O leapșă a copilăriei!

Astăzi eram un copil fericit până să primesc o temă, râdeam cu pofta pe seama altora și a pățăniilor lor, iar acum trebuie să scriu aici să râdă alții! Însă mai întâi un mesaj: Dragă ANA, privește-mi evoluția stărilor de-a lungul postului tău!

Să începem: Nu-mi mai amintesc eu foarte multe din primii mei ani de viață, însă părinții mei îi țin minte pe fiecare în parte, pentru că fiecare le-a dat la fel de multe bătăi de cap! Eu zic că am fost mereu un copil exemplar ( spre deosebire de părerile altora), mereu m-am gândit la ceilalți chiar și în perioada 0-3-4 anișori. În această perioadă m-am gândit la părinții mei, am vrut să le mai las încă 4 anișori de liniște și pace în familie, așa că până la acea vârstă am fost MUTĂ, un bibelou drăgălaș pe care dacă îl lăsai pe jucării într-un final sfârșea adormind pe ele, un copilaș ce doar zâmbea mereu! Și acum îmi place să dorm pe jucării… și vaaaaaaai ce bine e , dar să revenim la atunci! Nu am înțeles de ce adulții nu apreciază niciodată eforturile celor mici, spre exemplu ai mei erau mereu speriați de faptul că eu la vârsta de 2-3 ani nu vorbesc și nu știau ce să mai facă cu mine, așa că după vârsta de 4 ani, copil inteligent fiind, m-am gândit să mă apuc să vorbesc cât să nu poată duce… puneam întrebări stupide și mereu mi se răspundea clar și pe înțelesul meu iar eu nu încetam niciodată după un răspuns să nu continui cu ”Da, de ce ? ”… mereu… mereu și mereu ”DE CE?”.. ( cred că în perioada aia familia mea își dorea să nu se fi inventat în veci aceste 2 cuvinte” de ce”)… Cum spunea unchiul meu.. am recuperat înzecit cei 3-4 ani muți, la fel cum am recuperat și năzbâtiile! Și uite acum începe adevărata mea aventură prin anii copilăriei, o aventură ce nu o voi uita niciodată. Cele mai mari lupte în copilărie le-am ținut cu scumpa mea mamă, ce alerga săraca prin toată curtea după mine cu un castronel cu mâncărică să nu mor de foame ( dar stați așa că nu era un castronel de mâncărică.. înainte ca mâncărica să ajungă în castronel, mama petrece un timp lung să o dea prin strecurătoare și să o facă pastă.. pentru că eram atât de a dracu încât nu voiam să mestec nimic ), astfel mă cunoșteau pe mine toți vecinii și o compătimeau pe biata mama…niciodată nu i-au înțeles nervii de fier.Până la urmă mama a găsit o soluție… mâncatul la vecini.. până m-am prins eu și am început să le zic că eu nu mai mănânc că pe mine mă dor urechile ( și acum mă mai întreabă pe stradă dacă mă mai dor urechile de la mâncare). În această aventură a mea prin anii copilăriei îmi amintesc că mama a plecat la servici iar eu rămâneam cu tata( probabil într-o zi liberă a lui)… tata era cel care nu mă certa și mă lăsa să fac ce-mi taie mie capu, așa ca într-o zi el stând în pat iar eu în fața unui dulăpior cu haine am început să țip și să plâng.. așa că tata speriat a venit la mine, m-a văzut în fața dulapului și mi-a deschis ușa… brusc m-am oprit din plâns și am zâmbit.. ce putea fi mai perfect decât un copil liniștit? NIMIC.. așa că am fost lăsată în pace și mi-am început proiectul de DISTRUGERE și am început să trag de haine din dulap până au ieșit și le-am făcut un munte în mijlocul camerei. Am găsit și un ruj pe care l-am terminat pe hainele mamei ( cum s-au nimerit a fi tocmai ale ei.. nu știu…). Așa că mama vine de la servici și o întâmpină un șoc și un copil care râdea în hohote !Mai târziu a descoperit mama că-mi place să mănânc banane… și venea mereu cu banane la mine… doar că eu mă jucam cu ele.. unde?? pe ușa dulapului( pe interior), până când se trezește mama într-o zi că pe partea de jos a dulapului i se lipesc mâinile… apoi.. dă-i și curăță! Tot în același interval de timp îmi plăcea să fac cerculețe cerculețe pe suprafețe albe… și ce loc era mai perfect decât pereții și ușile? Cât frecuș a luat biata ușă.. doar ea știe ( îmi plăcea mereu să desenez un cerc cu mai multe culori.. era și mai frumos la șters ). Ca toate mamele…și mama mea adora să mă îmbrace în alb.. doar că n-a ținut… mie îmi plăcea să merg cu tata în service-ul auto și să împing la roți, să mă bag pe sub mașini.. să fiu un ajutor de nădejde, astfel încât învățasem toate cheile și tubularele din service. Îmbrăcată în alb fiind și ajungând sub o mașină a rezultat în scurt timp un omuleț negru căruia abia dacă i se mai vedeau ochii… biata mama.. ce-am mai necăjit-o. Îmi plăcea mereu să fiu băiețoasă, îmi plăcea să cad și am rupt astfel multe haine, însă cel mai mult îmi plăcea să pun frână la bicicletă cu piciorul pe roata din spate ( câtă încălțăminte am distrus astfel… nu mă țineau mai mult de o săptămână)

Dar cred că v-am obosit cu primii ani de viață… să trecem acum la grădiniță și  școala primară… perioadă în care am făcut iarăși multe năzbâtii. Ce mă mai băteam cu o colegă cu care am ajuns să fiu și în generală… și la liceu! Am spart o călimară cu cerneală în urechea unui coleg ( dar nu îmi mai aduc aminte dacă s-a aflat că eu am făcut asta sau nu), apoi în 1-4 murdăream intenționat cu picioarele uniforma fetei cu care am fost și la grădiniță… și făceam multe tâmpenii cu Dragoș ( un alt coleg).. Tot în perioada 1-4 mi-am închis bunicul în beci o zi întreagă pentru că a refuzat să mă ajute la matematică, cred că tot în această perioadă mă știau toți oamenii ,de pe pârtia de la Straja și Rânca, drept copilul ce este omorât de tatăl și colegii acestuia ce se chinuiau să mă învețe din răsputeri să skiez pentru că strigam cu toată forța ”criminaliiiiiiiiii, mă OMOAAARĂĂĂ” ( am învățat eu până la urmă, iar acum a devenit un sport de care nu mă mai pot despărți și mi-aș dori să fie iarnă 12/12 luni). Tot prin această perioadă în fiecare vacanță la țară îmi plăcea să întorc casa bunicilor pe dos și să fac corturi din cearceafuri și mese. La bunici era universul tuturor posibilităților..locul unde toată lumea mă lăsa să fac ce voiam!

Spre generală am început să mă cumințesc, astfel încât nu îmi mai amintesc de nici o năzbâtie din vremea aceea.. poate doar un chiul la istorie că nu aveam un atlas. Așa că în generală a sosit liniște și pace pe frontul copilăriei mele! Dar uite că a sosit liceul… perioadă în care am dat niște nebuni de alți nebuni. S-au întâlnit copii cu idei mărețe, idei revoluționare( dar din păcate nu ne ascultă nimeni). Încercăm să ne răzvrătim prin câte un chiul ( și să ne distrăm). Încercăm să fim noi, iar ceilalți se opun, vor să ne transforme în niște mașini care să facă într-un fel doar pentru că așa spun alții… însă noi nu mai suntem copiii de altă dată, noi suntem copiii de azi și așa vom fi mereu! Liceul este perioada superbă a adolescenței, perioada în care te formezi atât psihic cât și fizic , perioada în care înveți ce sunt prietenii adevărați și ce sunt prietenii de ”ocazie”. Aici te formezi, aici ai gânduri răzlețe ce nu pot fi puse cap la cap pentru că nu se leagă. Însă deocamdată atât că perioada asta nu-i terminată.. e încă în formare. Așa că mai jos vă invit să ascultați o melodie!

15 gânduri despre &8222;O leapșă a copilăriei!&8221;

  1. E genial :)) Imi aduci aminte de mine. Toata ziua cu genunchiul rupt cum zicea mama. Cadeam, saream,alergam dar mereu imi rupeam hainele.Aveam sediul in copac, imi construiam casa din caramizi, aveam cort din papusoi de porumb. Nimeni nu era mai tare ca mine. Ca sa nu mai zic ca ma urcam in claia cu fan , ma puneam pe o bucata de nailon si imi dadeam drumu. Cand era vremea treieratului innnotam prin grau. Ce mai vremuri. Intreceri cu bicicleta, degete rupte sa nu mai zic de mana saraca. Culegeam fori si faceam coronite, cu toate ca eu nu stiam..cica eram patroana. Aveam chiosc in fata casei si vindeam eugeni . Toti se uitau ciudat la mine. Bai ce copil model paream , dar faceam doar nazbati. Si acum cu liceul toti nebuniiiii adunati intr-o mana de 30 de oameni care vorbesc cand vor si nu se vor maturiza never. Genial iar! Suntem tari ce sa mai. :))

  2. uite o poezie pentru liceul meu ;;)
    Liceu, – cimitir
    Al tineretii mele –
    Pedanti profesori
    Si examene grele…
    Si azi mă-nfiori
    Liceu, – cimitir
    Al tineretii mele!

    – Liceu, – cimitir
    Cu lungi coridoare –
    Azi nu mai sunt eu
    Si mintea mă doare…
    Nimic nu mai vreau –
    Liceu, – cimitir
    Cu lungi coridoare…

    – Liceu, – cimitir
    Al tineretii mele –
    In lume m-ai dat
    In valtorile grele,
    Atat de blazat…
    Liceu, – cimitir
    Al tineretii mele!

    • foarte frumoasa poezia lui Bacovia! Pacat ca noi nu am studiat asta la scoala! Iti multumesc mult ca ai postat-o aici ca si comentariu…
      Este atat de adevarata si neadevarata in acelasi timp… poate fi un cimitir in timpul liceului dar poate fi si tristetea de dupa.. tristetea despartirii de anumite momente.. de o etapa din viata ta!
      Iti doresc o zi cat mai senina!

  3. e o regulă de aur…. copilul mic, năbădăios, va creşte mare şi frumos.şi foarte liniştit va fi privind mereu spre alţi copii. copilul mic cand e cuminte şi stă-ntre fuste să se-alinte, va fi voinic nevoie mare….şi poate-ajunge la-nchisoare.
    faină amintire…şi mulţam de-mpărtăşire. dar acum suntem mari, nu? 😛

  4. năzdrăvan copil ai ştiut să fii; eu cică am fost cuminte şi zâmbitor. atât de cuminte încât pe la 4 ani am făcut ferfeniţă o plapumă; iar pe la 6 ani, când am tras prima beţie din viaţa mea (de fapt am fost îmbătat de fratele meu mai mare), am devenit şi mai cuminte. după care m-am transformat într-un răzvrătit, şi se pare că aşa mi-e sortit să rămân 🙂

    • eeee… si alea sunt doar cateva dintre multe alte nazbatii facute de mine!… cred ca era o minunatie sa distruci o plapuma la varsta aia.. cat despre betie… nu-mi pot imagina cum ar arata un copil la 6 ani beat :)) si pana la urma cred ca fiecare din noi are intr-un anumit moment in viata un act de razvratire… acuma depinde de el daca persista sau renunta :-?.. in zilele de azi nici ca sti cum e mai bine!
      Multumesc de trecere si ma bucur ca ti-a placut postul! Toate cele bune!

  5. Mi-ai adus aminte ca am uitat sa spun ca nu mancam neam cand eram mica si ma alerga mama prin ditamai curtea cu un castronel de mancare, nefacuta pasta, ca totusi eram mai cuminte. Apoi, imi mai spune mama ca imi dadea sa mananc ca la carte: morcovi rasi cu biscuiti si cu miere si tot felul de tampenii d’astea, de se mirau oamenii cum le mananc 😉 Apoi, cand mergeam la tara mancam acasa o bucatica mica de carne.. Dar de fapt nu o mancam, o tineam in gura pana la tara. Acolo, ma fortau sa arunc din gura chestia respectiva, ca sa ma indoape cu alta proaspata, da’ eu eram fraiera sa mananc? Stateam acolo vreo ora intreaga cu carnea in gura, veneam in masina pana la Tg-Jiu tot cu carnea in gura si in masina mai si dormeam de se speria biata mama si zicea ca am murit sufocata… :))
    Cam asta! Si ma bucur ca te-am provocat! 😛 Si imi plac si reactiile tale – ti-am vazut mental fata! :))

Spune-mi părerea ta!

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s