De data asta… am pierdut!

Când am ales să-mi fac blog, indirect am ales să-mi pun și viața printre cuvinte. Practic, orice om, care scrie și pe care-l citești, ar trebui să fie deschis. Asta am să fac și eu. Am să mă descarc din nou, căci blogul ăsta este o modalitatea a mea de a mă descărca și așa va rămâne. Va rămâne mereu, aici, un colțișor umbrit în care să-mi ascund bucățele din suflet.

M-am apucat să înșir cuvintele astea, aici, de vreo două zile. Și nici până acum nu am reușit să mi le adun pe toate. Să le pun în ordine și să-mi arunc aici toate sentimentele mele triste. Îmi vin în minte atâtea și atâtea gânduri. Atâtea idei. Atâtea trăiri. Și o grămadă de vise. Toate însă, împreună, au dus la un eșec. Iar el e negru. Dacă voi reuși însă a-mi aduna cuvintele și a-mi putea exprima tot ceea ce simt, să-mi fie măcar asta reușita.

bucuresti

Sursă Imagine: Arhivă proprie

 

M-am obișnuit să câștig. Nu am fost obișnuită să pierd. Nu am învățat să pierd. Și tocmai atunci când pierzi și nu știi să o faci, lovitura e și mai mare. Dezamăgirea e mare. Suferința e mare. Chinul e imens. Doar tu ești un om mic asupra căruia se năpustesc toate. Și cu ele peste tine, tu ești la pământ. Un pământ tare și rece. Am fost obișnuită să lupt pentru ceea ce-mi doresc cu adevărat. Să lupt atât de mult, încât să obțin acel lucru. Să-l obțin indiferent de mijloace și sacrificii. Am învățat să lupt și să câștig mereu. De data asta însă, lupta mea nu a fost suficientă. Strategia nu a fost bună, căci dorința mea a fost mare. Nu pot spune că nu mi-am dorit, ci doar că nu am știut să lupt suficient de mult și de bine pentru visul meu. Vis care era, de fapt, cel mai mare și mai important.

Și ce faci atunci când ești obișnuit să câștigi mereu, dar pierzi o dată? Te stingi. Te sfârșești. Mori. Sau cel puțin simți că ți se întâmplă asta. Atunci când lupți pentru visul tău, iar el îți scapă printre degete și se duce, așa, ușor, pe aripile vântului, simți că întreaga ta lume se prăbușește. Și tu te prăbușești o dată cu ea. De două zile refuz să mănânc. Să dorm. Și să fac orice altceva în afară de a-mi lăsa lacrimile să-mi curgă pe obraz. Sau mai bine zis, aș vrea să pot mânca, să pot dormi, dar nu reușesc. De două zile mă gândesc doar unde am greșit în lupta mea. Unde strategia mea a eșuat? Când? În ce punct? Și oricât aș căuta un răspuns, nu-l găsesc. Nu dau de el pe nicăieri și nici că reușesc să mă liniștesc în vreun fel.

În ultimele 48 de ore, am auzit întrebările: „Ce s-a întâmplat cu tine?”, „Ce ai pățit?”, „Cum ai făcut?”, „Te-ai blocat?”, „Cum de ai picat?”, „Ce ai greșit?”, „Cum te simți?”, „Ești mai bine?”, „Te-ai gândit să renunți?”, „O să dai la altă facultate?”, „De ce nu ți-ai băgat dosarul undeva?”, încât mi s-a urât, mi-au ieșit și pe gură și pe nas toate întrebările astea. Oameni buni, nu mă ajutați cu întrebările voastre. Absolut deloc. Cum, ce, când, unde, de ce, bla bla bla, nici măcar eu nu realizez. Habar nu am. Tot ceea ce știu este că am picat. Că visul meu a zburat. S-a dus. Și nici măcar nu l-am prins.

Da. Am picat admiterea la medicină. Am picat într-un fel de depresie, pentru că nu conștientizez încă ce și cum. Totuși, nu am renunțat la visul ăsta. Nu m-am înscris la o altă facultate. Nu m-aș vedea făcând altceva. Și plus că nu înțeleg de ce te-ai înscrie la o facultate doar pentru că ai pica la alta. Nu înțeleg cum vine să vrei la medicină, dar să ajungi la drept, la economie, sau la litere. Ce legătură au unele cu altele. Dacă faci asta, înseamnă că nu ți-ai dorit niciodată cu adevărat medicina. Eu îmi doresc. Așa că am ales să stau un an acasă și să reușesc la anul, căci ambiția mea este și mai mare acum, decât în decursul anului școlar ce tocmai s-a încheiat.

Simt că întreaga mea lume s-a prăbușit. Că totul s-a dus. S-a încheiat. S-a sfârșit pentru mine, indiferent de ceea ce-mi spun oamenii din jurul meu, indiferent de încurajările care mi se aduc, dar mai ales când mi se spune că puteam și știam, când eu am eșuat. Orice altă problemă din lumea asta, cu adevărat gravă, îmi pare minoră. Probabil, pentru un timp, voi renunța chiar și la blog, căci într-un fel îl consider vinovat pentru timpul dedicat lui ca să câștig bani să mă ajut atât pe mine, cât și să-mi scutesc părinții de anumite cheltuieli. Am decis să mă autopedepsesc. Să refuz să primesc lucruri, pentru că nu le merit. Inclusiv susținerea și iubirea părinților mei o refuz, căci, cu siguranță, în adâncul sufletului lor i-am dezamăgit la fel de mult cum m-am dezamăgit pe mine, căci da, dezamăgirea din sufletul meu, pe cât sunt eu de mică, pe atât e ea de mare.

M-am decis, ca pentru visul ăsta, ca el să devină realitate, să renunț la tot ceea ce va fi nevoie, chiar și la blog, care este, de fapt, o mare parte din mine, căci aici mi-am pus sufletul, gândurile și sentimentele. Ce voi face însă, nu aș putea să spun. La ce voi renunța până la urmă, nu știu. Încă sunt confuză. Încă îmi caut răspunsuri la întrebări. Și încă caut întrebări pe care să le pun să îmi găsesc răspunsuri.

Deocamdată însă, știu că poza de mai jos parcă a fost făcută special pentru articolul ăsta. Predestinată lui, încă înainte de a veni ziua de 23 iulie și de a mă apuca să-l scriu. Așa că azi voi spune stop. Mă voi retrage și mă voi gândi mai bine la tot ceea ce voi face, ca de data asta să iasă bine, căci visurile cele mai mari, dacă-ți scapă o dată, trebuie să alergi mai mult după ele, să le prinzi și să le faci posibilă existența în viața ta.

parc izvor

Sursă Imagine: Arhivă proprie

Lipsă de cuvinte

N-am mai scris pe aici de ceva timp. Iar asta nu pentru că nu aș avea ce să scriu, ci pentru că nu mai am timp să-mi găsesc cuvintele. Nu mai am timp să le aleg și să le aștern frumos aici.

Am atâtea și atâtea subiecte despre care aș putea să scriu și despre care aș vrea să scriu. Dar cum să fac oare asta când și acum leg aici literele astea printre salată de vinete cu pâine și sistemul digestiv? Că na… când nu te cuprinde tot anul frica privind examenul de admitere, te cuprinde acum. Așa că i-am ascultat sfatul mamei, lăsând la o parte blogul, cel puțin pentru o scurtă perioadă de timp. Iar mamă, dacă citești acest articol.. vezi, vezi, vezi, vezi, să mai zici tu că-s eu copil neascultător… acum ți-am ascultat sfatulphbbbbtphbbbbtphbbbbt. Iar asta dovedește ce îngeraș de copil ai tu.

admitere medicina

Sursă Imagine: Google Images

Probabil vă întrebați ce-am mai făcut. Dacă aș sta să analizez cum trebuie, aș zice că am învățat, dacă aș analiza și mai bine, aș zice că parcă n-am făcut nimic și mă întreb când naiba a trecut o săptămână de când nu am mai scris pe aici. Timpul trece fără să-mi dau seama. Și trece fără să-mi lase ceva în urmă. Pur și simplu trece, iar eu, copil mic ce sunt, nici măcar nu-mi dau seama că face asta. Poate doar după mult timp observ și eu că a trecut (de obicei nu prea observ eu lucruri sau persoane decât după o lungă perioadă de timp). Dar na. Ce să și faci. Nu toți suntem perfecți.

Dar totuși, ce-am făcut concret? Biologie și chimie. M-am și plimbat. Am încercat să ies din starea asta apăsătoare și stresantă. Dar nu. N-am reușit. Totuși, măcar am încercat. Iar încercarea asta a mea e un pas înainte, nu?  Până la urmă, încercarea moarte n-are.

Când am să mai scriu? Nici asta nu știu. Probabil după admitere. Atunci cu siguranță o să-mi găsesc cuvintele și am să pot să le aduc împreună aici, în ața voastră. Dar nu vă pot promite nimic. Depinde doar de rezultatul admiterii, rezultat care sper să fie unul favorabil pentru mine. Adică să intru la Medicină Generală la fără taxă. Ăsta-i singurul meu scop. Să obțin un punctaj suficient pentru această încadrare. Asta-i tot ce-mi doresc. Și sper să reușesc.

Totuși, zilele astea am să anunț câștigătorii concursului cu vouchere valabile în magazinele DHS Bike și Smart-Baby. Primii doi sunt aleși. mai trebuie ales cel de-al treilea câștigător.

Și pentru că stresul pentru admitere îmi pune deja frână la mâini să nu mai scriu, am să îmi închei postarea asta aici. Dar am să revin eu. Promit că am să revin curând.

Ce face Pishky când se plictisește?

Voi v-ați întrebat ce face Pishky (adică eu… și ce ciudat e să vorbesc despre mine la persoana a 3-a) când se plictisește? Adică nu e ca și când un bac ar ciocăni la ușă alături de o admitere și plictiseala, atât practic cât și teoretic, nu ar avea voie să-și facă apariția. Nicidecum. E ca și când de dimineața până seara n-ai avea ce să faci și te-ai plictisi din cauza lipsei de activități. Exact așa. Practic (și teoretic) ai atât de multe de făcut, încât te pierzi printre ele atât de tare încât ajungi să nu mai faci nimic. Și uite așa te plictisești. Și în starea ta de plictiseală te întrebi ce ai putea face. Și din multitudinea de activități care includ și învățatul (biologie, chimie și materiile aferente bacului), tu alegi să te joci. Da. Să te joci. Exact asta face Pishky (adică eu). Se joacă. Și merită să o certați și să o trageți de urechi. Da. Da. Da. Merită! (nici măcar nu-mi vine să cred că tocmai eu spun asta). Măcar de ar dormi și s-ar odihni cu adevărat.

Și ce se joacă Pishky (adică eu)? Pishky (adică eu) se joacă jocuri pentru copii de tip flash. (și da… asta tocmai a sunat ca o propoziție spusă în clasa I – ahh.. ce mi-aș mai dori să fiu în clasa I). Și ce? Îmi place să mă joc! Ce, eu nu mai sunt un copil? Ba da, sunt!!!! Pentru toți cei care vor spune că nu, să știți că sunt! Sunt încă un copilaș care are voie să se joace joculețe pentru copii. Ieeeei!

Astăzi, spre exemplu, m-am jucat un joc tare interesant. M-am amuzat copios. Astăzi am făcut pe polițistul. Sau polițista? Dar nu. Acolo scria clar că-i polițist. Deci astăzi am făcut pe polițistul din intersecție și am dirijat mașini. Da. Da. Da. Exact. Le dirijam. Dădeam drumul la semafoare. Le opream. Dădeam prioritate. O luam. Îi făceam pe alții să aștepte și, conform regulilor jocului, așteptând prea mult, mureau în mașină de nervi. Și ghiciți ce a ieșit? Da, evident, desigur, normal, reușeam relativ repede să produc accidente. Ar fi trebuit să primesc medalii pentru numărul de accidente produse . Dar măcar am descoperit că meseria de polițist nu mi se potrivește nici măcar în jocuri.

Acum, dacă eu v-am zis ce fac când mă plictisesc, când de fapt nu ar trebui să fac asta, voi ce faceți când  vă plictisiți?

 

Despre dorința de a deveni medic

N-am nimic interesant de spus. Nu fac nimic interesant pentru a spune ceva interesant. Doar zăbovesc în fața unui laptop gol și aștept să pice motivația din cer și să mă inunde. Încerc să-mi găsesc o motivație pentru orice. Însă tot ceea ce fac este să mă cufund în neputință.

Vreau să intru la medicină. Și am momente serioase când mă întreb dacă voi reuși asta. Uneori cred în mine. În puterile mele. În propria mea forță. În propriul eu creier. Însă asta se întâmplă în cel 1% din timp, atunci când nu mă gândesc că tot ceea ce fac mă conduce spre un posibil eșec.

Am învățat că trebuie să găsești o motivație. Un stimul destul de puternic încât să te miște din loc. Să-ți pună creierul în funcțiune și să nu te facă să crezi că-l ai degeaba, pus la păstrat într-o cutie, adăpostit practic de praf și atât. Însă motivația aia o tot caut și nu o găsesc. Nu găsesc stimulul acela suficient de puternic. Știți, sunt și eu o adunătură de celule. iar celulele funcționează pe principiul „tot sau nimic”. Așa și eu. Am nevoie de un stimul depolarizant. Un declanșator al potențialului de acțiune, că de cel de repaos m-am cam plictisit, sincer. Ahhh, parcă mă simt mai bine când folosesc astfel de termeni. Par mai inteligentă (știu.. aparențele înșeală.. dar voi tăceți și nu-mi distrugeți visul… MULȚUMESC!).

Nu fac parte dintre cei care spun: ”vreau să devin medic pentru că-mi place House și toată echipa lui” sau „vreau să devin medic pentru că-mi place Gray, ori pentru că Avery e tare”. Sunt doar un copil căruia i se pare un lucru minunat să redai viața în parametrii ei normali. E un lucru divin. Ceva superior ție ca ființă omenească. Și totuși posibil. Palpabil. Îmi doresc asta pentru a reda viața. Pentru a vedea sclipiri în ochii oamenilor și nu pentru a mă juca cu pacienții, așa cum mulți speră. Pacientul nu-i un obiect. E o ființă vie, încărcată cu sentimente și simțiri. Fragilă atât fizic cât și psihic, dar și medical. Complexă în simplitatea ei. O ființă al cărui Univers interior este nelimitat în cazuri și probabilități, dezvoltându-ți viziunea și gândirea în toate formele lor posibile și imposibili.

Da. Știu. Și voi… și eu… ne întrebăm același lucru. Ce filosofii tocmai am scris mai sus? Nu. Nu sunt filosofii. Sunt lucruri ce cred că fiecare viitor sau actual medic ar trebui să le urmeze (desigur, o mică parte din ceea ce ar trebui să fie numite „devizele medicului”).

Scriu și scriu și scriu. Și atât. Stimulul ăla tot nu se declanșează. Mă aflu tot într-un potențial de repaos. Fac niște schimburi în vederea menținerii echilibrului meu. Și atât. N-am spus, cred, multe chestii despre dorința aia din titlul. M-am rezumat în trecere asupra ei. Și atât.

Dacă stimulul nu vine la mine mi-am zis să-l mai caut eu. Așa că m-am reapucat de House și toate episoadele lui. Mi-a plăcut la nebunie. Îmi place la nebunie. Caracterul lui mă fascinează. Genialitatea lui mă cucerește. Am momente când mi-aș dori să fiu ca el, căci viața în mâinile oricărui medic de o genialitate ca a personajului respectiv, renaște. Prinde din nou aripi. Deci da. Mă uit din nou la House. În special pentru a mă motiva să pun  mâna pe chimie și toate romanele ei.

Gata. V-am lăsat. Mă duc la House. Caut printre cuvintele și acțiunile lui stimulul meu.

P.S: TOȚI stimulii să APELEZE la mine! Mulțumesc!!!

Film by moi

Ah. Sunt poliglotă. Un singur titlu în 3 limbi. Pffff.

Da. Știu. Patetic. Și nu… nu-i nevoie să-mi spuneți voi. Știu și singură. Mulțumesc.

Ideea acestui post? Inexistentă.

De ce scriu? Ca să nu cred că pierd timpul degeaba. Măcar să-l pierd scriind. Sau cu folos, ca să zic așa.

Ce-i cu titlul? Știu. E bizar. În afară de asta? E o leapșă. Pe care am primit-o de la Emil cel Minunat și apoi de la Daniel Craioveanul. Și nu vi se pare și vouă că eu tocmai le-am dat nume de maneliști aici pe blog? Și ce? Mie-mi plac. MUHAHAHAHAHAdevil! Vai și ce drăguță suuuuunt! Nu.

Știu. Știu și asta. Mai sus pare că aberez. dar să revenim la leapșă. O leapșă despre și cu filme. O leapșă cu o singură întrebare. Leapșă pe care nu o dau mai departe, ci invit pur și simplu pe oricine să o preia.

Ce filme aș face eu?

Am să le iau sistematic, așa…  ca la anatomie:

  • un film despre dorința oamenilor de a scrie, de a se exprima în online; viața unor astfel e oameni; relațiile dintre astfel de oameni; un film pro și contra unei astfel de vieți „online”; ar fi un fel de film documentar.
  • un film despre adolescenți și dificultățile lor de zi cu zi; despre conflictul dintre generații.
  • cred că mi-ar plăcea să regizez un film despre blogging.
  • un film despre importanța cărților și despre minunăția din spatele cuvintelor fiecărei pagini în parte, căci se ascunde un întreg Univers dincolo de toate acele cuvinte minunate.
  • un film despre viața unui alpinist și iubirea acestuia pentru munte.
  • un film despre dezinteresul profesorilor, cât și al elevilor din ziua de azi.
  • aș ecraniza toate operele literare care nu au fost ecranizate până acum și aș încerca să redau în film cât mai multe detalii din carte.
  • sunt un mic drăcușor… deci aș face un film despre viața mea tumultuoasă și plină de aventuri care de care mai interesante.

Și cam atât. Și ce mama naibii.. că eu n-am nimic nici în clin nici în mânecă cu cinematografia. Nu mai fac niciun film. Ba da. Fac unul. În mintea mea. Și anume: ecranizarea manualului de anatomie pentru admiterea la medicină. Iar filmul l-aș intitula ala: „Holly Bible!”. V-am lăsat mai jos și un poster al filmului. Mamă ce genială sunt. Aș merita un premiu Oscar pentru un asemenea film. Cu siguranță ar fi cel mai vizionat film din întreaga lume. Toți cei care ar da admiterea l-ar vedea cel puțin o dată pe săptămânărolling on the floor.

Și gata. La revedere. Oamenii se mai bagă și în scutece (cum e cazul meu). Mai și dorm (cum e cazul altora). Etc.