Nu-ți irosi viața pe un mesaj!

Textul ăsta nu-i vesel. N-are nimic preluat din bucuria cuvintelor. E lipsit de sentimente frumoase. E un text trist. Nu are cum să fie altfel. Am observat și înțeles că, dacă vrei să îndrumi lumea spre conștientizarea anumitor subiecte delicate, trebuie să folosești texte triste. Întâmplări triste. Lumea nu poate vedea răul decât prin suferință, sau prin aducerea ei în fața lor.

Aveam puțin peste 12 ani. La vârsta aia nici nu știam ce-i internetul prea bine și nici nu bănuiam că va veni o zi în care voi împărtăși lumii experiența asta. Atunci mă gândeam la cu totul altceva. Speram la altceva. Speram la o viață normală și fără drumuri între casă și spitale. Viața de care mă bucur acum, parțial.

Eram pe drum. Din nou. Mă săturasem de drumuri în anul ăla. Uram spitalele, doctorii, drumurile lungi și Târgu-Mureșul deși, niciunul nu avusese vreun impact negativ asupra mea ci, toate la un loc, îmi salvaseră viața.

Mă duceam cu ai mei la un nou control. Al enșpelea control. Se cere o atentă monitorizare și observație după o intervenție de aproape 12 ore pe inimă. Așa că, drumurile erau impuse și necesare.

Nu mai aveam mult până să ajungem, dar nici nu mai știu exact pe unde ne aflam. Știu doar că se făcuse de zi. Și era un drum întins, iar pe șosea, doar noi și-un tir în fața noastră. Un tir care mergea mult prea încet. Așa că tata s-a hotărât, într-un final, să-l depășească și, când am ajuns cu mașina aproape de cabina șoferului, acesta a tras de volan spre noi.

Îmi aduc aminte secvențe. Apropierea tirului de noi. Scârțâieli. Scântei. Și accelerația tatei care a făcut tot posibilul să treacă mai repede de tir. Să-l depășească. Și, drep dovadă existența mea în spatele monitorului vostru, a reușit.

stop accidentelor

Șoferul? Nici el nu știa ce-i cu el. Obosise. Se uita pe telefon. Scria un text. Aproape ațipise. Nu știa. Dar am avut noroc. Drumul era drept, cât vedeai cu ochii. Și tata a avut o viteză mare de reacție. Poate, dacă ar fi fost o curbă, nu ar fi reușit să o ia. Sau dacă ar fi fost și tata obosit? Dar nu. Tata nu pleacă niciodată la drum obosit. Și nici nu răspunde la mesaje pe telefon. Sau, când s-a întâmplat să fie obosit, s-a oprit într-o parcare, nemaiavând nici 50 de km până la Târgu-Mureș, dormind vreo 3-4 ore. A simțit că nu mai poate și a tras pe dreapta. Nu și-a riscat niciodată viața. Și nici pe a altora.

Dar, pentru că nu toate cazurile se termină la fel de fericit ca mai sus, vă invit să urmăriți clipul acesta, până la sfârșit:


Sursă Youtube (user jochsey)

Știu. E o poveste tristă. Poate cea mai tristă din câte am căutat pe Youtube. Din păcate e adevărat. Lucrurile astea se întâmplă aproape zilnic în întreaga lume. Oameni ce răspund la mesaje pe telefon și uită să-și țină banda. Oameni ce distrug viețile altor oameni. Lasă părinți fără copii și copii fără părinți. Nenorocesc, la propriu, familii întregi.

N-am înțeles nici atunci, la 12 ani, nu înțeleg nici acum, ce a fost în capul șoferului respectiv și nici ce este în capul celorlalți șoferi. Și viața lor e importantă. Și fericirea familiilor lor contează. Contăm cum toții. Viața asta nu e absurdă, ci e frumoasă. Atunci, de ce să murim absurd? De ce să întâmpinăm o moarte absurdă? De ce să nu ținem în primul rând la viața noastră? Suntem importanți. Contăm pe acest pământ. Contăm pentru familie. Contăm pentru iubit/soț. Contăm pentru copii. Contăm pentru toți aceia care ne iubesc și nu și-ar putea imagina viața fără noi. Și, la fel cum noi contăm pentru cineva, și alții contează pentru cei care îi iubesc. De ce să-i privăm de dreptul lor la fericire?

Am avut noroc de multe ori. Am ajuns uneori să cred că există cineva, sau ceva, acolo sus, care mă iubește cu adevărat. Și care mi-a mai adăugat mereu zile de viață. Timp de trăit și de făcut lucruri, de învățat, de sperat, de construit. Și de a încerca să las în urma mea o lume mai bună decât am găsit eu.

Am avut noroc cu tirul, iar apoi am avut noroc cu un domn șofer care butona de zor pe telefon și a uitat că are în față un biciclist de depășit. A tras de volan, iar eu de bicicletă, în ultimul moment. Și, tot drept dovadă, mă aflu în spatele acestor cuvinte.

Aș vrea însă ca pe viitor să nu mai fie vorba de noroc. Aș vrea să fie vorba de conștientizare. De înțelegere și de grijă. Grija pe care o are fiecare șofer în parte atât pentru viața lor, cât și pentru a celorlalți. Un mesaj mai poate aștepta, cu siguranță. Să ajungi întreg, cred că e mai important decât un răspuns la un mesaj. Un răspuns care să nu te coste câțiva cenți, ci întreaga viață. Întreaga ta ființă.

Nu știu dacă știați, dar România se află pe primul loc în topul accidentelor rutiere în UE, iar 23% (1,3 milioane aproximativ) sunt provocate de telefonul mobil. Mai multe detalii însă, le puteți afla din experimentul celor de la Toyota. Ei, cu ajutorul Roxanei Ciuhulescu și al lui Dani Oțil, au făcut un experiment, pe un traseu amenajat, cu ce se întâmplă în viața reală atunci când dai SMS-uri la volan. Prea puține sunt cazurile în care ocolesc obstacolele. Dar zic să nu vă mai spun eu prea multe, ci să vă lăs să priviți singuri experimentul. E interesant și trage un semnal de alarmă.


Sursă Youtube (user Toyota Romania)

Nu uita, nu-ți irosi viața pe un mesaj!

***Articol scris pentru SuperBlog 2014.

Iubesc viața. Iubește-o și tu.

iubesc viata

Iubesc viața. Iubesc viața și nu pot să înțeleg cum de alții își permit să o piardă. Eu nu-mi permit să o pierd. Nu-mi permit nici măcar să mă joc cu ea, chiar dacă ea se joacă zilnic cu mine, fără ca măcar să-mi ceară voie, ori pur și simplu să mă anunțe. Iubesc viața poate și pentru că știu ce înseamnă să fii aproape să o pierzi. Dar și alții știu ce-nseamnă să pierzi o viață, nu neapărat pe a lor. Și ei probabil și-au pierdut rude, apropiați. Au suferit. Atunci, cum pot să-și permită să-și piardă propria viață, dacă pierderea vieții altora i-a îndurerat?

Iubesc viața. Viața e tot ceea ce trebuie să ai ca să poți să fii în viață. Să te bucuri de ea și de micile fericiri care ți se întâmplă. Iubesc viața pentru că ea îmi perminte să trăiesc, să respir și să explorez lumea. Să o descopăr până în adâncurile ei, iar apoi să mă bucur de ea  și împreună cu ea. Iubesc viața pentru frumusețile pe care mi le oferă zilnic. Pentru oamenii din viața mea și pentru fericirea noastră, împreună. Cu siguranță, fiecare în parte s-a bucurat de ceva măcar o dată-n viață, iar acel ceva i-a bucurat inima, sufletul și mintea. Astfel, cum poți renunța la viață, când amintirea unei fericiri te poate motiva în prinderea altei fericiri?

Aud în jurul meu, despre tot felul de accidente de-a dreptul tâmpite. Banale. Tâmpit de banale. Accidente de mașină ba din cauza unor stricăciuni nedepistate la timp, ba din cauza anumitor improvizații pentru a economisii banii dați pe piese mult prea scumpe și pe manoperele, de multe ori exagerate, ale service-urilor. Totuși, oamenii, dacă țin la cei din jurul lor, cât și la viața lor, ar trebuie, cred, să știe că există acum, pe meleagurile internetului, site-uri de pe care se pot informa cât costă anumite piese și cât de scumpe sunt într-adevăr, prin comparație cu prețurile lor de pe alte site-uri, cât și cu prețurile din magazinele de prin oraș, ori de la service-uri, precum este site-ul www.lincos.ro. Acum te poți informa. Trăiești în era asta a informației. E adevărat, circulă cu viteza luminii, dar și tu ești capabil să o prinzi așa, din zbor.

Viața e prețioasă. Atât a ta, cât și a celorlalți. Viața merită trăită. Merită simțită. Și merită dată mai departe. Nu te priva de ea și nu-i priva nici pe alții, prin greșelile tale. Ai doar grijă de ea, astfel având grijă și de cei din jurul tău. Trebuie, cred, să te prețuiești înainte pe tine, ca să-i poți prețui pe alții :).