Puritate

Articol scris pentru proba cu numărul douăzeci și doi din cadrul competiției Super Blog 2013!

***

puritate_mic

-Tu te-ai întrebat vreodată ce este puritatea? îl întrebă ea.

El ridică degetul arătător și deschise gura. Vru să spună ceva… dar nu mai apucă.

-Nici eu. De ce te-ai întreba de existența a ceva ce nu vezi, nu simți, nu auzi. Practic, a ceva inexistent.
-Păi…
-Uite… apa asta din pahar, din sticla de AQUA Carpatica, e pură. Cică. Dar dacă mă uit prin ea, văd totul distorsionat.
-Păi…
-Uite… aerul din jurul nostru e pur. Și totuși, dacă îl cauți nu-l găsești. Iar când inspiri, simți că te îneci.
-Păi…
-Mă uit la mine. Mă uit la tine… și mă aștept să cunosc suflete pure. Frumoase. Minunate. Neîntinate. Căci, se spune, în adânc, sufletul fiecăruia este pur. Și tot ceea ce văd sunt două corpuri asemănătoare: două mâini, două picioare, o gură, un nas, doi ochi, păr. Asemănătoare dar atât de diferite. Unde-i sufletul ăsta pe care-l caută toată lumea?
-Păi…
-În interior ai vrut să spui? În interior avem organe. Materie. Ceva palpabil. Cu formă. Cu funcții. Organele sunt vizibile, iar sufletul pur nici printre ele nu se găsește.
-Păi…
-Și până la urmă, în care adânc se află sufletul ăsta pur? Puritatea asta neidentificată de simțurile mele? Căci, corpul e bine delimitat și fără adâncuri.
-Păi…
-Mi-a spus cineva că puritatea stă în lucrurile simple. O moleculă de apă e simplă. Are doi atomi de hidrogen și unul de oxigen. Și totuși, în ea nu vezi nimic. E mult prea limpede. Nu găsești nimic. Ceva căruia să-i spui: „Bună puritate!”. Nimic.
-Păi…
-Ahh… ce tot „păi”, „păi”, „păi” și iarăși „păi” aici cu mine? N-ai și tu ceva de spus? O opinie? Un gând? Ceva? Orice…
-Uuumm… am încercat să-mi spun părerea în urma fiecărei afirmații spuse de tine. Doar că… tu nu m-ai lăsat. Ești mult mai rapidă ca mine în vorbe. Eu sunt mai molcom, că de.. peste mine timpul a trecut mai mult decât peste tine. Puritatea nu trebuie să o vezi. Ci doar să o simți. Să înveți să o simți. Dar, pentru asta, trebuie să știi că există acolo. Undeva. În ceva. Există sub o formă imaterială. În apă, puritatea este însăși limpezimea ei. În suflet, puritatea, este însăși structura lui. O reprezintă acțiunile tale ce stau sub semnul binelui și comportamentul tău impecabil. Un comportament de copil inocent, care încă nu a apucat să afle structura lumii. Puritatea stă în orice. Ascunsă. Ea nu se vede, dar există prin însăși compoziția fiecărui lucru. Un lucru, o persoană, orice, este o compoziție de impurități și purități, iar procentajele diferite fac ca acel ceva să fie original în totalitate.

Îl ascultă cu coatele pe masă și cu privirea pierdută într-a lui. Îi sorbi toate cuvinte și se așteptă să descopere impuritate asa cum voia ea. Sub o formă materială. Palpabilă. Nu descoperi decât sunete și sclipirile din ochii lui când vorbea despre puritate. Își ridică coatele de pe masă și își fixă privirea pe sticla pe jumătate plină și pe jumătate goală, cu apă. Se concentră asupra-i și începu să vorbească:

-Cei de la Aqua Carpatica au un concurs pe Instagram despre #puritate.

Tăcere. Amândoi se pierdeau printre moleculele de aer.

Concurs

Articol scris pentru proba cu numărul douăzeci și unu din cadrul competiției Super Blog 2013!

papirus

Un concurs. Ni se cere să creăm un concurs. Cu premii reale. Adică un singur premiu, pentru un singur câștigător.

Concursul meu va fi unul simplu. Tare simplu. Dar, mai întâi, să aflăm regulile și cerința concursului, căci fără ele nu se poate.

CERINȚĂ:

În maxim 30 de cuvinte, să-mi spuneți în ce fel și când (cu ce ocazie) ați dărui bijuterii cu cristale.

REGULI:

-coerență
-minim 15 cuvinte, maxim 30
-să fiți în temă
-creativitate (că tot e la modă)

DURATĂ: Până pe 23.11.2013.

PREMIUL: Un voucher de reducere de 50% pentru produse din gama butoni și bijuterii de fantezie, de pe site-ul LuxuryGifts.ro.

Câștigătorul va fi ales de un juriu format din 3 persoane și va fi anunțat pe data de 24 noiembrie 2013.

Hai-hui pe munte

Mi-a pierit cheful de scris. Cuvintele astea, toate, m-au epuizat. Mă simt fără strop de viață în mine. Nu știu unde s-a scurs. Cu siguranță nu în ograda mea. Aș vrea să plec. Pe-un vârf de munte. Acolo, în locul în care-mi e cel mai bine. De-ar fi vară, m-ar bucura firele de iarbă. Iarnă, aproape fiind…. m-ar bucura fulgii de zăpadă. Răcoarea muntelui de iarnă.

straja4

Dacă ar ninge chiar acum, m-aș duce la schi în Straja. Dar nu ninge. Încă. Ce bine mi-ar prinde un sejur la Straja. Printre piscuri și brazi. Dacă aș fi făcut vreun sport de performanță, cu siguranță mergeam în cantonament la Straja. Din păcate, nu fac. Ah, ce frumos ar fi la munte. O singură privire în zare, îți șterge toate simțirile de rău din interiorul sufletului tău.

N-am inspirație. S-a dus pe apele tulburi ale Jiului, până a ajuns în Dunăre. Iar Dunărea mi-a izbit inspirația de malurile ei, până a ajuns în Deltă. Iar de acolo, de acolo nu se mai știe nimic de ea, de inspirație. A dispărut. Poate s-o fi evaporat printre moleculele de apă. Sau poate or fi mâncat-o peștii.

Gata cu toată creativitatea (de parcă aș fi fost cândva creativă). Am lăsat-o la poarta raiului, că de.. poate s-or ierta ceva păcate pe baza ei. Astăzi n-am să mai fac nicio poveste, căci nu-i văd rostul. Am să fiu pur și simplu directă, urmând întocmai cerința.

La proba asta, cei de la Vila Alpin Straja, vor o călătorie virtuală prin casa lor. Adică pe site. Să le spunem cam ce ne-ar interesa și pe unde am zăbovi mai mult pe site. Ce ne place și ce nu ne place la ei. Așa că… asta am să fac.

Le-am vizitat casa virtuală încă de la prima probă. Iar acum am făcut-o din nou. Au o temă odihnitoare. De obicei, când intru pe un astfel de site, îmi place să zăbovesc prin galerie ori prin turul virtual al locului respectiv. Consider că e important să mă atragă locul din poze. Să mă simt relaxată doar privind pozele. Asta m-ar convinge pe mine să le calc pragul. De asemenea, îmi place să pierd timpul citind informații utile despre locul în care mă voi duce. Puțină istorie, puțină geografie, puțină cultură. Caut să știu exact cum să ajung. Degeaba îmi place locul dacă m-aș pierde către el. Cu siguranță nu aș mai călca în veci pe acolo. De la un astfel de loc mi-aș dori să aibă tot ceea ce trebuie (restaurant, bar, centru de închirieri, program de activități, internet și camere frumos aranjate).  Pe lângă toate acestea, consider că ar trebui să existe pe site oferte cât mai variate… pentru buzunarele oricui și pentru atragerea posibililor clienți (deci da, faceți oferte mai variate… gen bonus pentru mai mulți copii, mai multe zile… habar n-am.. ceva care să atragă… sau dacă stau la voi să aibă o zi schiuri gratis… sau doar clăpari gratis… ca să îi faceți să închirieze de la voi… ceva prețuri la jumate pentru închirieri).

Pe site, mi-a plăcut turul virtual, păcat că în secțiunea galerie sunt prea puține poze din camere, restaurant și mai știu eu ce alte poze s-ar putea face. Este, sincer, un bun punct informativ asupra pârtiilor de schi (lungime, altitudine, nume și cum se ajunge la ele) cât și pentru cum se ajunge în Straja. Ăsta-i un atu pentru oricare vilă, pensiune sau cabană. Atrage prin ceea ce spune că pune la dispoziție turiștilor. Totuși, consider că, ar trebui făcută o secțiune separată cu centrul de închirieri și prețul pe echipament(schiuri, schiuri+clăpari, schiuri+bețe, schiuri+bețe+clăpari, placă snowboard, placă snowboard+boots – consider că aș merita ceva bani pentru pontul vândut acum :D). Ceea ce tocmai am spus, chiar atrage turiștii.  M-am tot plimbat prin casa lor virtuală, peste tot pe unde am putut, văzând că au și o pagină de contact, dar și un blog. Nu multe pensiuni au un blog unde să ofere și mai multe informații prin postările lor (da știu, au doar o postare, dar bănuiesc că or să scrie și altele… și bine ar face :D).

Per total, din punctul meu de vedere, site-ul este destul de bine organizat, având micile excepții precizate în rândurile de mai sus. Acum, dacă m-aș simți bine acolo… nu știu. Nu pot știi asta până ce nu experimentez la fața locului. Oricum, un ultim sfat… prietenesc, zic eu: știu că mulți folosesc denumirea de „vilă” și „pensiune” și alte d-astea… dar oameni buni, la munte sunt CABANE, nu vile. Vilele sunt pentru snobi. Cabanele sunt pentru munte. Iar asta nu ține de faptul că oferiți atâtea și atâtea facilități. Și o cabană poate oferi facilitățile voastre. Iar o cabană, la munte, sună mult mai bine decât „vilă”. Bleah. Să respectăm mai mult muntele, dacă tot suntem pe teritoriul lui. Zic și eu, din perspectiva unei iubitoare de munte.

Meanwhile în regatul Brânzei

Articol scris pentru proba cu numărul nouăsprezece din cadrul Super Blog 2013!

Imagini de poveste

Se spune că sub duș îți vin cele mai năstrușnice idei și că acolo și numai acolo inspirația e maximă. N-a mințit, deloc, cine a spus asta. N-aveam vreo idee cu care pasiune a mea aș putea să îmbin pasiunea pentru brânză. Poate să fi făcut o legătură între albul zăpezii și albul brânzei, căci eu ador iarna și schiatul? Aș fi terminat mult prea repede. Să fi îmbinat pasiunea pentru brânză cu pasiunea pentru mâncare? Oh. Dar stați, nu am o pasiune pentru mâncare. Damn it. În schimb, în schimb, am o pasiune pentru dulciuri. Da, da, da, aș fi putut face o paralelă între dulciuri și brânza sărată, asta așa… că tot se vor paralele și paralele. Peste tot numai paralele.

Dar nu. Dușul și apa au fost de altă părere. I-au spus inspirației cu totul și cu totul altceva. I-au spus: „scrie”. De parcă nu asta ar fi făcut oricum, prin intermediul meu. „Scrie o poveste. Orice”. În duș, sincer vă spun, chiar îmi venise inspirația. Iar acum, aici, habar n-am ce aș putea scrie în legătură cu faptul că sunt fan brânză și o poveste. Și uite, dragă cititorule, cum eu o dau în bară cu articolul ăsta. Dar să începem poveste. Oricare ar fi ea. Oricum ar fi ea.

A fost odată ca-n povești, că de n-ar fi nu s-ar mai povesti (cea mai stupidă replică, căci, uite că eu povestesc și fără să fi fost) un îndepărtat regat al minunățiilor culinare. Pe vremea aceea, cu mii de ani în urmă, când nici măcar Universul habar nu avea că voi, cei care citiți acestea acum, veți exista vreodată, a domnit peste regat o frumoasă regină, de un alb imaculat. Era albă la față și albă la trup. Albă la exterior și în interior. Reprezenta însăși puritatea regatului. Era sursa lui de puritate. Brânza. Așa o chema pe ea, pe regină: Brânza. Brânza era prietena tuturor: a roșiilor, a verzelor, a morcovilor, a ciorbelor, a cărnii.

Într-o zi, cu foarte puțin soare și mulți nori, din partea de „Nicăieri”, apare un tânăr fecior, cu haine ponosite. După fața lui se vedea că viața nu-i fusese nicidecum ușoară, ci ba din contră, plină de tristețe și neajunsuri. Când l-au văzut, legumele și toate preparatele regatului, s-au ascuns care cum au putut și-au zăvorât ușile cu lacăte, căci, ele mai văzuseră astfel de vietăți doar în ilustrații, când învățau la „Școala legumelor și preparatelor” despre pericole. Acela se numea om, iar un om nu avea niciodată gânduri bune cu ele. Un om doar le folosea. Le chinuia. Le tăia cu niște lame ascuțite, prinse într-un mâner, iar apoi le arunca într-o oală, ca mai apoi să le mănânce pentru a supraviețui. Ele erau sursa de viață a oamenilor. Dar omul acesta nu venise să se hrănească cu ele. Descoperise sursa vieții fără hrană cu ajutorul unui elixir. El doar venise să-i vorbească Brânzei despre el. Despre elixir, sperând că-l va lăsa să conviețuiască împreună, în același regat. Sub același petec de cer și sub aceleași raze frumoase de soare.

Brânza nu era ca toate celelalte. Era cu adevărat puternică și nu se temea de oameni. Îi considera chiar blânzi și frumoși, așa că l-a primit în casa ei pe tânărul fecior și i-a ascultat întreaga poveste. O poveste cu adevărat stufoasă și plină de prea multe detalii, iar la ora asta târzie din noapte, dragii mei, nu are rost să vă spun schimbul de vorbe dintre brânză și om. Vă pot spune doar că, omul acela o stima pe brânză (cum s-ar spune în zilele noastre, era un fan brânză). Auzise multe despre ea în ținutul în care trăise, și-și dorise din suflet să o cunoască.

În urma discuției îndelungate dintre cei doi, Brânza, chemase în Piața Sfatului toți curtenii și-l pusese pe tânăr să le povestească și lor, tot ceea ce-i povestise ei. Se înserase, când el își încheiase istorisirea, iar în jur, pe alee, curgeau lacrimi. În aer aplauze. Un om ca el, cu o poveste ca a lui, merita o cameră chiar în castelul Brânzei.

Și-am încălecat pe-o șa… și v-am spus povestea așa.

Error 404

Error 404. Dream NOT FOUND.

colours 1

E doar o copilă. Cu visuri. Speranțe. Și multe neîmpliniri. Multe. Dar cine să i le asculte? Toți oamenii au neîmpliniri. Ce mai contează și ale ei?

America. Tărâmul tuturor posibilităților. Atâtea și atâtea locuri de vizitat. Atâta fericire răspândită pe metrul pătrat. Își dorește să meargă acolo. Măcar o dată. O singură dată.

Fusese în America de multe ori. Călătorise prin intermediul cărților citite,  pozelor și propriei imaginații. Tărâmul american și-l imaginase de multe ori ca fiind raiul pe Pământ. Ori, pentru ea, chiar era. America. America. America. Iar visa. Doar știe că nu are cum să ajungă niciodată acolo. Nici măcar prin intermediul programului work and travel. E prea scump pentru ea. O ea ce abia supraviețuiește de pe o zi pe alta. Se uitase peste ofertele turistice disponibile. Locurile în care putea să plece. Să muncească. Și să se plimbe. Toate aveau prea multe cifre. Erau numere prea mari, numere ce ea… ea nici măcar nu le putea rosti sau imagina.

Aflase de CND Turism și ofertele lor, de la colegele de facultate. Ele, toate, așteptau entuziasmate vacanța de vară. Plecau în SUA. Locul unde aveau să muncească, să se distreze, să călătorească. Pare visul oricărui tânăr sau tinere de vârsta ei. Chiar și pentru ea este un vis. Unul… irealizabil. Prin micile pauze dintre cursuri, ele, colegele ei, își făceau liste cu toate locurile ce aveau să le viziteze cât vor sta în America. Una mergea în New York, alta în Los Angeles, alta în San Francisco. Doar ea avea să stea acasă, printre pereții camerei decojiți și mucegăiți.

Ea, mai mult ca oricine altcineva, visa la New York. Poate și din cauza lipsei banilor. Dar avea să rămână cu visul. Sau cel puțin, așa credea. Visa cu disperare la Statuia Libertății, căci… și ea se dorea liberă. Liberă ca pasărea cerului. Liberă să facă ce vrea. Să meargă unde vrea. Să viziteze ce vrea. Devenise o obsesie. O visa în fiecare noapte. O vedea ba din avion, când avea să aterizeze, ba din față, ba din spate. Oricum ar fi fost, era acolo. Atât de aproape de ea. Visa să se plimbe pe Times Square. Visul oricărei fete. Se visa printre miile de oameni ce pășeau grăbiți unii printre alții către o destinație anume. Se lăsa învârtită de ei, căci ea, ea nu avea o destinație. Privea. Era tot ce putea să facă prin intermediul visului. Privea cerul. Privea clădirile înalte. Și privea oamenii. Atât de grăbiți. Nu înțelegea unde se grăbeau. De ce te-ai fi grăbit pe Times Square? Dar ahh. Ei vedeau, probabil, în fiecare zi ceea ce ea doar își imagina. Visa la Central Park. Cine nu ar fi visat? Atâta verdeață. Nu văzuse niciodată un parc mai mare. Nu fusese niciodată într-un parc atât de mare. Nu văzuse niciodată ceva atât de frumos. Ah. Ura, chiar și în vis, toate pozele ce-i picaseră în mână. Poate dacă ele nu ar fi existat, ea nu ar fi visat acum. Nu i-ar fi curs nici lacrimi pe obraji, visând. Cât de mult și-ar fi dorit să viziteze Emipre State Building. I se părea cea mai măreață clădire. Cea mai frumoasă. Magnifică. Reprezenta măreția însăși, în ochii ei. În viziunea ei. Își dorea, ca în weekend-uri, să se plimbe pe Brooklyn Bridge. Să inspire aerul curat, de dimineață, al New York-ului. Să privească în cele două zări ale Mahattan-ului și Brooklyn-ului. Să privească cerul și apa râului East River. Din păcate, nu-și putea vedea decât propriile ei lacrimi când avea să se trezească… și pereții decojiți ai camerei. Priveliștea din vis, rămânea visului. Și atât. Rămânea imaginației ei.

Nu cu mult timp în urmă, se visase în fața Catedralei St. Patrick’s Cathedral. Era atât de impunătoare în visul ei. La fel cum o văzuse într-un afiș pe străzile Bucureștiului. Intrase în ea și se așezase pe una din băncile din față. Își împreunase mâinile, rugându-se. Se rugase pentru împlinirea visului ei. Știuse că visa. Iar acum. Acum avea încredere în rugăciunea ei din vis. Spera.

Dimineață. Se trezise de câteva ore și privea absentă geamul. Se gândea că acolo, undeva, era America. Sub același cer. Ca prin vis, o bătaie auzise în ușa șubredă a apartamentului. Se îndreptase cu pași mărunți și deschisese ușa. Un copil cu ochi blajini o privea de dincolo de prag, înmânându-i un plic. Clipește și pleacă. Ea închide ușa. Deschide plicul. Un cec cu o semnătură abstractă. De fapt, toate semnăturile sunt abstracte. Atât de multe zerouri încât nici nu le putea număra. Cineva acolo sus, exista. O iubea și o proteja. Visul ei, era acum posibil. Știa că va pleca în America. Se întreba dacă se va mai întoarce vreodată. Oare cine-i trimisese banii?

Fiecare avem propriul nostru vis, fie că e America sau plecatul pe Lună. Visul tău care e?

Articol scris pentru Super Blog 2013!

Killer King

Articol scris pentru proba cu numărul șaptesprezece din cadrul Super Blog 2013.

***

-M-am născut la castel. Trăiesc la castel. Voi muri la castel. Așa mi-a fost scris. Am venit pe lume sub semnul frumuseții răpitoare și al sărăciei necruțătoare. Primele raze de soare mi-au mângâiat pielea în aceeași zi în care i-au mângâiat pentru prima dată și pielea reginei. Ne-a fost scris să venim pe lume sub semnul aceleiași zi, să creștem unul cu altul și să ne iubim, dar niciodată să fim împreună. Niciodată. Eu m-am născut ca fiul unei servitoare, iar ea ca viitoare moștenitoare a tronului întregului ținut. Ținutul de Nicăieri. Cum am putea fi noi împreună? Ah ce destin crud. Din iubire am ajuns sfetnic, căci doar așa puteam să fim unul lângă altul. Din iubire, acum, o ajut să-și găsească regele. Un tânăr viteaz, chipeș și inteligent. Un eu sub o altă formă.

Sfetnicul nostru se născuse într-adevăr la castel și o iubea pe regină, la fel cum și regina îl iubea pe el. Legile ținutului le interziceau însă iubirea. Regele trebuia să fie ales din exteriorul curții regale printr-o competiție. Cel mai bun avea să câștige cele trei probe și tronul întregului regat. Pe vremea aceea, deși regina era încă tânără, se considera că timpul trecuse de mult peste ea, iar ținutul avea nevoie de un rege.

Fiind sfetnic, avea datoria și de a-și ajuta regina să aleagă regele. Niciunuia nu-i plăcea să facă asta, dar amândoi știau că trebuie. Ori asta, ori ar fi plătit cu viețile lor. Simțea că viața lui își avea capătul aproape. Împărțitul și lipitul afișelor erau singurele lucruri ce-l țineau în viață. O făcea pentru ea. Pentru binele reginei lui. Și al regatului. Dar și pentru el, căci de câteva zile un gând nu-i mai dădea pace. Spera să reușească.

-Luuuuuume, luuuuume! Eveniment mare, mare la castel! Toți bărbații necăsătoriți sunt așteptați să-i cucerească inima reginei! Luuuume, luuuume! S-a dat startul căutării celui ce va purta titlul de „Killer King”!

pergament (1)

Este timpul!
Evenimentul care a fost așteptat de către întregul ținut, a sosit!
Acum, a noastră Killer Queen, Katy Perry își caută pe al ei Killer King.
Toți cei care vor să-și încerce norocul, sunt invitați la castel pentru a afla care sunt cele trei lucruri ce trebuie să le facă pentru a cucerii inima reginei.
Cel mai viteaz care va duce la bun sfârșit totul, va câștiga tronul și inima reginei Killer Queen!
BAFTĂ!

Din vorbă în vorbă, curtea palatului s-a umplut de tineri voinici care erau gata să-i cucerească inima reginei. Se știa din străbuni care sunt regulile palatului: regina sau regele, trebuiau să-și aleagă din rândul curtenilor pe cei ce aveau să le fie alături o viață. Erau trei probe. Probe ce trebuiau musai a fi îndeplinite de către fiecare în parte. De data aceasta, nu regina alesese probele, ci sfetnicul. El alesese ceva cu adevărat special și complicat. Era sigur că nimeni nu va reuși. Doar unul putea să reușească, iar acela nu putea participa.

-Tineri feciori, după cum bine știți, vă aflați astăzi aici să-mi cuceriți inima. În sticluța din mâna mea, după cum bine puteți mirosi fiecare, este parfum. Acest parfum are trei elemente fundamentale ce voi va trebui să le găsiți. Pentru a-mi câștiga inima, mai întâi, trebuie să căutați primele două elemente ale acestui parfum și anume: fructele de pădure și esența de praline. Primii zece ce vor deschide cele două uși din fața mea vor afla care va fi cea dea doua probă. Doar ei o vor putea îndeplini! Noroc să aveți!

Orele treceau, iar regina aștepta lângă geamul din spatele sălii tronului ca cei zece să apară. Timpul părea să se scurgă de așa natură încât parcă stătea pe loc. Nerăbdarea reginei a fost curmată de primul viteaz ce a pășit în sala tronului. Și apoi al doilea, al treilea, până la al zecelea. Al zecelea o făcuse să tresară. Simțise ceva ciudat. Dar poate era doar faptul că el purta o mască. S-a uitat în jur, dar nu și-a zărit sfetnicul. Ar fi vrut să-i afle părerea despre voinicul cu mască.

-Bun, bun dragii mei! Acum, căci voi sunteți primii zece intrați pe porțile castelului, veți afla cea dea doua probă: primii 5 care vor găsi Celosia în Muntele Luminii, vor mai avea un singur pas către inima mea. Noroc să aveți!

De data aceasta nu mai treceau doar orele, ci și zilele. Se scurgeau pe intervale de soare și lună, noapte și zi, iar din cei zece niciunul nu se întorsese. Trecuse o zi, trecuseră două, trecuseră trei, iar abia în a patra, spre seară, își făcuse apariția primul voinic.  Și mai trecuse o zi, și alte două, și alte trei și de abia atunci pășise în castel și cel de-al doilea voinic. Peste o săptămână și jumătate, cel de-al cincilea tânăr, voinicul cu mască, apăruse în fața reginei cu o Celosia albă în mână.

-Ei bine, așa cum v-am spus, acum mai aveți doar un pas de făcut spre inima mea. Proba cu numărul trei care vă va duce sau nu către inima mea, este următoarea: primul dintre voi care va face un parfum identic cu cel din sticluța de pe masă, îmi va deveni rege de-ndată. Noroc să aveți!

Regina era tristă. Sfetnicul ei apăruse de prea puține ori, iar ea nu-i aflase părerea despre voinicul cu mască. Căci el o fascina. O fascina misterul lui. Dar sfetnicul ei era ocupat cu pregătirile de nuntă. Trebuia să fie o nuntă demnă de o regină, iar pentru asta multe erau de făcut. După fix treisprezece zile, în dreptul ușilor sălii tronului își face apariția el, el ce purta o mască. Cu pași mărunți și lenți se îndrepta cu o sticluță purpurie către regină. Regina o luat-o, a mirosit-o și a rămas nemișcată. Era o singură persoană ce ar fi putut face ca parfumul să fie identic cu celălalt. O singură persoană știa adevărata rețetă, căci el o inventase. Între timp, tânărul nostru își dă masca jos… zicând:

-Regina mea, am reușit?

Își ridică privirea. Zâmbește și îi sare în brațe. Era el. Sfetnicul.

-Ah! Cum de nu mi-am dat seama, mai ales după ultima probă ce ai pus-o la cale, că doar tu puteai fi acela ce va duce totul la bun sfârșit?

Din sfetnic, devine Killer King. Și asta doar pentru că purtase mască. Masca îl făcea să nu facă parte din curtea palatului, căci nimeni, la palat, nu avea mască.

Și au trăit fericiți până la adânci bătrâneți, iar eu am încălecat pe o șa și v-am spus povestea așa. De fapt, îmi cer scuze, povestea nu v-am spus-o eu, ci sfetnicul. El sfetnicul, vă roagă să-l scuzați, nu se pricepe la istorisiri, iar bufonul era plecat.

Timp prăfuit

Articol scris pentru proba cu numărul șaisprezece din cadrul Super Blog 2013!

logo-hotpoint-ariston

83 de ani. O vârstă memorabilă, aș putea spune eu. Bunicuța, căci așa îi place să i se spună, se aplecase cu greu după caietul verde, prăfuit, ce zăcea de ani buni în cufărul din pod. Se ghemuise în șezlongul lăsat de bunica ei și-și ștergea caietul cu atâta delicatețe. L-a deschis. Cu lacrimi în ochi. L-a răsfoit ceva vreme. L-a închis și l-a deschis, iar, la o pagină oarecare. Zâmbea în fața literelor și a cuvintelor. Le zâmbea cu lacrimi. De fericire. Se întreba oare cât timp trecuse de când nu-și mai adusese aminte de toate acele litere înșiruite? Cât timp trecuse de când timpul îi uitase propriile amintiri? Cât? Mult cu siguranță.

Îi plăcea să se piardă printre rânduri. Propriile rânduri. Propriile imagini scrise. Întipărite pe o foaie albă de caiet. Ah! Ce dulce îi fusese viața. Se vedea asta pe fața-i zâmbitoare și în ochii ei, fie și înlăcrimați.  Îi plăcea tot ceea ce ținea de aici și acum, iar atunci și acolo își retrăia viața: copilăria, adolescența, tinerețea.

Nimerise o pagină din copilărie.

-Oare câți ani o fi având caietul ăsta? Să aibă 73 sau 70?… se întreba ea cu voce tare, oprindu-se brusc din citit.

Îmi plăcea să o urmăresc adesea. Îmi plăceau tabieturile ei. Când eram copil, țin minte că adoram să o văd cum se ghemuia în șezlong și citea din caiet. Acțiunile îi erau automate, iar eu le știam pe de rost la vremea aceea.

Terminase de citit. Voia să rememoreze, iar, timpurile de odinioară, proaspăt citite. Închisese ochii și zâmbea. Avea un zâmbet atât de cald și luminos. Țin minte, că pe vremea când eu abia mă țineam bine pe cele două piciorușe, am întrebat-o ce făcea acolo. Iar ea, fără să deschidă ochii și cu un zâmbet mult mai larg și mai cald, m-a invitat să iau loc pe podea. Amintindu-mi de asta, am deschis ușor ușa și m-am adresat ei, femeii care mi-a marcat copilăria într-un mod admirabil:

-Bunico, pot să iau loc pe podea?
-Sigur draga mea. Ia un loc, aici, lângă șezlongul meu.

Mi-am îndreptat pașii către șezlongul ei și m-am așezat comod pe podea cu capul în poala ei.

-Vrei să-ți spun ce-am citit și trăiesc acum cu ochii închiși, nu? Ca atunci când erai o copilă?
-Da.
-Ei bine, draga mea, mă văd pe mine. Un copil de-o șcheoapă, care se tot plimbă prin camerele conacului de la țară. Se uită pe geam și privește fulgii mari de nea ce par să vrea să dea buzna peste copil, în casă. Mă sperii și mă duc fuga-fuga în bucătărie la bunica, luând-o de șortu-i popular, cu lacrimi în ochi. Eram un copil speriat. De fulgi.

Râsete. Mereu râdeam când bunica îmi povestea ceva. Nu înțelegeam nici la vârsta aia matură cum se poate un copil speria de fulgii de nea.

-Nu râde draga mea. Eram un copil crescut la țară. Nu eram ca cei de la oraș, chiar și într-un conac trăind. Mă speriam de orice. Chiar și de o vază cu flori care apărea pe vreo măsuță de pe o zi pe alta. Dar după cum îți spunea, m-am înfipt în șorțul bunicii și am început să plâng. Doar că bunica, nu m-a luat în brațe. S-a uitat, în jos, blajin, la mine și m-a rugat să mă cocoț pe scaunul de dincolo de masă. Iar atunci, mi s-a părut că făcea ceva extraordinar. O minunăție. Ceva ce nu mai văzusem niciodată. Ochii mei înlăcrimați și bulbucați sau bulbucat și mai mult, iar pe față mi-a apărut un zâmbet de uimire. Bunica frământa coca de cozonac.
-Ha ha ha, bunico! Nu mai văzuseși niciodată așa ceva?
-Nu. Și îmi părea minunat tot ceea ce făcea acolo. Cum își băga mâinile în cocă, cum o învârtea și cum o trântea de masă. Nu știam ce făcea acolo. Mi-am dat seama mai târziu, când am văzut cozonacul, căci, cozonac mai mâncasem. Revenind. Îmi plăcea tare mult să o văd pe bunica cum frământa coca și mai apoi, după ce o lăsa la crescut, cu ce măiestrie o așeza în niște tăvi de tablă. Știi, cozonacul, pe vremea aceea era mai bun, căci era făcut pe vatră. Se cocea altfel, iar gustul, gustul era înălțător. Îți ducea simțirile pe cele mai înalte culmi.
-Hai măi bunico…. totul depinde de rețetă.
-Nu draga mea. Depinde și de cum se coace coca, iar pe vatră se cocea cel mai bine. Acum de când cu toate aceste cuptoare incorporabile, cozonacul, ca de altfel toate rețetele tradiționale de pe vremea bunicilor bunicilor mei, și-au pierdut gustul.  Acum, toate sunt incorporabile. De aceea și există vorba aceea din bătrâni: „Pe vremea mea…”. Ei bine, pe vremea mea, cozonacul era mai bun.

hotpoint-ariston-fk-1041l-p20-x

-Eh bunico. Lasă. Pentru mine nu face nimeni cozonac mai bun ca tine!
-Știu scumpa mea. Știu. Nici pentru mine nu a mai făcut nimeni, niciodată, cozonac bun ca al bunicii. Așa e dat să fie. Fiecare bunică, sau aproape fiecare bunică, va rămâne ceva unic în viziunea fiecărui nepot… fără a o putea egala cineva vreodată.
-Poate… poate bunico…
-Vrei să-ți cânt? Ca atunci când erai copilă și te adormeam după fiecare poveste?
-Da :).

Iar bunica a început să cânte. La fel de frumos cum o făcea odinioară. Iar eu, eu mă simțeam copilul din ea. Cocoțată pe scaun și privind o bunică cum frământa un cozonac. Uimită de tot ceea ce ea făcea, și bucurându-mă de căldura din vatră. Ce copilărie frumoasă trebuie să fi avut bunica.

TheEnd_Title_2

Pe placul tuturor și-al nimănui

Articol scris pentru proba cu numărul cincisprezece din cadrul Super Blog 2013, sponsorizată de Farmec!

***

Ea. Despre ea vorbim. Ea. Ea este genul acela de fată care întoarce capete. Înnebunește: priviri, suflete, minți. Ca mai apoi să fie defăimată. Înaltă, slăbuță, șatenă și cu ochi albaștri. Este genul de fată care tinde spre perfecțiune, mereu pusă la punct. Mereu aranjată: machiată în exces. Arăta ca o păpușă din vitrină, fără pic de trăsături naturale. Nimeni nu-i știa adevărata față, adevăratele trăsături.  Cu fuste scurte ori pantaloni mulați și bluzițe pe corp, reușea să atragă privirile oricui.

Era dimineață. Se trezise. Se așezase în fața oglinzii și începuse deja să-și aplice primele straturi de fond de ten ce aveau să-i șteargă propriile-i trăsături. Puțin ruj și destul tuș în jurul ochilor. Rimel pe gene și fard în ton cu hainele. Puțină roșeață în obraji, ca să nu pară tocmai scoasă dintr-un cavou și era gata de plecat. La agățat. Sau altceva. Timpul petrecut în fața oglinzii, pentru tencuire, i se părea și ei că, uneori, tindea spre infinit. Dar era singurul lucru pe care știa să-l facă.

El. Căci vorbim și despre un el… el reprezintă tipul băiatului șmecheraș. Capabil să prindă în ghearele lui orice fată. Orice fată, proastă. Tipul băiatului de bani gata, obișnuit să i se ofere totul pe tavă din doar câteva priviri și două cuvinte frumoase. Probabil nici nu trebuia mai mult. Era suficient prețul… pentru o noapte. O cucerise și pe ea. Iar ea se lăsase, ușor, cucerită de el. Și de aici, dezastrul. Niciunul nu fusese de fapt cucerit de celălalt. Amândoi fuseseră cuceriți de aparențe. Iar aparențele înșală.

În dimineața aceea, ea ieșise mai triumfătoare ca niciodată în oraș. Pusese ochii pe cel care era considerat cel mai cel. Era fericită. Se simțea împlinită. Își considera viitorul asigurat. Își atinsese scopul. Să fie întreținută.

Dimineața următoare, ei bine… parcă toate forțele Universului erau împotriva ei. Toate. Trebuiau să se întâlnească la 9, la cafeneaua din colț. Era la 5 minute de ea. Și totuși, să se trezească la 8 jumătate era mult prea târziu. Machiajul nu se făcea atât de repede. Renunțase. Își făcuse un duș. Se îmbrăcase repede și plecase spre cafenea.

Timpul trecea, iar ea îl aștepta pe el deja de zece minute. Stătea acolo într-un colț, lângă bar, sprijinită de un scaun. Ajunsese și el, tot de vreo 10 minute. Stătea în colțul celălalt al cafenelei, de unde doar putea să vadă, fără să fie văzut. Scria un bilețel. Nu avea să se mai întâlnească cu ea. Abia o recunoscuse. Și poate nici nu o recunoștea dacă nu era fustița scurtă și bluza mulată, mult prea decoltată. Nu-i recunoscuse trăsăturile și nici multitudinea de coșuri. Nimic. Doar părul și trupul. Doar că trupul nu era suficient. Iar el, el nu era tipul care să-i suporte fața nici măcar pentru o întâlnire, dar pentru o noapte. Mai erau și altele pe lista lui. Altele ce spera să le prindă machiate.

Ea încă stătea în colțul celălalt al barului. Se plictisise. Se îndreaptase spre ieșire, iar tipul de la bar o prinsese de umăr și-i pune un bilețel pe care scria caligrafic: „Gerovital Plant Stop Acnee. Poate data viitoare n-ai să mai sperii pe nimeni, nemachiată. Un admirator.”

Și acestea fiind spuse, eu am încălecat pe-o șa și v-am spus povestea așa.

Viața ca o farsă

-Viața însăși e o farsă, nu crezi, Andrei? îl întrebase ea.
-… … … …
-Atâtea și atâtea farse presărate la fiecare pas. Atâtea comedii. Însăși dramele sunt niște comedii, doar că sunt niște comedii mai altfel. Atâtea și atâtea jocuri murdare. Niciunul nu mai este pur, curat. Comedii murdare. Întinate de o viață amară, desigur.
-Și cu fericirea? Cu fericirea ce faci? o întrebase Andrei dintr-un colț de cameră.
-Fericirea? Fericirea e un mit. Fericirea e însăși perfecțiunea, iar perfecțiunea niciodată nu o vei atinge din perspectiva unui muritor.
-Fericirea există. Stă în lucruri simple. Mărunte. În toate acele comedii veritabile ale vieții. Spre exemplu, fericirea, stă concentrată în toată copilăria ta. Trebuie doar să o lași să te cuprindă.
-Nu. Fericirea nu există, spuse ea printre lacrimi.
-Nu? Închide ochii. Ai să vezi fericirea.
-I-am închis. Fericirea e întunericul?
-Nu, nu e întunericul. Este în întuneric. Caut-o și deschide-i când ai să o găsești.
-Adică, să nu-mi mai deschid ochii niciodată? Dar soarele, lumina, luna, stelele, natura.. ele toate mă fac fericită! Vreau să le văd!
-Eh, vezi… îi spuse Andrei zâmbind. Ai găsit fericirea! Ți-am spus eu că stă ascunsă-n întuneric. Dar nu deschide acum ochii. Lasă amintirile să ruleze prin întunericul lor. Lasă-le pe toate. Bune, rele… lasă-le.

Aniela făcuse întocmai. Închisese ochii și se cufundase în adâncurile canapelei. Își lăsa amintirile să-i inunde întunericul ochilor închiși, iar întunericul prindea culoare. Prindea viață. Așa cum sperase Andrei, psihologul ei, se lăsa inundată de copilărie, căci copilăria ei fusese fericită. Însemna fericire. Copilăria.

images

-Ce vezi? o întrebase Andrei.
-O fetiță. Micuță. Cu păr negru și ochi căprui.
-Hai, spune-mi tot ce vezi. Tot.
-E încă în Moldova. Tocmai i s-a spus că e nemaipomenit de frumoasă. Vor să o mărite cu un moldovean, dar prichindeața e fermă și le zice tăios: „Eu n-am să mă mărit niciodată cu un moldovean!”, de parcă aceștia ar fi fost cea mai rea nație de pe Pământ.
-Ha Ha Ha! Îmi amintesc faza asta. Știu că mi-ai m-ai povestit-o. Continuă.
-Acum încearcă să o învețe să schieze. Dar ea e prea căpoasă, ca de obicei. Nu vrea să facă ceea ce i se spune, așa că are o satisfacție nemaivăzută și nemaiîntâlnită de a-și face tatăl și prietenii acestuia de râs. 3, 2, 1, gata, a început să urle cât o ține gura: „Criminaliiiiiiiiiiiiiii, mă omoală! Ajutoooool!”. Gata. Toate privirile sunt asupra ei. Tatăl ei e plin de nervi. Îi vine să intre în pământ de rușine. Toată lumea râde când vede prichindeața. Ea zâmbește malefic și satisfăcută. Își făcuse tatăl de râs.
-Doamne măi Aniela, ce te-aș mai fi bătut eu atunci, în locul tatălui tău.
-Și ce bine că nu ești tata. Norocul tău. Te-aș mai fi făcut de râs de multe ori, doar ca să-mi fac pe plac. Să te enervez.
-Continuă… o îndemna Andrei.
-Uite. A mai crescut. Are ceva cârlionți și un pistol cu apă în mână. Stă ascunsă pe un colț al balconului casei. Cineva intră pe poartă. E domnul acela haios care o întărâtă mereu să facă prostii. Multe prostii. O sâcâie mereu, o agață pe bară și o lasă acolo, căci ei îi e frică să se dea jos. A venit vremea răzbunării. El ajunge sub balcon și habar nu are că ea e acolo. Ea apasă pe trăgaci. Toată apa aia murdară e în capul lui. Ah.. și ce costum minunat are. E unul dintre acele costume pe care și le cumpără mereu oamenii bogați. Ha Ha Ha.

Andrei izbucnise în râs. Mereu o amuza copilăria ei. Făcuse atâtea tâmpenii, încât nu avea cum să nu-ți fie dragă și să nu o iubești.

-Dacă vrei să continui, te oprești din râs. Nici nu înțeleg de ce mai râzi.. doar e a mia oară când îți povestesc copilăria mea. Fragmente din ea, ce-i drept.
-Continuă, te rog.
-Curtea bisericii. E undeva pe la mama naibii. O paragină. E îmbrăcată cu o rochiță tare drăguță.  E special pentru ea. E nunta mătușii ei. Vioaie ca de obicei, se împiedică. Ridică privirea și nimeni nu o bagă în seamă. Înjură: biiiip, biiiiip, biiiiip! Gata, acum lumea o bagă în seamă, fie că se uită la ea doar ca să-i critice părinții că nu au educat-o, deși la ei în familie nu s-a vorbit niciodată urât, fie să râdă. Oricum toți râd., iar popa zice ceva de iertarea păcatelor mele la vârsta de 4-5 ani.
-Frumoase amintiri le-ai lăsat mirilor, cu siguranță.
-Bineînțeles. A ajuns în clasa a doua acum. E în vacanța aia de toamnă, la bunici. Se chinuie cu niște calcule pe la matematică. Coboară scările. Se duce în beci. Bunicul trage vinul. Lasă capul în pământ și grăiește: „Tătăiț, nu-mi ies calculele la matematică. Mă ajuți, te rog?”. Se sperie. Furtunul îi scapă și vinul se împrăștie pe jos. „Lasă-mă-mpace! Nu vezi că am treabă?”. Se întoarce cu spatele și zice: „Bine tătăiț. Aici să stai atunci”. Închide ușa după ea și îi pune lacătul. Uite cum trec orele iar ea stă deasupra beciului, în cameră și râde pe sub mustățile pe care nu le are, cum strigă bunicul să fie scos din beci. Și orele trec și trec și trec. Și bunicul strigă și strigă degeaba, căci nimeni nu-l aude, iar nepoata nici că se sinchisește să miște vreun deget. Acum îmi pare rău de bunicul. Dar oricum, Andrei, a fost scos de acolo, căci a venit unchimiu la țară și a trecut inevitabil pe lângă beci. Ce tristețe pe mine. Eu l-aș mai fi lăsat. Să fi stat acolo, dacă la matematica mea nu a vrut să vină, nu?
-Câtă răutate. Mă întreb unde a încăput atâta răutate, în interiorul unui ambalaj atât de mic. Unde?
-Tocmai ai spus, în interiorul ambalajului.
-Of.. cum ai tu, mereu, o replică la orice. Hai continuă. Îți face bine.
-Școala generală. Ușa stă întredeschisă. O fată trebuie să intre în clasă. Păcat că ghinionul se abate tocmai asupra dirigintei, căci ea este cea care intră în clasă. Găleata cu apă, de la burete, ce stă sprijinită pe muchia ușii de sus și tocul ușii, îi pică fix în cap. Ups :D . O întreagă clasă râde și plânge în același timp. Tuturor le este frică de media scăzută la purtare. Dar timpul trece. Și toate se duc. Zboară. Dispar. Și din nefericire, viața se transformă-n farsă.
-Săraca femeie. Ce copil… ce copil. Tu, ai fi meritat bătută dimineața, la prânz, seara și între mese.
-Taci! Ești psiholog. Se presupune că tu aici mă ajuți.
-Am făcut asta deja. Te-am făcut să zâmbești. Zâmbești. Cu totul.
-Ah! Atât? M-am făcut singură să zâmbesc. Fetița din mine a făcut-o.
-Nerecunoscătoare, ca de obicei.
-Infatuat, ca de obicei.

Articol scris pentru proba cu numărul paisprezece din cadrul Super Blog 2013, probă sponsorizată de Reeija.ro.

Hai să plutim

Ținea ochii strâns închiși. Îi era frică să-i deschidă. Îi era teamă. Nu suporta golul infinit din jurul ei. Se temea de el, de gol, cu toată ființa ei. Dar îl iubea în același timp, căci și ea se simțea goală de multe ori. Avea impresia că-i aparține, lui, golului, infinitului.

Un impuls de adiere tomnatică, îi provocase o unduire lentă, a corpului, și-și deschisese brusc ochii. Nu îndrăznea să clipească. Îi era frică să o facă. Îi era frică să se contopească din nou cu golul absolut al corpului ei, căci așteptările ei fuseseră pe deplin spulberate. În fața ochilor ei zăcea un decor minunat. Frumos. Înălțător. Pentru prima dată, după mult timp, parcă fuseseră veacuri, zâmbise. Era un zâmbet pur, de copil. Zâmbea urma de copil care mai apucase să rămână încă în ea, căci peste ea, peste ea timpul trecuse cu asprime și lăsase urme adânci.

Un soare stătea agățat deasupra ei, pe cer. Îi zâmbea larg, cu dinți. O îmbrățișa cu a sa căldură, o înălța spre el. Nori albi-tomnatici o înconjurau pe toate părțile. Erau, la propriu, la picioarele ei. Se lăsau călcați în picioare de ea. O venerau cu iubirea și puritatea lor. Iar ea, ea pășea cu grijă. Îi era frică ca nu cumva să le provoace vreo urmă de suferință, căci ea iubea norii. Ei îi ofereau iubire, iar ea, ea le răspundea prin zâmbete, atunci când reușea să dea de ele în adâncul sufletului.

Se simțea din nou copil. Un copil fericit care sărea acum de pe un nor pe altul. Totul prindea un contur în jurul ei, conturul pe care și-l dorise dintotdeauna. Grădini pline de trandafiri îi ieșeau în cale, o întâmpinau cu a lor frumusețe. Îi dăruiau iubire printr-o simplă privire. Norii se transformau în lacuri în care frumusețea i se oglindea. Trebuia doar să clipească, iar paradisul imaginației ei, prindea viață în fața ochilor.

Mereu își dorise atâtea și atâtea. Practic, își dorise tot ceea ce nu avusese niciodată. Se așezase pe un nor și privea în imensitatea cerului. Își adusese aminte de zilele ploioase în care livra ziarele în cutiile poștale. Cândva, văzuse un banner cu o mașină. Arăta atât de bine, încât știa cu siguranță că înăuntru ar fi fost cald. Cât de mult și-ar fi dorit să livreze ziarele, în zilele ploioase doar, din așa ceva, căci în zilele cu soare îi plăcea să meargă pe jos, să se bucure de frumusețea cerului și a soarelui, de căldura lor.Era o Toyota. Un hibrid. Habar nu avea de unde știa asta, căci să citească printre stropii mari de ploaie nu putea. Știa pur și simplu. Îi spusese probabil, șoptit, soarele ori chiar norii.

Se ridicase iarăși în picioare și deschisese ochii. Voia să uite zilele acelea. Acum se bucura de frumusețea din jurul ei. Deschisese ochii, iar banner-ul acela se materializa acum în fața ei. O privea cu ochii aproape în lacrimi și nu îndrăznea să o atingă. Ușa din stânga se deschisese, iar Prius o invitase cu multă căldură înăuntru. Să o descopere. Să se bucure de ea. Să se bucure împreună. O mângâia cu delicatețe și se cufunda în adâncul scaunului ei. Era atât de primitoare, de suavă și gingașă. Era atât de frumoasă. Și era a ei. Doar a ei. De condus, nu știa să conducă. Nu avusese ocazia să învețe și știa că nici nu o va avea vreodată. Dar, totuși, Prius pornise singură, iar acum o plimba printre nori, până la stele și dincolo de ele. Cât de mult își dorise să ajungă printre stele. Habar nu avea că într-o zi va ajunge acolo și se va lăsa mângâiată de întregul Univers., dar Prius o dusese pe culmile fericirii absolute.

Stelele și soarele se îndepărtau acum de ea. Ea se îndepărta de ele. Prius o plimba acum prin locurile minunate ale Pământului. Locuri pe care le văzuse doar în poze: Paris, Londra, Moscova, Berlin, Los Angeles, New York, Tokyo, New Delhi. Era atât de fericită să se lase mângâiată de toată energia acelor locuri, a fiecăruia în parte. Îi plăcea să privească oamenii, le admira tuturor frumusețea și i se părea că niciodată nu văzuse oameni mai frumoși ca în acea zi.

Plutise. Plutise cu Prius. Plutise cu visurile și visele în același timp. Plutise cu toată ființa ei. Plutise cu norii și cu soarele. Plutise cu stelele. Plutise cu tot și printre toate.

Închisese ochii și se lăsa să plutească în scaunul mașinii visurilor ei. Era fericită. Își strânsese genunchii mici la piept și începuse să fredoneze o melodie. Îi era iar frică să-și mai deschidă ochii. O picătură rece care-i brăzdase obrazul o făcuse să tresară. Un teanc de ziare stătea alături de ea pe bordură, iar Prius-ul era atârnat de banner-ul dintre cei doi stâlpi. Începuse să plouă. Picături reci îi ștergeau și ultima urmă de fericire de pe chipu-i angelic. Își luase ziarele sub braț în timp ce se ridica. Își îndrepta pașii către nicăieri și hotărâse să se contopească cu natura. Plângea.

Articol scris pentru proba cu numărul treisprezece din cadrul Super Blog 2013!

Vizită

Articol scris pentru proba cu numărul doisprezece din cadrul Super Blog 2013!

Tema de astăzi ne este propusă de LuxuryGifts.ro, ce ne invită imaginația într-o călătorie pe meleaguri străine.

Am intrat pe ușă. Ei mă așteptau. Stăteau toți în jurul unei mese și își făcuseră ochii cât cepele. Mă panicasem. Nu știam nici ce ar fi trebuit să le spun, ori de ce mă aflam acolo. Cum ajunsesem oare acolo? Camera aceea îmi păruse întotdeauna mică. Foarte mică. Cea mai mică. Acum, cu atâția oameni, îmi părea imensă. Părea de o imensitate ce tindea spre infinit. Mă întrebam unde puteau să încapă atâția, căci în camera aia abia aveau loc o măsuță, trei scaune, o canapea și un raft de bibliotecă pe un perete opus celor menționate anterior. Acum, fiecare metru pătrat era ocupat de cel puțin doi oameni. Toți stăteau acolo înghesuiți, cu privirile ațintite spre mine, așteptând. Așteptând ca eu să deschid gura și să le povestesc cum a fost. Cum a fost în vizită la familia Luxury. Ce-am văzut, ce-am făcut, ce-am vorbit. Ce, ce, ce, ce? Iar eu. Eu eram mută, iar privirea o aveam fixată spre unica sursă de lumină, gemulețul oval din capătul camerei.

Sunete sparg tăcerea. Dau cu ea de pământ și o fac bucățele mici. Mici. Mici. Mici!

-Și… cum a fost? spuse unul.
-Ce ai văzut? spuse altul.

Secundele treceau. Treceau și treceau și treceau. Dar tăcerea se lăsase din nou  peste ființele împietrite și curioase. Glasul meu, ei bine… nu reușise să rupă tăcerea. Era mult prea firav ca să o facă.

-A fost frumos! zic eu în cele din urmă. Au fluturi. Mulți fluturi!

-Fluturi? se aude o voce, dezamăgită, dintr-un colț. Fluturi? Atât? Fluturi?
-Au și biscuiți. Mulți biscuiți.
-Biscuiți? Biscuiți? Despre ce vorbim noi aici? Ce biscuiți? Ce fluturi? Cum rămâne cu familia minunată care spuneai că vrea să te adopte? Cum sunt cei din familia LuxuryGifts?
-Of. Am să încep cu începutul (dacă aș ști care e ăla… îmi spuneam eu în gând).

Începuseră să-și schimbe locurile între ei. Se pregăteau să aibă o vizibilitate cât mai bună asupra mea și să mă vadă cât mai bine. De parcă aveau ce să vadă.

-Am ieșit din apartament, pe ușă.
Ochii lor se făceau din ce în ce mai mari și mai mari, încât ajunsesem să mă întreb cum de mai erau cuprinși de față.
-Apoi am coborât scările, gândindu-mă cu fiecare treaptă pe care o coboram, dacă nu ar fi mai bine să mă întorc în colțul meu de cameră.
-Șiiii….? Treci mai repede la subiect!
-Ohh.. de parcă nu mi-ați ști stilul. Eu mă lungesc în povestiri. Lăsați-mă să-mi urmez bunul plac. Știam adresa. Aveam habar unde trebuia să ajung, dar nu-mi mai aminteam locul. Îmi era frică de ei. Nu știam la ce să mă aștept. La câți să mă aștept, căci, eu, n-am mai vizitat niciodată o familie. Nu știam cum arată o familie. M-am trezit astfel târându-mi picioarele printre frunzele ruginii de pe trotuare. Mă plimbam pe străzi ca printr-un labirint, încercând să-mi încurc mintea să-mi conducă picioarele la destinație. Țineam mâinile în buzunarele paltonului meu jerpelit și nasul băgat în fular, căci de dimineață tare frig a mai fost.
-Hai.. spune, spune!… mă îndemnau ei privindu-mă fascinați, în timp ce eu eram nedumirită asupra încântării lor.

Trag aer în piept… și o iau din loc.

-Atât mintea, cât și picioarele… m-au dezamăgit. M-am trezit cotind la stânga prin pădurea de la marginea orașului, pe aleea pietruită… ce zăcea sub mormanul de frunze ruginii. Mă simțeam atât de mică printre copacii aceia falnici, ce dăinuiesc acolo de atâția zeci de ani. Mergeam și mergeam. De fapt, nu mergeam, îmi târam picioarele și pe mine după ele. Fusesem de atâtea ori acolo. Admirasem de atâtea ori locul ăla, iar acum mă duceam acolo pentru a face și eu parte din familie. Și ce familie…

În timp ce ei mă priveau din ce în ce mai fascinați, cu gurile, toți, întredeschise, eu mi-am dat geanta jos de pe umăr și m-am așezat pe parchet cu bărbia între cele două mâini. Am tras aer în piept și am continuat.

-Continuă, continuă… mă implorau ei din glas și din priviri.
-Ajunsesem la capătul aleii. Eram la poarta aceea mare din fața conacului boieresc. Conacul acela pe care l-am admirat încă de mic copil. Sperasem dintotdeauna să locuiesc acolo. Iar acum.. acum aveam ocazia. Și mă simțeam minunat. Dar.. era un sentiment plin de frică și lipsit de orice speranță… nu știu dacă mă înțelegeți… Poarta era întredeschisă, așa că m-am gândit să intru. Am ajuns în fața ușii masive din lemn și-am zăbovit o vreme. Mă uitam în sus, în stânga, în dreapta, în diagonale și înapoi. Îmi era frică să mai respir acolo. Îmi era frică să mai fac vreun pas. Însă mâna mea era încleștată, deja, în jurul inelului de pe ușă. Știți voi… inelul acela rotund ce bați cu el în casele respectabile să-ți deschidă vreun servitor. Doar că, spre surprinderea mea, acesta nu era un inel ca oricare altul. Era un inel prețios, cu pietre prețioase, redat la dimensiuni mari. Un inel cu multe cristale din categoria acelor bijuterii cu cristale. Multe, multe, multe cristale… ce străluceau în bătaia razelor de soare.

Camera răsuna acum de interjecții pline de uimire.

-Spune, spune, nu te opri… mă îndeamnă niște voci ce proveneau din fața mea, în timp ce eu priveam în gol pe fereastră.

Scutur din cap și continui.

-Am reușit să prind curaj și am bătut. De trei ori, nu mai mult. Mă pregăteam să fug imediat ce am comis fapta, dar ușa se deschisese și un „Bine ai venit!”, m-a întâmpinat de dincolo de ea. Un zâmbet larg îmi fusese oferit pentru prima dată în viață de o persoană străină. M-am întrebat serios dacă o făcuse din amabilitate sau pur și simplu nu mă considera un nimic, ca majoritatea oamenilor ce-i întâlneam pe stradă și-mi ofereau doar priviri amare. Dar nu, nu era amabilitate, chiar mă plăcea. M-a poftit apoi în casă, într-un hol de trei ori mai mare ca apartamentul ăsta, iar mai apoi într-o cameră cu multe fotolii și candelabre, plină cu rafturi de cărți și o măsuță în mijloc, cu geamuri cât pereții de mari și fluturi pe toți pereții. Mulți fluturi. Pe jos erau covoare cu flori, iar pereții plini de fluturi, în timp ce tavanul era de un albastru senin cu nori împroșcați pe alocuri. Știu că pare aglomerată și încărcată, dar și camera aceea era de trei ori mai mare ca apartamentul acesta. Ah… și era să uit, într-unul din colțuri aveau flori. Niște flori tare frumoase, dar eu, în ignoranța mea, nu știu ce flori erau. Habar n-am.

Sunete de uimire se auzeau din toate colțurile camerei. Așteptau ca eu să continui și nu le prea plăcea să mă opresc, nici măcar să mai respir și eu din când în când.

-Cel care îmi deschisese, era majordomul. Un domn tare simpatic și mereu cu zâmbetul pe buze. A ieșit puțin din cameră și a închis ușile după el, rugându-mă să aștept. Nu știu de ce le-a închis, sincer.. poate ca peste câteva secunde să le deschidă iar, cu același zâmbet larg pe buze, ca să intre primii membrii ai familiei. Bietul majordom, era așa de amuzant. Tot închidea și deschidea la uși, căci membrii familiei erau tare numeroși și tot intrau și intrau. N-am înțeles de ce nu le lăsa pur și simplu deschise.
-Ha ha ha! răsună dintr-o dată în toată camera.
-Bineînțeles, deși era amuzant, nu mi-am permis nicio clipă să râd. Am zâmbit însă. Le zâmbeam tuturor. Nici nu aveam cum să fac altfel, căci familia aceea este toată numai un zâmbet. O bijuterie de familie. Ceva ce în zilele noastre… este doar un mint. Dar lăsați asta. Membrii familiei nu încetau să mai apară, care mai de care mai zâmbăreți, iar camera aceea, mare, imensă, se umplea acum de bijuterii ce prinseseră viață.
-Câți erau? aud o voce întrebându-mă.
-Ah! Nu știu. Mi-au fost prezentați cu toții și mi-a fost făcut, pe loc, chiar și un arbore genealogic. Fiecare în parte s-a prezentat și mi-a spus un mic istoric al său, dar erau atât de mulți, încât nu am reușit să le rețin nici numele, nici numărul total. Le-am reținut în schimb fețele. Nu ai cum să nu-i întipărești minții, asemenea chipuri plăcute și duioase. Calde. Minunate. Exclus!

M-am oprit să-mi mai trag răsuflarea și deja au început, disperați, să-mi zică:

-Atât? Gata? Te-ai oprit? Ai plecat acasă?
-Ah! Nu! Am mers în camera de zi, unde am băut un ceai cald, am mâncat biscuiței și le-am povestit viața mea. Aveau aceleași fețe ca și voi acum. Pline de uimire. Apoi, am făcut un tur al casei. Iar casa, ei bine, casa e minunată.  Din holul principal, atât pe stânga cât și pe dreapta, se întind niște scări în semicerc, ce ai impresia că se duc spre infinit, atât de înaltă este casa. Pe marginea opusă peretelui, din trei în trei trepte, sunt jumătăți de coloane ce țin loc de suport pentru statuete din bronz. Cum ajungi la etaj, simți că te pierzi printre atâtea și atâtea holuri, atâtea și atâtea camere. Camerele sunt spațioase. Fiecare cameră cred că este cam cât apartamentul acesta și este făcută pe gustul celui care stă în ea. Fiecare cameră în parte este minunată. Iar eu, de azi, am una din camerele cu vedere spre lacul din grădină. Mi s-a spus că e un peisaj minunat în fiecare anotimp și în fiecare zi. Mereu e ceva diferit. Mereu observi ceva frumos în colțul acela de rai.

-Vai! Cât noroc pe tine! Să te adopte tocmai ei! Să faci parte din familia lor! Să nu ne uiți, să nu ne uiți niciodată!
-Normal că nu am să vă uit! Niciodată! Iar voi, voi o să rămâneți mereu prima mea familie! Dar acum, să-mi termin povestea. După ce ne-am obosit picioarele plimbându-ne pe holurile casei și prin camere, am fost invitată în grădina cu nuanțe tomnatice. O grădină tare frumos aranjată, plină cu flori și diferiți arbuști tunși sub diferite forme, iar în mijloc un lac presărat acum cu frunze ruginii. Timpul se scursese, totuși, prea mult printre degetele mele, așa că am ales să plec. Să mă întorc pe drumul pe care venisem. Dar ei, ei mi-au spus că mă voi întoarce doar ca să mă reîntorc în casa lor. M-am scuzat atunci, că voi pleca să-mi iau lucrușoarele, fără să-mi dau seama că tot ceea ce aveam erau hainele de pe mine și geanta de pe umăr. Atât. Dar eu am plecat. Am plecat crezând că am și eu ceva de dus, de luat, de dat. Asta până când am intrat pe ușă și am dat de voi, căci voi sunteți comoara mea. Tot ce am și am avut.

Lacrimi. Lacrimi curgeau acum pe obrajii tuturor. Nu știu dacă erau pentru norocul meu sau pierderea lor. Cert e că erau. Curgeau și doar ele mai sfâșiau acum liniștea.

No more pain. No more games

Articol scris pentru proba cu numărul unsprezece din cadrul Super Blog 2013!

Articolul de astăzi este propus de Nemira. Ei ne invită să îmbrățișăm tranziția de la jocurile copilăriei la cele de adult. La viață… într-un mod cât mai creativ. Să vedem ce mi-a ieșit mie.

CAM01824

Să începem, zic:

Întuneric. Privirea îi era ațintită în tavan. Iubea viața. Dar viața, viață părea să nu o mai iubească pe ea. Știa însă că o iubise. O iubise atunci când fusese copil. Atunci cunoscuse fericirea. Viața îi dăruise fericire. Și zâmbete de copil. Atât de frumoase. Dar fericirea o părăsise. Și zâmbetele la fel. Iar acum părea să o părăsească și viața. Ultima picătură de viață se scurgea din ea și se evapora în aerul din cameră. Contempla tavanul în timp ce se gândea la trecutul ei. La fericire. La tot ce pierduse cândva. La tot ce-i scăpase printre degete. Amintire. Frumoasă amintire. Frumoasă copilărie.

De mai bine de câteva ore, avea pe fundal cover-ul lui James Arthur – No more drama. O rază a lunii îi luminează tavanul prin crăpătura dintre geam și draperie. Îi plăcea să deseneze cu degetul prin aer. Forme. Forme ce aveau să prindă viață în imaginația ei și doar acolo. Cânta. Îi plăcea să cânte printre particule de întuneric. În singurătatea gândurilor ei. Fredona și ea refrenul melodiei. În el se regăsea: „No more pain. No more games. No more drama în my life.”

Terminase de citit trilogia „Jocurile Foamei” și urma să citească „Urzeala”. Atâta suferință ce se contopise cu ea și cu toate personajele trilogiei. Atâtea vieți pierdute. Irosite. Atâta și atâta suferință. Grămadă toată asupra unor vieți chinuite. Așa se simțea și ea. Simțea cum o grămadă imateriale de suferință, vizibilă doar gândurilor și sufletului, o apăsa. O zdrobea fizic și psihic. O măcina sufletește.

Desena mereu în aer, sub lumina lunii, tavanul. Nimic nu se materializat. Rămâneau doar schițe imateriale în aer. Schițe vizibile doar ochilor minții ei. Atât. Nici măcar aerul din cameră nu le putea vedea. Tavanul nici atât. Dar cu siguranță și aerul.. și tavanul… simțeau. Erau și ei chinuiți de suferința desenelor ei. De amintirile ei. De vocea ei. De versurile melodiei ce nu aveau să înceteze curând a se repeta. De tot.

Cânta și desena. Își desena trecutul. Își desena copilăria. Ce frumoase fuseseră jocurile copilăriei. „De-a v-ați ascunselea”. „Flori, fete sau băieți”. „Baba oarba”. Ce fericită era. Ce mai zâmbea cândva. Acum. Acum se făcuse tranziția la jocurile nemiloase ale vieții. Ele nu iartă. Nu zâmbesc. Nu aduc fericire. Ele doar condamnă sufletul la o viață tristă și plină de compromisuri, de regrete, de tristețe. Condamnă fizicul. Condamnă tot. Citise trilogia aceea și nu regreta. Dar se simțea o Katniss Everdeen, captivă în propria ei lumea. Fusese și ea condamnată la moarte de atâtea ori. Atâtea condamnări crude. Scăpase cu viață din toate. Sufletul îi era însă pustiit. Lipsit de vlagă. Viața era prezentă în ea, dar în același timp absentă. Lipsea cu desăvârșire. Era și nu era.

-Of. Jocuri ale vieții. M-ați prins în mrejele voastre. Între gheare ascuțite ce-mi sfâșie trupul fără milă. Un trup și așa îndurerat de prea mulți ani. De prea multe trăiri. De prea multe gânduri. De prea multe… prea multe… multe.

Fusese prima dată când tăiase cu vorbele sale atmosfera ce o crease chiar ea în urmă cu atâtea ore. Dar o făcuse pe ritmul melodiei. Vorbise pe ritmul refrenului. Îi ieșise. Era un joc. Propriul ei joc. Zâmbise. Dar zâmbetul îi și pierise imediat ce-și dăduse seama că reușise.

-No more pain. No more games. No more drama in my life. Shalalalala. La La La. La La. La.

O lacrimă îi curgea pe obraz. Un alt joc. O altă lacrimă. Cânta din nou. Vorbea din nou ca pentru ea. Și pentru aer. Și tavan. Și pereți. Vorbea cu ursul din cameră. Un ursuleț de pluș ce îi ținea noaptea de cald. Îi alunga visele negre și toate suferințele cenușii. El o făcea mereu să zâmbească. Și el făcea parte din jocurile ei de adolescento-adultă. Altă tranziție. De la adolescentă la un adult. Alt joc. Altă mâncare de pește. Atâtea jocuri în viața ei. Se juca încă „De-a v-ați ascunselea” – fugea de propria ei viață. Se juca și „Baba oarba” – se ascundea de propria ei suferință. Se juca încă chiar și „Flori, fete sau băieți”- alegea atâtea iubiri imposibile.

-Jocul vieții. Atâtea reguli fără reguli. Atâtea principii fără principii. Atâtea jocuri nejucate. Atâtea vieți spulberate. Atâtea gânduri aruncate. Atâtea măști irosite. Un suflet mort. Un joc pierdut.

Închisese ochii. Adormise cu melodia pe fundal. Cu schițele imaginare în minte. Și cu suferința în ultima rămășită de suflet. Dar jocul… jocul știuse că era pierdut. Și-ar fi dorit să participe la Școala de Luptă. Să fii fost mai puternică. Fusese și ea victimă a jocurilor foamei propriei vieți. Se hrăniseră cu viața ei. Cu sufletul ei. Cu amintirile ei. Cu gândurile ei. Cu ea.

Articol inspirat de jocuri: ale copilăriei, ale vieții, ale foamei. Articol inspirat de: suferințe, gânduri, drame. Articol inspirat de viață.

sursă youtube (user TheProafarzzz)

Ea și el. Tăcere

Articol scris pentru proba cu numărul zece din cadrul Super Blog 2013!

Articolul cu numărul zece, ne este propus astăzi de MediaDOT.ro. Ei ne invită într-o frumoasă călătorie imaginară a jocurilor din viitor. Așa că.. să-i dăm drumul la scris, zic.

– Te urăsc! spuse el îmbufnat din bucătărie, în timp ce ea pleca rușinată capul.
-Îmi pare rău, dragul meu! Îmi pare rău!

O cunosc bine și știu că îi părea rău. Suferea. Nu-i plăcea să-l vadă pe el suferind. Trist. El se dedicase ei să o facă fericită. Iar ea, ea pur și simplu a ales altul mai bun când a avut ocazia. L-a părăsit. Și nu e vorba că nu ținuse la el. Poate chiar asta fusese problema. Ținuse la el mai mult decât fusese cazul. Asta o durea. O durea să se despartă de el. Dar era mai fericită cu celălalt.

-M-ai părăsit. M-ai lăsat. Singur. Și în același timp cu tine. Cu tine și cu el. Sub același acoperiș. Între aceiași patru pereți ai casei. Doar camerele sunt diferite.
– … … … … … …
-Taci. Acum taci. Taci cum ai făcut-o întotdeauna. Nici măcar atunci când te bucurai alături de mine… nu scoteai niciun sunet. Nimic. Tăcere. Întotdeauna tăcere. Tăcerea e arma ta. Din păcate eu, eu n-am nicio armă. Nu mi-ai mai lăsat nici puterea de a mă apăra. De a mă proteja ori de a încerca să fiu cândva fericit. M-ai aruncat. M-ai părăsit.

Ea tăcea. Nu avea nimic de spus în apărarea ei. Nu avusese niciodată. Îl auzea pe el ca printr-un vis. Nu voia să-l asculte. Voia să fie singură. Ea și gândurile. Fără vocea lui. Vorbele lui o făceau să regrete. Regreta toate momentele în care îl căutase pe celălalt folosindu-se de el. Îl obligase să se plimbe dintr-un magazin online într-altul, iar el îi făcea pe plac. O asculta și încerca să o mulțumească. Să o iubească. Oare dacă ar fi știu. Dacă ar fi știut că el pentru ea era doar ceva de care aștepta să scape. A vrut dintotdeauna altceva în viața ei. Niciodată pe el. El îi părea mult prea incompatibil cu dorințele ei și îl compara mereu cu alții. A vrut mereu altul.

Ea era reprezentanta perfecționismului. Era o perfecționistă. Pe când el. El era de o simplitate de nedescris. Nu avea nimic care să tindă spre perfecțiune. El credea că are tot, având-o pe ea. Iar ea, ea se simțea pustiită alături de el. Nu-l iubea. Nu-l iubise niciodată, dar ținea la el. Fusese primul.

Stătea cu ochii închiși și-și amintea de prima noapte împreună cu el. Fusese fericită. Sau cel puțin așa crezuse. El credea că o făcuse fericită. Dar ea, ea îl făcuse întru totul fericit pe el. Se jucaseră toată noaptea: WOW, LOL, DOTA. Click-uiseră împreună o noapte întreagă. El era fericit sub atingerile ei. Ea în schimb vedea totul ca pe un joc. Ceva ce trebuia câștigat și cu o strategie aparte.

-Oare ce nu ți-am oferit? o întreba el din bucătărie. Oare cu ce ți-am greșit? Mi-am dedicat întreaga mea viață alături de tine să te fac fericită. Să te mulțumesc. Iar tu, tu ființă cu inimă de piatră, ai căutat mereu la alții tot ceea ce nu-ți ofeream eu. Ai căutat Placi Video nVIDIA, memorie mai mare, diagonală mai mare. Totul. Totul trebuia să fie de alte dimensiuni. Mai mari. Mult mai mari. Îmi dau seama, acum, după atâția ani, că tot ceea ce ți-am oferit eu a fost prea puțin pentru tine. Iar puținul meu nu a mulțumit niciodată aspirațiile tale mărețe.

Tăcea. Era tot ce putea ea să facă. Tăcea.

-Of.. draga mea… măcar de ai fi știut să cauți ceva cu adevărat bun pe un forum de gaming. Știu că pentru tine el e mult mai bun ca mine. Îți satisface cu adevărat doleanțele în materie de jocuri. Pentru mine însă nu e destul de bun pentru tine. Poate tu chiar meritai ceva cu adevărat mult mai bun. Mai bun decât mine, dar mai bun și decât el.

Tot ce mai auzea ea acum erau șoapte. Șoapte ce se stingeau sub lumina difuză a lunii. Cu ochii întredeschiși, privind spre unul din pereții cu geamuri imense, își căuta pe noptieră ochelarii. Se trezise. Avusese un vis. Un vis ce fusese cândva în trecut, un prezent trist. Despărțirea de primul ei laptop și îndrăgostirea de cel de-al doilea. Fusese un moment crucial în viața ei. Acum, acele laptopuri nu mai existau. Pereți panouri le luaseră locul și ceasuri cu hologramă. Acum, ochelarii erau cei care te introduceau în fascinanta lume a jocurilor. Îi puneai pe nas și te așezai în fața unui perete. Prin ochelari se transforma întreaga încăpere într-o arenă de joc. O arenă în care puteai muri și trăi în același timp. Două dimensiuni diferite într-una singură. Multe se schimbaseră de când ea era copil. Avea 100 de ani, dar arăta ca o puștoaică de 19. Anul 2094 se transformase în anul 131313. Luna a zecea se transformase în luna a 13-a. Era 13-13-131313. Se descoperise un nou calendar și o nouă modalitate de măsurare a timpului. Lumea se îndrepta acum spre eternitate.  O lume a tehnologiei. O lume în care fiecare casă avea propria cameră ce se transforma într-o arenă de joc prin ochelarii aceia ce cu zeci de ani în urmă erau considerați doar niște fantezii. Trăia acum ce a vrut să trăiască de fapt dintotdeauna. Trăia o lume a imposibilului ce devenise posibilă.

Întrebare: Voi cum vedeți jocurile în viitor, lumea?

Have fun,

Pishky

Fericire exprimată în lucruri simple

Articol scris pentru proba cu numărul nouă din cadrul Super Blog 2013!

O altă zi de duminică. Sau cel puțin așa spune calendarul. Dimineață. Ea urăște diminețile. Le urăște și le iubește. E genul de fată căreia îi place să doarmă mult, dar în același timp să se trezească devreme. Urăște lumina, dar adoră razele jucăușe de soare ce se joacă adesea printre buclele părului ei. Se întoarce cu fața spre geam și le invită să-i mângăie fața. Se ridică în picioare, lăsându-le în cele din urmă să-i mângâie întreg corpul. Adoră să facă asta în fiecare duminică. Simte că duminica e ceva special. Se întâmplă ceva aparte. Duminica.

Duminica scrie. De fapt, ea scrie în fiecare zi în caietul verde. Dar duminica scrie altceva. Ceva special. Scrie despre ea. Scrie despre el. Scrie despre ei. Scrie. E dependentă de caietul verde. Un caiet care nici măcar caiet nu e. Sunt doar niște hârtii multicolore cu texte și citate. Hârtii despre și cu ea. Nici nu știe de ce le-a denumit pe toate drept „caietul verde”. Poate pentru că verdele e crud, iar vârsta ei e crudă? Pentru că da, e crudă la ani, crudă la corp, crudă până și în gândire. Și totuși… de o maturitate de nedescris.

E dependentă de scris. Printre rânduri se află întreaga ei viață. Întregul ei trecut, prezent și cu siguranță printre următoarele rânduri se va regăsi viitorul. E dependentă de hârtiile ce zac îmbrățișate unele cu altele pe birou. E dependentă de pixurile ce-și lasă adânc urmele gândurilor ei pe hârtie. E dependentă de stickere și benzi adezive. E dependentă de albul imaculat al hârtiei. O inspiră. Până și pixul o inspiră. O inspiră joaca cu el. E dependentă de obiectele de birotică și tot ceea ce ține de papetărie. Câteodată îi place când se cufundă printre rafturile magazinelor de papetărie cu pixuri și hârtii de diferite culori și forme. Se pierde printre ele, iar la sfârșit bonul e interminabil. Nu le cumpără neapărat pentru că-i trebuie, le cumpără pentru că oricum le va folosi cândva. Le cumpără pentru că știe că simpla lor prezență o va inspira.

Peretele ei e plin de hârtii și hârtiuțe tăiate sub diferite forme și lipite. Dimineața, când se trezește, își alege una la întâmplare, o citește și i-o întipărește minții și sufletului. E atașată nespus de mult de hârtiuțele cu „frânturi de gânduri” cum le numește ea. Și ele sunt parte din viața ei. Sunt gânduri ce i-au străbătut mintea într-o anumită fracțiune de secundă ori gânduri ce le-a găsit părăsite printre rândurile cărților citite. Îi place să facă asta. Îi place să scrie gânduri și trăiri, lipindu-le pe niște pereți. O inspiră. O întărește. O obligă să zâmbească atunci când zâmbetul refuză să o întâlnească.

Iubește stickere-le. Le consideră gingașe. Ca ea. Vede în ele ceva minunat. Se vede pe ea prin scrisul lor. Iar asta o face extrem de fericită. Adoră să fie fericită. Să zâmbească. Un zâmbet i se pare a fi soarele pe Pământ. Perfecțiunea pe Pământ.

Scrisul o face fericită. Hârtia o face fericită. Gândurile ei și ale altora o fac fericită. Frumusețea lor. Simplitatea lucrurilor o face fericită.

Întrebare: Pe tine ce te face fericit?

Poveste de dragoste

Articol scris pentru proba cu numărul opt din competiția Super Blog 2013!

***

Ușa se deschide ușor. Nu avea chef de întrebări. De discuții interminabile despre cum a fost, ce s-a spus și ce s-a întâmplat. Pășea pe vârfuri către pat… și parcă toată gresia din hol îi scârțâia sub picioare. În apartament era întuneric. Nu se distingeau decât niște umbre ale unor obiecte luminate de razele lunii. Ea știa însă orice traseu prin apartament chiar și pe întuneric. Tot ceea ce o incomoda acum era scârțâitul gresiei din hol. Ajunge într-un final la pat. Oscilează între un somn rapid și a-și face un duș înainte de culcare. Sfârșește prin a se băga în pat. Nu voia nici să-și trezească prietena ce dormea alături și nici să-i dispară mirosul lui din porii corpului ei. Își trage pătura cu delicatețe până de-asupra capului. Închide ochii și visează. Îi plăcea să-și reîmprospăteze memoria cu imaginile lor în întuneric.  Era singurul mod prin care-l putea avea mai aproape de ea. Imaginile și mirosul lui, al lor împreună, erau tot ce-i mai rămânea după fiecare întâlnire. O lumină îi distorsionează chiar și cu ochii închiși, visul. Se drege un glas ce în sfârșit ia ființă.

-Ah! Și ce frumoși erați voi doi acolo pe peron! îi spunea prietena dintr-un colț de cameră, rânjind cu brațele încrucișate.
-Mori! zise ea de sub pătură. Nu ai altceva mai bun de făcut decât să mă urmărești pe mine?
-Nu! Nu ești tu suflețelul meu, draga mea? Trebuie să am grijă de suflețelul meu! Dacă el e vreun dobitoc? Că dacă e, îl tai cu securea. Îl fac bucățele mici și-l dau la pești! Pe cuvânt de pionier că așa fac! Uite, îți dau și în scris.

Știa că acum urmau întrebări interminabile. Dar ei nu-i plăcea să vorbească prea mult despre ei. Îi plăcea să fie doar ei doi fericiți. Restul lumii nu conta. Nu a fost niciodată tipul de fată care să le reproducă prietenelor ce discuta ea cu el. Ori ce făcea ea cu el. Îi plăcea să rămână între ei. Momentele lor.

-Ah. Ce zâmbet ai! îi spuse prietena cu același zâmbet. Gata euforico! La ce te mai gândeai acum?
-La ce mă gândeam? La cum extratereștrii aterizează pe Pământ și te ia cu ei într-un Univers paralel. La cum tu încetezi cu ale tale curiozități și la cum eu voi trăi fericită până la adânci bătrâneți.
-Da. Și eu te iubesc.
-Și eu, Și eu, draga mea. Și eu mă iubesc.
-Și cum a fost? Ce ați vorbit? Ce ați făcut? Unde ați fost?
-… … … … … … … … … … … … … … … … Procesez! Încă procesez. Și nu, nu am terminat încă de procesat. Gata. În timp ce procesam am uitat ce s-a întâmplat în ultimele 7 ore.
-Și orice ați fi vorbit/făcut voi acolo… l-ai sedus? Te-a sedus? E drăguț? Cum se comportă?
-Poate.
-Ah! Deci DA! Ți-am spus eu că acel parfum face minuni! Super Playboy face minuni. Știam eu. Mă bucur că am testat pe tine. Ți-am spus eu că-i un mit: Cum că… bla bla bla… parfumul ăsta cucerește. Are super-puteri.
-Sau poate… poate eu? Poate că eu am făcut minuni. Parfumul se duce, draga mea. Își pierde mirosul și farmecul seducător. Pe când, persoana rămâne. Rămâne mereu în simplitatea ei de dimineața până seara și de seara până dimineața. Iar atunci, atunci dacă nu cucerește persoana, dacă nu ea seduce, un parfum există degeaba.
-Bla bla bla. Iar începi cu filosofiile tale despre simplitate. Offf. Tu nu înțelegi că bărbații din ziua de azi nu se uită la un cuier pe care sunt agățați o pereche de blugi și un tricou. Se uite la un produs proaspăt scos din fabrică, finisat, seducător. Ei asta vor. Ei vor seducție. Lucru dovedit de cercetători. 
-Bărbații poate. El nu. Și da, draga mea. Toți vor asta până la un moment dat. Dar orice lucru proaspăt scos din fabrică, finisat și seducător, își pierde farmecul în timp… și ei, bărbații se satură. Pe când lucrul acela simplu, fermecător fără retușuri, rămâne.
-Ăăăă! și gura i s-a închis brusc.

Lumina s-a stins. Tăcerea s-a lăsat. Doar vântul de afară mai șuiera victorios peste urma vorbelor ei. La fel ca și ea… și vântul era simplu. Și vântul cred că o iubea, la fel cum și ea îl iubea pe el. Îi plăcea să viseze cu șuieratul vântului pe fundal. Credea că vântul se duce după el și i-l aduce mai aproape, iar visele-i păreau cu adevărat reale. Îi plăcea să adoarmă așa în fiecare noapte: cu gândul la el și la vântul ce i-l aducea să o țină-n fiecare noapte-n brațe.

Ăăăăă. C`est fini la comedie. Da. Nu știu ce-a ieșit cu articolul ăsta, dar vouă vă las o întrebare: Seducție prin simplitate.. sau altceva?

Aștept cu nerăbdare răspunsurile voastre!

Have fun,

Pishky

Genți la taifas

Articol scris pentru proba cu numărul șapte din Super Blog 2013!

Îmi simt adesea gențile cum mă privesc cu ură. Unele de sub birou, unele de prin cuiere, altele de prin sertare și dulapuri. Da, ele au puterea de a mă privi cu ură chiar și prin obiecte materiale interpuse între noi. Gândurile lor de ură asupra-mi sunt atât de mărețe încât străpung orice lucru alcătuit din materie.

Le aud adesea, ca prin vis, șușotind asupra-mi. Vorbesc mereu apăsat și cât mai încet ca eu să nu le aud și să nu sfârșesc prin a le da foc tuturor. Le e frică de mine. Dar cu toate astea mă fac o scorpie și le aud cum își doresc să nu fi ajuns pe mâna mea. Le aud cum își doresc să dispar din viața lor și în locul meu să apară alta. Alta mult mai feminină care să le folosească așa cum se cuvine unei genți de la câte o firmă respectabilă.

Din păcate pentru ele, eu nu dispar. Sunt tot aici să le fac viața un calvar. Cum ele nu mă suportă, nici eu nu le-am suportat pe ele. Din păcate ele pe mine nu mă pot chinui. Eu pe ele da. Le chinui zgâriindu-le și lăsându-le urme adânci pe suprafața brănduită. Și fix de asta nu mai pot eu. Oricum, până la urmă, la cum ne iubim, tot pe foc cred c-or s-ajungă. Altfel nu se mai poate.

Acum câteva zile, când eram și eu foarte binedispusă într-o dimineață și aveam chef să mă trezesc (iar eu de trezit nu am niciodată chef), ele, gențile, mi-au stricat-o. M-au făcut să mă gândesc serios să sap o groapă în spatele casei, să le arunc pe toate acolo, să le dau foc și apoi să pun pământ peste cenușa lor. Dar.. ei bine, bunătatea din mine m-a convins încă o dată că-i mai bine cu ele decât fără ele.

Bine.. bine.. am și genți care-mi sunt drage. Doar că în general mie-mi place să fiu o scorpie.

Iată-le discuția:

-Vaaai, draga mea Reeija, uită-te și tu la necioplita din pat! Ne ține chinuite pe sub birou, prin sertare și dulapuri!
-Mulțumește-te că n-ai făcut cunoștință încă cu flăcările iadului.
-Ea doarme și noi suferim.
-Mai bine o suferință în singurătate, decât o suferință acompaniată. Eu zic să fii fericită că stai alături de noi, nouă și frumoasă ca în prima zi când ai fost cumpărată și abandonată aici.
-Fericită. Fericite mi-s lacrimile.
-Draga mea, eu, geanta din piele înțeleaptă, eu marea Reeija cea renumită pentru frumusețea ei răpitoare, am înțeles-o și o înțeleg. Pentru ea există genți ca tine, brănduite, de prim rang, primite, de colecție. Și există genți ca mine și ca altele ce se bucură a fi scoase în oraș cu vreo carte ori e-book, și-un portmoneu.
-Și tu ești fericită cu așa, Reeija? Te întreb, pentru că visul oricărei genți, așa ca mine, este să fie plimbată prin cluburi „marfă” cu multe farduri, rujuri, bani, o oglindă, elastice de păr, parfumuri și alte accesorii pe care o fată din zilele noastre le cară după ea. Ești fericită să fii folosită pentru o carte și un portmoneu cu câțiva lei?
-Da, sunt fericită. Sunt fericită pentru că am învățat să iubesc mirosul fiecărei cărți pe care am purtat-o. Sunt fericită că astfel, ea, mi-a dat atenție și m-a prețuit pentru că-i ocroteam cu multă grijă neprețuitele-i cărți.
-Dar cum, cum e posibil una ca asta, Reeija dragă? Tu, tu care ești atât de simplă și… și scuză-mă că-ți zic, atât de lipsită de farmec în simplitatea ta. Pe când eu… eu sunt atât de luxoasă, căci da, eu Dolce sunt o geantă de lux.
-Ahh.. draga mea… eu, la fel ca și tine, fac parte din categoria unor genți de piele. Eu, la fel ca și tine, am una sau două încăperi în care se pot băga lucruri. Eu, spre deosebire de tine, am învățat de la ea că simplitatea-i cea fermecătoare. Am învățat să-mi iubesc și să-i iubesc simplitatea. Restul sunt kitch-uri.
-Offf. Fata asta nu are gusturi. Nu știe ce înseamnă să fii la modă. Nu știe ce înseamnă să fii admirată pentru ultima geantă apărută în colecția X. Bietul meu designer… mi-ar plânge de milă dacă ar știi că eu seara zac într-un sertar și nu mă „rup în figuri” noaptea prin cluburi. Sunt atât de tristă. Atât de nefericită. Atât de prăfuită. Iar aici e atât de întuneric.
-Ahhh… draga mea Dolce, de-ai știi ce frumos e să te prindă razele de soare ale fiecărui apus și răsărit lenevind într-un colț de cameră cu o carte alături uitată.

Da. Sunt o scorpie dintre cele mai scorpii. Îmi chinui gențile în care pun cărți și nicidecum rujuri și parfumuri și oglinzi și farduri și bla bla bla ce se mai pune. O geantă de firmă nu e cu nimic mai folositoare decât o geantă simplă. E doar mult mai scumpă și împopoțonată. Că de făcut, tot aia face.  Și da. Iubesc simplitatea. Ador simplitatea. Venerez simplitatea. Ea, simplitatea, mi se pare de bun-gust. Ea e fermecătoare. Restul sunt kitch-uri și aparențe. Pe când simplitatea, simplitatea-i o comoară. Iar o comoară trebuie prețuită și ocrotită.

Așa că da. Eu aș schimba rolul unei genți care are atâtea lucruri nefolositoare în ea, cu acela de a fi purtătoare de cărți. Și de iubire dacă s-ar putea. Și de frumusețe. Și de cultură. Și de alte valori. Dacă ar fi după mine, aș face în așa fel încât gențile să poarte și să distribuie lucruri valoroase.

Întrebare: Ție ce categorie de genți îți plac?

Aștept cu nerăbdare răspunsurile voastre!

Have fun,

Pishky

Geanta_piele_naturala_canvas_Adel_culori_bej_negru_maro_albastru_1

Copilărie – Partea n+1

Articol scris pentru proba cu numărul 5 din competiția Super Blog 2013!

Articolul acesta mă face să-mi îndrept gândurile spre copilărie. Tema lui îmi proiectează în jur imagini ale copilăriei mele fericite. Mă duce cu gândul la vacanțele la țară. La bunici.

A fost odată ca-n povești/ A fost ca niciodată/ Din rude mari împărătești/ O prea micuță fată/ Și era una la părinți/ Și răsfățată-n toate cele/ Cum e fecioara între sfinți/ Și luna între stele – adaptare după Luceafărul lui Mihai Eminescu. Și da, e vorba de mine :D.

Miez de lapte mă duce cu gândul la spuma laptelui. Nu știu de ce. N-are nicio legătură, căci spuma-i la suprafață.

Nu știu câți dintre voi ați mâncat vreodată spumă de lapte cu zahăr. Habar n-am. Dar vă pot asigura că este cel mai minunat lucru al copilăriei mele. Pentru mine atunci era o minunăție (și a rămas la fel în mintea mea). Așteptam cu nerăbdare să vină seara vaca de la păscut. Să se mulgă și să se ia spuma de pe lapte. În fiecare seară eram prezentă cu tot cu moașa (căci așa îi spun cumnatei bunicii) în grajdul unde se mulgea vaca și așteptam. Așteptam prima spumă de pe lapte să o luăm repede în cană și să o amestecăm cu zahăr. Nicio altă spumă de după nu era mai bună ca prima. Și cum eram eu așa răsfățata familiei, căci eram cea mai mică, vaca era chinuită de două ori mai mult până să se ia spuma (mulsul dura mai mult :D). Ahh.. ce poftă mi s-a făcut. Păcat că nu mai are nimeni în familie vaci :(.

Miezul de lapte îmi îndreaptă, de asemenea, gândurile spre brânză. Sunt fan brânză. Îmi place brânza. Desigur, nu orice tip de brânză. Mie-mi place brânza dacă-i la extreme: ori foarte sărată de o mănânc doar eu, ori foarte dulce (caș). Dacă nu, nu mă ating de ea mai mult de o gustare. Îmi place brânza vara. Îmi place rasă pe roșii. Multă brânză sărată rasă pe roșii. Mi se pare a fi gustarea verii. Cea mai bună și cea mai gustoasă. Cea mai cea. Dar nu, nu mănânc brânză doar așa, ci cu ce mi se pare mie că dă un gust adorat de papilele mele gustative (papile care-s tare pretențioase de altfel).

Ce frumos e să fii copil. Ce frumos e să nu știi ce-i viața. Să o vezi doar prin ochii tăi de prichindel fericit și plin de speranțe, visuri. Miezul de lapte mie îmi aduce aminte de copilărie. Eu văd miezul ca un miez. Un ceva într-un mijloc bine înconjurat de siguranță și protecție. Da, îl văd ca reprezentând siguranța. E protejat prin ceea ce-l înconjoară de exterior. Nimic nu poate ajunge cu ușurință la miez. Doar cu multă strădanie. În miez fiind, nu vezi exteriorul, vezi doar paravanul ce te înconjoară, iar în lumea ta totul e perfect. Miezul e asemeni copilăriei. Copilăria reprezintă siguranța, copilăria este miezul ce te proiectează într-o lume perfectă a fericirii, o lume în care visurile sunt posibile. Toate.

În copilăria mea lumea era perfectă. Minunată. Fără cusur. O lume a posibilului. O lume în care imposibilul era posibil. O lume în care răutatea nu prindea viață. O lume în care oamenii erau oameni. O lume plină de oameni frumoși ce nu cunoșteau noțiunea de injurie. Injuriile nu-și aveau aici locul. O lume în care basmul era la ordinea zile. O lume în care „nu” nu exista. O lumea în care nici „da” nu era spus prea des, dar totuși o lume în care totul se îndeplinea.

Mie întotdeauna îmi este dor de copilărie. Tind să o caut. Tind să o chem înapoi, în fiecare zi, cu gândul. Probabil acesta-i rezultatul descoperirii unei altfel de lumi. O lume în care imposibilul este frecvent. „Da-ul” este spus de prea puțin ori, iar „nu-ul” este atât de frecvent în vocabularul nostru. Răutatea este la tot pasul, iar injuriile la adresa celorlalți sau a ta le auzi aproape mai tot timpul. O lume în care basmul, ei bine basmul e de mult un coșmar.

Totuși, miezul de lapte mi-a îndreptat pașii gândurilor fix în miezul copilăriei mele. Am mai fost o dată copil prin ochii copilului de altădată. Așadar, nu-mi rămâne decât să le mulțumesc sponsorilor Super Blog 2013 că au propus această temă. Mulțumesc pentru incursiunea în miezul copilăriei.

Iar acum, pentru că generatorul meu de cuvinte a făcut pană, am să vă las aici întrebarea: Pe voi unde vă îndreaptă pașii gândurilor, miezul de lapte? (fără răspunsuri vulgare, vă rog:D).

Aștept cu nerăbdare răspunsurile voastre. Sunt curioasă. Vreau să știu!

Have fun,

Pishky

Tentații (i)rezistibile

Acest articol este scris pentru proba cu numărul patru din Super Blog 2013!

CAM01790Dependențele sunt tentații.

Da. Ceea ce vedeți mai sus este o cantitate zilnică de ciocolată ce-mi intră în organism. Sunt dependentă de ciocolată. Și o recunosc. Și recunosc și faptul că n-am voință să mănânc mai puțină. Mama-mi zice că sunt o specie de drogată. Eu zic doar că-mi plac la nebunie dulciurile, în special ciocolata și orice e pe bază de ciocolată. Atât.

Dacă am dulciuri, mănânc ca sparta. Dacă nu am, fac rost. Oricum ar fi, mereu am ciocolată. Mă hrănesc cu ciocolata. Ciocolata e parte din mine, iar fără ea… fără ea cred că sunt aproximativ ca unul în sevraj. Iubesc ciocolata. Și ea mă iubește pe mine, atâta timp cât mereu o am. Mereu și mereu și mereu a mea. Nu mă pot despărți de ea și nici ea nu se poate despărți de mine. Este irezistibilă.

Deși suntem nedespărțite (mai puțin în timpul când eu dorm), mama încearcă din răsputeri să ne despartă. E speriată și o înțeleg. Orice mamă e speriată atunci când tot neamul e diabetic. Mereu îmi spune că dacă nu va reuși ea, insulina sigur o va face. Ferească sfântul să se întâmple asta. Mai bine la 2-4 m sub pământ decât fără ciocolată. Iar acum e momentul în care eu mă rog Universului și tuturor sfinților și forțelor cosmice ca mama să nu citească asta, că altfel nici în cușca câinelui nu mai prind loc:). Desigur, mai au de ascultat dorințele a 7 miliarde de oameni, de ce m-ar băga în seamă pe mine? Și uite așa o să sfârșesc eu dormind într-un șanț și poate nici acolo :).

Ciocolata pentru mine, e ca aerul pentru voi. Ciocolata pentru mama, când o mănânc eu, e ca cianura pentru atâția oameni ce se revoltă cu înverșunare împotriva folosirii ei în exploatarea de la Roșia Montană. Iar atunci când vezi pentru propriul copil ceva ca fiind extrem de nociv, încerci să îi iei asta. Așa că mama se chinuie să nu primesc dulciurile aduse în dar și le ascunde. Le ascunde pe unde poate în casă. De când sunt mică însă, până la vârsta de 19 ani, am avut timp să explorez casa în lung și-n lat până la cunoașterea fiecărui colțișor al casei. Cu alte cuvinte, poate mama să ascundă ciocolata oriunde, că tot o găsesc (experiență de cel puțin 14 ani).

Știu ce-nseamnă să fii dependent. Sunt dependentă de ciocolată și de multe alte lucruri. Sincer, dacă mă întreabă cineva de ce mănânc ciocolată, nu aș știi să-i dau un motiv plauzibil. I-aș spune doar că mănânc pentru că mănânc. O fac din instinct. Nu-mi impun să mănânc ciocolată. Nici să o caut pe unde e ascunsă. O fac pur și simplu. Mă trezesc că am găsit-o și încep să mănânc. Nu o caut cu disperare. O caut cu mult calm pentru că știu că am să o găsesc. Nu știu cum se face faptul că mereu mă duc spre locul în care e ciocolata. Mă cheamă la ea. Și nu e o poveste inventată. Este una chiar reală. Este povestea unui dependent de ciocolată, adică a mea.

Habar n-am de ce, dar parcă insulina asta nu mă sperie. Nu mă sperie pentru că știu eu că nu o să am nevoie de ea. Odată, când trebuia să fac niște analize, am mâncat o ceșcuță de miere înainte. Iar rezultatul spunea că glicemia mea e foarte mică. Altă dată, când bunicul meu își făcea testul de glicemie, eu copil mic și curios cu întrebări de genul: „Ce-i aia tataie?”, „Dar ce face?”, „Dar vreau și eu, tătăiț!!!” mi-am făcut testul de glicemie, după masă evident. Valoarea era aproape de media anormală :D. Deci, practic, dependența mea de ciocolată mă ajută să-mi mențin valori ale glicemiei aproape normale. Cum aș putea astfel să renunț la ciocolată? Corect, n-aș putea. O iubesc și mă iubește (cred).

Dependențele mele nu se sfârșesc însă aici. Pe locul doi se află telefonul mobil. Fără să vreau îl folosesc. Mă trezesc că umblu pe el fără să fac de fapt nimic. Intru în meniu și ies. Îl deblochez ca să îl blochez la loc. Intru pe Facebook ca să ies. Pornesc radio ca să-l opresc. Mă trezesc că scriu mesaje ca să le șterg și să le rescriu până când într-un final le și trimit. Intru în contacte ca să nu apelez pe nimeni. Mă joc, ca să nu mă joc de fapt. Telefonul sincer îl urăsc. Este ca să fie și-mi mănâncă timp din viață. Dar aici știu că nu sunt doar eu dependentă de telefon într-un hal fără de hal. Generații întregi din zilele noastre sunt dependente: copii, tineri, bătrâni. Toți.

Urmează apoi dependența temporară pe timp de iarnă: schiatul. Ador să schiez. Să mă simt una cu pârtia, una cu zăpada, una cu fulgii de nea ce plutesc în aer până se contopesc cu suprafața muntelui. Când schiez simt că plutesc. Mă bucur că pot schia toată iarna: în weekenduri și vacanțe. Mereu. Când schiez, nu simt de fapt că fac asta. Când schiez, schiez și atât. De cele mai multe ori schiez pe muzică. Îmi bag căștile în urechi și mă las pe schiuri în cristiane lungi și scurte în josul pârtiei. Iubesc muntele. Îl iubesc poate pentru că am crescut oarecum cu el și l-am văzut de mică în fiecare zi. Îl văd din curte, îl văd când trec podul Jiului, îl văd pe bulevardul ce duce spre Petroșani. Îl văd mereu acolo, măreț și impunător peste întreaga depresiune a Jiului. Îl văd și îl iubesc.

Sunt dependentă de oamenii frumoși. Iubesc să stau în preajma lor, fie că sunt copii, tineri sau bătrâni. Oameni frumoși din punct de vedere al caracterului lor, al interiorului și nicidecum al fizicului. Fizicul e doar o carcasă. Degeaba strălucește la suprafață dacă pe interior e mâncată de rugină. Degeaba. Iubesc în special bătrânii. Îmi place să stau în preajma lor. Ei mereu au ceva frumos de spus din experiențele lor de viață mai mult sau mai puțin frumoase. Sunt dependentă de a le sorbi cuvintele și privirile duioase. Sunt dependentă de a le oferi fericirea aceea că sunt ascultați cu atâta drag și atâta interes.

Uneori sunt dependentă și de film. Dar asta depinde doar de stările acumulate care au creat o singură stare neliniștită ce are nevoie de liniște. Atunci sunt dependentă de acțiune, de comedie, de animații. Sunt dependentă de orice. De orice e bun, desigur. Adică bun pentru gusturile mele, pentru că gusturile sunt atât de diferite. Ce e bun pentru mine, este foarte probabil să nu fie și pentru ceilalți. Doar de asta suntem o specie atât de diferită între indivizi.

Sunt dependentă de cultură. Îmi place. Mă fascinează. Cultura e minunată. Păcat că noi ca indivizi nu suntem toți capabili să ne-o însușim caracterului. Poate nici eu nu sunt. Tocmai de asta, cu siguranță, sunt dependentă de ea. Din nevoia de a dobândi mai multă.

Cred că sunt dependentă de multe altele. Sunt dependentă de atâtea și atâtea. Uneori sunt dependentă și de mine, atunci când simt că nu mai sunt eu. Sunt dependentă și de o ea. Și de un el. Și de părinți. Sunt dependentă de lume. Sunt și suntem dependenți de bani, căci ei ne oferă posibilitatea existenței de zi cu zi. Sunt dependentă de iubire, fie că o ofer sau o primesc. Sunt dependentă de amintiri, căci ele stau la baza a ceea ce sunt acum și ceea ce am să devin. Sunt dependentă de trecut, de prezent și cu siguranță și de viitor. Sunt dependentă de multe și cu siguranță nu sunt singura. Toți suntem dependenți de ceva, conștient sau inconștient.

Articolul acesta a pornit de la filmul „Thanks for Sharing”. Și personajele au dependențe. Dar o pun în scenă pe cea care a existat din toate timpurile: sexul. Unii sunt, alții nu sunt. Dar cu siguranță este printre cele mai vechi dependențe, alături de dependența de supraviețuire, de existență.

Dependențele, prin traducere, sunt irezistibile.

Pentru că simt cum ale mele cuvinte încep să se amestece unele cu altele într-o iraționalitate perfectă, am să închei articolul aici. Dar nu, nu scăpați de întrebarea la care musai trebuie să răspundeți. Așa pentru curiozitatea suflețelului meu de copilaș micuț și amărât.

Întrebare: Voi de ce sunteți dependenți?

Aștept cu nerăbdare răspunsurile voastre. Sunt curioasă. Vreau să știu!

Have fun,

Pishky

Doctorul personal al părului tău!

Cu acest articol particip la a treia probă Super Blog 2013!

Hi hi hi hi. Freza tipului mă inspiră. Dacă va fi să mă inspire în bine sau în rău, nu pot știi. Dar o să vedem asta la sfârșitul articolului.

Pentru proba aceasta, Farmec ne propune ca temă „doctorul personal al părului nostru”. Ce facem pentru a încerca să avem un păr cât mai sănătos? Cum îl îngrijim, pentru că da părul face parte din noi ca și întreg și trebuie să-l îngrijim ca să ne îngrijim implicit pe noi.

În funcție de problemele pe care fiecare tip de păr le are, cei de la Farmec propun Gama Gerovital Plant Tratament  ce se situează la limita dintre produsele cosmetice și de înfrumusețare a părului și cele farmaceutice și se pliază pe nevoile fiecărui tip de păr, dat fiind faptul că cele mai frecvente îngrijorări sunt legate de: modificarea, în timp, a caracteristicilor firului de păr precum îmbătrânirea; îngrășarea excesivă a părului (marea problemă a părului meu) și căderea părului peste limita normală (a doua mare problemă a părului meu. Săracul de el. E bătut de soartă rău de tot). Așa că aș încerca ceva pe bază de plante.

Deci da, după cum spuneam bietul meu păr e și gras și mai și pică. Deși, când te uiți la el așa din față, spate sau profil pare tare slăbuț și deloc puțin. Părul meu e un paradox. Ca și subsemnata de altfel. Mie una, mi-ar prinde bine un tratament sebum control și unul anticădere. Adică, ce spun eu mie, nu mie, ci părului meu. El este beneficiarul unic în toată afacerea asta :D.

Dacă stau acum să mă gândească când s-a „îmbolnăvit” în halu ăsta părul meu, n-aș știi să vă spun. Și nu, nu a fost așa, părul meu nu a avut probleme până acum vreo câțiva ani buni. Și nici nu știu cum de a pățit asta. E peste puterile mele de înțelegere. Dar, cine știe. Poate în sfârșit părul meu are noroc cu tratamentele astea și.. hmmm… devine și el ce-a fost odată (splendid, desigur!!!!).

Acum, că simt că-i tras de păr rău de tot articolul ăsta și că ideile mele sunt de fapt undeva pe câmp cu oile și pasc ce-or paște ele pe vremea asta, vă las o întrebare: Părul vostru cât de fericit și sănătos e? Ce-i faceți???? (am și eu nevoie de răspunsuri.. dați sfaturi unui copil neștiutor :D. Mulțumesc!)

Dacă ai ceva de spus, de împărtășit cu mine sau cu ceilalți, folosește cu încredere secțiunea de comentarii într-un mod cât mai manierat.

Îți mulțumesc că mă citești, iar dacă îți place ceea ce scriu te învit să dai un like pe Facebook AICI sau un Subscribe (coloana din dreapta sus) și astfel vei fi mereu la curent cu ce postez.

Have fun,

Pishky

Viața sănătoasă la tine acasă

Cu acest articol particip la a doua probă Super Blog 2013!

Am devenit din ce în ce mai preocupați de o viață sănătoasă, de ceea ce mâncăm sau bem și de modul de preparare a hranei.
Cum ne asigurăm un regim alimentar sănătos? Începem cu diminețile! Ce poate fi mai bun și mai sănătos decât sucul proaspăt stors al unor fructe, legume, rădăcinoase, verdețuri? Dar ce storcător să folosim pentru a obține un suc bogat, cu pulpă, care să păstreze proprietățile fructelor?

Maică-mea, acu mulți ani, când cu toții eram mult mai tineri, iar eu abia mă țineam bine pe picioare, își punea adesea întrebări de genul. Cam ce storcător să folosească ea pentru ca prichindeața ce făcea de câțiva ani umbră pământului, să mănânce cât mai sănătos (adică EU:D).  Prichindeața (subsemnata) musai trebuia să aibă o alimentație cât mai sănătoasă, ca atunci când avea ea să crească mare, să se facă frumoasă și-naltă ca bradul. Iar acum, la 19 ani fără 4 zile, vorba unui înțelept, fără un metru n-are 2 prichindeața asta :D.

Când eram mică, uram să mănânc. Practic nici nu o făceam. De cele mai multe ori beam un conținut. Nu am fost prietenă cu mâncarea de când mă știu. Așa că-mi încleștam frumos gura și refuzam să mestec ceva. Iar mama, genială de altfel, dădea totul printr-o strecurătoare, iar dacă nu, le băga la storcător. Eram terorizată de storcător. Nu l-am suportat niciodată. Mi-a făcut copilăria un calvar. Pe atunci, pe vremea lui Pazvante Chiorul, storcătorul ăla huruia în ultimul hal! Mă tortura aproape zilnic., mai ales că pe atunci nu erau storcatoare presare la rece care să stoarcă cât mai bine fructele. Pe atunci maică-mea dădea prin storcător de două-trei ori ce rămânea pe pereții storcătorului ca să-i dea prichindeței cât mai mult suc. Iar eu stăteam acolo pe un colț de canapea în bucătărie și așteptam să mi se sfârșească chinurile. Chiar și acum, când folosesc storcătorul/robotul închid ochii și mă strâmb, așteptând să mă terorizeze în ultimul hal. Dar el e prea drăguț și silențios, pentru că tehnologia a evoluat. Mi demonstrează însă pentru a mia oară cât de paranoică sunt și că am rămas cu sechele din copilărie.

Dacă pe atunci uram din tot sufletul și sucul și storcătorul și nu înțelegeam de ce nu mi se ia mie zilnic mâncare și sucuri de la Mc Donalds, acum pot spune că, cel puțin teoretic, sunt adepta unei alimentații cât mai sănătoase și pline de vitamine. Spun teoretic pentru că adesea îmi fac timp să nu mă ating de mâncare sau sucuri naturale, ci ba din contră abia dacă mănânc sau beau și eu ceva o dată în zi. În principal, cea mai sănătoasă masă este cea de dimineață. Atunci trebuie să avem o alimentație cât mai bogată în vitamine, proteine, etc, ca să  oferim organismului energia necesară în timpul zilei pentru desfășurarea anumitor activități fizice și psihice. Într-o alimentație sănătoasă, obligatoriu dimineața, trebuie să găsim fructele, ca de altfel și în restul zilei la masă sau între mese. Când eram eu mică, datorită faptului că erau storcatoare de fructe prin centrifugare, era de preferat să mănânci fructele în starea lor naturală deoarece în suc erau prea puține vitamine. Acum, cu noile oferte de storcătoare prin presare la rece ce oferă o stoarcere completă și păstrarea intactă a conținutului, acum că tehnologia a avansat atât în bine cât și în rău, ne putem bucura de storcătoare cât mai „performante” ce se pliază perfect spre a ne oferi sucuri cât mai pline de vitamine, cât mai sănătoase.

Dar mereu, din afară, ne pricepem de minune să dăm sfaturi. Să spunem altora ce și cum să facă, ce și cum e bine. Iar pentru că eu nu mai am nimic inteligent de spus (de parcă aș fi spus ceva inteligent vreodată), am să-mi închei aici articolul cu o întrebare/două și nu fără a vă lăsa un video care mie îmi pare destul de interesant.

Întrebare: Ție îți plac sucurile naturale și mâncarea cât mai sănătoasă? Tu cum preferi să-ți hrănești organismul?

Dacă ai ceva de spus, de împărtășit cu mine sau cu ceilalți, folosește cu încredere secțiunea de comentarii într-un mod cât mai manierat.

Îți mulțumesc că mă citești, iar dacă îți place ceea ce scriu te învit să dai un like pe Facebook AICI sau un Subscribe (coloana din dreapta sus) și astfel vei fi mereu la curent cu ce postez.

Have fun,

Pishky

sursă youtube (user HuromRomania )

Frumoasă cu un scop precis

Acest articol este primul articol din concursul Super Blog.

„Știați că Toyota Corolla este cea mai vândută mașină din toate timpurile? Să fie oare aspectul cel care seduce? Sau funcționalitatea? Frumusețea si fiabilitatea se întâlnesc acum în noul model Corolla, lansat de curând și pe piața din România.” Despre asta am să bălmăjesc în continuare,  căci asta-i prima temă.

Super Blog a început luni. Prima propunere de articol tot atunci. Am vrut să scriu de luni, 1 octombire 2013, dar mi-am amintit că tocmai treceam printr-o altă apocalipsă. Trăiam o zi cumplită în care așteptam să se dezintegrese frumos Pământul și să ne transformăm cu toții în praf cosmic. Dar.. deh.. o altă zi în care apocalipsa a dat greș. Dar eu nu știam asta pe 1, așa că am așteptat să treacă frumos apocalipsa și să mă declar pentru a nu știu câta oară supraviețuitoare (cred că pământenii sunt adevărați eroi ai întregului univers la câte apocalipse au supraviețuit). Am așteptat să scriu după apocalipsă.

Trebuia să scriu ieri. Dar am apucat să scriu abia azi.

Dacă am supraviețuit o apocalipsă… și tot suntem noi cu mai multe vieți, ceva mai rău ca pisicile, ne mai așteaptă una pe 13 octombrie. Damn, tu Universule, nu știai că atunci e ziua mea. Eu nu vreau mă apocalipsă. Eu vreau mașină pe 13. Și carnet 😀 (da da.. la 19 ani n-am carnet. punct). Parcă tu dragă Universule erai atent la dorințele imense ale chiriașilor tăi și le îndeplineai. Acu ce faci? Îmi dai apocalipsă în loc de mașină și carnet? Păi se poate?

Sunt o fire visătoare. Așa m-au conceput pe mine ai mei. Cu capul în nori 99.9% din timp, căci da, 0.1% sunt cu capul pe umeri, am o logică de sperii pe toată lumea și o maturitate incontestabilă. Tocmai de aceea vreau o mașină pe care nu o să mi-o cumpere nimeni. IEEEI.

Pe lângă faptul că-s o fire visătoare, îs și una destul de pretențioasă.  Așa că mașina aia pe care o vreau eu și nu mi-o cumpără nimeni ar trebui să fie dotată cam cu tot ce se poate și nu se poate. Dacă ar fi posibil ar trebui să meargă și singură: să conducă singură, să știe singură legile de circulație, să-și bage benzină singură și alte chestii :D.

Cred că oricare și-ar dori o mașină fiabilă. Adică, știți voi, cu o durată de viață cât mai mare, o anduranță mare, un habitaclu odihnitor și o eleganță aparte. Pentru oricare îi important să se simtă bine într-o mașină în timpul condusului, nu? Fiecare își caută mașina perfectă. Pentru mine mașina perfectă ar trebui, după cum am spus, să facă ea totul. Cum asta nu se poate, m-aș mulțumi și cu o mașină semi-perfectă. Iar asta nu înseamnă că am pretenții mai mici, ci doar mai tai din ele de pe listă. Cele care rămân sunt la fel de mari.

Probabil, ca orice om sănătos care-și pune întrebări, vă întrebați ce mi-aș putea eu dori de la o mașină. Ori dacă nu eu, oricine altcineva. Practic asta se întreabă cei care le construiesc. Ce ne-am dori noi cei care am vrea să le achiziționăm. Ce ne-ar mulțumi și ne-ar face fericiți. Apăi, cei de la Toyota, s-au gândit din plin la cele de mai sus crând noua Corolla (cel puțin pentru mine :D). De ce spun asta? Păi are chestii pe care eu le visez cum ar fi următoarele enumerate puțin mai jos.

Îmi doresc o mașină inteligentă și „grijulie” ale cărei faruri să stea să-mi lumineze mie calea până intru în casă, iar apoi să se stingă. Pe lângă asta ar trebui să aibă cameră video pentru marșarier. Știu că nu te poți numi șofer adevărat dacă nu știi să controlezi mașina cu spatele, din oglinzi, dar tehnologia avansează. Ar trebui să mai aibă și niște senzori de parcare atât cu fața cât și cu spatele pentru căpiații ca mine a căror atenție e cu totul în altă parte. Și dacă tot are senzorii ăia de parcare de ce nu ar parca și singură, eu controlând doar viteza? Da, să dea singură cu spatele și cu fața până se parchează cum trebuie. Acum, cum lenea e mare, de ce să mă chinui să scot cheia din buzunar, din geantă sau pe unde o fi ea, când pot să mai existe niște senzori care să o vadă și să deschid și să pornesc mașina prin simpla existență a unei chei undeva în buzunarul meu? Dacă tot are sistem audio și alte chestii, de ce să mă chinui eu să nimeresc volumul când ar putea exista niște butoane pe volan? Și dacă tot s-a dezvoltat tehnologia, de ce nu ar fi bordul și cu butoane și cu touch? Și dacă tot e construită având la bază alte mașini construite, de ce să nu preia și dotările lor: suport pahare, cotiere bla bla bla? O da… și cum să uit tocmai de asta. Orice mașină, din punctul meu de vedere, ar trebui să aibă airbag-uri de jur-împrejur.

Da.. cam așa mi-aș vrea mașina. Și cum visele sunt gratis, rămân cu ele. Din fericire, sau din păcate, cei de la Toyota așa au construit noua Corolla, cu ceea ce am specificat eu mai sus. O mașină frumoasă, elegantă și odihnitoare, ce oferă o panoramă plăcută simțurilor fiecăruia, cu un design nou și plăcut ochiului. Poate ceea ce am scris eu mai sus sunt chiar răspunsurile întrebărilor din introducere. Poate acestea o fac să fie cea mai vândută mașină la ora actuală. Are tot ce și-ar dori un conducător auto: siguranță, eleganță și fiabilitate.

Mai mult de atât nu mai am ce spune, așa că vă las mai jos poze. Poze cu mașina, desigur.

 Întrebare: Ție ce-ți inspiră noua Corolla?