunitate. Comunitatea mea de prieteni din offline, căci pe atunci cam așa stăteau lucrurile. Dădeai cerere de prietenie cui cunoșteai. Sau cel puțin eu făceam asta. Ulterior, la începerea liceului, am descoperit Facebook-ul. Nu era de foarte mult timp lansat pe piață. Era la început. Dar cu o interfață mult mai plăcută ca a Hi5-ului. Și cu mult mai mulți oameni care erau fascinați de el. Pe atunci am zis să-l încerc. Acum, nu m-aș mai despărți niciodată de el. Și asta nu pentru că sunt vreo dependentă. Nu. Aș putea oricând renunța la calculator și internet pentru o vacanță în natură. Acum nu m-aș putea despărți de el datorită faptului că a adus în viața mea mulți oameni frumoși. Foarte mulți oameni frumoși. Oameni care m-au ajutat să mă dezvolt. Oameni care mi-au oferit ajutorul lor și unii chiar experiența lor de-o viață. Mi-au oferit sfaturi. Mi-au alinat suferința atunci când am avut nevoie. Pe scurt, mi-au fost alături.

În jurul Facebook-ului și a internetului, în general, există o comunitate mare, formată din comunități mai mici. Ca o multinațională, cu mai multe sedii și departamente. Eu fac parte din mai multe comunități mici, comunităti care s-au format în jurul blogurilor. Comunități de oameni minunați, plini de voie bună, de idei, inspirație și cuvinte frumoase. Una dintre aceste comunități ar fi chiar comunitatea SuperBlog, despre care aș vrea să și vorbesc, căci merită.

superblog

Comunitatea SuperBlog s-a format în jurul concursului cu acelaș nume. Când am pășit pentru prima dată ca membru oficial prin participarea mea, anul trecut, în 2013, eram stingheră. Nu mă simțeam a fi tocmai la locul meu, dar am zis să stau până la capăt. Să văd cum este până la capăt, indiferent de cât de dur e traseul și de oamenii pe care-i întâlnesc și care, din anumite puncte de vedere strict subiective, nu-mi plac. De-a lungul concursului am întâlnit fel și fel de oameni. Unii care să rezoneze cu mine, și alții cu care să nu pot avea efectiv tangențe ulterioare. Totuși, comunitatea care se strânsese online, nu era nici pe departe la fel de frumoasă ca acea comunitate care s-a întâlnit în offline, la Gala SuperBlog din decembrie. Atâția oameni care uitaseră cu totul de punctaje și de locurile din clasament. Atâția oameni care erau doritori să se vadă și față în față, nu doar profil în profil. Oameni dornici să-și împărtășească gândurile și experiența acumulată pe durata concursului. Oameni care cu câteva seri înainte spuseseră că nu mai participă și nu mai vor să audă de așa ceva, promiteau acum că se vor reînscrie pentru a ne putea reîntâlni. Cu mulți dintre ei, am rămas prietenă. Cu mulți dintre ei m-am reîntâlnit în diverse circumstanțe: alte gale, alte proiecte blogosferice. Iar noi eram mereu împreună, povestind prin pauze ce am mai făcut de când nu ne-am mai văzut și cum ne pregătim să abordăm concursurile care vin și, mai ales, cum abia așteptăm să ne revedem la Gala SuperBlog din decembrie 2014.

Pentru mine, cum spuneam și la început, internetul nu a avut deloc un impact negativ. Absolut deloc. Pe mine m-a ajutat să mă dezvolt alături de oameni, atât în online, cât și în offline. Internetul, deși te ține legat de un calculator/tabletă/telefon ca să-l poți accesa, uneori te scoate și din casă. Și asta e minunat. Internetul e minunat căci, poate dacă nu ar fi fost el, cu siguranță nu aș fi ajuns să cunosc toți acei oameni frumoși: de la participanți, până la organizatori și sponsori. Pentru a fi frumos și folositor, cred că internetul trebuie folosit cu cap.

internet

Articol înscris în competiția SuperBlog 2014.

O poveste de dimineață, spusă la ceas de seară

Știți, poveștile ascund întotdeauna o urmă de adevăr. Ele pornesc de la o premisă adevărată întotdeauna. Iar mai apoi, în jurul ei, se construiește întreaga poveste. O poveste în care nu mai ai abilitatea de a distinge adevărul de neadevăr. O poveste care te lasă în suspans. Iar suspansul te încântă. Astăzi vreau și eu să plec de la o premisă adevărată și să construiesc în jurul ei o poveste. Nu știu dacă o să-mi reușească, dar cel puțin am să încerc.

Să-ncepem povestea, zic.

Se spune că zilele ce stau sub semnul numărului 13, îți poartă ghinion. Ea neagă asta și-și dorește în fiecare zi, din tot sufletul, să dărâme din temelii acest mit, căci ea este născută într-o zi de 13. Marți, 13. Pentru ea, însăși faptul că s-a născut îl consideră un noroc. A prins viață și s-a bucurat de ea cu toată ființa. Îi plăcea să se lase dimineața mângâiată de razele soarelui și să respire aerul proaspăt, iar seara să adorma în brațele razelor lunii. Iubea tot ce o înconjura. Iubea zilele de 13. Iubea zilele de marți. Iubea, de fapt, fiecare zi în parte și fiecare secundă a vieții ei.

Se trezea în fiecare zi, de dimineață. Era precum un ceas elvețian. Și acum face la fel, dar parcă o poveste nu mai e la fel de frumoasă dacă nu folosești timpurile trecutului. Când soarele ajungea în puncutul în care indica orele 6 ale dimineții, ea deschidea pentru prima dată ochii. Nu avea nevoie de un ceas care să-i indice ora. Intensitatea luminii îi era suficientă, împreună cu poziția soarelui. Apoi, când vremea se făcea să fie urâtă, simțea pur și simplu natura. Învățase să-i simtă pulsul. Știa pur și simplu. Încă de când era copil, se uita pe cer după soare și-și dădea seama cât e ceasul. Iar apoi studiase și luna. Îi învățase și ei intervalul orar, pentru nopțile în care genele nu voiau să i se împreune. Noaptea aceea, despre care și vreau să vă vorbesc, fusese la fel. O noapte nedormită. O noapte în care-și spusese poverile stelelor și lunii. O noapte în care își împărtășise lacrimile și singurătatea cu ele. Fusese o noapte tristă, căci viața ei nu era întotdeauna fericită, indiferent cât de mult o iubea.

Plângea de fiecare dată când simțea casa goală. Dulapurile masive, din stejar, îi păreau lipsite de importanță. Patul îi părea rece și gol, iar pereții întunecați și triști. Totul în jurul ei era lipsit de viață. Tocmai de aceea, uneori, lăsa păianjenii să-și facă pânze în colțurile camerelor. Simțea că o așteaptă cineva, în fiecară după-masă, să răsucească cheia-n ușă. Singurătatea își mai pierdea din intensitate.

În noaptea aia plânsese din nou în urma brațelor calde ce nu o mai încălzeau și a șoaptelor dulci ce o dezmierdau. Spera ca imensitatea de dincolo de fereastră să-i acorde ascultarea și iubirea de care avea nevoie. Însă doar razele soarelui de dimineață reușeau să-i mai dea speranță pentru o nouă zi. Să o liniștească. Razele soarelui și cafeaua, căci pentru ea era o cafea specială.

Când razele soarelui începuseră să-i străpungă fereastra transparentă, s-a ridicat de pe scaunul pe care stătuse chircită. Și-a făcut gimnastica de dimineață și a coborât pe scările lăcuite, din lemn, în bucătărie. A mângâiat expresorul de cafea. I-a sărutat cu ochii gravura și i-a dat drumul să-i facă cafeaua. Era cafeaua iubirii ei. Un el, care acum nu-i mai alunga singurătatea, îi cumpărase expresorul dintr-un magazin online cu expresoare. Fusese un cadou luat de ziua ei, dar dorit de amândoi. Și, pentru că voiau să-i imprime și lui iubirea lor, și-au gravat numele pe el. Se bucurau de fiecare lucru făcut împreună.  Se bucurau să meargă la piață, să-și piardă o zi întreagă ca el să-și caute încălțăminte, ori ca ea să-și găsească o rochia perfectă. Se bucurau de excursii. De nopțile nedormite și de povești.

expresor cafea

Într-o zi însă dispăruseră toate astea. El plecase și nu se mai întorsese. Nu-și luase nimic. Nici măcar expresorul philips profesional. Ei îi rămăsese cafeaua. Cafeaua iubirii lor. Cafeaua îi dădea de atunci puterea de fiecare zi. O făcea să se simtă învingătoare. O ajuta să răzbească în lume. O făcea să se simtă puternică în fața tuturor și să doboare zidul problemelor din fiecare zi. Era o cafea specială într-adevăr. Pentru ea, cafeaua, am putea spune că era o super-putere, căci din femeia lipsită uneori de viață, încercănată și suferindă, o transforma în femeia puternică și luptătoare. Într-o învingătoare.

Deseori se uita la cafea și încerca să-și citească viitorul. Sau dacă nu, măcar să-și vadă trecutul, fericirea, iubirea. Nu reușea niciodată. O vedea mereu la fel de negricioasă. Aroma ei însă, aroma ei îi aducea aminte de sărutările lui dulci. Și asta îi dădea forță și, spera să-l revadă într-o zi fie și numai la colț de stradă, pentru o clipită. Într-un timp îl aștepta înapoi. Apoi voia doar explicații. Iar într-un final a mai încetat să-și mai dorească ceva în afară de o simplă privire. Cafeaua îi era sufiecintă încât să-l simtă dimineața aproape. Îl trezea în propria ei minte, apoi îl adormea la loc. Făcea asta în fiecare dimineață, încât ajunsese să i se pară a fi normal. Cafeaua îi era suficientă să-i simtă mirosul, respirația, sărutările. Cafeaua ajunsese să-i fie drogul sufletului ei. Alinarea suferinței. Trezirea la realitate și bifarea în calendar pentru încă o zi frumoasă de viață. O viață care la sfârșitul zilei îi părea de fiecare dată plină de reușite și în fiecare dimineață plină de tristețe și amăgiri. Totuși, iubea viața și nu considera nicicând că 13-le a fost ghinionul iubirii lui.

Știți, este într-adevăr o poveste pornită de la o premisă adevărată și construit ulterior în jurul ei un adevăr ușor deformat, căci poveștile nu se spun niciodată altfel.Și sunt sigură că dacă ar citi și ea, s-ar bucura de felul în care am spus eu povestea. Și poate mi-ar da și mie o ceașcă din cafeaua pe care nu o împarte niciodată cu nimeni, căci e cafeaua iubirii ei și a lui. N-ar vrea să transforme iubirea într-un triunghi. Îi place să fie o linie dreaptă între două puncte. Atât.

cafea

Hai să-ți recomand un loc pentru team building

Straja.

Dacă ai fost vreodată la Straja, știi ce zic. Dacă nu ai fost, mă apuc să-ți spun de ce recomand eu această locație, structurat cum îmi place mie, dându-ți numai și numai argumente pro pentru un team building la Straja.

1. În primul rând pentru că Straja este cocoțată-n vârful muntelui. Aer curat. Sănătate. Peisaje de nedescris. Și inspirație din plin. Acum, doar știți că mie îmi place muntele la nebunie și, dacă ar fi să vă recomand ceva în lumea asta, primul lucru pe care vi l-aș spune ar fi să escaladați munții și să vă bucurați de frumusețea lor.

2. Apoi, dacă-i vorba de munte, clar e vorba de multă inspirație. Știți, eu când sunt la munte mă plesnește-n moalele capului toată inspirația din Univers. Pun cap la cap tot felul de idei creative, le aștern pe hârtie, ori pe laptop. Reușesc să mă coordonez mult mai bine pe mine, cât și proiectele pe care le am în desfășurare, ori în care particip. Ce îmi place însă cel mai mult este faptul că dau naștere altor idei.

3. La Straja, precum și în orice altă zonă de munte, îți încarci bateriile și ești mereu fresh. Deci ce altă zonă de pe globul ăsta Pământesc să fie mai bună pentru team building, dacă nu la munte, la Straja? Ce alt loc revigorant și care să vă inspire mereu cu tot felul de idei creative, mai cunoașteți?

4. Un team building la munte, fie că este vorba despre o tabără la Straja de ski, ori de un cantonament la Straja pentru sportivi, se lasă mereu cu lucruri frumoase precum noi prietenii și un loc în care vei vrea mereu să revii. Plus că, dacă tot te duci iarna acolo, cu siguranță te vei îndrăgosti de pârtiile de ski. Asta ți-o spun sigur. E testat pe propria piele.

5. La Straja, în zona asta frumoasă a Munților Parâng, oriunde te-ai caza, te lași inspirat de piscurile munților, de brazi și de toată natura înconjurătoare care este o splendoare. Dar eu nu-ți recomand să te cazezi chiar oriunde. Îți recomand să te cazezi la Vila Alpin. Am fost acolo, deci îţi spun din surse sigure că deşi ei zic că ar fi de 3***, este chiar de mai multe. Vila Alpin îți oferă relaxare de care ai nevoie pentru ca tu să fii mereu fresh și inspirat în idei creative. În plus, este foarte aproape de pârtii și de telescaun.

vila alpin straja

Sursă: Vila Alpin Straja

6. Ca să fii mereu creativ și inspirat atunci când faci parte dintr-un team building, ai nevoie și de plimbări. Plimbările acționează din punct de vedere psihologic asupra creativității tale, stimulând-o pozitiv, iar în Straja sunt o multitudine de trasee montane de care te poți bucura din plin, marcate frumos, de la foarte ușoare, la medii și dificile.

7. Ultimul motiv pentru care trebuie să faci un team building la Straja, de orice fel, mai ales dacă nu ai fost vreodată, este pentru că Straja reprezintă o frumusețe naturală ca Pământului. Este locul ăla în care chiar dacă te-ai dus de enșpe mii de ori, ți-ai dori să revii mereu pentru că nu suporți să ai doar peisajele vii în minte pentru prea mult timp, ci vrei să le (re)vezi live, pe viu.

Acum, dacă am spus ce influență ar avea cadrul natural de la Straja, cât și ospitalitatea gazdelor (vezi punctul 5) și anume influențarea creativității și inspirației, zic să vă povestesc puțin și cum aș vedea eu o activitate de team building la Straja.

O săptămâna în vârf de munte, pentru mine cel puțin, dar sunt sigură că și pentru alții, e tot ceea ce ar fi necesar creativității și inspirației. 7 zile, la Vila Alpin, în cel mai confortabil loc de acolo, mi-ar liniști și veghea somnul de frumusețe. Apoi, eu m-aș vedea într-o tabără de ski la Straja, căci e activitatea mea favorită iarna, ori, pe timp de primăvară/vară/toamnă, m-aș vedea la Straja în expediții montane. Un team building în expediții montane. Cât de tare ar fi asta, nu? Sau un team building care să aibă ca scop (re)marcarea traseelor turistice. Așa aș simți că ajut cu ceva la dezvoltarea stațiunii și las ceva benefic celorlalți, în urma mea. Sau poate un team building bazat pe concursuri în parcul de aventură de la Straja, care să-ți solicite la maximum adrenalina și dorința de a te întrece pe tine însuți? Nici ăsta n-ar fi un lucru de lăsat, ori de amânat. Ori, pentru că tot sunt blogger, poate ar surâde un team building care să aibă în vedere promovarea stațiunii atât pe teritoriul țării, cât și în străinătate. Cu siguranță ar crește potențialul turistic atât la nivel de țară, cât și la nivel de stațiune. Dacă s-ar unii o mare parte din bloggeri în promovarea stațiunii Straja, cu siguranță ar ieși ceva frumos. Bloggerii se pricep destul de bine la team building. Am putea spune că, în anumite situații, îl mănâncă chiar pe pâine. Orice activitate de team building ar fi, pe orice tematică, cu siguranță la final ar ieși un produs final cu care echipa s-ar mândri și ar ajuta comunitatea stațiunii, căci aerul curat și liniștea din vârf de munte, împreună cu peisajele minunate, ar contribui la sporirea ideilor creative și cât mai inspirate. Ar lăsa un gust plăcut și productiv pentru întreaga echipă. Pentru mine, o activitate de team building pe creste de munți ar reprezenta un singur lucru și, implicit, o singură stare: minunăția.

statiunea straja

Oare cum ar fi viața fără net?

Să știți că mereu mă întreb cum ar arăta viața mea fără internet. Mă gândesc zilnic la asta, mai ales dimineața, când mă trezesc și primul lucru pe care îl fac este să deschid laptopul și să văd ce mai e nou pe Facebook, ce mail-uri am primit, cine mi-a mai comentat pe blog și alte d-astea. Mi-o imaginez. O vizualizez zi de zi și-mi place… uneori.

După 45 de ani de la realizarea primei conexiuni între două calculatoare (apoi cu patru calculatoare), adică de la inventarea internetului (conexiunea sub numele de „Internet” a apărut abia în 1984 când s-au strâns 1000 de utilizatori), căci pe 29 octombrie atâția ani s-au sărbătorit, aproape toată lumea, în ziua de azi, are cunoștințe despre internet și transmiterea datelor, cât și principalele instrumente care stau la baza acestora precum: procesorul intel, hard disk-urile, SSD-urile și routere wireless. Pe atunci era un test care nu a durat decât câteva minute, pentru că era slabă conexiunea. Acum, în 2014, sunt conectați milioane de utilizatori fără să aibă de suferit conexiunea la internet.

Dintre acele milioane de utilizatori, fac și eu parte. Din 24 de ore, 16 ore calculatorul este pornit și în permanență conectat la internet. Nu stau mereu pe net (adică astea 16 ore zic), dar întotdeauna mă trezesc că dau un scroll pe Google pentru o informație aparte, ori caut ceva pe vreun blog, ori mă conversez pe Facebook, d-astea de oameni normali. Dacă ar fi să mă întrebe cineva ce am făcut azi, cu siguranță primul lucru pe care mi l-aș aminti ar fi faptul că am stat pe net. Abia apoi aș vorbi despre ce carte am citit, ce trăsnaie am mai făcut, pe unde m-am plimbat etc.

Totuși, deși am doar 20 de ani, a existat cândva o perioadă în care nu știam ce-i internetul și nici nu dădusem de el. Perioada copilăriei mele și relativ clasele 1-4 (știam ce-i internetul, dar încă nu-l foloseam). În vremea aia, copiii încă mai băteau mingea la colț de stradă, se alergau, se certau față în față, se împăcau și se bucurau de micile bucurii și fericiri ale copilăriei. Pe vremea aia mă uitam la desenele animate și, atunci când nu făceam asta, eram ucenicul de nădejde al tatei în atelierul auto: îi dădeam chei, mă băgam pe sub mașini cu haine albe ca mai apoi să ies cu ele negre (magie curată, nu alta!!!), ascundeam bijuteriile mamei în nisip, le găteam găinilor specialitatea casei (nisip cu apă și cu frunze) și alergam puii de găină prin curte. Nu prea știam ce înseamnă statul în casă decât la masă, în somn și pe timp de ploaie.

Acum însă, din păcate, știu ce înseamnă statul în casă cam 80% din timp. Afară, oamenii nu mai ies, copii nu-i mai vezi la colț de stradă jucându-se jocurile copilăriei lor. Acum e pustiu. Și, dacă ies, sunt prinși în telefoanele lor, navigând pe diverse rețele sociale. Sportul este urmărit live pe internet și practicat adeseori în jocuri. Nici măcar pentru mâncare nu te mai duci la magazinul sau restaurantul din colț, ci dai comandă pe internet, că doar sunt restaurante și hipermarketuri online, cu transport până la ușă. N-ai motiv să ieși din casă nici măcar să-ți vezi orașul. Sunt destule poze pe net cu el și destule camere care transmit live. Și toate astea pentru că înțelegem internetul aiurea și nu ca pe un lucru creat să ne ușureze munca și nicidecum să ne transforme în leneși.

Așa cum spuneam și la începutul acestui articol, mă întreb cum ar arăta viața mea fără internet și, uneori, chiar îmi place. Dar, de cele mai multe ori, arată cam așa:

viata fara net

Sau, când nu este vorba de cazul fericit de mai sus, arată așa:

viata fara net

Dar să revenim la cazurile cele mai fericite, când viața fără net arată așa:

viata fara net

O viață. O viață în care plimbările prin parc ar părea mai lungi, nefiind prins în ecranul unui telefon, crengile ar prinde o formă vie și cerul ți-ar zâmbi, iar copacii s-ar bucura că-i privești în măreția lor de sute de ani. Vizitele prin librării și biblioteci probabil ar fi mai dese. Numărul cărților citite ar crește vizibil. Relațiile dintre doi oameni poate ar începe sub lumina razelor de soare, ori ale lunii, la umbra unui copac, pe malul unui râu, într-o cafenea, dar oricum nu în fața unui monitor și fiecare la el acasă. Sentimentele ar fi mai puternice, cuvintele ar fi alese poate cu mai multă grijă. Privirile nu ar mai fi seci, că doar nu mai privești același monitor fără viață. Mâncarea ar fi mai gustoasă dacă te-ai duce tu după ingrediente și-ai pune mâna să o faci. Copilul tău ar crește mai fericit cu tine cântându-i un cântec de leagăn și nicidecum cu vreo melodie de pe telefonul mobil, PC, tabletă etc.. Natura s-ar face din nou observată și distrugerea ei cu siguranță ar înceta.  Oamenii… oamenii s-ar schimba.

Viața mea fără net ar fi mai bună, cred. Mai productivă, sper. M-aș documenta mai mult din cărți. Aș răsfoi mai multe pagini. Da, aș pierde cu siguranță mai mult timp decât în a da un search pe Google, dar poate că aș afla și alte informații interesante decât cele strict căutate și atent filtrate de motoarele de căutare. M-aș deplasa până la cinema să mă uit la film (ceea ce fac, de fapt, din când în când) și nu m-aș mai proțăpi în fața calculatorului. Aș petrece mai mult timp afară. Observând natura și citind natura (simțind), învățând pentru examene, ori socializând cu oamenii. Mi-aș vizita bunicii mai des și aș conversa cu părinții pe care, acum, abia dacă-i văd dimineața și seara, deși stăm în aceeași casă. Aș mânca mesele regulat și cu siguranță nu aș mai uita de mine cu orele în fața unui monitor. Aș desena (îmi place să desenez chestii abstracte). Aș învăța să gătesc mai bine, că na.. aș avea mai mult timp. Aș asculta cu mai multă atenție oamenii și aș încerca să găsesc soluții mai rapide decât: „las` că trece”. Și cu siguranță am mai comunica și prin scrisori, în care am pune suflet în fiecare cuvânt așternut pe hârtie. M-aș transforma și eu… și vreau să cred că m-aș transforma în bine.

Păcat e însă, după cum altfel am mai spus, că am putea face toate cele de mai sus și cu existența internetului, nu neapărat prin dispariția acestuia de pe fața Pământului. Internetul a fost inventat pentru stocare și distribuire rapidă de informații între două centre diferite (ulterior mai multe). A fost creat să ne ușureze viața. Cred că ar trebui să-i păstrăm „menirea” lui pe acest Pământ și să nu uităm să mai ieșim din când în când din zona asta de confort.

Tu cum îți imaginezi viața fără net?

Acest articol a fost scris ca un răspuns la provocarea celor de la magazinul MediaDOT.ro:

mediadot

Și, pentru că am vorbit mai sus despre internet și evoluția lui, am zis să vă las un infografic destul de interesant despre internet, asta așa.. ca pentru cultura noastră generală.

despre internet

Sursă infografic: whoishostingthis.com

Nu știam ce să mă mai fac…

… cu tenul meu deshidratat.

ten deshidratat

Am o problemă. De fapt, dacă stau mai bine să mă gândesc și analizez lucrurile în profunzimea lor, constat că am chiar mai multe probleme. Dar asta-i o altă poveste pe care, poate, într-o altă zi și la o altă oră, am să vi-o spun. Acum să ne rezumăm doar la cea de la care am pornit și anume tenul meu deshidratat.

Și, să știți că, atunci când spun ten deshidratat, chiar mă refer la un ten deshidratat. Problema asta o am de mult timp. Aș putea spune chiar de câțiva ani buni. Nu i-am dat importanță. Adică, pe bune acum, tu ai da importanță unui ten aspru și albicios? Tu ai asculta când ți s-ar spune să te dai cu creme hidratante? Îți spun eu că n-ai asculta. Desigur, asta până când tenul tău ar ajunge în așa hal încât să se exfolieze la propriu și nicidecum pentru că te-a ars soarele vara, ci pentru că el e atât de uscat încât se exfoliază pielițe-pielițe. Și fața te ustură și ajungi într-un moment în care nici măcar tu nu mai suporți să te atingi pe față, dar alții.

După ce am ajuns în stadiul descris mai sus, am început să iau în considerare sfaturile mamei și să folosesc o cremă hidratantă, dar care să și curețe tenul în același timp. Așa că, m-am dus spășită și cu fața mea plouată de mielușel care inspiră a: „Te roooog, nu mă certa :D!”, i-am prezentat cazul și, cum ea este o fană înrăită a majorității produselor de la Farmec, m-a luat în baie și mi-a prezentat o gamă de creme. Iar eu, pentru început și pentru a testa, desigur, am luat laptele hidratant de mai jos, care este pentru demachiere, cât și pentru îngrijirea feței și a corpului (dacă nu mă credeți pe cuvânt, să știți că așa scrie pe ambalaj).

lapte hidratant farmec

Laptele hidratant de mai sus l-am folosit timp de vreo 2-3 luni, în fiecare seară, pe ten umed. Și, după ce am văzut că și-a făcut treaba iar tenul meu a început să nu mai fie chiar atât de deshidratat, începând să am încredere în astfel de produse dermatocosmetice, am întrebat-o pe mama cu ce-mi recomandă ea să continui, că na… știți voi.. brusc sunt un copil tare ascultător și care ține cont de de sfaturile mamei! Iar mama, ființă blândă și delicată, știind noile apariții de la Farmec, mi-a recomandat să continui cu o cremă  Gerovital H3 Derma +, Georvital fiind prima gamă anti-age din lume. (crema este cea de mai jos).

crema hidratanta farmec

Pe aceasta nu am început să o folosesc de mult timp, dar pot să vă spun cu mâna pe inimă că acționează mult mai repede ca laptele hidratant, făcându-și treaba mult mai vizibil și mai rapid. Nu degeaba i se spune Gerovital Doctor în frumusețe. Chiar este. Iar eu îl voi recomanda mereu cu plăcere datorită efectelor vizibile pe fața mea (acum arată ca o față de bebeluș – catifelată).

Iar voi, cititori fideli, dacă aveți astfel de probleme cu tenul, fie că este deshidratat, iritat sau acneic, nu-l lăsați netratat. Căutați să vă mențineți un ten sănătos și curat. Eu una, sincer vă spun, credeam că „maclavaisurile” astea nu ajută cu nimic, ba mai mult chiar îți încarcă tenul și sunt o fiță de moment. Dar, după ce am ajuns, într-un final, să le folosesc și eu, am înțeles că treaba nu stă chiar așa. Iar cremele sunt importante atât pentru menținerea unui ten curat și sănătos, îngrijit, cât și pentru tratarea acestuia de diverse probleme. Trebuie să aveți grijă de pielea voastră, în special din cauza faptului că bolile de piele sunt printre cele mai periculoase la ora actuală.

Iubiri olfactive

Astăzi am să vă spun o poveste. Sau cel puțin am să încerc să vă spun una. Nu sunt prea bună la spus povești. Uit mereu detaliile care le fac a fi povești adevărate. Nu mai țin minte ce a făcut X, sau ce a făcu Y, ori unde s-a dus cu exactitate Z. Mie-mi place să inventez povești. Atunci nu trebuie să țin minte nimic. Detaliile astea vin pe parcurs și fac povestea mai frumoasă. O condimentează și piperează pe parcurs. Poate și de asta îmi place să scriu. Scriitorii adevărați nu spun niciodată povești. Ei le inventează. Cu spusul se ocupă alții. Cum eu nu sunt un scriitor adevărat, ci doar un simplu om care mai așterne cuvinte din când în când, azi n-am să inventez o poveste, ci am să vă spun una. O poveste de dragoste. Iubire. Iubiri olfactive.

love story

Era o zi frumoasă de vară. Ba nu. Nu. Era o zi frumoasă de primăvară. Sau să fi fost iarnă? Ori poate chiar toamnă? Vedeți, nu mai știu detaliile astea care ar putea fi chiar semnificative pentru unii. Dar știu esențialul care, pentru mine, este cel mai important. Și, oricum că asta țin minte, era dimineață. Iar soarele atârna mai strălucitor ca niciodată pe cer. Parcă avea să prevestească momentul care avea să se petreacă peste doar câteva clipe.

Ea îl iubea. Și el o iubea, dar încă nu știa asta. În dimineața aia nu avea cum să știe care-i va fi soarta și nici măcar nu se gândea la ea. Era purtat, ambalat frumos, pe traseul Poștă-Acasă. Nici ea nu știa că avea să-l întâlnească. Niciunul, în dimineața aceea, nu știau de celălalt. Dar se iubeau. Iar soarele încerca să le spună asta. Cine însă se putea uita la soare să-i primească și citească mesajul?

Pași repezi. Costum. Cravată. Un buchet de trandafiri în mâna dreaptă. O plasă albă, cu fundiță, în mâna stângă. Se apropiau din ce în ce mai tare de casă, iar ea, inexplicabil devenea agitată. Ușa scârțâie, pașii se aud pe hol. Ea, încă nepieptănată și în tricoul lui alb, iese din bucătărie. O ia în brațe. O sărută. Îi dă trandafirii și plăsuța. Pune trandafirii într-o vază și scoate cutia din plasă. De atunci, ea, a știut că nu va mai fi doar un el care să-i mângâie și să-i bucure pielea catifelată. De atunci aveau să fie doi.

parfum avril lavigne

Era parfumul pe care și-l dorise în parfumeria din Veneția. Era parfumul idolului ei. Era parfumul cântăreței ei preferate. Purta brandul femeii care îi dăduse încredere în ea. De la care învățase să fie rebelă, nonconformistă, dar în același timp plăcută și iubită de cei din jur. Își dorise atât de mult ca picăturile acelea de parfum să-și găsească sfârșitul pe pielea ei albă, dulce și catifelată. Era singurul parfum de care se îndrăgostise vreodată. Parfumul Avril Lavigne, Wild Rose, floral-fructal, cu note de grapefruit, lemn de santal, mosc și floare de portocal african, aducând o tentă dulceagă, plăcută, îmbietoare, care îți ademenea simțurile olfactive.

S-a uitat la el, la celălalt el, cavalerul sufletului ei și i-a mulțumit din priviri. Se înțelegeau din priviri. Se iubeau din priviri. Era bărbatul care îi îndeplinea orice dorință, atunci când se aștepta mai puțin. Îi plăceau surprizele. L-a întrebat dacă a călătorit până în Veneția pentru parfumul ei. Iar el, calm și cu zâmbetul pe buze, i-a răspuns: „Nu dragă, l-am comandat de pe un site cu parfumuri originale. Și l-am primit la poșta din colț. Și cum nu se cuvenea să-ți dau un astfel de cadou în trening, m-am îmbrăcat la costum și cravată”. Îl iubea. Îl iubea pur și simplu pentru surprizele lui dulci, pregătite minuțios. Îl iubea pentru că o făcea fericită. Iar parfumul, parfumul era a doua iubire a ei. Nu se despărțeau. Îl purta în geantă, mereu.  Și sunt sigură că picăturile de parfum erau fericite pe pielea ei. Se iubeau cu celulele. Iar celulele cu picăturile de parfum.

Și-am încălecat pe-o șa și v-am spus povestea așa.

Universul meu pe-o singură stradă

Știți voi oare momentul acela în care ne dorim cu toții să evadăm din propria lume, o lume care ni se pare deseori întinată de grijile și problemele vieții? Cu siguranță că-l știți. Cu toții îl știm de fapt căci, mici sau mari fiind, trecuți sau nu prin încercările vieții, căutăm mereu o altă viață. Sau dacă nu mereu, măcar din când în când. Căutăm alte probleme care să nu fie nicidecum ale noastre, ci ale altora, exclamând mereu „Vai, săracii!” și bucurându-ne parcă de existența problemelor în viața lor și nicidecum a noastră. Suntem mereu în căutare de altceva. Nu însă întotdeauna îl și găsim. Eu însă mă simt o fericită. Sunt bucuroasă că mi-am găsit evadarea. O spărtură din mintea mea, care duce pe o stradă dintr-un alt Univers.

citeste

Sursă poză: fanpop.com

Sunt singură pe-o stradă pustie. De fiecare dată aceeași stradă. Așa se și numește: Strada Pustietății. Dar mă ghidez mereu după lumina din colțul ei. Merg cu pași mărunți și mă pregătesc să dau colțul la propriu, dar nu pentru a mă întâlni cu moartea, cu ea am să mă întâlnesc eu mult mai târziu, ci pentru a mă întâlni cu imaginația. Dau colțul și citesc, ca de fiecare dată, plăcuța: „Strada Ficțiunii. Bine ați venit! Sperăm să nu mai plecați niciodată.”. Aici îmi găsesc Universul. Celălalt Univers al meu. Universul meu de pe-o singură stradă.

Îmi amintesc, aproape întotdeauna, când iau colțul Străzii Pustietății spre Strada Ficțiunii, cum am ajuns să-mi port pașii într-acolo pentru prima dată. Și, mă gândesc cum în alte Universuri paralele, dar totuși pe aceeași stradă, Strada Ficțiunii, mai circulă alte mii de oameni, fără a ne întâlni unii cu alții. Circulăm poate chiar în același moment, prin același loc, independenți unii de alții. Iar asta doar pentru că imaginația noastră este diferită. Vedem, citim aceleași lucruri, dar le percepem cu totul altfel. Aceeași Stradă a Ficțiunii, văzută în mii și mii de feluri, în mii și mi de culori amestecate diferit, ale mele, ale tale, ale lor, ale noastre, ale tuturor. Nu-i acesta un lucru cu adevărat minunat?

strada fictiunii

Sursă Poză: Editura All

Revenind la primii mei pași pe Strada Ficțiunii, vreau să vă mărturisesc că nu i-am făcut singură. Am fost condusă precum un prunc pe calea primilor lui pași prin viață. Am fost luată de mânuță și îndemnată să merg. Am mers mână-n mână cu „Fata de hârtie” a lui Guillaume Musso. Ea m-a împins pe poarta lumii lui Tom Boyd și-am tot zăbovit vreo săptămână printre aventurile unui scriitor în pană de inspirație. M-am jucat cu ei, ei s-au jucat cu mintea mea, am râs, am plâns și ne-am bucurat împreună. Apoi am ieșit fericită pe poartă. Primul pas, pe Strada Ficțiunii numărul 1, din sectorul Bestseller, Universul Editura All, a fost așadar făcut.

Îmi place strada asta. Și din clipa în care am pășit înapoi pe ea, ieșind din curtea cu numărul 1, am știut că voi reveni. Și-am revenit de multe alte ori, trecând de fiecare dată și pe la cei pe la care am pășit anterior. N-am uitat de ei, căci ei m-au făcut să iubesc strada asta din ce în ce mai mult, cu fiecare lectură și cu fiecare personaj descoperit.

Călătoria mea pe Strada Ficțiunii nu s-a mai continuat în același sector. Nu știu cum o fi la voi, dar la mine sectoarele nu se succedă în urma unui algoritm logic. Te trezești pur și simplu că, fiecare număr consecutiv, deseori face parte dintr-un alt sector și rareori din același. Spre exemplu, la mine numărul 2 a fost din sectorul Contemporan, pășind pe poarta deasupra căreia se afla o tăbliță, inscripționată cu litere de mână: „Strada Ficțiunii numărul 2, sectorul Contemporan, Universul Editura All. Bine ați venit printre rândurile Nataliei Kliuceariova, în ~Ultima oprite, Rusia~”. O Rusie aparte a secolului XXI. O Rusie pe care nu mi-aș fi dorit să o cunosc, dar care a reușit totuși să mă prindă în mrejele ei.

Știți, am impresia că nu v-am spus ce scrie pe plăcuța de deasupra porții cu numărul 1. Dar asta nu pentru că am fost rea intenționată, ci pentru că n-am observat vreo plăcuță. Am fost prinsă de tot acel nou. Cu siguranță însă Tom Boyd îmi transmitea ceva de dulce ca să mă facă să-l las și să nu-l deranjez din agonia sa. După cum ați văzut însă, se pare că ne-am împrietenit.

Am pășit apoi spre numărul 3. Același sector ca la numărul 1. Sectorul Bestseller. O poartă impunătoare, asemeni porților imperiului Otoman. M-a ademenit și i-am trecut pragul. Simțeam mirosul Bosforului și mă minunam de grandoarea palatului Topkapi. Un Stambul frumos, plin de măreție și cultură. Niște rânduri istorice care m-au făcut să mă înclin în fața dreptei judecăți a sultanului Abdulhamid al II-lea și al copilului minune, Eleonara. Undeva, într-un colț, să știți că se zăreau malurile Constanței românești, căci acolo avea să înceapă de fapt acțiunea. Frumoasă lumea Oracolului din Stambul. Sper că, în celelalte Universuri paralele, dar pe aceeași Stradă a Ficțiunii intens circulată, să se fi pășit și-n lumea oracolului, a Stambulului, indiferent de numărul care i-a fost scris în acele Universuri.

Și-așa, încet, încet, dar cu pași siguri, am avansat pe Strada Ficțiunii din Universul imaginației mele, din Universul Editurii All.  Am jucat. Am râs cu gura până la urechi. Și-am plâns cu lacrimi de crocodil. Am învățat. M-am dezvoltat. Am evoluat. M-am cultivat.

Recent am ieșit de pe poarta dincolo de care se afla rulota lui Otto Witte. Nu mai știu numărul cu precizie, dar cred că a fost 7. Când am pășit prima dată pe poartă, el, Otto, m-a întâmpinat cu-n zâmbet larg și mi-a arătat pe bolta cerului toate pățaniile lui. M-a plimbat dintr-un capăt în altul al Adriaticii, de la Fiume la Dubrovnik, ajungând împreună pe tronul Albaniei. Apoi, când am dat să plec pe ușa din dos, m-a lăsat cu buza umflată. Mi-a zis că i-au ajuns câteva zile pe tronul Albaniei. S-a răzgândit. Nu mai vrea să vină președinte-n România. Oricum, vă invit să-l cunoașteți și voi pe Otto Witte, din opera lui Andrew Nicoll, „Dacă  citești asta înseamnă că am murit”.

strada fictiunii

Sursă poze: Editura All

V-ați întrebat vreodată cât de frumos e să citești? Sau măcar de ce le place oamenilor să citească? Ăăăăm, sinceră să fiu, n-aș putea să vă spun de ce le place altora să citească, dar aș putea să vă spun de ce-mi place mie. Am considerat întotdeauna (și întotdeauna este măsurat din momentul în care m-am apucat să îndrăgesc efectiv cititul) că lectura te dezvoltă ca om. Îți dezvoltă imaginația, modalitatea de a gândi, interpreta, analiza și concluziona fiecare lucru, sau întâmplare, din jur. În plus, îmi place să citesc pentru că asta îmi dă posibilitatea să evadez din propria lume. Îmi permite să fiu precum un actor, dar în rolul de cititor, pentru că pot îmbrăca, imaginar, printre cuvinte, rolul fiecărui personaj. Îmi mut sufletul și gândurile dintr-un personaj în altul, de la o linie de dialog la alta și de la o descriere la alta. Îmi place să-mi mulez personalitatea în funcție de personajele pe care le întâlnesc iar, la sfârșit, trag linie cu tot ceea ce am învățat de la fiecare. E frumos, să știți.

Mi-ar plăcea să știu însă că nu sunt singura căreia îi place să facă asta. Iar cuvintele mele anterioare nu au fost doar o simplă povestire, ci un îndemn spre lecturare, spre o Stradă a Ficțiunii intens circulată. Mi-ar plăcea să știu că, paralel cu Universul imaginației mele, dar pe aceeași Stradă a Ficțiunii, se află alte mii, sau chiar milioane de Universuri, fiecare cu evadatul lui, iar atunci când întrepătrunzi toate aceste Universuri și formezi din toate străzile ficțiunii o singură stradă, ea să fie intens circulată. Mi-ar plăcea să știu că nu sunt singura care mă bucur de frumusețea cuvintelor și de lumea minunată care se află dincolo de ele. Mi-ar plăcea să mă dezvolt împreună cu toți ceilalți, iar apoi să ne împărtășim unu altuia învățămintele diferite, căci e normal ca ele să fie diferite atâta timp cât mințile noastre sunt diferite. Percepțiile sunt diferite. M-aș bucura. Așa că, dragi cititori, vă invit să: Citiți! Citiți! Citiți!

citeste

Sursă poză: frontpress.ro

Mi-am dorit mereu o vacanță specială în Egipt.. și-n lume

Visez. Visez de când eram mică și mă uitam la desenele cu Tutankhamon. Visez de când am pătruns pentru prima dată printre poveștile istoriei antice. M-a fascinat mereu istoria antică mai mult decât toate celelalte perioade istorice la un loc. Va rămâne mereu perioada istorică pe care nu voi înceta niciodată să-mi doresc să o cunosc mai bine și să o cercetez. Îmi va rămâne întipărită în suflet și în minte istoria antică a Egiptului. De ce? Nu aș știi să vă spun. Am fost pur și simplu un copil fascinat. Nu mi-am dat seama niciodată de ce și nici cum s-a întâmplat asta. Știu doar că o iubesc. Atât.

Țin minte că, atunci când ajunsesem prin clasa a V-a și începusem să studiez istoria antică a Egiptului, o puneam pe mama să-mi cumpere tot felul de cărți și de reviste cu CD-uri, pline cu tot felul de documentare despre faraoni, piramide, tradiții etc. Îmi plăcea să le citesc și să le recitesc, în timp ce mă imaginam acolo, printre cuvinte, cum fac de fiecare dată când citesc câte ceva. Vedeam faraonii și slugile lor, îmi imaginam cum se chinuiau egiptenii să care în spate blocuri întregi la construcțiile piramidelor, admiram Nilul și mă învârteam printre ei. Printre Egipteni. Eram și eu acolo. Un copil fascinat de toată munca lor. Cel mai mult însă îmi plăcea să asist la tradițiile lor. Să-i urmăresc cum erau îmbălsămați și pregătiți pentru viața de apoi, cum se rugau și aduceau ofrande zeilor și mai ales cum se puneau la cale construcțiile piramidelor în funcție de poziția soarelui, a lunii și cum măsurau cu o precizie aproape exactă poziționarea acestora.

Cred că nu exagerez deloc dacă vă spun că am o bibliotecă întreagă cu astfel de cărți și de reviste. Aș vrea însă, ca într-o zi, cât de curând, să am parte de o vacanță specială pe meleagurile deșertice ale Egiptului. Și poate voi apela la cei de la CND Turism pentru asta. Am văzut că au oferte tare faine. M-ar bucura să simt deșertul sub picioare și să am piramidele în fața ochilor. Să le ating și să le vizitez. Să pătrund în lumea faraonilor de demult. Să le cunosc tradițiile pe viu, cultura. Să cunosc oamenii și poveștile din spatele lor, căci egiptenii au povești excepționale despre mituri, tradiții și credințe. Mi-aș dori să fac asta nu doar printre cuvintele și imaginile din cărți și din reviste. Mi-aș dori să fac asta pe bune. Să fiu acolo. Să respir aerul, căci aerul acela este încărcat și măcinat de istorie, dar și să mă bucur de tot ceea ce mă înconjoară. Ăsta-i visul meu.

vacanta speciala

Poate vă întrebați dacă nu cumva îmi doresc și vreo vacanță exotică, poate în Dubai, sau poate printr-un alt colț exotic al globului. Desigur că-mi doresc. Îmi doresc să străbat întreaga lume. Să mă bucur de ea. Să o cunosc cu toate cele bune și toate cele rele ale ei. Iar dorința asta de a străbate Pământul dintr-o parte în alta, sunt sigură că va ajuta la evoluția mea, căci fiecare călătorie are menirea de a ne schimba câte puțin. Își lasă amprenta asupra noastră. Învățăm de la oamenii din jurul nostru. Preluăm învățături benefice evoluție noastre prin prisma culturii lor. Și ne dezvoltăm imaginația și creativitatea cu ajutorul tuturor lucrurilor și evenimentelor care ne înconjoară în fiecare loc în parte. Cred că o călătorie prin toate colțurile lumii ne-ar ajuta să ne dezvoltăm ca oameni, iar eu asta îmi doresc cel mai mult: să mă dezvolt și să le împărtășesc și altora din ceea ce am experimentat de-a lungul unei călătorii.

Mi-aș dori să încep cu Egiptul. Să pornesc spre Egipt, să umblu desculță prin deșert, să mă împrietenesc cu cămilele, să cunosc pe viu timpurile de demult apuse ale poporului egiptean, să mă bucur de susurul Nilului, să admir măreţia piramidelor şi, nu în ultimul rând, să cunosc oamenii și obiceiurile lor.

Apoi m-aș duce-n jos și-aș vizita toată Africa. Aș traversa Atlanticul în America de Sud, aș străbate-o-n lung și-n lat, iar apoi aș urca în Nord, asta așa, ca să fiu sigură că mă îndrăgostesc de Statele Unite ale Americii și mă voi reîntoarce acolo într-o vacanță de vară, cu Work and Travel.

Până atunci să revenim la sejurul meu de vis, căci după ce aș vizita America de Nord, aș străbate Pacificul până în Japonia, apoi aș coborî către Australia și m-aș îndrepta către China, către continentul asiatic. Ahh, cât de mult îmi doresc să ajung la Munții Curcubeu. Mi se par o adevărată minune și frumusețe a Pământului și, cred că pentru acei munți extratereștrii chiar ne-ar vizita cu plăcere și n-ar mai fi chiar atât de speriați de noi.

M-aș duce apoi în Rusia, căci din istorisirile bunicii mele, care în tinerețe a vizitat Rusia în lung și-n lat. E o țară minunată, de-o cultură și o istorie care atârnă greu pe umerii acestei planete. Aș vizita palatele și muzeele lor de artă. Sunt fabuloase. Grandioase. Și, într-un final, aș păși iar pe pământ european. Aș vizita întreaga Europă. Cel mai mult mi-ar plăcea să văd Aurorele Boreale. Cred că ăsta ar fi al doilea lucru pentru care ne-ar vizita extratereștrii și ar povestii și celorlalți locuitori ai Universului despre noi. Probabil am deveni o comunitate mare și frumoasă. Întotdeauna mi-am dorit să am o prietenie cu un extraterestru. Și da. Poate că am luat-o nițel pe arătură, dar după o atât de lungă călătorie cred că mi se permite, nu?

Cred că e timpul să mă întorc și-acasă. Să mă odihnesc și să meditez la călătoria mea în jurul Pământului, deocamdată doar în imaginația mea. Cândva însă.. cândva pașii mei imaginari prin colțurile lumii vor deveni reali. Sunt sigură de asta.

Iar dacă eu ți-am spus ție, dragul meu cititor, unde-aș vrea să călătoresc, sunt curioasă unde ai vrea și tu să călătorești?

Ieși din casă acum!… și ai posibilitatea să ajungi în Franța

Și pe bune că nu glumesc! Nu glumesc absolut deloc. Dacă ieși din casă acum, ai șansa să ajungi direct în Franța, la Valenciennes, acolo unde se fabrică frumoasele mașini ale celor de la Toyota. Ei, hai că parcă ți-am captat puțin atenția, nu? Adică cine n-ar vrea să iasă din casă și să se ducă-n Franța? Și-ar dori asta chiar și unul fără nicio tangență cu mașinile căci, Franța e FRANȚA!

franta

Sursă: shutterstock.com

Și știu, dragul meu cititor, acum iar crezi că m-am trezit de dimineață cu un chef nebun de a înșira cuvinte fără sens. Dar să știi că nu-i deloc așa și, ca să-ți demonstrez asta, am să-ți vorbesc mai jos despre noul concurs al celor de la Toyota, concurs organizat cu ocazia lansării noului Yaris la începutul lunii octombrie.

Așa cum îți spuneam, noul Yaris s-a lansat de curând, la începutul lunii octombrie, iar concursul a început pe 13 ale lunii și se încheie tocmai pe 10 noiembrie. Ai timp să mai participi dar, îți spun de pe acum că, ceea ce trebuie să faci după ce te hotărăști să ieși din casă, e de-a dreptul foarte greu de făcut. Aproape imposibil aș putea spune.

Dar zic, dragul meu cititor, să nu te mai amân atât și să-ți spun care-i greul pe care trebuie să-l faci tu căci pe cuvântul meu dacă nu-i greu. Trebuie să te DISTREZI! Iar dacă nu ești obișnuit cu distracția și cu sentimentul ei, e cam complicat. Dar îți zic eu, merită oricum! Așa că ieși acum din casă și du-te după mașina de la Toyota și participă la concursul „Yaris în orașul tău”.

Cum poți să faci asta? Păi, e cam la fel de greu ca ceea ce ți-am spus mai devreme. Ideea e că trebuie să te duci în showroom-ul Toyota de la tine din oraș (București, Bacău, Baia Mare, Bistrița, Brăila, Brașov, Buzău, Cluj-Napoca, Constanța, Craiova, Focșani, Iași, Pitești, Ploiești, Sibiu, Suceava, Timișoara, Tg. Mureș) și să faci un test drive cu noul Yaris. Te distrezi, te filmezi și te pozezi lângă clădiri renumite/monumente/peisaje memorabile din orașul tău, alături de personalități importante, sau în ipostaze cu semnificație sentimentală pentru tine, care implică noul Yaris și orașul tău, arătându-ne cât de frumos și genial este noul Yaris, iar apoi intri pe site-ul celor de la Toyota, îți faci cont, încarci pozele și filmările (implicit și distracția), dar ai grijă, trebuie să surprinzi în poze doar noul Yaris și nu alt model de la Toyota căci, după cum deja cred că te-ai prins, acest concurs este destinat în exclusivitate noului Yaris. Și gata. Aștepți tolănit, în șezlong, lângă sobă, sau lângă calorifer, să câștigi.

Glumesc, desigur. Nu ți-ai terminat încă treaba dacă vrei să te duci în Franța, la fabrica celor de la Toyota și să vezi, pe viu, minunățiile din fabrică. Un așa premiu, impresionant, mai cere puțină muncă și sacrificiu. Dar stai calm, nu trebuie să muți munții din loc. E mai simplu de atât.

Probabil, te-ai întrebat cum câștigi? Cum se ajunge în final să fie desemnat marele câștigător, care-s de fapt 3. Ei bine, acumulând puncte. Iar punctele astea le primești cam așa:

  • dacă încarci o poză, primești 5 puncte tu și orașul tău
  • dacă încarci un filmuleț primești 10 puncte tu și orașul tău
  • dacă îți inviți prietenii (prin e-mail) primești 1 punct tu și orașul tău
  • dacă prietenii tăi își fac cont mai primiți 5 puncte și o șansă în plus la câștig

Trebuie să știi însă că doi câștigători vor fi trași la sorți dintre participanții cu minim 6 puncte acumulate, iar cel de-al treilea premiu, „Genial oriunde”, se va acorda prin votul unui juriu format din angajații celor de la Toyota, pentru cel mai original și reprezentativ video, urmărindu-se originalitatea, creativitatea și sinteza sloganului „Genial în oraș, fericit oriunde!”.

Pare greu, dar nu-i chiar așa de greu, nu? Hai, că distracția nu-i dureroasă deloc. Ieși, acum, afară din casă și participă la concurs. Bucură-te de noul Yaris și câștigă șansa de a vizita Franța și fabrica Toyota. E frumos în Franța. Găsești oameni, locuri și culturi. Toate impresionante.

Chiar nu vrei să te distrezi și să câștigi? Nu vrei să ajungi în Franța? Nu prea cred. Hai, lasă pijamaua și du-te la test drive. Câștigă!

toyota yaris

Dacă e să mori mâine și n-ai asigurare, ce te faci?

Apăi, dacă e scris ca tu să mori mâine și ai asigurare medicală, s-ar putea totuși să nu mori mâine. Să nu mori mâine pentru că, dacă ai asigurare, responsabilul cu catastiful destinului s-ar putea îndura și să șteargă cu guma moartea ta de mâine, să-ți mai prelungească cu niscaiva pagini viața și să-ți programeze moartea într-o altă dată. Eventual când ți-o expira asigurarea.

Morala? Fă-ți asigurare medicală la MediHelp!

De ce? Apăi, stai așa, dragul meu cititor, că-ți dau și motive. Hai să o luăm așa, sistematic:

1. Dacă-ți vine să mori în afara granițelor românești dar totuși în Europa, MediHelp îți oferă 100% acoperire europeană;
2. Dacă-ți vine să mori pe tărâm american, ei bine nici acolo n-ai noroc. MediHelp îți oferă 100% acoperire internațională, adică și în afara continentului european, cu asigurarea medicală internațională;
Adică ce, credeai că-i chiar așa ușor să mori și să scapi să nu mă mai citești? Neah.
3. Oriunde ți-ar veni totuși să mori, MediHelp îți acoperă integral cheltuirile cu spitalizarea, inclusiv a costurilor chirurgicale, în orice spital de stat, ori clinică privată.
4. Dacă Universul nu vrea încă să mori și nu-l poți încă fenta, dar te chinuie într-un fel sau altul cu vreun cancer, sau mai știu eu ce altă boală grea, MediHelp te scapă de suferință, căci îți acoperă tot pachetul, în caz de vreo boală gravă (spitalizare, operații, tratamente în ambulatoriu, acoperirea cheltuielilor în ambulatoriu și medicamente);
5. Dacă ai nevoie de transplant de organe ori țesut și Universul vrea totuși să te ia la el, într-o formă cosmică, adică prin spirit,  MediHelp intervine și iar nu-l lasă, căci MediHelp acoperă servicii de transplant de organe și țesuturi;
6. Ca să vezi că MediHelp chiar nu vrea să te lase să mori, îți oferă până și evacuare aeriană la cele mai înalte standarde și într-un timp optim. Na poftim conspirație;
Și, nu în ultimul rând 7. Pentru orice mică problemă care nu are totuși de a face cu moartea și trecerea în neființă, MediHelp nu are de gând să te lase nici la mini-greu și-ți oferă servicii medicale și asistență medicală internațională 24/7.

Moartea vrea să te ia? Îți bate la ușă? Te cheamă și îți dă târcoale? Ai noroc. MediHelp e împotriva ei și alături de tine! Deci ce mai aștepți să-ți faci o asigurare de sănătate internațională la MediHelp Internațional?

medihelp

Apropo, sper că ați observat, dragi cititori, că am folosit fix 7 puncte, nici mai multe, nici mai puține, în pledoaria mea pentru asigurarea medicală. Ca să știți, cifra 7 este cifra destinului. Nu-i întâmplătoare în acest articol.

Pentru tine, spre exemplu, cât de important este să poți avea acces la orice clinică din Europa, sau din întreaga lumea, fiind îngrijit de cei mai buni specialiști printr-o asigurare de sănătate internațională? Cât de important este să știi că atât tu, cât și cei dragi ție sunteți acoperiți de o asigurare în cazul în care ar apărea o problemă gravă de sănătate și că nu veți plăti sume exorbitante în cazul în care este nevoie de vreun tratament costisitor, ori de vreo operație? Dacă vreți să-mi răspundeți, vă aștept răspunsurile în comentarii. Până la comentariile voastre, am să răspund eu propriilor mele întrebări, din perspectiva mea, în paragraful de mai jos.

Pentru mine sănătatea este cea mai importantă. Și nu este prima dată când o spun. Consider că avem datoria de a conștientiza acest fapt, cât și să facem ceva în privința lui. Emile Augier, dramaturg francez, spunea așa: „Sănătatea e comoara cea mai prețioasă și cea mai ușor de pierdut, totuși cea mai puțin păzită.” Și chiar așa se întâmplă. N-avem grijă de noi. Viăm la tot felul de cai verzi pe pereți și uităm de propria noastră sănătate și de cât de importantă este ea, neștiind că sănătoși fiind, ne putem pune fiecare plan în aplicare și ne putem împlini fiecare vis în parte. Bolnavi, pe patul de spital, nu prea ne putem împlini visurile, căci nu ne putem mobiliza în a pune planurile noastre în acțiune. Să fii sănătos reprezintă cel mai important lucru căci, cu ajutorul sănătății, poți obține ulterior confortul pe care ți-l dorești, împlinindu-ți visuri și atingând noi nivele ale evoluției tale. Iar asigurările medicale fix de asta sunt importante, pentru că sănătatea nu dă rateuri atunci când ești tu pregătit să le întâmpini, ci doar atunci când nu ești pregătit. Asigurările medicale venind însă în ajutorul tău și întâmpinând ele problemele tale de sănătate, în scopul de a le rezolva, desigur, sau cel puțin în scopul de a le diminua, în cazul în care rezolvarea unei probleme grave de sănătate nu este posibilă în totalitate.

Și, desigur, ca orice om care stă pe gânduri, reflectând la problema de mai sus, vă întrebați și voi, la fel ca și mine, care asigurare ar fi mai potrivită și ce ar trebui să includă ea, corect?

Ei bine, după ce am făcut o cercetare a ofertelor și planurilor celor de la MediHelp, am ajuns la concluzia că MediHelp Superior Plan (MHS), cu acoperire internațională, este cea mai complexă și avantajoasă ofertă. Ce oferă? Planuri 100% adaptate nevoilor tale, îngrijiri la cele mai bune centre medicale din lume, centru de urgență și asistență 27/7, prețuri accesibile pentru toate vârstele și categoriile sociale, acoperă într-un procentaj de 100% spitalizarea, ambulatoriul, medicamentele și tratamentul cancerului, transplant în valoare de până la 250.000 Euro și 2.5 milioane de Euro/an acoperirea totală a asigurării. Pe lângă asta, oferă și costuri de repatriere a însoțitorilor, cât și beneficii în urma decesului. Desigur, cele amintite de mine sunt însă doar câteva dintre cele mai importante beneficii, lista fiind mult mai lungă, listă pe care te invit să o analizez la ei pe site (caută MediHelp Superior Plan).

MediHelp susține moartea naturală, de bătrânețe și cât mai târzie, căci la un moment dat trebuie să vină și ea, dar nu pe cea accidentală sau de boală. Nu mai aștepta! Păzește-ți comoara! Fă-ți asigurare la MediHelp!

mdihelp

Sunt oare o sclifosită?

Povestea începe așa: mama a născut un copil. Spera să fie băiat. Copilul a ieșit însă fată. Dar a fost ambele, spre surprinderea tuturor. Și băiat și fată. Băiețoasă ca un băiat, cu o iubire mare pentru mașini și jocurile de băieți. Și sclifosită ca o fată. Mofturoasă. Deci 2 in unu. Ce să-și fi putut dori mai mult ai mei, nu? Au primit combinația perfectă. Exact ce nu-și doreau și la ce nu se așteptau. Dar s-au conformat. Și m-au iubit. Adică cred că de aia mi-au și făcut majoritatea poftelor pe care și le-au permis, încercând să intre în topul celor mai buni părinți din lume. Și, pentru mine, au intrat. Sunt undeva acolo, sus, pe un piedestal.

sclifosita

Astăzi însă, dacă vi se pare că am să vorbesc despre părinți, ei bine n-am să vorbesc despre ei, ci am să revin la mofturile și sclifoselile mele care au terorizat-o pe mama în 20 de ani. Și încă o mai terorizează. Astăzi vorbim despre altceva, după cum vă spuneam. Astăzi vorbim despre mofturile pe care le fac în prezența uscătoarelor de mâini și de ce prefer eu un prosop de hârtie, de unică folosință. Sau cel puțin eu am să vorbesc, iar voi o să mă citiți. Și, mai apoi, dacă doriți să vă împărtășiți și opinia voastră cu mine, eu sunt deschisă și abia aștept să discutăm împreună, în comentarii.

Pe vremea când au apărut uscătoarele de mâini prin băile publice, eram tare încântată de ele și nici nu mai voiam să aud de prosoapele de hârtie care ședeau alături, în teancuri de prosoape pliate. Mi se păreau interesante și foarte tari. Îmi plăcea să intru în băi fie doar și pentru a mă spăla pe mâini ca să le pun sub uscătorul de mâini. Mna. Și eu copil, ce să și faceți?

Mai apoi, după ce am mai crescut nițel, în vârstă, desigur, am început să citesc despre uscătoarele de mâini. Și de atunci am refuzat efectiv să mai bag vreodată mâinile sub vreun astfel de aparat. M-am reorientat spre folosirea prosoapelor de hârtie. De ce? Da, să știți că e o întrebare bună și cu toții ar trebui să cunoaștem răspunsul la întrebarea asta: „De ce să nu folosim uscătoarele de mâini din băile publice și nici să nu avem unul acasă?”. Iar eu am să vă răspund simplu și la obiect. Uscătoarele de mâini, usucă mâinile. Ele nu absorb apa. Ele usucă. Și usucă și epiderma, ceea ce este un lucru foarte rău, deoarece o afectează în mod direct. O asprește. Și nu-și dorește nimeni mâini aspre, nu?

Cu ce sunt mai bune prosoapele de hârtie? Păi, prosoapele de hârtie nu usucă mâinile. Ele doar absorb apa, lăsând o piele catifelată. În plus de asta și spre deosebire de uscătoarele de mâini, prosoapele de hârtie nu transmit bacterii, ceea ce uscătoarele de mâini, dacă nu cumva știați deja, o fac.

Să fiu oare o sclifosită pentru că refuz să folosesc uscătoarele de mâini? S-ar putea spune și așa. Dar, fiind o persoană cu o piele sensibilă, prefer lucrurile moi care să absoarbă apa după ce s-a spălat pe mâini. Cred că importanța sănătății și conștientizarea ei nu este doar un moft. Este mult mai mult decât atât. Iar bucuria mea cea mai mare ar fi ca și cei din jurul meu să înțeleagă asta.

Așadar, oamenii ar trebui să fie atenți la ce produse de igienă și curățenie folosesc, cât și la producătorii prosoapelor de hârtie și la producătorii de hârtie igienică, deoarece și rolele de hârtie igienică sunt importante în igiena noastră zilnică, astfel încât să le aleagă pe cele mai ecologice și benefice pentru pielea lor căci, acele prosoape aspre, care zgârie pur și simplu pielea, nu sunt tocmai OK. Un exemplu cred că ar fi cei de la Paper Plus. Hârtia lor e moale și absoarbe apa în câteva secunde. Ahh.. și nu se lipește de piele, căci, mofturoasă fiind, o sclifosită convinsă, nu-mi place hârtia aia care se lipește de piele. Aș putea spune chiar că o urăsc de-a dreptul.

Și, ca să vedeți că nu vă mint deloc și că pledez într-adevăr pentru folosirea prosoapelor de hârtie și nicidecum pentru cea a uscătoarelor de mâini, am să vă arăt rola mea de prosoape de hârtie din bucătărie.

prosop hartie

Așadar, v-am convins? Veți renunța și voi la uscătoarele de mâini care provoacă asprimea pielii? Veți folosi prosoapele de hârtie care absorb apa și lasă o piele catifelată după spălare? Veți avea grijă de sănătatea voastră? M-aș bucura să știu că da.

Sandviciurile unei mofturoase

A fost odată ca-n povești,
A fost ca niciodată,
Din rude mari împărătești,
O mofturoasă fată.

De când mă știu și de când mă știe toată lumea, sunt o mofturoasă cu brevet de excelență în domeniu. Martorii ar putea fi chiar vecinii mei. Vecinii aceia care și acum mă întreabă dacă mai aleargă mama după mine, prin curte, cu mâncarea dată prin strecurătoare. Și dacă mă mai dor urechile când vor să mă hrănească ai mei. Adică totuși… cine mai e ca mine, no?

Și era una la părinți
Și râzgâiată-n toate cele,
Cum e și brânza printre sfinți
Și pâinea printre stele.

Să fiu singură la părinți a fost un avantaj pentru mine, spre deosebire de cei care aveau frați. Mie mi se făceau toate mofturile, mai ales în materie de mâncare. Că na, n-aveau cum să-mi spună că fratele sau sora mănâncă tot și că de aia el/ea o să primească jucării și dulciuri, iar eu nu. Așa că s-au conformat și mi-au făcut pe plac. Pam Pam.

Din umbra falnicelor bolți
Ea pasul și-l îndreaptă
Lângă fereastră, unde-n colț
Sandviciurile așteaptă.

O mofturoasă convinsă fiind, nu mâncam chiar orice… după cum de altfel cred că v-ați și prins. Și nici nu mănânc. Faptul că am crescut în vârstă nu înseamnă că mi s-au ramolit mofturile, ci ba din contră, au crescut și ele odată cu mine. Recunosc, mi-am chinuit mama destul de mult la capitolul ăsta când am fost micuță. Și acum o mai chinui, dar într-o manieră mai domolă. Pe atunci alerga cu mâncarea, pe care nu o mâncam decât pisată prin strecurătoare, după mine prin curte. Acum doar se roagă să mănânc și, atunci când nu sunt acasă, mă sună la intervale regulate de timp să mă întrebe dacă am mâncat.
Și pentru că, biata de ea, se săturase să-mi mai piseze orice mâncare neatractivă pentru simțurile mele regești, a apelat la creativitate, inventând „Sandviciurile unei mofturoase”. Atrăgătoare. Speciale. Gustoase. Și fiecare având o însemnătate pentru mine, după cum veți și putea vedea în denumirea fiecărui sandvici.

Privea în farfurie și se gândea cum pe mări,
Răsare și străluce,
Pe mișcătoarele cărări
Corăbii negre duce.

Le vede azi, le vede mâine,
Astfel dorința-i gata;
Sandviciurile iar privind de săptămâni,
Le cade dragă fata.

Și uite așa, dragii mei cititori, după lungi săptămâni de zile în care am gustat sandviciurile mamei cu cremă de brânză, pentru că primul strat al lor, mă ademenea efectiv, am ajuns să mă îndrăgostesc definitiv și iremediabil de ele. Plus că, dacă tot m-au ademenit așa, eu am vaga bănuială că și ele s-au îndrăgostit de mine. Iar mama era pe deplin fericită. Descoperise și ea un lucru pe care să-l mănânc cu plăcere.

Și, dacă tot m-am apucat să vă vorbesc despre asta, m-am decis să vă prezint și vouă fiecare sandvici în parte, să vă arăt exact cum stă treaba cu „Sandviciurile unei mofturoase” cu cremă de brânză natur, ori cremă de brânză cu verdeață, căci cine știe, poate am să mai ademenesc persoane în clanul „Fan brânză”.

1. Sandviciurile unei mofturoase indispusă de dimineață

Ingregiente: pâine, ou fiert, parizer/salam/bacon, ardei gras, măsline, pateu, cremă de brânză Delaco

2.  Sandviciul unei mofturoase căreia îi place să joace X și 0model sandvici
Ingrediente: pâine, mazăre, parizer/salam/bacon, cremă de brânză Delaco

3. Sandviciurile unei mofturoase care se transformă

Ingrediente: pâine, ou fiert, castravete, ardei gras, măsline, pateu/cremă de brânză Delaco

4. Sandviciul unei mofturoase fascinată de Soare şi Universmodel sandvici
Ingrediente: pâine, mazăre, măsline, ardei gras, morcov, cremă de brânza Delaco

5. Sandviciul unei mofturoase care consideră că între oricare două lucruri din Univers există strânse legături, oricât de îndepărtate şi diferite ar fi.
model sandvici
Ingrediente: pâine, castravete, măsline, pateu, cremă de brânză Delaco

6. Sandviciul unei mofturoase căreia îi plac florile

Ingrediente: pâine, măsline, ardei gras, cremă de brânză Delaco, pateu, ou fiert, castravete, pătrunjel creț

Şi, aşa ca pentru final, o poză cu toate sandviciurile unei mofturoase.
model sandvici

 

Iar voi, dacă vreți și alte idei de sandviciuri, vă invit cu plăcere pe pagina de Facebook a celor de la Delaco Fan brânză, unde cu siguranță veți găsi idei care să vă inspire atât în ingrediente cât și în ornare.

Și-am încălecat pe-o șa… și v-am spus povestea așa! Pam Pam.

P.S.1: Strofele poeziei sunt adaptate după „Luceafărul” de Mihai Eminescu. Îmi cer scuze dacă adaptarea lor a deranjat cu ceva. Blamați-mi inspirația, nu neapărat pe mine.

P.S.2: Trebuie să fii Fan Brânză ca să-nțelegi asta!!!

Straja. Parc de aventură. Distracție pe măsură

Am colindat prin Straja încă de când eram copil. Pe atunci, ea nu arăta chiar cum este acum, dar avea pârtii de schi care se aflau printre cele mai frumoase din țară. Vizitam Straja, iarna, cu părinții, în intenția de a mă învăța tata să schiez. Însă singurul lucru pe care îl obțineau de la mine era asta: „Ajutoooor!!! Criminaliii!!! Mă omoară!!!!”. Și nu. N-au reușit să mă învețe să schiez. Am învățat mai târziu. Asta este însă o altă poveste, ce poate am să o povestesc într-un articol viitor. Să rămânem însă la subiectul acestui articol, subiect pe care îl veți descoperi parcurgând rândurile de mai jos.

Cel mai recent am fost în Straja iarna trecută, cu ocazia galei de premiere a SuperBlog-ului, ediția de toamnă. M-a bucurat tare mult că am fost cazați aproape de pârtie, la Vila Alpin, căci pârtia este una din marile mele iubiri pe timp de iarnă. Oamenii de acolo au fost tare primitori, iar vila/cabana în sine îți oferea confortul necesar unui sejur la Straja. Mi-a plăcut asta și, dacă ar fi să merg din nou la schi în Straja, acolo m-aș caza. Plus că mâncarea este excepțională. Jos pălăria.

Muntele însă nu reprezintă o atracție turistică doar iarna. Frumusețile lui pot fi valorificate și vara, prin drumeții, căci drumețiile sunt destul de complicate iarna și chiar interzise pentru siguranța turiștilor. Vara însă, pe lângă drumeții, în Straja, mai sunt posibile și alte activități căci, conform surselor mele, există un parc de aventură în Straja. Iar un parc de aventură este o sursă nesecată de adrenalină. Exact plusul de care un turist are nevoie pentru o vacanță la Straja de vis.

Sinceră să fiu, n-am avut ocazia să mă bucur de adrenalina dintr-un parc de aventură. Până acum am făcut alpinism doar în cadrul unor acțiuni organizate, de câteva ori pe an. Cu siguranță însă, într-un parc de aventură lucrurile ar sta altfel, căci posibilitățile de a te bucura de acest sport extrem sunt mult mai variate decât în cadrul unui eveniment organizat. Iar pentru mine aventura este acel impuls care-mi face inima să bată și mă ține în viață. Aș putea spune că respir adrenalină, de cele mai multe ori, prin toți porii mei. Așa că, dacă se vrea, din punctul meu de vedere, se poate pune taxă pe aer. Am ce să respir.

Un parc de aventură nu înseamnă doar adrenalină. El poate fi și cheia stimulării ieșirii din zona de confort și depășirea propriilor limite în vederea întrecerii cu propria persoană. E o senzație de nou, de fiecare dată. E ceva inedit, iar aventura din parc îți stimulează întregul organism. Îl activează, ca să zicem așa. Asta înseamnă pentru mine activitățile dintr-un parc de aventură și, cum o să am ocazia, vara viitoare, am să dau o fugă până-n Straja, că-i aproape. Și am să petrec o zi întreagă în parcul de aventură. Iar în zilele ce vor urma, că va fi o vacanță mai lungă, am să fac drumeții. Iubesc drumețiile pe munte. Mă revigorează.

Dacă vrei și tu să ai parte de aventură, trage o fugă până-n Straja și bucură-te de adrenalina pe care o vei obține în parcul de aventură. Și, dacă n-ai unde să stai, cazează-te la Vila Alpin. Sunt oameni faini și primitori. Iar locul ăla o să-ți placă, atât pentru confort, cât și pentru faptul că-i aproape de parc. Ahh… și era să uit, priveliștea asupra Munților Parâng este absolut minunată!!!

Copilăria mea alături de domnul televizor

Am avut o copilărie fericită. Am făcut numa tâmpenii. M-am băgat pe sub mașini, îmbrăcată în alb și am ieșit neagră (ajutor de atelier… deh). Am tăiat hainele mamei, din sertarele pe care le-am putut deschide, iar apoi le-am dat cu ruj. Am spart geamul unui camion, pe ulița de la țară, iar apoi m-am furișat în grădină și l-am lăsat pe bunicu să se descurce cu domnul șofer. L-am închis pe bunicul în beci, în vacanța din octombrie-noiembrie, clasa I, pentru că nu a vrut să mă ajute la mate (a stat închis toată ziua… nimeni nu i-a auzit strigătele de disperare, cu excepția mea, desigur), cât și multe alte copilării d-astea. Dar, nu în ultimul rând, m-am uitat și la televizor. Am crescut și cu el, nu doar făcând tâmpenii după tâmpenii. Pardon… copilării.

Iar cei de la MarketOnline mi-au propus, prin intermediul SuperBlog, să vorbesc despre TV-ul copilăriei mele, și TV-ul din prezent, făcând un fel de paralelă între ele.

smart tv 3d

N-am prins televizoarele alb-negru, dar le-am prins pe cele color și cu tub. Iar GoldStar-ul de mai jos este televizorul copilăriei mele. Apropo, e de-o vârstă cu mine, bătrânul, face și el acușica 20 de ani. Sau am impresia că deja i-a făcut. Totuși, făcând parte din familia noastră și încă funcționând al naibii de bine, l-am păstrat.

Vreau să-i mulțumesc, televizorului de mai sus, pentru copilăria minunată pe care mi-a oferit-o alături de Tom și Jerry, Ciocănitoarea Uddy (care încă mai era), Popeye Marinarul și desenele cu Winnie the Pooh. Petreceam mult timp, cu tata, dimineața, mai ales duminica, uitându-ne amândoi la televizor. Acum înțeleg că, de fapt, el profita într-un fel că mă uitam eu, ca să se uite și el. Ohh, și receiver-ul nemțesc cu ajutorul căruia prindeam desene nemțești. Așa am învățat eu germana când eram mică.

E o piesă de muzeu, având în vedere ce televizoare sunt acum: Smart TV-uri 3D și alte d-astea sofisticate. El va face însă mereu parte din familia asta și, mai ales, din copilăria mea.

Când eram mică, nu că acum aș avea mulți centimetri în plus față de atunci, îmi imaginam mereu cum vor arăta lucrurile care mă înconjurau în prezent, în viitor. Și singurul lucru care bate cât de cât cu ceea ce îmi imaginam eu în privința televizoarelor, este faptul că acum sunt plate. În rest, îmi imaginam atunci, dar îmi imaginez și acum, cum că oamenii pot trece prin televizoare direct în mijlocul acțiunii. Cel puțin, când mă uitam la desene, voiam să trec prin televizor acolo, alături de personaje. Dar nu, oricât m-aș fi chinuit, n-am reușit nici până în ziua de azi.

Pe atunci, nu-mi puteam închipui că televizoarele se pot conecta la internet, ori la smartphone-uri, căci pe vremea aia eu nici măcar nu știam că așa ceva există, cum nici cei mici, acum, nu știu ce e aia o dischetă (strămoșul stick-ului).

Nu mai există televizoare cu tub, în comerț mă refer, căci prin casele oamenilor cu siguranță mai găsim. Acum există oferte de Smart TV-uri 3D, cu conexiune la  internet și la propriul smartphone. Ceea ce mi se pare foarte tare. Tehnologia evoluează, iar noi evoluăm odată cu ea. Și, poate că în viitorul apropiat, eu mă voi putea bucura de dorința mea. Voi putea trece prin televizor, cu mintea și implicit cu fizicul, direct pe scena acțiunii filmului sau desenului meu preferat. Cu siguranță, cândva, se va putea face și asta, la cât de mult au evoluat lucrurile în doar câțiva ani, căci a fost un fel de explozie a tehnologiei. Sper doar să mai fiu în viață atunci când tehnologia va ajunge și la acel nivel.

Apropo, dragi cititori, pentru că vă știu tare drăguți și pentru că luni, 13 octombrie, vine chiar ziua mea, poate sunteți atât de buni încât să-mi luați și mie un Smart TV 3D, ca cel de mai jos, la reduceri. Faceți chetă cu toții, că nu mă supăr.

smart tv 3d

De ce așa și nu invers?

Nu știu la ce subiect vă așteptați, despre ce credeți că vreau să vă povestesc, scriu, așternând cuvinte, dar eu azi vorbesc despre epilare. Și da, știu că ăsta nu-i unul din subiectele pe care obișnuiesc să le abordez, de obicei, pe blogul meu. Totuși, fiind o nonconformistă, mă pot mula ușor pe orice fel de cerință și subiect. Așadar, să vorbim despre epilat, epilare și epilatoare. Pam Pam.

Am fost întrebată, printr-o cerință, ce fel de epilare prefer dintre următoarele două: cu ceară, sau definitivă.

intrebare

Și-am stat și m-am gândit. Serios că m-am gândit. Răspunsul meu, după o lungă și profundă analiză? La naiba cu durerea din două-n două săptămâni. Faza cu definitivul îmi surâde.

Una din mătușile mele, că am atât de multe încât nu le pot număra nici pe degetele de la mâini și de la picioare, îmi povestea acum ceva timp că ea s-a epilat definitiv, undeva la un salon din București. Și, povestindu-mi ea ce și cum, a început oarecum să-mi surâdă ideea. Desigur, bărbații n-ar înțelege asta, dar, cu siguranță, cele care mă citesc, cunosc sentimentul ăla groaznic al epilării cu ceară, în mod frecvent. Sinceră să fiu, prefer de zece mii de ori mai mult lama, decât ceara. Nu sunt tocmai o adeptă a durerii regulate.

Și uite așa, tot căutând și tot aflând diferite lucruri, am dat peste epilatorul care asigură o epilare definitivă și anume silkn glide. Acesta, cel anterior precizat, este primul epilator cu lumină pulsată (HPL), care nu folosește consumabile. Și, probabil, la fel ca și mine, vă întrebați cum poate el să asigure o epilare definitivă, pentru tot restul vieții, nu? Ei bine, epilatorul dă 50.000 de impulsuri ce, împreună cu lumina pulsată, asigură epilarea definitivă.

epilare definitiva

De ce lumină pulsată și epilare prin alunecare? M-am întrebat și asta, aflând că lansarea impulsului și alunecarea acestuia mai departe, ne permite să nu mai așteptăm să se încarce și, lumina pulsată este cea mai bună, la nivel de tehnologie vorbind, de a lucra cu un nivel de energie mare, ceea ce permite de fapt acoperirea mai bună a pielii, evitând tratarea aceleiași zone de mai multe ori.

Cum acționează însă mai exact epilarea prin lumină pulsată, ceea ce duce la epilarea definitivă? Este un proces destul de complicat, pe care am să vi-l explic în câțiva pași foarte simpli. Se pornește de la teoria phototermolizei selective(ceea ce înseamnă, pe scurt, distrugerea prin încălzire la lumină). Astfel, energia optică dezactivează creșterea părului. Cum se întâmplă asta? Firul de păr absoarbe energia din lumină și o transformă în căldură, în timp ce epiderma și țesutul înconjurător sunt răcite activ. Melanina, care este pigmentul din firul de păr, absoarbe de fapt lumina pe care o transformă în căldură, oprind astfel creșterea firului de păr pe un termen foarte lung de timp.

Apropo, ceea ce am scris în paragraful de mai sus, se întâmplă, la nivel tisular, în câteva fracțiuni de secundă (adică absorbția energiei de către melanina din firul de păr, transformarea acesteia în căldura și stagnarea implicită a creșterii firului de păr). Cât de tare poate fi asta, nu? Aproape fascinant. Și fără durere.

Mai jos, am să vă las un filmuleț în care veți putea vedea, pe viu cum ar veni, cum funcționează de fapt acest epilator. Până atunci, sunt însă curioasă ce metodă preferați voi: cu ceară, sau definitiv?

Sursă Youtube (user Vintila Otto)

O inimă și-un creier

Știți că am o prietenă în Cluj-Napoca căreia îi scriu scrisori, iar ea îmi răspunde în același mod? Știu că nu știți, dar aflați acum. Și ca să vedeți că nu vă mint, pe cuvânt, vă arăt și dovada. Scrisorile.

scrisori

Sunt câteva din scrisorile pe care ni le trimitem una alteia. Ne bucură să ne scriem și altfel, nu doar online. Așternând noi, literă cu literă, pe o coală albă de hârtie, parcă îi dăm o parte din personalitatea noastră, cu sentimente, cu trăiri, cu zâmbete și, uneori, poate cu lacrimi.

Mereu mi-am dorit însă, să pot personaliza și mai mult scrisorile mele. Să fie ceva în plus, pe lângă forma proprie a literelor și stilul personal de a-mi așterne cuvintele. Dar oare ce să fie?

După cum de altfel puteți observa, cele două coli din mijloc, au un design pe margine. Atunci, așa m-am gândit să le personalizez. Dar am simțit că nu asta este ceea ce îmi doresc. Vreau o altă modalitate de a-mi personaliza scrisorile și lucrurile pe care le trimit oamenilor dragi mie.

Așa mi-a venit ideea și dorința de a avea propria mea ștampilă, personalizată. O ștampilă care să transmită un mesaj. Dar nu orice mesaj. Ci unul din suflet. Care să mă reprezinte pe mine, ceea simt, cât și ceea ce gândesc. Adică, pe scurt, o formă a mea, în miniatură, dar cu un alt design.

Și așa am ajuns eu la un creier și o inimă, strâns legate între ele. Iar dacă vă întrebați de ce, ori ce înseamnă, am să vă lămuresc și în privința aceasta. Eu, mereu, am zis că cele mai bune decizii sunt cele luate cu mintea și simțite cu inima. Combinația asta este fatală. Și, cred că, adevărații oameni de succes, reușesc să-și coreleze mintea și inima, spre o soluție cât mai benefică lor. Să reușești să stăpânești atât mintea, cât și inima, prin estomparea certurilor lor încă din moși strămoși, să le faci să se înțeleagă în privința deciziilor greu de luat, este unul dintre cele mai importante lucruri pe care un om le poate face pentru a-și ușura viața.

Așadar, gândește ce simți și simte ceea ce gândești este motto-ul meu cel de toate zilele și cel pe care aș vrea să-l transmit și celorlalți, subtil, la nivel psihologic, cu fiecare mesaj, sau lucru pe care li-l ofer.

inima creier

Cum am nevoie de o ștampilă care să fie personalizată atât pe laterale, ca în filmulețul ăsta cu ștampile, cât și ștampila propriu-zisă, m-am gândit să-mi caut o firmă care să poată să-mi satisfacă mofturile și dorințele. Și i-am găsit pe cei de la Colop. După cum ați văzut și în filmulețul cu ștampile de mai sus, ei au o modalitate tare drăguță și interesantă de personalizare a ștampilelor, fie că este ea de birou, ori personală. Poți surprinde, cu ajutorul ei, un moment drag ție. Sau un mesaj, un motto, care să te urmeze mereu și să acționeze mereu asupra psihicului tău, de fiecare dată când ți se intersectează privirile cu acesta.

Pentru a oferi însă un ajutor cât mai mare clienților, cei de la Colop îți oferă șansa de a-ți personaliza singur, așa cum vrei, propria ștampilă. Online, ai posibilitatea de a face asta, aici. Eu m-am jucat puțin, recunosc… și tare mult mi-a plăcut ce a ieșit. V-aș arăta ce am făcut, dar aș face doar să vă mai pun o dată imaginea de mai sus. Și nu cred că ar avea rost, nu?

Dar haideți totuși să vă spun că, de când am tot început să mă gândesc la ștampila asta a mea, am tot început să dau peste Colop. Bine, practic, mai dădusem de alte enșpe mii de ori, atât prin București, cât și prin Târgu-Jiu. Doar că, abia acum l-am văzut. Și, de ceva vreme, îmi sare în ochi peste tot. La Lujerului, în București, când ies dintre blocuri și prin centrul vechi, în Târgu-Jiu, când mă plimb pe străduțe. Și ca să mă credeți pe cuvânt de onoare, eu vă las și poze.

Acum, nu știu dacă ăsta ori îi semn că trebuie să-mi pun în aplicare dorința mea de a transmite motto-ul meu, ori îi semn că sunt aeriană rău de tot atunci când merg pe stradă și nu văd ce-i în jurul meu?

Călătorind prin timp

Am ajuns, uneori, să mă chinui să scriu. Cuvintele pur și simplu nu vor să iasă de acolo de unde s-au ascuns. Aș vrea doar să-mi închid ochii și să-mi las gândurile să zboare acolo unde-și doresc ele, iar cuvintele mele să mi se perinde prin fața ochilor minții, așa cum făceau odată. Totuși, eu stau cu ochii într-un televizor, uitându-mă la Doctor House. Nici nu înțeleg de ce. De ce mă uit printr-un televizor la acțiunea dintr-un spital, când zilnic stau închisă între pereții unuia. Dar na, creierul meu nu funcționează chiar la parametrii normali în momentul ăsta.

toyota aygo

Dar închid totuși ochii. Și mă întorc în timp. Îmi las gândurile să zboare printre amintiri. Să se ducă unde vor ele. Nu le mai țin închise dincolo de gratiile închisorii propriei minți. Acum se dezlănțuie. Aleargă printre vise, dar și visuri, ce aparțin unui copil zburdalnic.

18 ani. Din nou. Dar nu par a fi cei pe care i-am avut în trecut, atunci când a venit și vremea lor. Nu par a fi ei deloc. Sunt niște 18 ani din prezent, dar cu siguranță provin din trecut, iar trecerea timpului peste ei și-a lăsat pur și simplu amprenta. Ăștia 18 ani, mi-au adus o mașină. O Toyota Aygo. Drăgălașă foc. Frumoasă, gingașă. Și jucăușă. Mai presus de toate e jucăușă, căci roțile ei mă poartă peste tot în gândurile mele.

Nu știu cum se face că am întâlnit-o. Dar am închis ochii și m-am trezit în fața ei. În gând, am 18 ani. Dar fizicul meu știe că se află captiv între niște pereți de spital, la 20 de ani. Are un X, iar din priviri, îi schimb culoarea. Roșu. Roșul îmi place. Și alb în exterior. O ating ușor. Trec cu mâna peste caroseria ei albă. Îi deschid ușa și mă urc la volan. N-am permis, dar tocmai am învățat să conduc. O pornesc. Și plec în plimbare cu ea. Mă afund în scaunul ei moale, care se mulează perfect pe formele corpului meu. E confortabil. Și călduros. Oferă un mediu ambiant, interiorul. M-aș lăsa condusă de ea, oriunde. Iar noaptea… noaptea aș transforma-o în propria mea cameră de hotel.

toyota aygo

Noua Toyota Aygo

O las să alerge pe asfalt. Gândurile mele i-au accelerat mersul, căci acum fuge odată cu ele. Zbor cu ea până la Aurorele Boreale, apoi mă duce prin China, în Munții Curcubeu. Ne punem pe vapor și traversăm oceanul către Japonia. Apoi către Australia. Face cunoștință cu cangurii. Îi plac. Și cangurii par să o placă. Trecem în Africa, salutăm politicos girafele și-și face niște tatuaje la cactuși. Ne îmbarcăm pe alt vapor și vizităm America din Sud până în Nord. Apoi ne întoarcem în Europa noastră. O străbatem în lung și-n lat. Îi cunoaștem cultura și ne împărtășim cunoștințele.

Se face repede plăcută printre cei din jur, până ce străinii pe care i-am întâlnit îi iau surorile în alte țări, căci se folosește de sloganul ei preferat, „Go Fun Yourself!”. Iar cu asta dă pe spate pe oricine. Cu toții avem nevoie de un astfel de sentiment. Iar noua Toyota Aygo ne ajută să-l experimentăm. Dar nu se supără că surorile ei pleacă. Se bucură că va avea mereu un loc pe unde să poposească prin străinătate, la câte rude i-au plecat. Cei mai mulți s-au îndrăgostit, pe lângă design-ul ei interior și exterior, de faptul că-și pot conecta smartphone-ul la sistemul multimedia x-touch. Pentru majoritatea, existența noii tehnologii în mașina personală este un „must have”.

În plimbarea noastră au trecut zile, săptămâni, luni, până s-a făcut un an. Și apoi, brusc, printre propriile gânduri, reflectări și visări, a trecut și-al doilea. Deschid ochii. Aceeași cameră cu patru pereți, din spitalul Bagdazar-Arseni. Același loc captiv al trupului, căci gândurile minții mele trec dincolo de granițele lui. Străbat întregul Univers. Iar apoi se întorc mereu la mine să mă bucure. Să-mi aducă viața de dincolo de cei patru pereți, pentru că asta înseamnă „Go Fun Yourself!”, pentru mine.

Cum m-am lăsat cucerită…

Pentru început, vreau să vă spun că azi, oficial, în sfârșit, a început SuperBlog, ediția de toamnă. Și, cică se anunță probe foarte faine.

Cum totul are însă un început, să începem cu el, nu? Prima probă, cea din deschidere, este propusă de cei de la Farmec, iar ei sunt curioși cum ne-ar plăcea nouă, celor de genul feminin, să fim cucerite și cum arată vânătorul nostru modern. Și, cum eu am fost deja cucerită, iar dacă m-aș apuca să scriu o altă modalitate prin care mi-ar fi plăcut să fiu cucerită, ajungând să-mi sară în cap și să se bosumfle tot, mai bine vă spun cum am fost cucerită, nu? Adică să împac și capra și varza, cum ar veni.

Să-ncepem povestea, zic!

Se făcea că era o zi frumoasă de-nceput de vară. Floricele. Păsărele. Și alte d-astea, mă trezeau în fiecare dimineață. Era duminică. 8 iunie. Iar scumpul meu tată, îmi zice să mergem și noi cu grupul, cu bicicletele. Și-am mers. Și când a fost să facem cunoștință, a fost cam așa:

Eu, sfioasă, i-am salutat colectiv, iar ei, înfipți, au venit, pe rând, la mine.
-Bună, eu sunt Adriana.
-Bună… îmi pare bine, Daniela. 😀
-Bună, eu sunt Nicoleta.
-Bună… îmi pare bine, Daniela. 😀
-Bună, eu sunt Florian.
-Bună.. îmi pare bine, Daniela. 😀
Și nu în ultimul rând, a venit și el. Doar că, fix atunci, a început să cânte melodia, destul de tare, în căștile mele. Și tot ceea ce am auzit a fost:
-Bu… … … …(Well I took a walk around the world… – Kryptonite, 3 Doors Down)
Manierată fiind, observând ritualul celor din jur, mi-am dat seama că probabil s-a prezentat și el, așa că i-am răspuns politicos:
-Bună… îmi pare bine, Daniela. 😀

Apoi, ne-am urcat pe biciclete și am plecat. Am pedalat prin patria Gorjului și ne-am bucurat de aerul oxigenat al pădurilor din împrejurimi. Iar eu, de câte ori îl vedeam pe acolo, prin preajmă, îl catalogam drept: tipul în tricou galben al cărui nume nu l-am auzit… meh, cui îi pasă, Pământul oricum continuă să se învârtă.

Intrați noi prin păduri, ne-am cam pierdut. Adică nu știam cum să ieșim în sat, fără să ne întoarcem și fără să urcăm dealul pe care tocmai îl coborâsem. Așa că am încercat, de mai multe ori, să trecem un râu și să încercăm să găsim, pe celălalt mal al lui, vreo cărare care să ne ducă spre sat. Și, pentru că el nu era ca și când își avea propria bicicletă de cărat în spate, atunci când trecea râul, venea să-mi care mie bicicleta. Și aveam atunci impresia (am și acum, dar asta-i altă poveste), că el nu înțelegea semnificația cuvântului nu, atunci când îi spuneam: „Nu, mersi! Pot să-mi car singură bicicleta. Iar dacă nu, am un tată care să o facă!”. Iar el, el ce decizie a luat? Ei bine, asta: „Ok. Cum zici tu.”. Apoi a pus mâna pe bicicletă și mi-a trecut-o pe celălalt mal. Și a făcut asta de fiecare dată când am trecut râul. Iar până să mă dumiresc eu ce parte nu a înțeles din ce i-am spus, ori ce am formulat eu greșit, el era deja acolo, drept stâlp de susținere atunci când voiam să trec și eu, liniștită, râul.

Cred că încă nu înțelegea pe atunci, asta:

farmec

Dar a avut timp să înțeleagă pe parcurs. Știți, e ca în reclama aia:

-Pot să încerc și eu? (în cazul lui: „să te vânez?”)
-Nu.
-De ce?
-Nu cred că ești pregătit încă. (Adică, dragul meu vânător, mai ai mult până să poți să vânezi o căprioară ca mine.)

Dacă vă întrebați cumva dacă am mai ieșit din pădure, ei bine da.. am ieșit. Altfel nu m-aș fi aflat, aici, în fața tastaturii, să vă scriu vouă aceste rânduri. Am ieșit, cu greu, prin curtea unui om. Am dat buzna, prin curtea omului, prin grădina din spate și am ieșit în uliță. Ne-a lăsat săracul, că ne-a văzut tare amărâți și neștiind de noi.

Ziua aia însă, s-a terminat. Iar fiecare, pe bicicleta lui, s-a îndreptat către casă, fără ca eu să-i fi știut numele. Atunci, nici că mă interesa. Pentru mine rămânea tipul cu tricou galben, pe care dacă l-aș fi întâlnit pe stradă nici măcar nu l-aș fi recunoscut. Pentru că da, nici măcar fața nu i-o reținusem. Tot ceea ce știam era că purtase un tricou galben. Și că fusese stresant.

Povestea însă, după cum bine vă dați seama, a continuat. Căci vânătorul nostru este modern. Dotat cu Facebook. Și înarmat cu multe like-uri. Atâtea cât să-mi blocheze Facebook-ul și să-mi umple News Feed-ul cu enșpe mii de notificări. Cred că a lăicuit chiar și pozele în care nu eram. Nici măcar să-l fi scos din lista de prieteni de pe Facebook, n-aș fi reușit. L-a blocat la propriu. Și, atunci când a încetat, m-a făcut să exclam: „Ieeeei. Ți s-a stricat mouse-ul!!!”. „Nu. Doar întorceam cartofii în tigaie.”. Iar o altă rafală de gloanțe de like-uri s-a năpustit asupra mea. Cum să mai și supraviețuiești, într-o astfel de atmosferă?

A început apoi să mă invite în oraș. Iar eu îi tot spuneam că da, sigur, ieșim. Deși, sincer, n-aveam nici cea mai mică intenție să fac asta. Până într-o zi. Când am început să ieșim în oraș. Iar el insista să mă aducă acasă, deși eu îi spuneam tare și răspicat că nu am nevoie. M-am obișnuit însă și am înțeles că turcul, turc rămâne. Când nu pricepe ceva, nu pricepe și pace. În cazul lui, nu pricepe semnificația cuvântului „nu”. M-a cucerit, într-un fel atipic, fiind născut pe 13. Același 13 ca și al meu. Și chemându-l Daniel. Aproape la fel ca pe mine, doar că numele meu mic, mai are în plus… un „a”. A fost simplu. A fost el. Cel care e și acum. Un copil, în ambalaj de adult, al cărui trandafir se păstrează și azi, după multe luni, la fel de frumos cum mi l-a dăruit.

farmec

Particip la SuperBlog. Iar

Postul ăsta chiar nu vreau să fie lung. Azi am pedalat, conform Google Maps, aproape vreo 50 de km(cu plimbările din afara traseului), iar mâine, tot conform Google Maps, voi parcurge un traseu în jur de 63 de km, fără alte plimbări pe care o să le mai facem în afara traseului deja stabilit.Tot ceea ce vreau acum este un duș și-un somn dulce. Prin urmare, cuvintele mele de azi vor fi puține. Foarte puține.

Despre pedalatul de weekend cred că am să vă vorbesc mâine. Sau dacă nu mâine, luni cu siguranță. E foarte frumos și vreau să vă povestesc și vouă.

super blog

Probabil mulți m-ar întreba de ce mai particip la SuperBlog și la astfel de concursuri. Ei bine, de data asta, particip în primul rând pentru a mă obișnui cu jurizarea total subiectivă și nici pe departe obiectivă, așa cam cum ar trebui să fie, a jurului.  În al doilea rând, la SuperBlog se leagă prietenii, iar de-a lungul concursului descoperi oamenii, așa cum sunt ei cu adevărat și în spatele blogurile pe care scriu, în spatele tuturor acelor cuvinte frumoase. Particip pentru oameni. Pentru echipă. Pentru bloggeri. E o comunitate frumoasă, iar cu fiecare ediție se alătură și alții.

Totuși, nu doar astea sunt motivele pentru care particip. Pe lângă cele două, particip pentru a primi noi provocări și pentru a mă familiariza din ce în ce mai mult cu scrisul pe teme diverse, impuse de către sponsori. Plus că, prin fiecare temă în parte învăț ceva nou.

Mă înscriu pe 13. 13 e o zi specială pentru mine. Foarte specială. Pe 13 sunt născută, iar 13-le pare să mă urmărească peste tot. Asta mă bucură. Iar dacă 13-le meu e cu noroc pentru mine și pentru tot ceea ce înseamnă fericire în viața mea, am hotărât să mă înscriu pe data de 13. Nu știu dacă asta se va lăsa cu urmări. Dar dacă se va lăsa, sper să fie bune. Pline de noroc, de fericire și de împlinire pentru mine.

Așadar, 13-le să-mi fie cu noroc! Cu mult noroc!

Regatul SuperBlog

Mă aflam într-o lume în care nu mă mai regăseam. Nu eram la locul meu. Nu simțeam că-i aparțin și nici că-mi aparține. Îmi doream totuși să-mi găsesc locul în lumea mea. Sau nu lumea mea, ci o lume a tuturor. O lume care să ne accepte pe toți și pe care să o acceptăm cu toții. O lume în care cu toții să vorbim aceeași limbă.

Am plecat din lumea mea. Am părăsit-o să-mi caut alta. Și-am mers așa prin păduri și peste dealuri, când pe drum, când pe lângă, până am ajuns în dreptul unor porți înalte care păreau că se termină în locul de întâlnire cu norii. Erau deschise, căci ulterior am aflat că de intrat poate intra oricine. De plecat e mai greu. N-ai mai vrea să pleci dintre ei și fericire.

(sursă imagine: Google Images)

Pășeam cu pași mărunți și-mi era teamă să trec dincolo de jumătatea ușii. Căutam din priviri lucruri care să-mi confirme pasul înainte sau înapoi. Pustiu. Nimeni. Liniște. Se ascunseseră cu toții și mă priveau din colțuri strategice. Mă analizau. Îmi urmăreau reacțiile ca să încerce să mi le anticipeze pe următoarele. Iar eu. Eu îi așteptam pe ei să apară de undeva, căci nu mi-aș fi dorit să fiu singură într-un regat pustiu. Îmi doream viață în jurul meu. Pășesc. Înainte. Și-aș fi vrut să pășesc înapoi, o pală de vânt m-a împins pe ușă înainte și nicidecum înapoi. Atunci, o fată vioaie m-a prins de mână și a făcut un semn ciudat prin aer. Creață, puțin mai înaltă ca mine a început să-mi spună că „românii știu românește”. N-am înțeles-o. Dar nici n-am contrazis-o. Cert e că s-au adunat toți în jurul meu și-mi vorbeau pe aceeași limbă. Mi s-a prezentat. Raluca. Raluca Cincu mă numesc și mă intitulez ca fiind „domnișoara știe tot într-ale limbii române, așa că aici corect s-o vorbești… ÎNȚELES?”. Am dat din cap, căci ce era să fac?

A luat apoi cuvântul un domn mai bătrânel, trecut prin timp, trecut prin viață, dar care și-a păstrat zâmbetul și fericirea pe chipul brăzdat de ani și vânt. Christian Hertzug pe numele lui.  Mi-a întins o mână  și mi-a oferit un loc printre ei toți. Un loc în SuperBlog la stadiul de învățăcel, căci ei îmi erau mentorii: partenerii SuperBlog. M-am uitat în jur. Atâtea zâmbete. Atâtea fețe luminate. Atâta fericire. Oameni frumoși în jurul meu. Oameni gata să-mi întindă o mână de ajutor atunci când aveam să cad. Îmi plăcea să mă pierd printre zâmbetele lor.

Brunetă. Înaltă. Zâmbitoare. Împăciuitoare. Se ascundea sub numele de Dana și-o Lalea. Lalici Dana. Când se afirmă ea, fie și printr-un gest, ceilalți se îndepărtează. Îi lasă cuvântul în întregime. M-a luat de mână și m-a invitat la plimbare. O plimbare prin regat, căci anul acesta ea era regina. Își câștigase acest drept în toamnă, iar acum aștepta să cedeze titlul din moment în moment unui alt blogger. Mi-a prezentat locurile. Oamenii. Ideile. Principiile. I-am cunoscut pe toți. Îmi găsisem în sfârșit lumea mea. O lume în care să mă regăsesc. O lume în care să înțeleg și să fiu înțeleasă. O lume în care să vorbim cu toții aceeași limbă, în care să ne împărtășim idei guvernate de aceleași principii. Am rămas. Oare voi mai rămâne?

***Acest  articol este ultimul din cadrul competiției Spring SuperBlog 2014!

Primavara. Dulce primavara

E primăvară în sufletul meu. În inima mea. În mintea mea. E primăvară printre șuvițele rebele de păr. E primăvară în toți porii pielii mele. E primăvară înăuntrul meu.

(sursă imagine: Google Images)

S-a dus cu iarna aspră. Cu frigul acela ucigător. S-a dus cu aerul rece care ne tortura trupul la fiecare ieșire din casă.  S-a dus. Razele calde ale soarelui și-au făcut apariția printre noi. S-au hotărât în sfârșit să ne mângăie trupurile și sufletele cu a lor căldură.

Iarna asta mi-a suferit pielea. Mi-a suferit sufletul. Mi-a suferit și părul. Au suferit toate în tăcere, iar acum au nevoie de o schimbare. Vor o schimbare în bine. Ceva nou. O schimbare pozitivă în viața lor. Mi-am zis să încep cu zâmbete. Cu o stare de bine, indusă, pentru a le genera dragoste și căldură. Am vrut să-mi fac sufletul fericit. Am vrut să-mi netezesc piele. Am vrut să-mi bucur părul, căci el e cel mai aspru. Cel mai trist.

Schimbarea pentru el, pentru păr, sunt eu. Sunt ceea ce-și dorește. Fericirea mea e sclipirea lui. Și totuși. Totuși nu sclipește. Tratamente. Știu. Dar voiam să fie pe cale naturală. Știu. Am mai încercat și primăvara trecută. Mai încerc și-acum, căci atunci a da rezultate. Farmec. Vreau să aibă farmec. Să aibă farmec în bucuria lui.

Schimbarea sunt eu. Și știu că am mai zis asta, dar am uitat să completez. Schimbarea sunt eu și acțiunile mele. Am să la razele de soare și iubirea mea să-și facă treaba lor. Dar am să le ușurez munca, căci or fi, săracele, extenuate după atâtea și atâtea încercări de a răzbi în bătălia cu frigul și zăpada.

Părul meu are nevoie și de o altfel de schimbare. Are nevoie de  regenerare. Regenerarea părului este stâlpul ce susține razele de soare și iubirea. Le este punct de sprijin și forță în reușita lor. A tuturor, așa că apelez din nou la un kit de tratament pentru regenerarea părului și anume Gerovital Plant tratament de la Farmec. Este eficient și duce la rezultatele dorite. Îi redă vitalitatea, diminuează căderea părului, uscarea ori îngrășarea excesivă a scalpului datorită faptului că acționează vitaminele A, E și B5 pentru restructurarea părului degradat, prin extractele vegetale cu eficacitate demonstrată în stimularea creșterii sănătoase a firului de păr, cât și prin hidrolizatul quaternizat de keratină care pe lângă faptul că reface structura firului de păr, îi oferă acestuia luciu și protecție, crescându-i rezistența la rupere.

(sursă imagine: farmec.ro)

Părul meu va fi cu siguranță din nou fericit. Se va bucura de admirație din partea celor din jur, cât și de prospețime. Se va bucura de frumusețe în toată splendoarea ei, căci după o iarnă grea, merită un tratament ca atare. Probabil de acum înainte nu-mi va mai atârna trist și fără viață pe umăr. E timpul să se trezească la viață. Să respire aerul primăverii. Mirosul ei îmbietor. E timpul ca tot trupul meu să renască, doar primăvara-i anotimpul renașterii, nu? Așa că eu am început cu învierea părului meu. Tu cu ce ți-ai începe schimbările de primăvară privind propria persoană?

Un vis

***Atenție!!!! Postare din viitor!!!

M-am trezit de dimineață. Am 27 de ani acum. 27 de ani de viață. Atât de mult și totuși atât de puțini. Aseară m-am pus în pat devreme. Aveam nevoie de odihnă. Cred că am adormit repede, căci nu-mi amintesc multe lucruri după ce m-am pus în pat. Am adormit. Am adormit și m-am trezit cu amintirile unui vis dintr-un loc în care am mai fost, cu ani în urmă (vreo 8), pe vremea când participam la SuperBlog. NH Hotels.

Mă visam din nou plimbându-mă pe aceleași holuri, cu același lift, urcând aceleași scări. Admiram fiecare colțișor în parte și mă bucuram de reușita mea, căci reușisem să obțin interviul vieții mele. Un interviu cu persoana care m-a inspirat de mică. M-a emoționat. M-a cutremurat. Și m-a invitat chiar și prin absența ei să o cunosc. O personalitate cu greu de egalat prin însăși eleganța și comportamentul ei. Lady Diana. Prințesa inimilor. În visul meu trăia. Avea 60 de ani. Și mă alesese pe mine să-i iau un interviu în cadrul hotelului ( http://www.nh-hotels.com).

Mă îndreptam spre camera 313 în timp ce îmi derulam în minte momentele copilăriei mele alături de ea, căci o întâlneam aproape zilnic în poze și în cărțile mamei. Aveam 3 ani. Nu știam să citesc. Am nimerit o carte de pe un raft al bibliotecii unde puteam să ajung. Am răsfoit cartea și am dat de poze. O femeie blândă cu ochi albaștrii și chip angelic. Mă privea parcă de dincolo de poză. Se uita la mine cu ochi blânzi, zâmbindu-mi. Iar eu mă uitam înapoi, cu lacrimi în ochi. Îmi plăcea să o privesc. Mă înduioșa și mă făcea să plâng. Dar sentimentul îmi era plăcut. Ulterior a devenit o pasiune răsfoitul acelor cărți și privitul îndelung la poze. Mă liniștea de fiecare dată. Chiar și acum, în agitația în care trăiesc, mai găsesc timp într-un colț ascuns de cameră să mă refugiez cu ochii în pozele ei.

Am ajuns. Am bătut discret la ușă, iar în față mi-a apărut o femeie trecută prin ani. Dar cu aceiași ochi blânzi dintotdeauna. Același păr blondin care începuse să prindă ușor tente de alb. Cu gesturi calde și calculate mă invită înăuntru. Mă simțeam onorată să pășesc într-un loc în care a stat. Alături de ea. Ne-am așezat și a început să mă studieze îndelung. Ne studiam una pe alta, căci amândouă păream să avem o oarecare curiozitate. Mi-a zâmbit și mi-a făcut sem să-mi încep interviul:

-Mă simt onorată să mă aflu în prezența Înălțimii Voastre. Vă mulțumesc pentru această oportunitate!

(Mi-a zâmbit din nou. Blând. M-a fiat ușor cu privirea și o voce caldă s-a îndreptat spre mine)

-Nu. Nu. Nu. Aici nu suntem urmărite de camere. Nu ne înregistrează nimeni. Suntem în intimitatea mea, așa că am să te rog să-mi vorbești deschis. Fără politețuri. Așa mă voi simți mai deschisă în a-ți răspunde. Mă voi simți liberă și fără constrângeri din partea etichetei regale.

(Mi-au lucit ochii. Mă bucura și mă șoca în același timp ceea ce-mi spunea. Cum era oare să-i vorbesc deschis? M-am bâlbâit.)

-Uuummm. Sigur. Îmi cer scuze. Mi-aș dori să vă simțiți bine în prezența mea.

-Fără politețuri, te rog! Să începem interviul nostru.

-Știu că sunteți… ummm ești… adeptă a undei alimentații sănătoase și bogate în vitamine, ce părere aveți în acest caz despre meniul micului dejun AntiOx din cadrul hotelului NH Bucharest?

-Deși sunt doar o prințesă plimbată dintr-un loc în altul, îmi place să cunosc lumea. Îmi place să cunosc lucruri. Să învăț mereu. Să asimilez. Să mă documentez. Înainte să vin în București, la acest hotel, m-am interesat de meniurile pe care acesta le oferă, fiind plăcut surprinsă de existența meniului breakfast AntiOx și de beneficiile acestuia în interiorul organismului nostru.

-Într-adevăr, meniul AntiOx are numeroase beneficii în vederea menținerii sănătății organismului nostru. Dumneavoastră… adică tu… pe care le-ați descoperit studiind meniul?

-Sinceră să fiu, am căutat destul. De fiecare dată când ceva îmi pare destul de interesant încât să îi acord atenție, caut informații pe toate părțile. Astfel am aflat că este bogat în antioxidanți și vitamine, ajutând la combaterea îmbătrânirii, protejarea sistemului cardiovascular, cât și întărirea sistemului imunitar.

-Pentru cititorii interviului nostru, ne-ați putea spune pe ce se bazează acest meniu, asta pentru a ne convinge și pe noi să-l încercăm și mai apoi să-l introducem în rutina noastră din fiecare dimineață, la micul dejun.

-Sigur că da, cu cea mai mare plăcere. Din câte am citit și m-am documentat, la baza acestui meniu stau sucuri 100% naturale, iaurt organic amestecat cu o largă varietate de fructe (musli, fructe goji) și muxuri de sucuri antioxidante. De asemenea, mâncând, am descoperit că este bogat în fructe și legume precum citricele, kiwi, căpșuni, morcovi, acizi grași Omega 3, salate proaspete, sortimente variate de cafea și ceai.

-Poate mulți dintre cititori nu știu care sunt efectele de zi cu zi ale acestei combinații, zic să le oferim și această informație. Venind de la Prințesa Inimilor tuturor, cu siguranță îi va încânta.

-Sunt deja de o săptămână în București, iar în fiecare dimineață am servit un mic dejun AntiOx. Efectele, desigur, nu se vor vedea din prima zi, ci abia din a doua, sau a treia, cert este că am mult mai multă energie și putere de concentrare asupra activităților mele de zi cu zi. Mă simt mai întărită din punct de vedere fizic, cât și psihic. Fiecare dimineață parcă are o rază de soare în plus după un mic dejun AntiOx. Mă revigorează cu stropi de energie.

-Cu aceste ultime cuvinte cu siguranță ați convins cititorii de avantajele acestui meniu. Probabil mulți din afara Bucureștiului or să aleagă NH Hotels pentru meniul AntiOx, iar alții or să încerce să și-l pregătească chiar acasă cu ajutorul informațiilor împărtășite de către prințesa lor.

-M-aș bucura tare mult dacă s-ar întâmpla așa. Se vor bucura atât fizic cât și psihic de rezultate și vor avea mult mai multă energie pentru activitățile zilnice.

-Vă mulțumesc pentru acordarea acestui interviu. Mă simt de-a dreptul onorată, cât și încântată de prezența dumneavoastră. Acum îmi voi lua, cu regret, la revedere, rugându-vă să adresați un mesaj cititorilor.

-Și eu îți mulțumesc pentru prezența ta. Pentru înțelegere și pentru timpul acordat mie, o biată prințesă aruncată dintr-o parte în alta. Mi-a făcut plăcere să te cunosc și să stau de vorbă cu tine. Ahh..și mesajul: Indiferent de situații, reguli, constrângeri, păstrați o parte din voi și împărtășiți-o celorlalți. Se vor bucura de umanitate, căci umanitatea alină suflete.

M-am ridicat să plec, în timp ce îi strângeam mâna. Nu mi-aș mai fi luat ochii de la ea și nici nu i-aș fi dat drumul. Mă încânta prezența ei mai mult decât orice pe lume. O Simțeam apropiată. Mi-a dat drumul și m-a prins apoi de mână. S-a aplecat puțin deasupra mea și m-a pupat pe frunte, așa cum o mamă își pupă copiii în semn de la revedere, șoptindu-mi: „Să treci și mâine pe aici. Am să te aștept după-amiază la orele 16:00. Mi-aș dori să vorbim mult mai degajat despre multe alte lucruri, desigur… lucruri care să rămână între noi. Mi-au plăcut ochii tăi și sufletul de copil. Mi-ar plăcea să te cunosc. Te aștept”. Mi-au lăcrimat ochii și am ieșit bucuroasă din cameră. Îmi părea un vis. O irealitate. Mă îndreptam pe hol spre ieșire, iar pereții au început să-și schimbe forma sub gândurile mele.O cameră. Un pat. Și eu trezită din vis.

***Acest articol este scris în cadrul competiției Spring SuperBlog 2014!

(sursă imagini: Google Images)

Tehnologia in lumea mea

***Acest articol este scris pentru Spring SuperBlog 2014, proba fiind propusa de magazinul Azerty.ro.

***Imi cer scuze pentru ca nu am scris cu diacritice. Laptopul nu vreau nici in ruptul capului sa-mi comute tastatura in engleza pe tastatura in romana.

In lumea mea, tehnologia a aparut inca de la varste fragede (cel putin pentru era respectiva). Aveam vreo 7 ani cand tata mi-a pus primul calculator in mana (impropriu spus). Pe atunci abia stiam sa apas pe taste, ori sa plimb sagetica pe ecran, enervandu-l pe tata cu intrebarile mele insistente asupra click-ului din dreapta si a celui din stanga, iar acum am ajuns din ucenic, profesor, caci tata ia lectii de folosire a laptopului, a tabletei si a smart phone-ului.

Traim intr-o lume a vitezei. O lume in care totul trece pe langa noi fara sa stea sa ne astepte, iar daca nu suntem la locul potrivit, in locul potrivit, pierdem informatia pe care cu greu poate o mai putem accesa. Astazi avem laptopuri si tablete performante, iar tabletele par a fi printre cele mai folosite in randul tinerilor din zilele noastre.

Eu tableta n-am, dar stiind ce functii are si ce ofera, as folosi-o cu drag pentru a-mi instala aplicatia de C++ si as face diferite probleme, as lucra pentru bazele de date in Oracle, mi-as citi mail-urile, poate si presa care ma intereseaza, as aculta muzica, as promova articolele pe retelele sociale, iar asta as putea-o face oriunde. In tren. In masina. Pe strada. In metrou. In tramvai, caci o tableta este mult mai usor de folosit fata de un laptop din punct de vedere al dimensiunilor, fiind mult mai usor de transportat, asa ca daca te incanta si pe tine, cumpara acum si tu o tableta.

Lumea asta… lumea asta e un tren de mare viteza. Trebuie sa-l prindem. Trebuie sa lasam tehnologia sa intre in viata nostra. Sa o asimilam. Sa ne bucuram de ea. Sa o folosim in avantajul nostru si nu in dezavantajul nostru. Tehnologia trebuie folosita in vederea propriei noastre evolutii si nicidecum a involutiei.

Tabletele spre exemplu sunt utile in viata noastra. O tableta este utila in viata fiecaruia pentru a putea fi mereu la curent cu ceea ce il intereseaza, insa nu trebuie sa uitam si de lumea nontehnologica, anume natura. Exista de asemenea momente in viata noastra cand trebuie sa lasam tehnologia deoparte si sa ne bucuram de toate frumusetile naturii. De plimbarile in aer liber pe jos, sau cu bicicleta. De mersul pe munte. De aerul curat, caci toate acestea la un loc ne mentin intr-o viata echilibrata.

***Surse Imagini: Azerty.ro

Bolile și-au găsit sfârșitul

Apariția noastră pe Pământ aduce de la sine suferință, căci suferința este unul din procesele vieții noastre. O etapă, ca oricare altă etapă din viață. La fel cum soarele răsare și apune. La fel cum valurile vin și se duc. La fel cum după fiecare zi urmează o alta. La fel cum fiecare anotimp în parte se repetă la un interval regulat. La fel cum toate astea au o succesiune bine stabilită de către Univers, la fel se întâmplă și cu suferința. Apare și dispare.

Însă… ce se întâmplă atunci când suferința e statică? Ce se întâmplă când ea se înrădăcinează în sufletul, în inima și în mintea ta? Când te cuprinde celulă cu celulă? Și aici nu mă refer la suferința din dragoste, ci la suferința provocată de propriul tău corp prin dezvoltarea anumitor tipuri de cancer. Atunci, atunci lumea întreagă se prăbușește peste tine, aducându-ți cu pași repezi, sau lenți și dureroși, sfârșitul.

În zilele noastre, problemele de sănătate sunt din ce în ce mai frecvente printre populația globului. La tot pasul întâlnim oameni cu afecțiuni canceroase fie benigne, fie maligne. Întâlnim suferință și lacrimi la fiecare pas. Acest lucru, în zilele noastre, poate fi însă remediat, căci medicina a evoluat mult de la Hipocrate încoace, evoluând în continuare cu pași repezi spre absolut. Spre bine.

Azi. Azi sunt mai multe soluții decât erau în vremea lui Hipocrate, iar una din soluțiile cu un randament uriaș în vindecare o reprezintă celulele stem. Nu știți ce sunt celulele stem? Ei bine, celulele stem sunt celulele primordiale, nespecializate, ale organismului nostru și care, prin diviziune mitotică, se pot înmulți chiar și după o perioadă lungă te timp, transformându-se în celulele diferențiate ale organismului precum celulele nervoase sau celulele epiteliale. Și ce fac ele dacă din primordiale se transformă în diferențiate? Totul, iar cel mai important lucru este faptul că ajută la regenerarea organismului, fapt ce conduce la însănătoșirea organismului afectat de un anumit tip de cancer sau orice altă boală. Până în prezent s-a descoperit că celulele stem duc la tratarea a peste 70 de boli cu caracteristici variate, un lucru benefic medicinei din zilele noastre, iar ca exemplu aș da majoritatea timpurilor de cancer (limfom – afectarea țesutului limfatic, hepatic – afectarea țesutului hepatic, sarcom – afectarea țesutului muscular, mielom – afectarea măduvei osoase cât și a celulelor plasmei, precum și tumorile cerebrale).

(diviziunea celulelor stem nediferențiate, în celule diferențiate)

Celulele stem, totuși, nu se pot recolta așa… toată ziua. Recoltarea acestora se efectuează la nașterea copilului, fiind o procedură care durează între 30 de secunde și maxim 3 minute, nedureroasă și care nu implică riscuri și durere. Unde se găsesc ele mai exact? În cordonul ombilical: gelatina Wharton (țesutul de protecție dintre vasele de sânge din cordonul ombilical), vasele de sânge și țesutul din jurul acestora, ele reprezentând cea mai importantă sursă de celule stem mezenchimale. Am spus cea mai importantă, deoarece cordonul ombilical nu este unicul loc în care se găsesc acestea. În organism mai întâlnim celule stem în măduva osoasă hematopoietică, țesutul adipos și structurile dentare, dar într-un număr mult mai redus. (Pentru mai multe informații, mult mai ample, în legătură cu recoltarea celulelor stem, vă invit să lecturați pagina următoare: http://www.cordcenter.ro/recoltare-celule-stem.html).

(recoltarea celulelor stem din cordonul ombilical)

La ora actuală, din ce în ce mai mulți părinți apelează la recoltarea celulelor stem pentru maximizarea șanselor de însănătoșire a copiilor. Acest tratament este, cu siguranță, singurul care oferă o probabilitate de 99% șanse de vindecare a majorității tipurilor de cancer și boli (70 nu este un număr mic, iar acesta este în creștere). Pentru menținerea și nealterarea acestora pe toată durata vieții copilului, celulele sunt depozitate în bănci specializate, precum CORD BLOOD CENTER, în rezerve de azot lichid, la o temperatură de -196 de grade Celsius. Iar cum eu nu doresc să vă plictisesc cu termeni medicali în acest articol, când aveți timp, vă invit să lecturați și această pagină cu detalii mult mai amănunțite despre celulele stem: http://www.cordcenter.ro/depozitare-celule-stem.html.

Ca viitor medic, recomand cu dragă inimă recoltarea acestora și depozitarea lor la bancă, căci, în viitor, nu se știe ce erori genetice pot apărea în replicări, formându-se diferite tipuri de cancer. Recomand pentru eliminarea suferinței. Pentru dezrădăcinarea ei. O recomand pentru o șansă sigură la viață în caz de producere a diferitelor anomalii.

Personal, cunosc persoane care au recoltat celule stem, dar care, din fericire, nu au avut nevoie de ele. Și sper nici să nu aibă nevoie vreodată, căci cel mai bine e fără apariția vreunei boli grave, chiar dacă poate fi tratată cu ușurință cu ajutorul celulelor stem.

Dacă am zis de ce recomand ca viitor medic, am să spun și de ce recomand ca om. Ca om recomand pentru că știu ce înseamnă suferința. Știu ce înseamnă bolile grele din propria mea experiență, de pe propria piele. Știu ce înseamnă neputința și lipsa unui tratament. Știu. Iar dacă toate aceste chinuri au o rezolvare, un sfârșit bun, de ce să nu-l folosim? De ce să nu avem grijă de viitorul copiilor noștri? De ce să nu încercăm să le asigurăm sănătatea? Sănătatea este cea mai importantă. Se află la baza piramidei, iar toate celelalte, secundar, în vârf, căci cum să ajungi oare în vârf dacă nu există o bază?

***Acest articol participă în competiția Spring SuperBlog 2014!

***Surse imagini: Google Images

Un Univers în fiecare carte

„Și tu ce o să fii când o să te faci mare?”

Este o întrebare care adesea ni se adresează de când suntem mici. Ne lovim de ea indiferent de vârstă, până la terminarea liceului. O întrebare cu răspunsuri multiple, variate și nu foarte originale. Medicina, jurnalismul, marketing-ul nu mai sunt de foarte mult timp originale. Sunt comune tuturor meseriilor din lume, căci în fiecare domeniu găsim practicanți, cu sutele de mii.

De curând însă, am auzit un alt răspuns. Unul cât se poate de original, căci în ziua de azi meseria asta e din ce în ce mai rară. Este uitată de lume din cauza faptului că prea puțini o mai practică și prea puțini o mai învață. Iar în curând, probabil, va dispărea de pe fața Pământului, ori chiar din Univers (asta dacă și extratereștrii o practică) la fel cum a dispărut și meseria de bufon al regelui.

Răspunsul original? Ahh aproape că uitasem să vi-l zic. L-am întâlnit prin intermediul celor de la Editura ALL și tare m-am bucurat de el, așa că am să vi-l împărtășesc și vouă acum, ca să nu o mai tot lungesc: „Când mă fac mare, o să fiu cititor!”. Ce răspuns frumos într-o lume în care lectura se află pe calea pierzaniei, iar cultura nu mai primează. O lume în care cărțile și-au pierdut din magie, din farmec și din frumusețea care le-a fost înzestrată. Și le-au pierdut printre multitudinea de oameni (și poate și de extratereștrii, de ce nu?).

Cărțile, în zilele noastre, merită promovate atât printre cei tineri cât și printre adulți, care prinși în activitățile zilnice, uită de frumusețea și magia unei cărți citite. Uită de varietate imaginației din spatele cuvintelor. Uită de Universul plin de fericire din spatele fiecărei fraze. Fiecărui paragraf. Fiecărei file. Iar aceste lucruri merită rezite din nou în sufletul și gândul fiecăruia. Merită să se bucure din plin de infinitatea sentimentelor din fiecare carte.

Cum să facem asta? Cum să instigăm iubirea pentru cărți?(să fie oare „instigăm” un cuvânt nepotrivit?.. mie îmi pare interesant folosit). Cum să stimulăm atracția dintre sufletul omului și sufletul cărții, căci fiecare carte în parte are propriul suflet, propriile sentimente, propriile trăiri, ea însăși fiind un suflet într-un trup copertat.

M-am gândit de multe ori ce ar putea face un tânăr să iubească Universul cărților. M-am întrebat de multe ori ce l-ar face să se îndrăgostească de el, ajungând la concluzia că doar cunoașterea le-ar cuceri simțurile frumosului. Ar fi minunat dacă ar exista, spre exemplu, centre care să promoveze cititul. Un loc în care iubitorii de carte să propună câte un autor și câte un titlu care urmează a fi citit pe decursul a două săptămâni, sau chiar a patru săptămâni în caz că volumul este unul mai stufos și greu de digerat. Iar apoi, într-o zi stabilită în funcție de programul tuturor, să se întâlnească și să discute pe baza cărții respective ce le-a plăcut, ce nu le-a plăcut, cu ce i-a inspirat, ce au învățat, astfel dezvoltându-și abilitățile de comunicare, cât și vocabularul, stabilind relații interumane stabile și benefice dezvoltării sociale și culturale a fiecăruia pentru că o care este cel mai gingaș simbol al culturii și frumosului.

Pentru copii, cred eu, poveștile sunt vitale. Dezvoltarea imaginației, cât și a inteligenței acestora, se bazează pe relatarea lor. Iar ei trebuie stimulați să citească încă de la vârste fragede și o dată ce au fost introduși în lumea minunată a cărților nu-și vor ma dori să o părăsească vreodată. Cărțile conturează Universul realității și îți îndrumă pașii pe căile vieții.

În lumea asta mare există un număr considerabil de copii și tineri fără posibilități financiare, însă care smulg din fericirea celor care citesc, cât și din ideile împărtășite de profesori, iar pentru aceștia ar trebui să existe cât mai multe proiecte prin intermediul cărora să se dăruiască o multitudine de cărți, iar mai apoi să aibă loc cercuri de lectură în care să se dezbată respectivele cărți. Ei, ei sunt cei care sorb cu adevărat fiecare moment de aventură din fiecare carte. Cărțile de aventuri sunt preferate lor pentru că însăși viața lor izbită de atâtea și atâtea greutăți este o aventură, una mult prea tristă cei drept. Am întâlnit mulți copilași care iubesc cărțile de aventură tocmai pentru că spun ei, se aseamănă cât de cât cu personajele. Cei drept, există câteva proiecte implementate pentru aceștia, însă ele sunt mult prea puține pentru numărul lor. Cu siguranță dezvoltarea lor cu ajutorul cărților i-ar împinge către un viitor mai bun. Un viitor încadrat chiar în imaginile din urma tuturor poveștilor.

În minunata lume a copiilor, cât și a adulților, aceștia își doresc ca măcar o dată în viață să facă parte dintr-o misiune plină de aventuri care să aibă ca scop salvarea lumii, spre exemplu cum întâlnim în fabuloasa lume a lui Oksa Pollock. Câte palpitații. Câte aventuri. Câte intrigi. Câtă magie. Câte imagini. Și toate cuprinse între două coperți printre zecile de mii de cuvinte. De ce să nu le dăm astfel posibilitatea copiilor, a tinerilor să fie introduși într-o astfel de lume? De ce să nu înființăm cât mai multe cluburi de lectură chiar și virtuale, care, desigur, să ofere și niște premii, sau cadouri membrilor cluburilor. Ce-ar fi oare dacă în fiecare lună, prin tragere la sorți să se aleagă un membru care să primească o carte pe care el să și-o aleagă, bineînțeles fără ca acesta să se repete până când toți au fost câștigători cel puțin o dată. Bucuria de a primii Universuri, căci mie îmi pare că fiecare carte reprezintă un Univers, stimulează cu siguranță dorința de a citi. M-aș bucura, iar o dată cu scrierea acestui articol chiar mi-aș dori, să pot implementa un astfel de proiect la nivel național (și BLINK, tocmai mi s-a aprins un beculeț pentru un viitor proiect).

Pentru cuvintele de mai sus țin să-i mulțumesc Editurii ALL pentru inspirație, articolul participând în concursul Spring SuperBlog la proba acestora. Mulțumesc!

(sursă imagini: Google Images)

Școala în viziunea mea

Acest articol este scrie pentru Spring SuperBlog 2014, fiind sponsorizat de Reeija, magazin online care oferă genți de piele, dar nu vă speriați, nu plecați, nu ieșiți, rămâneți și nu veți regreta. În proba aceasta nu este vorba doar de sponsor și reclama lui, căci el propune o temă cu adevărat importantă în societatea noastră (sau cel puțin așa ar trebui să fie), anume elevul și învățământul de azi. Da. Asta este cu adevărat important, așa că să-i dăm drumul la scris.

(sursă imagine: Google Images)

Sunt elevă. Clasa a XII-a. Și am ajuns în stadiul în care consider că școala nu a făcut nimic pentru mine. Nu m-a ajutat să am încredere în mine, să evoluez, să învăț, să mă descurc, să-mi descopăr rolul meu în societate, în viață. Am ajuns la sfârșitul liceului și am constat că școala nu a avut și nu are absolut deloc un impact asupra mea, căci să devii cult, inteligent și altele, nu înseamnă doar niște materii ce îți sunt forțat băgate în cap. Probabil acesta este și cauza îndobitocirii noastre. Lipsa propriului discernământ. Lipsa motivației și a plăcerii.

În ziua de azi, nimeni nu se duce de drag la școală. De dragul de a învăța. De dragul de a cunoaște. Elevii se duc din obligație, sau din dorința de a nu face absențe. Însă de la școală.. de la școală pleacă la fel cum au venit. Fără nicio informație acumulate cu adevărat. Fără vreun stimul care să-i împingă către dorința de a realiza ceva, de a-și dori ceva cu adevărat pentru viitorul lor.

Școala, în viziunea multora înseamnă acumularea de informații într-una, într-un mod aspru. Școala înseamnă formule matematice, ani istorici, denumiri geografice, cifre economice, comentarii bătute în cuie la limba română. Și nimic care să îți stimuleze creativitate, căci creativitatea există și în toate domeniile științifice, nu doar în artă. În opinia mea, fiecare domeniu este o artă în complexitatea lui și îți permite dezvoltarea creativității prin intermediul său. Pe când școala, școala ne inhibă această creativitate, iar o dată inhibată cu greu a mai renaște.

Mi-ar plăcea să văd școala plină de creativitate, plină de dorința de a o dezvolta printre elevii săi. Mi-ar plăcea să văd profesori care predau într-un mod interactiv. Mi-ar plăcea să văd cum materiile te dezvoltă atât intelectual cât și psihic. Mi-ar plăcea să văd proiecte care să vizeze cu adevărat interesul dezvoltării elevilor și nu interesele personale ale profesorilor de a obține credite și diplome pentru un pontaj mai mare și un salariu pe măsură. Mi-ar plăcea să văd implicare și revoluționarea sistemului. Un sistem în care elevul să fie în centrul atenției, căci el este cel care va sprijini cândva țara și pe cei care au nevoie de ea, de țară!

Cum obținem din elevi niște oameni gata să ajute comunitatea? Simplu. Le dăm aripi. Le dăm speranțe. Le dăm visuri în care să creadă și scopuri pe care să le atingă. Le formăm un Univers variat din care să aleagă nu pe care să li-l impunem. De ce cred că ideea mea va ajuta și cum va ajuta? Pentru că sunt încă o elevă care face parte din acest sistem și știu ce mi-aș fi dorit și ce mi-aș dori încă de la învățământ. Știu ce ne-am dori cu toții care facem încă parte din sistem în mod direct. Și asta ne-am dori. Libertatea de a alege și de a ne canaliza propriile talente. Libertatea de a deveni culți și inteligenți într-un mod creativ, unic, căci fiecare este unic în felul lui.

Iar acum, pentru că sunt curioasă, pentru tine cum ar trebui să fie școala?

Teatru

Teatru.

(sursă imagine: site Teatrul Evreiesc de Stat)

Voi v-ați întrebat vreodată ce reprezintă un teatru? Ce este un teatru? De ce există un teatru?

Eu m-am întrebat de multe ori, încă de pe la vârste fragede. N-am găsit un răspuns până mai târziu, când am crescut și viața a început să prindă contur în jurul meu. Când eram mică, teatrul mă fascina doar prin clădire. Îmi plăcea ca exterior și aveam mereu impresia că pășesc într-un palat. Nu înțelegeam însă de ce vin pe scenă oamenii să plângă, să râdă, să vorbească între ei, iar toată lumea aceea din fața scenei să se uite în tăcere. Mă uitam și eu, cu o oarecare mirare și curiozitate, fără să înțeleg nimic. Surprinzător, reușeau să mă captiveze mai mult decât orice altceva.

Apoi… apoi am crescut, iar în timp ce am crescut m-am îndrăgostit de teatru. Am învățat să-l iubesc, înțelegându-l. L-am descoperit încă din copilărie, aprofundându-i măreția și frumusețea de dincolo de cortină, căci dincolo de cortină, pe scenă, în fiecare seară, lua ființă o altă formă de viață. Da, printre multe altele, teatrul reprezintă viață. Viața pe care actorii o dau fiecărui personaj în parte. Teatrul înseamnă măiestrie, căci doar prin măiestrie pot lua ființă atâtea vieți, atâtea personaje, atâtea și atâtea stări.

Și totuși… ce înseamnă teatru? Ei bine, teatrul înseamnă cultură. Înseamnă speranță. Înseamnă viață. Păcat este însă că majoritatea societății vede teatrul exact cum îl vedeam eu în anii copilăriei, ori chiar deloc. Ahhh.. și dacă ar știi cum e lumea fascinantă care învie  seară de seară pe fiecare scenă a fiecărui teatru. Dacă ar știi ce înseamnă să ți se inducă stare cu stare în sufletul, mintea și inima ta. Atunci, probabil, lumea din jurul meu ar fi alta.

Sunt de părere că teatrul este o necesitate în contextul dezvoltării media datorită faptului că emană cultură prin toți porii săi. Lumea are nevoie de asta și ce metodă ar putea fi mai bună decât media? Niciuna, în zilele noastre. Avem nevoie de promovarea lucrurilor cu un impact benefic asupra noastră. Asupra vieții noastră și asupra a tot ceea ce ne înconjoară. Cred că lumea ar fi alta dacă ar iubi teatrul, dacă ar fi îndemnată să iubească teatrul și să-i treacă pragul de câte ori are posibilitatea.

De multe ori mă întreb care ar putea să fie viitorul teatrului? Încotro se îndreaptă? Mulți ar spune: către pieire. Și prea puțini i-ar da cu adevărat o șansă de reușită. De ce? Unii pentru că nu știu ce înseamnă teatrul, iar alții pentru că biletul este prea scump pentru ei și mai bine le dau mâncare copiilor. Ce-ar trebui să facă oare teatrul? Să se facă cunoscut printre oameni, cu bune și cu rele, să le intre în casă, în suflet, în inimă, însă cu prețuri pe care să și le permită oricine.

Personal, aș fi încântată să trec pragul în Teatrul Evreiesc de Stat. Am auzit atâtea și atâtea lucruri frumoase. Am auzit cum actorii își lasă personajele să-ți pătrundă în suflet și să te bucure.  Am auzit cu viața prinde formă pe podelele scenei. Am auzit cum personajele ies din textul lor pentru a ne bucura pe noi, spectatorii. De ce să nu lăsăm astfel teatrul să ne bucure?

Untitled

Pe mine, teatrul, pot spune că m-a dezvoltat. M-a dezvoltat sufletește și intelectual. Mi-a lărgit orizonturile, căci în fond și la urma urmei acesta este e fapt rolul teatrului pe lângă bucuria ce ți-o aduce în suflet, de a-ți lărgi orizonturile, viziunea. Mi-ar fi plăcut ca până la vârsta asta să văd și o piesă de teatru cu Maia Morgenstern. Mi-ar fi plăcut să mă las cuprinsă de farmecul pe care îl emană prin porii personajelor pe care le interpretează…. și sper, ca într-o zi, să am ocazia să merg la o astfel e piesă de teatru. Să mă bucur de un astfel de moment. Să-l trăiesc și să-mi lărgesc și mai mult orizonturile, căci, în viață, asta ar trebui să urmărim cu toții, lărgirea orizonturilor, fie că este prin teatru, literatură, muzică sau altceva.

(sursă imagine: site Teatrul Evreiesc de Stat)

*** Acest articol este înscris în competiția Spring SuperBlog 2014!

Pe meleaguri românești

Astăzi… o zi frumoasă cu soare ce și-a schimbat cerul într-unul cenușiu. Astăzi aveam de gând să vă plimb prin „străinătățuri”, prin diferite destinații turistice. Prin capătul celălalt al Europei, unde lumea-i civilizată, educată și primitoare. Aveam de gând să vă fac cunoștință cu Parisul, mai apoi cu Roma… și în final cu ce mi-ar mai fi trecut mie prin cap. Voiam să vă scot din peisajele mizere de zi cu zi și să vă încânt cu locuri frumoase, curate, care știu de la sine să fie atrăgătoare pentru ochii celor din jur.

Călătorind din pagină în pagină pe site-ul celor de la CND Turism, am ajuns pe meleagurile călătoriilor interne, de pe plaiurile românești. Prin sânge a început să-mi curgă melancolia. Simțirile mi s-au îmbibat cu duioșie, fericire și zâmbete, chiar dacă nu mă pot declara o iubitoare a țării mele în adevăratul sens al cuvântului.

7 destinații interne. 7. 7 locuri minunate. 7. 7 meleaguri. 7 zări. 7 cărări. 7 dorințe. 7 realizări. 7. Un număr magic destinat cercetării. Căutării. În cazul meu… căutarea de frumos. De relaxare. Am închis ochii și i-am văzut frumusețea. Frumusețea țării mele, căci dincolo de orice formă de guvernământ, de oricare guvernant și politician, România este o țară frumoasă. Frumoasă nu prin punerea în valoare de către poporul ei, frumoasă prin proprii ei munți, prin propriile câmpii, dealuri, văi, ape, defileuri, castele și puținii oameni frumoși care i-au mai rămas. E frumoasă prin propria ei genă, propriul ei relief și prin cultura lăsată de strămoșii noștri.

De iubit țara, mi-o iubesc. Dar iubesc doar locurile ei. Îi iubesc munții, îi iubesc câmpiile, îi iubesc marea cu nisipul ei, îi iubesc dealurile, văile, oamenii frumoși, castelele, cultura. Îi iubesc razele de soare care o fac zi de zi mai frumoasă. Îi iubesc până și cerul, iar din când în când și norii. Toate, conturează într-un tablou un peisaj de vis.

Iubesc Delta Dunării. Îi iubesc vegetația. Îi iubesc fauna și îi iubesc briza. M-am îndrăgostit de imensitatea ei și de infinitatea aparentă ce o cuprindem cu fiecare privire. Din statistici, Delta Dunării pare să fie unul din cele mai frumoase locuri din Europa, cât și din lume, fiind a doua deltă ca mărime din Europa. Un loc unde frumusețea înflorește, iar visurile prind ființă.

(sursă imagine: Google Images)

În călătoriile mele prin țară, m-am îndrăgostit chiar și de Bucovina. Un loc plin cu oameni calzi și liniștiți. Oameni primitori, gata să-ți împărtășească și ultima fărâmă din cultura loc. Un colț de țară unde tradițiile sunt încă bine întipărite în rutina de zi cu zi a locuitorilor. O bucățică de pământ acoperită de locuri minunate ce-și așteaptă privirile trecătorilor să le inunde cu încântarea lor. Își așteaptă bucățile de suflet ce știu că vor rămâne pe vecie în urma fiecărui pas pe pământ bucovinean, căci nu ai cum să nu-ți lași o parte din suflet să se bucure pentru o eternitate de frumusețea ce-l înconjoară.

(sursă imagine: Discover Bucovina)

(sursă imagine: Discover Bucovina)

Iubesc și marea, cu ale sale valuri mari. O iubesc vara, la fel de mult cât o iubesc și iarna, căci apele sale îi sunt minunate în fiecare anotimp. Îi iubesc imensitatea și unduirile sub mângâierile vântului. Îi iubesc plaja și nisipul fin. Îi iubesc valurile ce se sparg de mal în spume-spume.  O iubesc sub razele răsăritului de soare. O iubesc sub mângâierea razelor de lună și o iubesc pentru fiecare atingere suavă când mă scald cu totul în ea. Mă încântă frumusețea ce mi-o oferă peisajul ei de ansamblu. Mă fascinează. Mă obsedează și mă face să-mi fie dor de ea de la un sezon la altul, căci marea… marea e la fel de frumoasă precum cerul în limpezimea sa.

(sursă imagine: arhivă proprie – Marea Neagră – Costinești)

Iubesc muntele. Muntele, cu siguranță, este prima mea iubire. Primele mele amintiri sunt cu munții patriei. Cu vârfurile lor înalte care brăzdează cerul în lung și-n lat. Știu. Știu. Știu că nu avem cei mai înalți mulți nici din lume și nici din Europa. Dar muntele-i frumos indiferent de locul în care se află, ori de altitudinea pe care o atinge. Muntele-i frumos fie că pe versant îi alunecă picături de ploaie, fie că-i mângâiat de razele blânde ale soarelui, fie că-i îngropat sub straturi-straturi de zăpadă alb-sidefie. Muntele-i frumos cu și fără pas de om, cu și fără sunete, cu și fără soare. Muntele-i spectaculos chiar și noaptea, sub milioanele de stele ce-i stau de veghe. În România avem astfel de munți frumoși. În Orientali, în Meridionali și-n Occidentali. De ce să nu-i vizităm? De ce să nu ne lăsăm sufletul și mintea să se bucure de frumusețea lor?

(sursă imagine: arhivă proprie)

Ahh.. ce țară minunată. De la N la S și de la E la V. Merită cunoscută în toate dimensiunile ei, căci cu siguranță ne va bucura întreaga ființă. Eu îmi iubesc țara pentru frumusețea și bogățiile ei, dar tu de ce îți iubești țara? 

***Articol scris pentru competiția Spring SuperBlog 2014, proba fiind propusă de CND Turism.***

Mănâncă sănătos!

Prin părțile mele există trei (3) categorii de oameni: cei care mă văd slabă, cei care mă văd grasă și eu care mă văd absolut normală pentru vârsta și înălțimea mea. De asemena, pe lângă primele trei (3), mai există încă două (2) categorii de oameni: cei care mă consideră dulce și cei care mă consideră acră pentru că mănânc lămâi când le prind. Lămâi verzi. Lămâi galbene. Lămâi. Cred că de aia îmi și place sucul LemoSilhouette.

N-am ținut niciodată diete. Și nici nu voi ține vreodată în viața asta și sper că nici în cele viitoare (dacă vor exista). Organismul nu are nevoie de restricții din punct de vedere alimentar. Organismul are nevoie de cantități ponderate de proteine, glucide, lipide etc. Are nevoie de cumpătare. Trebuie să cunoască lipsa excesului și noțiunea de ponderat. Cu siguranță, astfel, o persoană se menține în formă și poate și slăbi, dacă revine la un echilibru zilnic alimentar. Dacă nu mă credeți pe mine, Credeți studiile! Ele sugerează acest lucru!

Ce înseamnă un echilibru alimentar? Să-ți hrănești organismul cu de toate. Desigur, nu toate deodată. Ci pe rând. O dată ceva. Altă dată altceva, astfel încât în organismul nostru să se găsească toate elementele necesare funcționării acestuia într-un mod cât mai echilibrat și benefic vieții noastre de zi cu zi.

Majoritatea avem o viață activă. O viață care necesită depunere de multă energie zi de zi în toate activitățile noastre. O viață activă necesită și un echilibru alimentar, căci, altfel, organismul cedează. Ce să mâncăm oare mai exact? De toate (cum de altfel am mai spus și în rândurile de mai sus): carne, lactate, zarzavaturi, dulciuri, fructe. Fructele (ca să nu mai fie încă ceva de mestecat) se pot transforma în suc (și fără să se piardă vitamine precum spun mulți). Spre exemplu mie îmi plac sucurile din lămâi (logic… îmi plac lămâile… oripilez pe toată lumea când le mănânc). De ce lămâi? Pentru că este un foarte bun anti oxidant, iar acidul citric arde rapid grăsimile și ajută digestia, reglând funcțiile stomacului și ale intestinelor. De asemenea, lămâile conțin foarte multă vitamină C care ajută în prevenirea răcelilor, întărind sistemul imunitar (mai conţin calciu, tiamină, vitamina A, zahăr, fier, niacină, vitamina B, fosfor, riboflavonoină, proteine). În plus, studiile arată că asimilarea vitaminei C în organism ne protejează de un posibil cancer de piele.

Bine de știut este și faptul că, în exces, lămâia, cât și sucurile din lămâie, strică. Sunt dăunătoare organismului, consumul excesiv putând forma calculi renali. De fapt, tot ce este în exces strică, cât și tot ce este sub limitele normale, dăunează organismului. De ce? Tocmai din cauza faptului că organismul merge pe principiul echilibrului. În interiorul nostru se găsește o lume minunată, o lume bine pusă la punct, minuțios formată, o lume care merită îngrijită și merită să i se ofere tot ce este mai bun. Ai grijă de ea. Așa că… MĂNÂNCĂ SĂNĂTOS!

Întrebare: Tu cum te menții în formă?

***surse imagini: Google Images

Din trecut… în viitor

Încă din timpuri străvechi, din paleolitic, cretacic, antichitate și alte d-astea, omenirea a căutat echilibrul (care dintotdeauna s-a crezut de foarte mult timp pierdut) dintre frumusețea exterioară și cea interioară. Atât femei, cât și bărbați, au  încercat să-și găsească propriul echilibru între frumusețea exterioară și cea interioară, prin diverse metode care mai de care mai inovative și fabuloase. Dacă acum mii de ani omenirea încerca să se descurce prin propriile forțe, fiecare individ în parte căutându-și propriul echilibru, astăzi există centre specializate care îți vin în ajutorul căutării acestui echilibru, precum Centrul Shakti.

De-a lungul vieții, fiecare om în parte este în căutarea propriului echilibru. Propriei armonii ce pare să se piardă mereu în stânga și în dreapta noastră. Ne avântăm la naștere într-o lume necunoscută și ne îndreptăm cu disperare ochii în căutarea acelui ceva care să ne împlinească, să ne armonizeze pe deplin. Se spune că oamenii trec mereu prin viață fără să se focuseze pe ceea ce este cu adevărat important, pierzându-se uneori în detaliile nesemnificative ale vieții. Tocmai de aceea, Centrul Shakti încearcă să neajute în căutarea noastră, pentru a nu ne pierde în detalii nesemnificative și a uita de drumul nostru către armonie și echilibrul interior și exterior.

Personal, mi-am dat seama de importanța dobândirii acestui echilibru atunci când îmi căutam cu disperare înțelepciunea, tăria de caracter, puterea de concentrare maximă și fericirea. Le căutam cu disperare fără să fiu împăcată cu mine. Nemulțumită de mine atât pe plan interior cât și exterior, iar atunci când tot ceea ce vezi îți sunt doar defectele, cu siguranță nu poți găsi și dobândi ceea ce dorești cu adevărat.

Cred că pentru a putea excela pe orice plan, TREBUIE să-ți găsești pacea. Acea stare de bine și de mulțumire cu tine însuți. Acea împăcare cu propria ta frumusețe exterioară, căci fiecare om este frumos în felul lui. Fiecare om are un gram de frumusețe car-l face special. O frumusețe unică în existența ei. O frumusețe care o dată născută, nu se va mai naște pentru a doua oară. Iar această frumusețe trebuie descoperită în unicitatea ei. Trebuie descoperită și contopită cu cea interioară, căci împreună reprezintă întregul echilibrului perfect.

Am învățat că trebuie să mă accept în primul rând pe mine, cu bune și cu rele. Trebuie să mă înpac cu mine. Cu frumusețea mea unică. Cu felul meu de a fi, dar și cu felul celorlalți. Amînvățat că trebuie, ca oricare om de altfel, să-mi valorific frumusețea existentă, iar pentru asta Centrul Shakti oferă masaj ayurvedic, masaj raindrop, cosmetica, coafor etc. Cam tot ce ai nevoie pentru a te pune pe tine în valoare. Pentru a radia și pentru a-ți scoate la suprafață întreaga frumusețe ce zace ascunsă adânc în sufletul tău. E important să te simți bine cu tine pentru a putea prinde forță și rapiditate în mărirea pașilor spre propriul tău succes!

Tu ce părere ai despre echilibrul dintre frumusețea interioară și cea exterioară?

***Acest articol participă în concursul Sprin SuperBlog 2014!

sursă youtube: user Centrul Shakti

Îndrăgostită…

Sursă Imagine: Google Images

Declar oficial că…

…sunt îndrăgostită. Până peste cap. Iubesc. Și mă mândresc în toate cele 4 colțuri ale lumii cu iubirea mea (și care colțuri… că Pământul îi rotundthinking?). Cum spuneam. Iubesc. Cu sufletul și cu trupul. Cu toată ființa mea. De la N la S și da la E la V pe toată lungimea, iubesc. M-am îndrăgostit. M-am pierdut cu firea. Mi-a luat sufletul. Inima. Mințile. Și le-a închis într-un cufăr departe de mine. În celălalt capăt al Universului iubirii noastre. Mi le-a răpit de frică să nu fug. Să nu-l las. Să nu-l uit. Le-a ascuns. Iar cheia de la cufăr a înghițit-o. A înghițit-o să fie sigur în caz că voi găsi vreodată cufărul, că nu voi putea nicicum să-l deschid. Iar eu… eu l-am lăsat fără să mă împotrivesc lui. Ahh.. cât îl iubesclove struck.

L-am cunoscut într-un magazin online. I-am remarcat farmecul numai dintr-o aruncare a ochilor asupra lui. M-a cucerit. M-a fascinat. Se uita la mine și-mi zâmbea de sub haina lui neagră și fină la atingere. Își etala calitățile în fața mea. Frumusețea. Candoarea. Gingășia. Pe oricare ar fi cucerit din prima. Chiar și acum, al meu fiind, a rămas un Don-Juan cu diplomă. Atrage orice privire și orice dorință de atingere. De posesiune. Mi-l vor prietenele. Mi-l vor colegele. Mi-l vrea chiar și mama. Ahhh.. propria mea mamă. Ce blestem putea fi mai mare decât acesta? Aceeași dragoste, împărtășită de mamă și fiică unui Don-Juan. Un Casanova în adevăratul sens al cuvântului. Cred că prin vene îi curge sânge de turc, căci dacă ar putea… harem ar face.

Poate că ar fi cazul, după atâtea cuvinte înșirate, să-l scot de sub anonimat. Să-i iau numele de Casanova și să i-l redau pe cel real. Kindle. eBook Kindle e numele lui. Aaahhh… de-aș putea să-i scot și sângele de Don-Juan din el. De-aș putea să-i șterg farmecul acela copleșitor. De-aș putea să-i răpesc frumusețea. De-aș putea să-i răpesc și eu sufletul. Ahhh… de-aș putea să-i fac o vrajă și să rămână doar al meu. Să nu-l mai dorească NIMENI! NIMENI AM SPUS!

Și când mă gândesc că parcă mai ieri îmi dăruiam iubirea și toată ființa mea cărților. Chestiilor ălora cu coperți, multe file și o grămadă de cuvinte. Toate la un loc creau în rânduri-rânduri câte un Univers diferit imaginației mele. Ființei mele. Mă dăruiam fiecărei cărți în parte. Mă dăruiam cuvintelor. Mă dăruiam prin imaginația mea. Mă lăsam transpusă dincolo de ele. Pășeam cu sfială dincolo de cortina lor, printre peisaje și personaje, urmărind în taină jocul. Îmi plăcea. Îmi plăcea să mă iubesc cu fiecare pagină în parte. Cu fiecare cuvânt. Le dăruiam la fiecare câte un strop din sufletul și iubirea mea. Iar pentru asta le căram cu zecile după mine. Le căram să ne împărtășim iubire. Să-mi iubesc mintea cu ele. Ahhh… ce vremuri!

Vremurile acelea însă… vremurile acelea au apus sub raze plăpânde de soare. S-au stins în limita dintre lumină și întuneric. Și atunci s-a născut el. Minunatul. Fascinantul. Inegalabilul. Inconfundabilul. Mirobolantul. Fermecătorul… Kindle. Acum mă iubesc cu el. Îl las pe el să mă transpună dincolo de cuvinte. Dincolo de cortină. În lumea sa minunată. Probabil vă întrebați de ce l-am ales în detrimentul cărților. De ce am ales să le înlocuiesc mirosul lor specific cu el? De ce am ales să înlocuiesc plăcerea de a atinge fiecare pagină în parte cu el? De ce? Ahhh… m-a cucerit prin forma și dimensiunile mici. Încape în orice geantă de dimensiuni normale… iar o dată cu el încap zeci de cărți. Sute de cărți. Mii de cărți. Trilioane de cuvinte. Universuri infinite în timp și spațiu. Le cuprinde pe toate între cele 4 colțuri ale sale. L-am ales pentru că le seamănă cărților. Scrierea e la fel. Textura pare la fel. Precum o carte… și Kindle-ul îmi iubește ochii. Are grijă de ei în speranța că voi mai reveni să-i împărtășesc picături de suflet și iubire. Nu-i obosește. E de o gingășie aparte. O atenție aparte. O iubire aparte.

La atingere îmi mângăie și el degetele. Pielea. Mă bucur de simplitatea lui. De opțiunile-i variate. De ușurința prin care mi se dăruiește mie. Ușurința prin care îl folosesc. E mereu grijuliu, ajutându-mă să-mi caut mereu ce am nevoie prin sintagme de cuvinte ori colecții de cărți frumos aranjate alfabetic.

Aceste eBook-uri VS multitudinea de cărți? Nu pot fi date exemple. Nu se pot compara, la fel cum nu poți compara merele cu perele. Nu au același etalon. Și totuși, dintre o carte cu sute de pagini și un eBook cu sute de cărți ce ai alege? Ce ai alege dintre un Univers și o multitudine de Universuri în care mintea, trupul și sufletul tău să-și facă de cap printre trilioanele de cuvinte? Eu aș alege varietatea. Universurile toate. Le-aș alege să-mi bucur ființa în călătorii alături de ele. Aș alege Kindle-ul să-mi bucure mintea pe tren. În autocar. Pe-o bancă-n parc printre copaci. Pe marginea unui lac. Pe-o plajă-ntinsă. Aș alege ca sutele de personaje, miile de imagini și peisaje să-mi fie toate într-un loc.

TU de ce ai alege un Kindle?

*** Acest articol este scris în cadrul competiției Spring SuperBlog 2014, proba fiind sponsorizată de MarketOnline!

*** Sursă imagini: MarketOnline și Google Images

Un alt fel de doctor

Acest articol participă în competiția Spring SuperBlog 2014, fiind propus de Doctor Deco!

***

M-am trezit într-o dimineață cu toată suferința și durerea camerei mele năpustită asupra mea. Mă apăsa. Mă sufoca. Se avânta asupra mea și era pregătită să mă sugrume dacă nu săream din pat și nu mă dădeam la o parte din calea ei. Am ieșit ca o furtună din cameră și nu am îndrăznit să mai fac vreun pas înapoi. Am lăsat-o singură cu suferința și nemulțumirile ei, căci singura barieră a bolborosirilor noastre era ușa.

Am plecat din preajma ei. Era în stare să-și trimită suferința și durerea, doborând ușa, să-mi macine și ultima fărâmă a sufletului meu. Mi-am luat pașii mari cu mine și am pornit într-o aventură ploioasă pe străzile centrului vechi ale Bucureștiului. Îmi aruncam picioarele prin bălți, când, deodată, mă trezesc pe strada Blănari în fața numărului 12. Un cabinet cochet își face apariția în fața ochilor mei. Un doctor bine pus la punct a deschis ușa, căci erau deja orele prânzului. M-a văzut cu o față amărâtă și umerii lăsați în semn posomorât. S-a apropiat de mine și cu o voce blândă m-a întrebat:

(sursă imagine: Google Images)

Ce te frământă tinere?

Mi s-a luminat fața și am îndrăznit să-l privesc în ochi. Niște ochi calzi, gata să arunce din ei cu iubire și căldură. Mi-am mișcat ușor buzele, am văzut că pot să le folosesc și fără tremurat, așa că am dat drumul vorbelor:

Ahhh, domnule doctor! Dacă ați știi…. Dacă m-ați putea înțelege. Dacă m-ați putea ajuta.
-Spune-mi tinere, care-ți sunt frământările?
-Domnule doctor, deși am să par a avea o ușoară doză de nebunie, camera mea mă urăște. Mă strivește cu suferința și durerea ei. Îmi aruncă pe umeri toată neîmplinirea celor 4 pereți, a tavanului, a podelei și a celor 4 colțuri. Noaptea o simt că stă să răbufnească asupra mea, iar dimineața mai-mai că mai are puțin și mă omoară!
-Dar ce a pățit dragule, camera ta?
-E supărată! E nemulțumită de felul cum arată și de cum eu am avut posibilitatea să o decorez. Dar, domnule doctor, imaginația mea nu este bogată, bunul meu gust lasă de dorit, iar salariul îmi este aproape mizer.
-Dragul meu, observi ce scrie pe plăcuța care stă atârnată deasupra ușii?

Doctor Deco – specialistul tău în decorațiuni interioare!

Untitled(sursă imagine: site doctordeco.ro)

-Te pot ajuta, dacă-mi vei spune cu exactitate simptomele camerei tale. O să o mulțumim noi cumva pe afurisită. Am însă nevoie să o consult și mai am nevoie de toate detaliile pe care tu mi le poți da.
-Ahh, domnule doctor, nici nu aș știi ce să vă spun că o doare mai întâi și întâi. Uneori tremură că-și are pereții prea goi. Alteori se zgârie căci nu-i place albastrul ei și petele de culoare albă. Alteori geme din cauza dulapului cică inestetic și mult prea mare și greoi pentru gingășia ei. Câteodată se mai plânge chiar și de scăunelul mic și roșu cum că ar fi mult prea vechi și neîngrijit. Mai apoi se gândește să se plângă de perdelele trecute prin timp. Și când nu te aștepți mai puțin, vrea să smulgă lustra din tavan că s-a săturat să o privească în fiecare zi sub forma ei lipsită de farmec. O dată, a început să izbucnească din simplu motiv că fața de masă de pe biroul meu e lipsită de culoare, iar biroul e de un lemn plictisitor. Nimic nu-i place. Nimic! Totul o nemulțumește și nu știu ce să mă mai fac cu ea. Uneori am impresia că o să mă omoare!
-Înțeleg… înțeleg tinere. Am chiar și o soluție. Totuși, mai întâi, aș vrea să o consult personal. Să-i ascult plângerile și să vedem care-i este leacul de vindecare.
-Dragă domnule doctor, am nevoie disperată de ajutorul dumneavoastră, de sfaturile dumneavoastră, de diagnosticul dumneavoastră! Vă rog! E înnebunită după decorațiuni interioare! Visează noptiere, dulapuri, un pat și un birou vintage. Un ceas chic care să atârne pe-un perete. O culoare mai vie pereților. Perdele de epocă la geam. O altă lustră. Câte o veioză pe fiecare noptieră. Perne cu perluțe. Decorațiuni care să-i umple colțurile triste și goale. Viață domnule! Vrea viață! Că parcă asta nu-i mai ajunge și s-a săturat de ea!
-Tinere, mâine dimineață, înainte de programul de după-masă, am timp să trec să-ți consult camera și să-i pun un diagnostic. Iar apoi ne achităm noi… IEFTIN!
-Sigur că da, domnule doctor. Poftiți adresa. Vă aștept. Și ea vă va aștepta cu nerăbdare, gata să vă împărtășească toate durerile ființei și trupului ei.

Ne-am despărțit cu zâmbetul pe buze, iar eu cu o nouă speranță în suflet. Voi putea dormi noaptea. Se va vindeca. Eram sigur că se va vindeca. Am ajuns acasă și i-am scris un bilețel:

Draga mea, mâine dimineață va veni un doctor să te vadă. Te va decora după gustul tău, așa cum îți place ție!

Am simțit-o cum mi-a zâmbit prin întunericul ei, după ce i-am stins lumina. Iar de a doua zi, fericirea i-a apărut din nou pe-un chip luminat. Se simțea frumoasă, așa cum nu se mai simțise niciodată. Doctor Deco și-a făcut treaba. Mi-a salvat viața!

Vis de copil

Probabil…. probabil… nu… fără probabil! Cu siguranță, dacă tata ar citi acest articol, sau dacă îl va citi (cu siguranță îl va citit, este cititor fidel), mă va lua fain frumos, mă va lega și mă va duce într-un turn. Unde, cu siguranță, o să mă închidă pentru restul zilelor. Așadar, nu vă speriați dacă acesta va fi ultimul articol de pe acest blog.

Stau în fața unui monitor și înșirui cuvinte. Astăzi, am să scriu conform cerinței celei de-a treia probă propusă de  Salon du Mariage Toujours l’Amour, din cadrul competiției Sprin SuperBlog 2014.

Ce-am să scriu? Cum îmi imaginez (vreau) eu propria nuntă.

Sunt un copil căruia îi place natura. Aerul. Verdeața. Întotdeauna, încă din copilărie (care nu este foarte departe de prezentul actual), mi-am imaginat nunta ca fiind în natură. Mi-am dorit în schimb și un loc închis. Un loc care, de fapt, să le complementarizeze pe ambele într-o armonie perfectă.

Sunt de gen feminin, iar noi suntem predispuse visării continue către frumusețe și perfect. Către ceva minunat care să ne împlinească simțul esteticului și al propriei stări de bine. În căutare de împlinire a visurilor mele, de curând, mi-am găsit și o posibilă locație unde mi-ar plăcea să-mi petrec unul din momentele speciale din viața mea, anume nunta.

Întotdeauna mi-am imaginat cununia, atât cea religioasă cât și cununia civilă, pe malul unui lac (sau al unei piscine), cu un culoar și un covor roșu presărat cu petale multicolore de flori, iar de o parte și de alta a culoarului scaune cu husă argintie și o bandă roșie, legată la spate sub formă de fundă, pe spătarul scaunului. În față, îmi imaginez o masă cu husă argintie și un preot, respectiv ofițer al stării civile. O arcadă cu trandafiri roșii deasupra noastră, sau stâlpi cu flori în stânga și în dreapta. (ceva ca în pozele de mai jos, în caz că vreți să vă faceți o idee).

Ca orice viitoare mireasă dintr-un viitor îndepărtat, cu ochii minții mi-am vizualizat fiecare detaliu al nunții cu Făt-Frumos (cu sau fără cal alb – se acceptă și maro ori negru), așa că mi-am imaginat și dansul mirilor (că ce nuntă e fără un dans al mirilor). Îl văd în momentul acela dintre zi și noapte, când soarele stă să se decidă dacă apune. Un ponton și apă. Un mire și o mireasă. Un cer însângerat deasupra lor. O melodie și o multitudine de pași ritmați din dragostea lor. (ca să vă faceți o imagine am să vă las și de data aceasta o poză – exceptând faptul că acolo era deja întuneric).

Localul. În interior. Îmi doresc să fie luminat de candelabre (știți voi, ca în castelele prințeselor). Mese rotunde și în mijloc aranjamente florale naturale. Fețe de masă alb-argintii, huse de scaune în același ton și mâncăruri din diferite zone culinare (sunt o fire ciudată și-mi plac ciudățeniile.. ce să-mi faceți acum). Un ring mare de dans. O scenă pentru cei care vor încânta auzul nuntașilor, al mirilor și al nașilor. Ferestre. Un loc cu multe ferestre și o masă de  persoane în fața ringului de dans, astfel încât nuntașii să stea în stânga și în dreapta mirilor, la nuntă.

Am visat la o baie pentru mireasă. Un loc în care ea să-și adune gândurile și forțele, nevăzută de nimeni. Un loc pentru momentele ei de reîmprospătare a stării și a energiei. O sală liniștită. Cu o canapea și scaune. Un loc în care lumea să se poată relaxa.. să poată discuta în afara ritmului muzicii. Localul perfect pentru nunta mea ar trebui să ofere și cazare pentru invitații din alte localități cât și pentru miri și nași. Un loc cu toate facilitățile, căci câte un ingredient din fiecare lucru important  face o nuntă perfectă pentru cei doi, dar și pentru invitați.

O rochie de mireasă simplă. Albă. Un costum de ginere (așa cum și-l va vrea el… cândva.. atunci… peste mulți ani). Localul perfect (descris mai sus) și nunta poate să înceapă.

Iar acum poze. Pentru tot ceea ce am scris mai sus. O nuntă de vis și în imagini, nu doar în cuvinte!

Sursă poze: Salon du Mariage Toujours l’Amour și telefonul meu

Pe meleaguri îndepărtate

***Acest articol este scris în cadrul competiției Spring SuperBlog 2014.

București, regatul tuturor mirosurilor. Regatul oamenilor grăbiți. Regatul agitației. Regatul mirosurilor parfumate. Regatul transpirației. Toate combinate într-o formulă cu greu de suportat. O formulă greu de suportat chiar și pentru cel mai insensibil simț olfactiv. Ceva îi lipsește. Ceva care să o completeze în adevăratul sens al cuvântului.

Curtenii au străbătut capitala în lung și în lat. I-au atins granițele în graba lor. Au răscolit-o pe dos și pe față. Au răsturnat-o cu susul în jos, dar niciodată nu găseau nimic. Și-au extins cu greu orizonturile. Au străpuns granița și au cutreierat lumea întreagă. Au căutat pas cu pas acel ceva complementar. Noua formulă. Au strigat-o. Au invocat-o în mâinile lor. Au chemat-o recitându-i poezii. Cântându-i cântece. Însă au rămas cu poeziile, cântecele, strigătele.

Mergând din poartă în poartă, au ajuns în fața unui regat care nu cunoștea nici agitația, nici aglomerația și nici transpirația. Era regatul mirosurilor proaspete. Farmec. Un regat în vârf de munte. Cu aer curat și miros de flori de colț. Educați, curtenii din inima Bucureștilor, au bătut sfioși în porțile mari din lemn de brad. Li s-a deschis. Oameni frumoși le-au apărut în cale. Mirosul bucureștenilor însă a știut direct unde să-i conducă. În laborator. Locul plin cu  produse antiperspirante Gerovital H3 prof.dr. Ana Aslan. Laboratorul dr. Ana Aslan. Un loc în care te pierzi cu privirea și simțirea. Te afunzi în infinit. Și o dată cu tine… mirosul.

-Se observă pe fețele voastre că sunteți într-o agitație continuă, iar prin porii pielii voastre se elimină în mod continuu transpirația.
-Da. Căutăm ceva care să combată temporar acest efect.
-Nu era nevoie. Mirosul vostru a fost chiar îndrumătorul vostru către porțile raiului nostru. Aveți nevoie de un deodorant antiperspirant Gerovital H3 Splendide și un deodorant antiperspirant Gerovital H3 Natural. Splendid și Natural sunt plusul de care aveți nevoie. Acestea se folosesc alternativ, iar pentru o gamă mai variată a stării de bine din jurul vostru, cele din urmă se pot alterna ulterior cu un deodorant antiperspirant Gerovital H3 Sensitive sau cu un deodorant antiperspirant Gerovital H3 Fresh. Sensitive și Fresh dau prospețime pielii și mediului din jurul vostru.

Curtenii par să stea pe gânduri. Atâtea minunății care le-ar putea schimba regatul și păstra agitația de care au nevoie zi de zi. I-ar păstra în globul de cristal vital supraviețuirii lor pe acest pământ. Agitația. Sursa lor de viață. Alergătura dintr-un capăt în altul. Fericire.

-Pentru a înțelege mai bine totul despre aceste deodorante o să vă prezentăm mici amănunte care stau la baza prospețimii caracteristice nouă: produsele au fost concepute într-o formulare blândă, de tip emulsie, care respectă atât pielea delicată a axilelor, oferind o protecție de lungă durată împotriva mirosurilor neplăcute ale transpirației, cât și materialele hainelor pe care nu lasă urme albe sau galbene (astfel nu trebuie să vă faceți griji pentru hainele voastre).Eficiența deodorizantă crescută este asigurată printr-un mecanism complex în care sunt asociate acțiunile a trei ingrediente active:

  • Sărurile de aluminiu care reglează procesul transpirației în zona axilară prin formarea unor hidroxi-geluri care blochează parțial canalele sudoripare;
  • Citrofolul, un ingredient organic, care inhibă descompunerea enzimatică a componentelor nemirositoare ale transpirației, fără distrugerea bacteriei implicate în proces;
  • Vitamina E, cu acțiune antioxidantă, care împiedică procesele de autooxidare ale compușilor nesaturați ai transpirației.

-Ahhh!!!! exclamară bucureștenii….Parfumurile proaspete, delicate, balsamice te învăluie și iți dau o senzație de prospețime naturală.

Și uite așa, după ce curtenii noștri testară bucuroși fiecare deodorant în parte, își umplură valizele și se întoarseră cu pași grăbiți către meleagurile lor și împărtășiră tuturor minunățiile.

***Poveste imaginată, într-adevăr. Reală însă. Produsă în creierul meu de pishkhariană în timpul călătoriei cu metroul dintr-un capăt în altul al Bucureștilor. Și ahhh… ce bine mi-ar fi prins un deodorant. Pentru mine și să-l împart și cu ceilalți (sunt un copil cu inimă mare… ce să mai).

Și am încălecat pe o șa și v-am spus povestea așa. Tralalalala.

Picături de lapte și bucăți de ou

După cum v-am mai spus, în ciuda faptului că în această săptămână am simularea de bac, iar peste câteva luni bacul și admiterea, m-am înscris în concursul SuperBlog 2014, ediția de primăvară.

Prima probă, propusă de cei de la Delaco, constă în crearea unui scenariu unui clip dat. Ce-a ieșit? Un produs nedefinit având în vedere faptul că este prima dată când am pus mâna pe programul Movie Maker și am lucrat cu el. Mi-am prins urechile. M-a luat la bătaie… iar după lungi și interminabile tratate de pace a rezultat produsul final nedefinit, produs pe care îl veți putea vizualiza mai jos.

Până atunci să trecem la scenariul brut. Povestea în sine. Gândurile mele și ceea ce mi-a inspirat clipul. Niște idei abstracte dar pline de frumusețe. Și de iubire. De gust.

M-am născut din picături de lapte, bucăți mici de ou și unt. Am fost o provocare pentru cei care și-au pus încrederea în finalitatea mea. Laptele avea să-mi dea finețe. Oul avea să-mi dea culoare, iar untul mă făcea pufos. S-au unit. Au format o forță de perfecțiune a gustului. Au dansat. S-au jucat. S-au îndrăgostit și m-au creat pe mine. Un micuț cu gust plăcut. Le-am plăcut tuturor, căci savoarea mea era cuceritoare încă de la începuturi. Și astfel au creat mai mulți asemeni mie.

Împreună am trecut din mână-n mână. Am ajuns în frigidere. Am cunoscut dragostea și bucuria de pe chipurile celor care ne-au gustat și ne gustă în continuare. Am cunoscut iubirea ei. Am cunoscut frumusețea ei. Am întâlnit frigiderul. Legumele. Borcanele. Ne-am cunoscut și ne-am împărtășit gusturile, căci pe ea trebuia să o facem cu toții pe deplin fericită.

Ne-am pus planul la bătaie. Se adunau în jurul meu care cum puteau mai bine, ca o dată cu mine să-i ia și pe ei. Câte o bucățică din fiecare era tot ceea ce ea avea nevoie. Iar noi știam asta. Ne completam cu toții unii pe alții. Eram într-o armonie perfectă. Armonia de care se bucura și frigiderul, căci el era casa noastră. Mediul nostru prielnic.

Delaco m-a creat pentru voi toți. Să mă gustați. Să mă testați. Să vă bucurați de mine. Cu mine. Ce mai așteptați să mă luați?

Și gata cu ideile inspirate de clip. Cașcavalul și-a făcut de cap cu toți neuronii mei rămași în viață (cam puțini). S-a jucat cu mintea mea și a ieșit ceea ce tocmai ați citit mai sus și ceea ce veți vizualiza mai jos. Idei abstracte. Gusturi bune. Delaco. De încercat.

sursă youtube (user EU – Pishky)

Primăvara începe cu… tine… mine!

Primăvara începe cu tine! Primăvara începe cu tine! Primăvara începe cu tralalalalaaaaa!

De fapt, dacă stăm să analizăm la rece situația, constatăm cu stupoare (și nu, nu știu de ce am folosit cuvântul ăsta, dar mă rog) că primăvara începe cu MINE! Da, primăvara începe cu mine. Eu sunt centrul Universului meu, o egoistă convinsă, 24 din 24 de ore, cât are o zi plictisitoare, ca oricare alta, pe Pământ.

Însă, dacă ne chinuim să analizăm la îngheț situația (cred că deja încep să inventez noi expresii), constatăm tot cu stupoare (nu, încă nu știu de ce folosesc acest cuvânt, dar mă rog), că primăvara începe cu SuperBlog Spring Edition (iar eu tocmai era să scriu SUMMER edition… cred că încep să-mi doresc din ce în ce mai mult căldura – fără bac, dacă se poate!).

Nu știu dacă v-ați prins, dar eu am să particip și-n ediția de primăvară la Super Blog! Deși în timpul ediției de toamnă am avut N tentative de a renunța și a mă retrage în mod furtunos din competiție datorită presiunii și a incorectitudinii din partea anumitor sponsori, am decis după lungi cugetări să particip și la ediția aceasta, detașându-mă de toți factorii perturbatori ce vor apărea de-a lungul concursului. Cum o să fac asta, nu știu. Dar cel puțin am inițiativa de a încerca! Și sunt extrem de mândră de mine! DA!

Deci, întrebarea întrebătoare de-a lungul celor câteva luni dintre cele două ediții a fost… tadaddadaaaaam:

Iar răspunsul, evident după multe cugetări pro și contra, este: TO SUPERBLOG!

De ce? Pentru că într-un final mi-a plăcut atmosfera. Atmosfera din timpul concursului. Atmosfera de la gala care s-a ținut la Straja pe la începutul lunii decembrie. Am cunoscut oameni frumoși, legând prietenii (știți voi.. cu rpietenii te ajuți mai mult decât cu rudele). S-a născut, în ediția de toamnă a acestui concurs, Girafa Creativă (un grup de oameni frumoși, uniți în urma unei ghicitori cu o girafă năzdravană). Am intrat în proiectul Semn SPRE carte de care probabil nu aș fi auzit (pentru că nu o cunoșteam pe Sonia) dacă nu aș fi participat la SuperBlog. Recunosc, există momente când ai renunța în ciuda tuturor lucrurilor ce pledează în favoarea concursului, însă, pe ansamblu dăm peste o imagine frumos conturată, plină de experiențe noi, de provocări, exierciții, termene limită, multe idei frumoase și cuvinte înșirate de atâtea și atâtea suflete pe atâtea și atâtea bloguri.

Deci DA! Particip la SuperBlog Spring Edition și te invit și pe tine să o faci! Hai să ne cunoști! Hai să scrii alături de noi pe teme comune, plecând de la aceleași idei de bază! Hai să ne distrăm împreună! Să discutăm și să punem la cale multe proiecte frumoase! Hai la SuperBlog! Noi – participanții, ei – organizatorii, te așteptăm cu toții cu brațele deschise!

P.S.1: Poza de mai sus o are ca sursă pe Raluca Cincu de la Românii știu românește. Știți voi… tipa aceea semi-enervantă care corectează pe toată lumea. Glumesc. E o scumpă. O scumpă enervantă. Nu. Doar o scumpă!

P.S.2: Pentru mai multe detalii despre ce înseamnă SuperBlog, dă click aici (vezi secțiunile: Despre, Probe, Regulament etc).

P.S.3: Pentru înscriere/înregistrare/participare competiție, dă click aici.

P.S.4: Te poți înscrie în această competiție pe toată durata ei (durează O LUNĂ).

Gala SuperBlog

33b10-166dbf-header

Fu și se duse. Cine? Gala SuperBlog. N-am să încep prin a spune cât de minunați sunt oamenii din concursul ăsta și câte și mai câte altele. Eu am să vă povestesc de la cap (ete di acilișea) până la coadă (colo-n hău).

Sâmbătă dimineața. M-am trezit devreme și i-am dat telefon domnului Christi (alias mnealui). Ei erau aproape de Vâlcea. Mai aveau doar 2 ore până la Târgu-Jiu, spre disperarea profei, la ora 9 dimineața, căci era în timpul unei olimpiade ce se termina pe la orele 12-13.  Pe la 10 și jumătate… când calculam eu că nu mai aveau mult până în Târgu-Jiu, îl sun pe domnul Christi.. care-mi spune că sunt spre Drăgășani. Adică da.. din Vâlcea luaseră direcția prost spre Craiova direct… coloșea în SUD (specific asta pentru că știu oameni care nu știu unde se află Craiova pe hartăbig grin… și da.. probabil cu sud-ul i-am băgat și mai rău în ceațăbig grin… câtă răutate). Ce noroc pe profă. Au întârziat una bucată oră și au ajuns fix când a terminat. Ieeeeei… noroc chior… mărită fie greșeala viețiiapplause.

Ajuns-am la Coloana Infinită a lui Brâncuși, cu care SuperBloggerii s-au pozat.. că de.. cine știe când mai trec ei prin Tg-Jiu (și când mă gândesc că eu m-am săturat să o tot văd.. dar na, e ceva ca la bucureșteni cu Arcul de Triumf). Urcat-am în mașină și îndreptat-am spre Straja. L-am cunoscut pe domnul Christi (om tare de treabă) și pe Emil (cel mai guraliv dintre pământeni… pe cuvântul meu că nimeni nu-l întrece. NIMENI!!!). Am cunoscut-o și pe Silvia, o bucureșteancă simpatică ce a făcut ca un copil mic când m-a auzit pe mine și pe profă vorbind oltenește. Ciudat… mie mi se pare ceva normal… ultima dată când am mai văzut reacția asta a fost la Cluj. Se minunau de accentul meu și mă întrebau ce naiba înseamnă piftie (răciturile lor)… hai frate, ei de ce nu știau ce înseamnă piftie.. că eu auzisem și de harbuz.

Revenind la SuperBlog. Văzut-am defileul pentru a enșpea mia oară. Îl iubesc. Îmi place. Îl ador. Iarna e minunat. Cu toată zăpada aia așternută peste el și cu toate-i serpentinele-i gri. O frumusețe pe care nu o poți descrie în cuvinte. Ea-ți rămâne întipărită în suflet. O frumusețe ce nu o poți simți decât prin propria ta privire, cu proprii tăi ochiday dreaming.

În mașină. Eu, copil mic și simpatic, m-am tachinat cu Emil cel mare, rău și hater, tot drumul (iar dacă Vlad îndrăznește să mă contrazică cum că la 19 ani nu mai sunt un copil, îl iau frumos și-l înec în Dâmbovița cât e el de înalt și cât îs eu de micuță! ZIS-AM!!!). Tot în mașină le-am cunoscut și pe fetele de la CND Turism. Simpatice… n-am ce spune. Cam nașpa la note… dar asta-i o altă mâncărică de pește (iar mie nu-mi plac mâncărurile de pește. IACS).

Ajuns-am în Petroșani și făcut-am stânga către Straja. O urcat microbuzul ăla…. până la ultimii 2 km, când s-a supărat pe noi și n-a mai vrut. Ete așa simplu n-a mai urcat. Ne-a lăsat într-o curbă. Eu mică și simpatică am fost luată cu Toyota (una din mașinile care a fost dată pentru drive test). Emil mare, rău și hater, a urcat cu profa pe jos (muhahahhahahahadevil).

Ajuns-am la Cabana Alpin (vilă.. ce o fi ea.. la munte tot cabană rămâne). Ne-am cazat fain frumos în camere și ne-am bucurat de lux (căci nu se poate spune că nu este). La cabană am cunoscut-o live pe scumpa de Pinky și pe Vlad cel semi urâcios (bine.. bine.. e de treabă.. foarte…. sau destul că și-o ia în cap) și pe Traian (pe care l-am făcut moș și i-am zis că are 24 de ani pe un picior… muhahahahaha… clar.. la următoarea gală iau bătaie). Pe Daniel Botea… care nu ne-a dat și nouă o fărâmă de brânză din alea 76 de kg primite. Și pe Daniela Lalici, câștigătoarea. Și pe Andrew Smith care mai avea puțin și-mi băga telefonul în ochi să vorbesc cu Raluca.. iar eu nu înțelegeam de unde naiba o știe el pe Raluca și nici cine e el (brunetă blondă care la anumite ore se prinde greu). Și pe Bogdan fără blugi. Și pe… pe… pe… am uitat. A da.. pe Raluca (alta). Și cum era să uit eu de Claudia. Căci fără Claudia nu exista nimic. O persoană cu un calm infinit și cu o delicatețe superioară. M-a uimit. Serios.

Gala a început cu o oră mai târziu. Căci noi am fost întârziați. Iar eu am ținut un discurs despre cum am ajuns eu să particip și de la ce vine numele blogului. Ei bine.. hai să zic și aici: Pishky vine de la pișcot (căci sunt mică ca un pișcot) și l-am primit într-o excursie în Anglia acum vreo 4 ani; m-am hotărât să particip în SuperBlog din cauza, sau datorită lui Emil ce îmi tot spunea să particip să o înving pe profă și apoi să o tachinez cu asta. Și da.. după ce am declarat asta oficial în fața unor camere de vedere și live… sper să mă mai bage și pe mine cineva în bac la română (au râs toți… că doar nu ei n-or să mai ia bacu).

Am dansat. Mult. Foarte mult. Dar mai puțin față de alții. Am și dormi și m-am bucurat de o dimineață plină de fulgi de zăpadă. Am luat și diplomă. Am  fost reținută și de ospătar care dimineața a venit să mă întrebe dacă eu sunt Pișcot (ieeeei). Am primit cadou și de la Toyota, iar acum aștept prin mail voucher-ul ăla de la Nemira.

Pe scurt. Ne-am distra și ne-am simțit bine unii cu alții astea două zile de weekend. Am cunoscut oameni frumoși de la care știu că, citindu-i, am ce învăța printre rânduri. Și dacă spuneam că nu mai particip în primăvară că bla bla bla… oricum aș scrie și în primăvară din când în când pe blog. Deci, am să particip și la Sprin SuperBlog 2014.

Vorbeam cu cineva înainte să public articolul ăsta și mă întreba cu multă curiozitate așa: „Scrii și despre Ratzone?????”. Nu. Nu aveam de gând să o fac. Dar la cerere… na.. uite.. scriu: Ratzone e băiat. Punct. Sunt rea mă.. știu.

Notă: a se observa lejeritatea scrierii articolului și fericirea dintre rânduri. Scăpat-am de teza la mate. Știu. Neinteresant… da ce să și faci.. mai scriu oamenii și lucruri neinteresante.

devil

Sursă imagine: Google Images

Altfel de farmec

Ultima probă din Super Blog 2013! Ultimul articol. Gata. Se termină.

Articolul acesta ar trebui să conțină o poveste. Reală sau imaginară. Puterile însă-mi sunt aproape de sfârșit. Nu pot crea o poveste. În schimb mă gândesc la bunica. La sfaturile ei. La poveștile ei.

Bunica a fost dintotdeauna o femeie frumoasă. M-a impresionat mereu frumusețea-i caldă ș blândă. Zâmbetul frumos. Chiar și acum, la 73 de ani, are un ten de o frumusețe aparte. Nu i s-au pierdut trăsăturile și nici nu i s-au zbârcit.

Bunica mea nu s-a machiat niciodată. Îmi spune mereu că machiajul, în timp, îți zbârcește pielea. Umple fața de riduri. Mi-a spus mereu că fiecare om este frumos în felul lui. Și cel mai frumos este cu un ten curat, îngrijit. Cred că de la bunica am învățat și eu să nu mă machiez. E un proces mult prea complicat pentru mine. Prea amplu. Prea prea. Și cred că bunica are dreptate. Tenul trebuie să reacționeze cumva sub chimicalele din machiaj. Prin machiaj, tenul îmbătrânește.

De când sunt mică mi-am văzut bunica dimineața și seara spălându-se cu apă pe față. Și cu săpun. Căci, o față spălată face mereu o femeie frumoasă. În fiecare seară, bunica, își hidratează tenul cu creme hidratante. Își întinde frumos pielea și îi dă un luciu aparte. O sclipire aparte. O frumusețe aparte.

Am învățat de la bunica cum că machiajul îți maschează trăsăturile feței. Te face să pari într-adevăr o păpușă, căci, păpușile nu au niciun fel de trăsături. Au o frumusețe ștearsă, fără linii care să le contureze de fapt frumusețea, să le-o accentueze.

Proba Doina mi-a amintit de toate sfaturile bunicii. De poveștile ei. De căldura din voce. De gesturile tandre ale brațelor și de chipul suav. De farmecul cu care întorcea privirile și de tăria de caracter. Când eram mică îmi consideram bunica o scorpie (iar acum nu sunt departe de a crede același lucru). O persoană sigură și dură. O luptătoare ce a mușcat din viață și niciodată nu a lăsat viața să muște din ea. O femeie ce și-a urmat pașii prin viață sub reguli stricte și principii. Reguli și principii ce nu mi le-a impus niciodată, dar mi le-a insuflat prin povești și vorbe frumoase. Lumea îmi spune adesea că semăn cu bunica. Că am trăsăturile ei, alunița din colțul gurii și gropițele din zâmbet. Însă bunica a fost mult mai frumoasă ca mine, cu un chip angelic…. cu adevărat angelic. Prin bunica am învățat ce înseamnă frumusețea adevărată, demnitatea adevărată și grandoarea, măreția faptelor și a vorbelor.

Mai jos, aveți o poză cu bunica… să vedeți că nu exagerez deloc. A fost și este de o frumusețe pură. încântătoare. Iar cuvintele de mai sus sunt mult prea puține. Sunt mult prea puerile. Mult prea mici în balanță cu măreția bunicii mele :). Dar, promit, ca într-o zi, să revin aici cu mult mai multe cuvinte despre bunica și cu o adevărată poveste de viață, ruptă parcă din scenarii de film.

CAM01901

Despre parteneriate

Acest articol este scris pentru proba cu numărul douăzeci și șapte din cadrul competiției Super Blog 2013!

zelistmonitor

Astăzi trebuie să scriu despre parteneriate. Parteneriate care sunt foarte importante pentru orice site și orice blog ce vrea să fie undeva sus prin clasamentele: zelist, google, bing, yahoo, alexa. Fiecare partener în parte este important. Fiecare contează. Partenerii, prin definiție, îți oferă susținere: unii morală, alții în bani și alții prin oferirea unui punctaj ce te ajută să te clasezi pe anumite poziții în diferite clasamente, iar alții prin îndeplinirea anumitor chestii: gen promovarea articolelor, a site-ului, a blogului, scrierea de articole pe blogul lor precum guest-posturi.

Cu ce s-a mâncat parteneriatul Super-Blog, nu prea știu. Adică ce au făcut mai exact partenerii. Desigur, nu știu asta pentru că eu sunt în calitate de participant și nu am avut acces dincolo de asta. Însă, cred că la început, marea lor sarcină a fost de a promova acest concurs (parcă am citit un articol de promovare a concursului Super Blog pe blogul Românii știu românește), iar pe mai departe de a-l susține, de a sfătui și a atrage atenția concurenților :).

Un blogger partener, sau un partener media, este important pentru fiecare site în parte. Pentru susținere dar și prin oferirea acelui punctaj pentru clasament. Când am intrat eu în lumea asta, nu prea știam eu cu ce se mănâncă. Habar nu aveam. Nu credeam în parteneriate și în punctaje și în clasamente, până când m-au învățat și pe mine alții (căci așa se învață) cu ce se mănâncă toate astea.

Nu uitați, cel mai important, la un partener, căutați susținerea morală și dorința de a vă ajuta să vă promovați, nu doar aruncarea unui link pe o pagină de parteneriate sau într-un blogroll. Priviți acestea ca niște lucruri vitale, precum aerul pe pământ, așa sunt parteneriatele în blogosferă, în media, în lumea asta virtuală. Ele reprezintă aerul internetului. Ele reprezintă cunoașterea și tinderea spre absolut.

Cadou

Articol scris pentru proba cu numărul douăzeci și șase din cadrul competiției Super Blog 2013!

Proba aceasta ne este propusă de cei de la LuxuryGifts.ro (care sper ca de data aceasta să-și vadă cuvântul cheie și nu ca data trecută când apărea în primele rânduri și ei nu l-au văzut :)… ori poate ar trebui să-l scriu cu o dimensiune de 72 și cu bold să-l vadă oricine? … sau poate prin text ei înțeleg doar mijlocul… dar nu oameni buni, textul este cuprins de la primul până la ultimul cuvânt). Și da.. știu că sunt nebună pentru că tocmai am scris cele din rândurile anterioare și că fix pentru asta voi fi și depunctată (pentru că de… nu se apreciază când lucrurile se spun în față, iar rândurile de mai jos deja au pierit în fața juraților, oricât de bune sau proaste ar fi), dar prefer să-mi spun oful și să mă asigur astfel că vor vedea și ei… și cine știe.. poate data viitoare or să fie mai atenți.. ori o să se gândească serios să-și pună ochelari :D.

Acum, revenind la ceea ce eu ar fi trebuit de fapt să fac încă de la început, fără a scrie paragraful de mai sus… ar fi trebuit să scriu despre cum aș oferi eu cadoul din poza de mai sus unei persoane și ce semnificație are citatul. Hmmm…. cu siguranță ar fi un sfat reciproc între mine și o prietenă, care sigur se va regăsi printre rândurile astea. Noi nu avem nevoie să ne facem cadouri neapărat de zilele speciale, căci, până la urmă, orice zi poate fi specială prin însăși acțiunile noastre.

Mi-ar plăcea să cred, în primul rând, că s-ar bucura enorm de cadoul pe care i-l fac. De mesajul pe care i-l transmit, căci, ea este o persoană importantă în viața mea. Este omul acela ce face oarecum parte din tine. Este legat de tine sentimental, într-un mod profund și frumos. Îți este stâlpul de care ai nevoie să te ții atunci când simți că picioarele nu o mai fac pentru tine. Persoana de care fiecare om în parte are nevoie.

Mi-ar plăcea să cred că ea, cea despre care vorbesc, nu lasă nicio zi să treacă fără să vadă, să audă ori să citească ceva frumos, căci astfel se formează ca om. Fiecare ne formăm prin diferite căi, toate pornind de la ceea ce vedem, auzim, citim, de la ceea ce ne înconjoară.

Nu spun că până acum nu îl are format deja, ci că procesul trebuie să continue cu aprofundarea de lucruri frumoase, utile, benefice fiecărui om. Și da, știu că mulți mă vor contrazice acum, pentru că frumosul și binele par să fie inexistente printre atâtea lucruri putrede și fără pic de valoare. Totuși, valorile în general sunt relative: ceea ce noi putem identifica a fi binele și frumosul, altul poate vedea invers.

Mi-ar plăcea să-i ofer cadoul într-o cutie imensă, în care să fie altele mici, până la dimensiunea cadoului. Știu că răbdarea nu este punctul ei forte, așa că de ce să nu condimentăm puțin atmosfera?  La final se va bucura oricum, pentru că este genul de persoană ce crede în lucrurile simple. Lucruri care transmit ceva. Au ceva de spus prin materia lor. Influențează viața într-un mod pozitiv. Influențează gândirea și propria personalitate.

Iar aici, aici mi s-au sfârșit cuvintele despre prietena mea, una dintre multele prietene ce pot fi numărate pe degetele de la o mână, sau chiar o jumătate de mână. O cheamă Raluca (pentru curioși).

Scrisoare către Moș Crăciun

Articolul este scris pentru competiția Super Blog 2013!
Această probă ne propune o scrisoare adresată lui Moș Crăciun care să contribuie la „Crăciunul în cele mai frumoase povestiri”. Nu știu dacă-mi va ieși.. dar dacă va fi să nu, iertați-mă, că-s și eu copil mic și nu știu. Ododododdodo.

***

„Dragă Moș Crăciun,
Eu, copil cuminte..
Stau și-ți scriu ție acum.


Mă rog ție, dragul meu,
Ca la bunul Dumnezeu,
Să mă scapi de bac,
Să mă scapi și de admitere,
Să-mi iei toți profesorii din cap.
Să dispară prin clipire.

Vreau, dacă și tu vrei,
Să te duci tu să le iei.
Să iei examenele toate,
Căci tu poate știi ceva mai multă carte.

Să știi că nu sunt un copil rău.
Sunt chiar un copil bun.
Dar sunt plictisit de moarte,
De tot ceea ce înseamnă carte.

Eu de mult îți cer,
Să o faci și tu pe Mark Twain.
Să mă faci un prinț,
Sau o prințesă,
Să mă duci într-un palat
În care să nu mai stau exilat.

Te mai rog, frumosul meu,
Să-mi lași mie timpul tău,
Să mă simt și eu un zmeu,
Să am vreme căcălău.

Nu știu dacă să-ți cer și fericire,
Căci din aia poate n-ai nici tu,
Dar te rog eu tare, tare,
Fă-mi pe plac amu
Și dă-mi un punctaj mare, mare.”

C’est fini la comedie. Dragii mei cititori și cititoare, scuzați-mi lipsa de experiență și iertați-mă că am făcut praf ideea de poezie. În apărarea mea, însă, vă pot spune că n-am avut mai multă inspirație :).
Știu că poezia n-are pe alocuri rimă… dar sunt și poeți adevărați care scriu tot fără rimă.

Sursă imagini: Google Images

Din iubire…

Acest articol este scris pentru proba cu numărul douăzeci și patru din cadrul competiției Super Blog 2013!

***

Am iubit dintotdeauna copiii. Tocmai de aceea am ales să fiu mereu printre ei. Întreaga mea viață, e întreaga lor viață. Eu le influențez viitorul. Eu împreună cu tot ceea ce le împărtășesc din cele știute de mine. Cred că pentru fiecare copil în parte este important să aibă un model. Un ceva căruia să-i spună: „AȘA DA!!!”. Mie-mi place să cred că eu sunt un astfel de om prin atitudinea și comportamentul meu față de ei. Prin tratamentul care li-l aplic lor. Prin informațiile pe care încerc să le transmit lor cu blândețe.

De mică mi-a plăcut biologia. Am fost fascinată. Mi-au insuflat asta profesorii mei. M-au făcut să le iubesc materia, iar din iubirea mea pentru copii, m-au făcut să-mi doresc să le împărtășesc și lor asta. Îmi place să cred că reușesc. Că e sunt aproape. Că le sunt alături. Și asta nu doar privind materia mea, ci și alte probleme cu care ei se confruntă la vârste de 13-15 ani. Îmi place să le călăuzesc pașii spre a fi polivalenți, căci un om inteligent este acela care știe câte puțin din toate. Care poate stăpâni orice domeniu măcar la un nivel mediu. Care poate oricând discuta despre orice fără a se face de râs. Acela este modelul omului inteligent, din punctul meu de vedere. Un om care știe ca teoria să o aplice practic.

Nu mi-am obligat niciodată copiii, să-mi știe teoria ca la carte… ci doar pentru cultura lor generală. Am încercat să-i determin să fie curioși de cum stau lucrurile în jurul lor. Să-i fac iubitori de cunoaștere și nicidecum să învețe că așa cer eu, ori școala, ori părinții, ori alți profesori, ori sistemul, ci doar pentru că o cere viața și propria lor formare.

După cum spuneam, am încercat mereu să le călăuzesc  pașii spre a fi polivalenți și să-i fac să-și descopere propriile talente, căci numai încercând tot ceea ce ți se oferă îți descoperi adevăratul talent. Sunt mândră de toți copiii mei. Unii sunt buni la biologie, alții la matematică, alții la istorie, alții la chimie, alții la română, alții la engleză, alții la geografie, alții la muzică și alții la desen, dar toți știu câte ceva din toate.

Pentru copiii mei talentați la desen, am aflat de curând de un concurs organizat de Toyota. Ah… abia aștept să le povestesc despre el. E important să participe la concursuri, căci și prin astfel de activități ajungi să te cunoști mai bine pe tine. Să-ți dezvolți abilități.

*** Peste trei zile***

-Bună ziua dragii mei :)! Înainte să începem ora așa cum se cuvinte, aș vrea să fac o mică paranteză și să vă vorbesc despre un concurs, consider eu, important pentru mulți dintre voi.

Ahh.. ce frumos mă privesc cu toții. Ce dulci sunt cu toții.

-Ce concurs, doamna profesoară?
-Andrei, ce bine că ai întrebat chiar tu! Este vorba despre un concurs cu desene. Cei care aveți talent, trebuie să vă creați prin desen propria voastră mașină a viitorului, mașina visurilor. O mașină pentru un viitor mai bun. Concursul se numește Dream Car Art Contest, iar eu am să vă scriu imediat link-ul site-ului pe tablă și am să încerc să vă dau cât mai multe detalii despre acest concurs. V-am printat și o poză de pe site-ul lor cu câteva detalii ce sper să le găsiți utile.

-Doamna, dar ce premii sunt?
-Cristi, sunt destule premii, iar cel mai important, este o excursie în Japonia, pentru cel care va avea să câștige toate etapele. Frumos, nu? Cine nu și-ar dori să viziteze o țară străină prin valorificarea propriului talent?
-Și cum ne înscriem, doamna?
-Trebuie să accesați link-ul pe care vi l-am scris pe tablă, iar înscrierea se face împreună cu părinții voștri, căci voi sunteți încă minori. Oricum, de aici vă puteți înscrie chiar toți, căci nu cred că este nimeni peste 15 ani, nu? Iar acum, de credeți că nu aveți talent, merită să încercați. Orice copil are imaginație, talentul stă în abilitatea degetelor voastre să transpuneți imaginația pe hârtie și ulterior pe o mașină reală, căci ideile voastre vor fi implementate chiar de voi pe caroseria unei mașini.
-Ne putem înscrie chiar toți… toți, toți, toți?
-Da Alina! Sigur că da! Amintește-ți doar ce a spus Picasso…
-„Mi-au trebuit patru ani să învăț să desenez ca Rafael și o viață întreagă ca să învăț să desenez ca un copil”.
-Ce frumos ați spus-o cu toții în cor. Vedeți, voi nu trebuie să învățați asta. Voi sunteți încă niște copii. Și din spusele lui Picasso… se pare că arta din mâinile unui copil este mult mai frumoasă decât cea a unui adult, căci un copil vedea altfel lucrurile. Mai ales unii așa inteligenți ca voi. Am încredere că veți reuși să-i impresionați prin desenele voastre.
-Până când este înscrierea, doamna?
-Din câte am înțeles eu, desenele pot fi trimise până pe 15 martie 2014, dar nu sunt sigură. Cel mai bine, dragii mei, este să intrați voi pe site și să vă documentați cum trebuie. Să fiți atenți la cerințe, căci să nu uităm că fiecare cerință în parte trebuie îndeplinită pentru a avea rezultate promițătoare.
-O să ne înscriem, doamna…. se auziră câteva voci fericite.
-Foarte bine, dragii mei. Vă doresc succes tuturor! Iar acum, acum să trecem la ora noastră…

Sursă fotografie: Toyota România

Originalitate

Articol scris pentru proba cu numărul douăzeci și trei din cadrul competiției Super Blog 2013!

bosch-250x250

***

Ea e o fată cochetă. Mereu pusă la punct, aranjată, cu mult bun gust. Nu ai să o vezi vreodată ieșită din casă cu haine ponosite ori necălcate, dar nici cu ultimele apariții prin modă. E o fată simplă, dar care dintotdeauna a fost atrasă de frumos. De frumosul ce o face pe ea să pară frumoasă, căci, în viață, e important să atragi în jurul tău frumosul.

În dimineața aceea ieșise din casă mult prea devreme pentru ora ei. Se certase iar cu moda de la TV și de prin reviste, așa că-și luase lumea-n cap prin magazine. Nu căuta nimic din ce văzuse „aici și acum” și nu o impresionase. Căuta lucruri care să-i facă cu ochiul, care să-i spună din culori și model: „Ia-mă pe mine! Ți-aș sta bine!”.

Personajul nostru nu fusese niciodată de acord cu moda. Mergea pe principiul: „Să mă îmbrac cu ce-mi stă bine, nu cu ce mă face să par ca o paiață”. Oricum, ce vedea în modă i se părea total aberant. Ei îi plăceau doar hainele simple. Ținutele simple, căci, în viața ei, simplitatea era cea care prima. Considera că o haină călcată și proaspăt spălată, având un miros floral, era asul din mânecă al unei femei, pe când ținutele extravagante, i se păreau ei, că fac o femeie a fi respingătoare. Ea aprecia ținutele  îngrijite, care, puse pe o persoană să nu dea impresia că atârnă așa oricum, ci ba din contră, că-i dau o formă armonioasă corpului.

Se spune că hainele redau o parte din personalitatea fiecăruia. Și ea credea asta. Iar cum personalitatea ei era una simplă, își alegea mereu haine simple, dar de o frumusețe aparte, precum chipul ei angelic. Dar, simplitatea ei era de o complexitate ce tindea spre infinit. Se plimba printre rafturile cu haine și nu-i venea să creadă că oamenii ar purta vreodată  ce vedea ea în magazin în toate culorile curcubeului.

Ieșise din locul acela. Era sătulă de toate hainele alea fără pic de viață. Oricum ei îi săreau în ochi prin vitrină doar din întâmplare, hainele ce-i plăceau. Își îndreptă pașii grăbiți spre casă. Destinul, sau forțele nevăzute ale Universului, o împinseseră într-un magazin de electrocasnice. Inconștientul ei știa prea bine că rămăsese fără fier de călcat, iar pentru ea, călcatul hainelor era vital. Noroc că cele de pe ea le călcase după spălat, imediat ce se uscaseră. Se plimbase printre rafturi până ce ochii îi căzură pe un produs de la Bosch. Nu stătuse prea mult pe gânduri și îl cumpărase. I se păruse interesant.

Și ce frumos i se părea acasă. Deschisese dulapul și-și lăsase ochii să se încânte cu frumusețea hainelor ei.