De ce scriu?

Uneori și eu mă întreb asta. Am impresia că scriu, uneori, doar ca să fie ceva scris. Să mai arunc niște cuvinte. Fără înțeles. Fără vreun scop aparte. Fără nimic. Cuvinte goale, având doar un schelet ce le face a fi citite. Și atât. Căci, a citi, nu înseamnă a înțelege. Deloc. A citi, uneori, înseamnă să știi să descifrezi niște simboluri, fie că sunt pe niște pagini virtuale, fie pe hârtie. A înțelege, este o activitate mult mai complicată, ce necesită o aprofundare a ceva (și nu.. nu știu ce e acel ceva.. dar știu că există… acolo… undeva… printre stele:D)

Cândva, scriam pentru că îmi plăcea să fac cu adevărat asta. Și acum îmi place. Doar că acum, acum am observat că am început să scriu doar așa… că trebuie scris… ba pentru un concurs… ba un advertorial…

Multă lume m-a întrebat de ce scriu advertoriale, chiar dacă, după spusele lor le scriu, cică, bine (deși, după unii sponsori ai Super Blogului.. s-ar părea că scriu tare prost.. că de.. asta-mi arată punctajele). N-am să fiu vreo ipocrită să vă spun că scriu advertoriale din cine știe ce motiv. NU. Eu am să vă spun direct adevărul. Toți, nu doar eu, scriem advertorialele pentru bani. Că de… banii ăștia sunt cei care ne conduc și ne țin în viață. Fără ei, în cel mai scurt timp, ajungem undeva la 2m sub Pământ. Deși, dacă mă gândesc mai bine, vara, pe căldurile alea infernale, e bine acolo 😀 (știu am spus o prostie.. dar e prostia mea și mi-o asum). Și eu am nevoie de bani, într-o mică sau mare măsură. Toți avem.

Cel mai recent, m-a întrebat un coleg de ce fac asta… de ce scriu advertoriale prin: „ce.. nu îți mai dă mami cu tati bani?”. Ei bine…. să zicem că eu sunt o fire puțin sărită de pe fix. O persoană care a știut ce înseamnă să fii copil de bani gata, dar și ce înseamnă să n-ai un ban în buzunar poate nici de un covrig (a se nota că un covrig e 50 de bani prin părțile astea). Așa că, am decis să învăț cum e să am și banii mei. Munciți de mine. Bani pentru care depun oarecum un efort intelectual de a înșira niște cuvinte. Și bani care nu mă ajută să fac cine știe ce averi. Nu mă îmbogățesc din asta.

Totuși, scriu pentru că îmi place. Da. Îmi place să arunc așa, aiurea, cuvinte către cei care mă citesc. Îmi place să mă înțeleagă și-mi place să nu mă înțeleagă… iar cel mai tare mă distrez când îmi interpretează textele și sunt taaaaaaaaaaaaaaaaare departe de ceea ce eu am vrut, de fapt, să spun :). Scrisul e frumos. Scrisul e minunat. Face bine minții, sufletului. Te liniștește și te agită în același timp. Uneori, scrisul, poate scoate tot ce-i mai bun din tine. Te poate ridica și te poate pune la pământ printr-un singur cuvânt plin de emoții și trăiri.

Iar mi se pare că articolul ăsta l-am scris așa… pe neînțelesul tuturor. Am sărit de la una la alta… și n-am spus nimic concret. Oricum, un singur lucru mai am de zis și mă trimit de urgență în pat. Am primit un comentariu în care se regăseau și cuvintele următoare: „Nu vreau neapărat să fiu printre cei bogați din cimitir” (spunea Alfie). Replica asta mi-a ajuns până la suflet. Deși, după spusele multora, sufletul este ultimul lucru ce l-aș putea avea, căci, eu sunt la cele două extreme: ori prea dură, ori prea proastă. Niciodată la mijloc.

Și NUUU. Acesta NU ESTE un advertorial sau vreun articol pentru vreun concurs. E un articol pentru suflet și minte. Mulțam :).

Ohh da… iar răspunsul de mai jos… e unul tare bun. Cred că în el se concentrează toate motivele mele pentru care scriu, de fapt.