Vine Paștele – o nouă sesiune de parada modei la Biserică

Am mai vorbit despre asta, acum ceva timp. Mai exact, cred, și sper să nu mă înșel, acum vreo doi ani de zile. Doar că atunci era perioada de după sărbătorile de Paște în care vă povesteam cum și-au etalat doamnele și domnișoarele rochiile de seară în fața lui Iisus, că doar o singură dată pe an învie. Ba nu, uneori de două, când nu se pupă Paștele catolicilor cu Paștele ortodoxilor. Mi se pare chiar tare ca un om să fi murit și înviat de două ori la intervale de câteva zile, deși, săracul, după cum știm din istorie, a făcut asta doar o singură dată.

Să revenim însă la defilarea din seara de Învierii, la acea paradă a modei care are loc o singură dată pe an și pe care musai NU TREBUIE să o pierzi. Dacă o pierzi pe asta, pierzi cam jumătate din distracția de care poți avea parte într-un an.

Domnișoarele își pregătesc deja ținuta. Ori și-au cumpărat, ori își cumpără niște rochii de seara ieftine, pantofi cu toc cui de 20, își fac programare la salon și așteaptă ca ziua Învierii să vină pentru a-și etala noile achiziții. Și uite așa distrug o sărbătoare care-i chiar frumoasă. Adică pentru mine cel puțin, e o modalitate de relaxare. Sau ar trebui să fie, că de fapt se transformă într-o stare de amuzament.

Mie mi se pare penibil să aștepți seara Învierii doar pentru a-ți etala ținuta, rochia, pantofii, coafura.  Cred că rochiile de seară, elegante, pantofii cu toc și alte cele, ar trebui să fie regăsite întru cu totul alt loc, precum o nuntă, un botez, undeva într-un local select, dar nicidecum într-o Biserică. Biserica ar trebui să aibă o cu totul altă semnificație măcar în zilele astea importante de sărbătoare.

Rochiile de seară dau chiar prost în seara de Înviere. Iar ție îți piere tot farmecul ăla de divă de care vrei să dai dovadă. Absolut tot. Rochiile se seară nu te fac mai fermecătoare, cum nu te fac nici tocurile și nici coafura. În schimb, te fac să pari cu adevărat penibilă. Eu zic să o pui deoparte, că sigur îi frumoasă rochia, și să o păstrezi pentru un eveniment adecvat unei astfel de ținute. Lasă cumpăratul de haine online acum, special pentru sărbătoarea ce se apropie. Încearcă doar să fii mai bun. Asta o să te ajute mai mult. Iar dacă nu crezi, încearcă!

Nu cred eu în Biserică… dar apreciez anumite lucruri

Știți foarte bine că nu le am cu biserica. Și nu le prea am deloc. Asta însă nu mă face un ateu, căci eu cred cu tărie în existența unui Dumnezeu, fie că numele lui este Iisus, Buda sau Allah. Eu pur și simplu nu cred în credința care se promovează la noi. Nu cred în „cutia milei pentru Biserică”, nu cred în moaște și nu cred nici în ruptul capului că Dumnezeul ăla bun al bisericii pedepsește. El iartă, că doar de aia e bun. Și menirea lui este de a îndrepta oamenii și a-i face să nu mai greșească. Biserica însă ne amenință cu un Dumnezeu inexistent. Dumnezeu e bun, nu cerșește bani de la oameni, nu pedepsește și nu ignoră oamenii dacă nu te duci la biserică. Și alte d-astea. Și sper că m-am făcut înțeleasă cât de cât. Chiar sper că am reușit să subliniez diferența colosală între adevăratul Dumnezeu, sau divinitate, ori ce o fi… și Dumnezeul Bisericii, cât și faptul că am o credință divinitate, dar sub o altă formă.

credinta

Știți, mi se pare absolut aberantă faza cu existența mai multor religii. Sau mai multor concepte de religii. Divinitatea, oameni buni… E UNA SINGURĂ! Nu există enșpe mii de divinități și nici enșpe mii de concepte. La fel cum nu există enșpe mii de adevăruri asupra aceluiași lucru. Există unul singur, dar care le înglobează pe toate celelalte într-un procentaj mai mic, sau mai mare, în funcție de adevărul adevărat al adevărului. La fel și cu religia și divinitatea. Este una singură care are caracteristicile tuturor celorlalte. Iar divizarea ei în mai multe, așa cum există printre noi, este din cauza interpretării mai mult sau mai puțin bune a unui singur concept.

Și dacă nu cred în conceptul de Biserică și nu o apreciez, să nu credeți însă că nu apreciez chiar totul. Există și preoți buni: gen 1 la 1000. Dar există. Oameni care de Dumnezeu nu-ți vorbesc decât de bine și nu apreciază cerșirea banilor sau a altor bunuri de către Biserică. Și atunci când îi întâlnesc, parcă m-aș fi teleportat într-un alt Univers.

Pe lângă preoții amintiți mai sus, mai există și oameni care pun cu adevărat osul la treabă și fac ca această tradiție cu biserica și bisericitul să fie mai frumoasă. Căci, în definitiv, este o tradiție. Rugăciunea este o tradiție. Mersul la biserică/templu este o tradiție. Iar tradiția asta s-a păstrat în timp, suferind transformări, desigur. Orice suferă transformări. Ideal ar fi să fie transformări în bine și nicidecum în rău!

Oamenii care fac această tradiție să fie mai frumoasă, lăsând la o parte banii și alte cele, oamenii care muncesc la concept, cât și la crearea și definitivarea conceptului, precum cei de la www.vesmintebisericesti.ro, aceia merită consideraţie şi aprecieri, căci nu-i nicicum ușor brodatul, cusutul și croitul. Desigur, e ușor să brodezi două linii la dreapta și la stânga. Dar să brodezi asemenea modele, de mână și nu cu mașina, este ceva mai complicat. Necesită multă migală. Foarte multă migală, atenție și devotament. La fel stă treaba și cu cei care se află în spatele construirii unei biserici.

Nu știu ce părere aveți voi, dar eu văd veșmintele bisericești ale poporului nostru, aproape la fel ca pe costumele populare. Ambele, în timp, sunt o comoară națională. O parte din istoria și cultura noastră ca popor. Dacă spun greșit, vă rog să mă contraziceți cu argumente.

Nu merg eu la biserică, da` când mă duc… intru în altar!

Știu… știu… știu… sunt o păcătoasă pentru că am intrat în altar. Și totuși… nu mă ardeți, vă rog, pe rug :D.

Am vrut să scriu ieri… doar că… doar că ieri n-am mai scris. Dar știți voi momentul acela când se aliniază toate planetele, răsturnându-ți o mare parte din lumea ta? Ei bine da. Planetele, ieri, s-au aliniat împotriva mea și n-am mai scris. Dar nu-i nimic. Scriu azi. Și ca să le-o iau înainte planetelor, asta în caz că se gândesc ca pe mai târziu să se alinieze iar, scriu de dimineață. Na. Ete așa! Aliniați-vă cât vreți de acum încolo!

Duminică dimineața, având o mult prea mare lene să mă ridic din pat, mi-am rugat o prietenă să se ducă să-mi spună și mie la ce oră, luni, am competențele. Și uite așa, speriată ea de aglomerația de la biserică am aflat eu că-i pe acolo sărbătoare. Și ce sărbătoare. S-a resfințit biserica. Adică, bisericile își pierd de-a lungul anilor sfințenia și din când în când, se resfințesc, nu? Adică, sfințenia nu-i permanentă? Sau n-am prins eu corect ideea? Rog toți oamenii avizați să mă lămurească. Mulțumesc!

Și dacă s-a resfințit biserica, au lăsat atât bărbații, cât și femeile, să intre prin altar.  Adică, din câte se pare, se poate lua de la Domnul dezlegare de la păcat, nu? Adică na.. pentru noi, cele de gen feminin, să intri în altar, e un mare păcat. Dar, dar, dar, dar…. duminică am primit dezlegareeeee!!! Și am intrat în altar! Și acum gata. Seriozitate.

biserica

Am spus și mai repet. Cred în Dumnezeu. Un Dumnezeu bun și care nu stă cu paru asupra ta să-ți dea cu el în cap la cel mai mic, sau mare, păcat. Cred în el. Cred în divinitate. Nu cred în schimb în biserici și preoți. Nu pot să cred într-un obiect, o clădire, niște picturi. Nu am cum să cred în ele. Apreciez, totuși, biserica, din punct de vedere arhitectural, iar picturile din punct de vedere artistic. Da. Sunt o minunăție. Și îți creează o stare de relaxare în interiorul lor. Practic despre asta e vorba la biserică. Despre starea de relaxare din interior. Bine.. asta când baba din stânga și cu baba din dreapta, nu-și bârfesc care mai de care nurorile și nu-și povestesc ultimele cuceriri de pe băncile din parcul central.

Deci nu. Nu-s o necredincioasă. Cred în Dumnezeu. Dar în felul meu. Să zicem că… să zicem că am propria mea credință. Iar ăsta e dreptul meu. E dreptul meu să cred în existența a ceva bun și nu a ce va rău, e dreptul meu să nu cred că Dumnezeu a lăsat pe pământ preoți în mașini de lux, cu mult aur în dotare și grămezi de bani, în timp ce alții mor de foame.

Să revenim, totuși, la intrarea mea în altar. Pentru început, am pășit în biserica în care am fost botezată acu vreo 19 ani. Și-am rămas mască. Mi-am benoclat ochii și mă uitam la ceea ce noi numim… podea. Nu mai e podeaua aia pe care o știu eu, din lemn și cu covoare peste. E o podea din marmură. Și fără covoare. Da. Marmură. Marmură… că na… evoluează și biserica, inclusiv la capitolul lux.

Și m-am așezat frumos la coadă, am admirat picturile și-am așteptat să intru în altar. Și-am intrat.  M-am uitam împrejur și-am observat ceva ce nu mai văzusem până atunci. În sfârșit am văzut și eu o biserică în totalitate. Îmi doream să o văd, iar din curiozitate să trec și dincolo de zidul ăla și ușile din lemn, că na, tot ce-i interzis pare mult mai interesant. Intrați în altar, ne-am miruit și pus o dorință, că cică așa-i bine. Și da. Mi-am pus și eu o dorință, în speranța că acel Dumnezeu bun și nicidecum al bisericii… o va asculta.

Aș fi lăsat paragraful de sus, drept paragraf de încheiere. Dar parcă ar fi fost prea sec, nu? Am să-ncerc să aștern alte cuvinte, aici, care să servească drept cuvinte de încheiere. Dar ce? Ce-aș putea să spun în afara faptului că articolul meu nu mai poate avea și alte cuvinte în afara celor de mai sus. Atât. Închei așa. Urât. Frumos. Închei.

Eu NU mă mai duc la biserică!

Dați cu pietre dacă vreți, dar e alegerea mea. Iar înainte să criticați, citiți mesajul. Pietrele, roșiile și alte d-astea, pot urma apoi.

Mă puteți numi eretică, dar nu sunt. Cred într-un Dumnezeu și nu, nu mă interesează cum îl cheamă (Buddha, Allah, God etc). Cred și într-o religie și nu, nu în cea care se promovează printre pământeni. Cred în existența unei divinități. Nu cred în comercial, căci la noi credința și Dumnezeu sunt doar niște chestii pur comerciale. Iar când spun la noi, mă refer la întreaga planetă Pământ. Dumnezeul meu, cel în care cred, este un Dumnezeu bun. Unul de care nu-ți e frică să greșești, să calci strâmb. Dumnezeul meu te iartă și te învață ceva prin fiecare greșeală. Religia mea.. religia mea promovează într-ajutorarea oamenilor și nu a bisericii, a preoților, sau a tot ceea ce înseamnă chestie religioasă la noi. Religia mea nu se clădește pe munți de bani la porțile bisericii, prin mașini luxoase, haine scumpe, coroane și sceptre de aur. Nu. Religia mea e simplă. Religia mea dă și nu ia. Și nu. Nu sunt de o altă credință. Nu cred în niciuna de pe Pământul ăsta.

Am fost în noaptea de Înviere la biserica din satul bunicilor. Un sat frumos, cu oameni frumoși. Dar nu. Nu am să vorbesc despre asta. Am să vorbesc despre slujbă. Am intrat în curtea bisericii, lăsată în paragină, închinându-mă. Locul.. locul arată dezastruos, căci banii popii.. ei bine banii popii se duc pe distracția cu femeile.. că de, ce-i frumos și lu Dumnezeu îi place, nu? Am pășit, cu mare grijă, în biserică. Un loc plin de lume. Aglomerat. Un loc în care preotul, în mijlocul slujbei, țipa la oamenii din jur care cum și pe ce parte să se ducă să ia lumină. Pe mijloc nu, că aia nu știu ce, pe margine prea mulți. Gesticula și țipa. M-a dezgustat efectiv. Lumina parcă nu era la fel peste tot.

Lucrurile, din păcate însă, continuă. Am ieșit afară din biserică. Se cânta partea cu Hristos a Înviat! Iar popa… ei bine popa a uitat ce trebuia să cânte. S-a împotmolit în versuri. A uitat, că de, e om și el și mai uită. A uitat o dată. Apoi a uitat de două ori (altă parte). Apoi s-a mai împotmolit și a treia oară. Și a patra. Până când m-am săturat eu să mai număr momentele în care el începea să „ăăăăăă”, iar lumea continua. Tradițiile despre care tatăl meu îmi povestea (de pe vremea când el era copil și popa era altul), nu s-au mai respectat. Biserica nu s-a mai înconjurat de trei ori, că de… slujba mai trebui micșorată.

Am reintrat în biserică. M-am detașat de ceea ce spunea preotul și de încurcăturile în care se împotmolea, concentrându-mă pe flacără până ce lumânarea s-a stins. Am ieșit din biserică și m-am îndreptat spre casă cu un gust amar și o mare dezamăgire în suflet. Oare Dumnezeul vostru o fi mândru de voi, popilor?

Acum da. Acum, dacă voi considerați de cuviință, puteți arunca cu pietre și roșii și alte d-astea. Deși nu văd de ce. Pentru ce să mă duc la biserică? Să aud popii cum fac observații că nu s-au plătit cotizațiile, fix în mijlocul slujbei? Să aud femei care bârfesc între ele? Să aud cum preotul uită ce are de zis? Să aud ce? Ce să aud la biserică? Ah. Da. Să mă întâlnesc cu Dumnezeu. Nu. Cu Dumnezeul nostru nu vreau să mă întâlnesc. Dumnezeul vostru e rău. Dumnezeul vostru fură. Dumnezeul vostru pedepsește. Dumnezeul adevărat e bun, iartă și dă celorlalți.

Am fost, nu cu foarte mult timp în urmă, într-o catedrală. În Paris. Să o vizitez. Și-am nimerit în mijlocul unei slujbe destul de mari, căci robele lor păreau tare dichisite. Nu am înțeles nimic. Slujba era în latină. Dar am înțeles emoția pe care o transmiteau. Am perceput-o și am trăit-o pe muzică de orgă, căci așa ar trebui să fie orice slujbă. O emoție pe care să o percepi. Aici. Aici, în țară, de câte ori am intrat într-o biserică la vreo slujbă, mă rugam: „Doamne, dacă există într-adevăr, nu mă mai chinui în propriul tău lăcaș. Nu-i frumos!”. Păcat că nu am întâlnit și aici o slujbă care să-mi transmită emoție. În schimb, îmi place să admir bisericile pentru arhitectura și pictura lor. Dar oare ce ar avea dacă numărul lor ar fi mai mic? Ce s-ar întâmpla dacă ar crește numărul de spitale, medicamente și alte d-astea? Știu. Știu. Cu siguranță Dumnezeul vostru, cât și cel adevărat ar fi mândru de voi toți. De noi toți.

Iar acum. Acum nu mut sărbătoarea asta pe blog. Dar țin să vă las măcar o părticică frumoasă din slujbă. Atât. Lumânarea și lumina ei. Gata. Am sfârșit aici. Pietre careva? Roșii? Nimeni, nimic?

(sursă poză: arhivă proprie)

Sărbătorile Pascale în Gorj. Eu nu cred în Biserică

lumanare_inviere

Recunosc: ăsta e unul din puținele evenimente ale anului când eu dau pe la biserică (în afară de nunți, botezuri și unele înmormântări). Însă asta nu mă face mai puțin credincioasă. Eu am propria mea credință, adică eu nu cred în Biserică și în ceea ce ea încearcă să ne bage cu forța pe gât (cu siguranță proful meu de religie ar zice că eu sigur mă duc în IAD și am să ard acolo!). Dacă facem o incursiune în istorie aflăm că Biserica dorește de când lumea să aibă puterea absolută și nu, nu dorește să stăpânească prin pace și armonie ci prin ceea ce noi numim despotism… pentru că da, în opinia mea mai marii bisericii sunt despoți. Biserica nu știe decât să cerșească și de prea puține ori să ajute. Nu zic, există și preoți jos pălăria… însă aceștia sunt prea puțini în comparație cu restul.

Cum aș putea să cred într-o Biserică în care Papa este plin de aur și tot felul de neprețuite, iar Patriarhii noștri își cumpără mașini ultimul model? Sunt asemenea lui Smeagol, aleargă după neprețuit.

Cum aș putea să cred într-o Biserică ai cărei reprezentanți dau declarații la TV precum: ”Biserica trebuie să primească de la creștini, ea nu trebuie să dea nimic nimănui, noi doar primim pentru a le pietrui calea către rai”? WTF? Ce fac ei? Primesc banii și își îngrașe propriile burți!

Cum aș putea eu să cred într-o Biserică ce încearcă să ne impună propriile ei reguli fără un motiv anume? Eu știu de mic copil din poveștile biblice că Dumnezeu/Iisus le-a arătat oamenilor ”calea cea dreaptă” dar nu le-a impus-o niciodată ci i-a lăsat pe ei să aleagă.

Se spune că Iisus nu ne-a condamnat niciodată ci el și-a dat viața pentru noi și pentru a ne fi iertate păcatele. Cum aș putea eu astfel să cred într-o Biserică ce ne condamnă chiar și cel mai mic păcat?

Nu îmi place să merg la Biserică pentru că nu îmi place să aud babele cum își critică nurorile și nici vecinele. Nu-mi place să mă duc într-un loc în care popa să îmi spună ce și cum să fac. Însă asta nu mă face nicidecum o necredincioasă.  Cred în existența a ceva sau cineva acolo undeva în Universul ăsta mare. Cred în ceva și nu mă interesează dacă e Dumnezeu, Allah, Buda sau altul. Astea sunt doar niște nume date unei singure zeități pentru a se contrazice și a nu fi de aceeași părere. Pentru existența a ceea ce noi numim altfel sau diferit. Cred că există ceva acolo ce face cumva ca viața să existe dincolo de știință. Cred că există ceva ce dă viață la ceva ce nu ține de materie vie sau moartă. Am propria mea credință pentru că mi s-a dovedit mie că ceva acolo există. Și dacă acel ceva există nu înseamnă că Biserica are dreptate și acel ceva este ceea ce ne spune Biserica… cred că acel ceva este în funcție de fiecare în parte, se modelează după fiecare în parte. Cred că există ceva acolo ce nu vedem și poate nu vom vedea niciodată iar acel ceva există totuși prin faptul că noi avem sentimente și acel ceva este răspunsul la ceea ce știința nu are răspuns.

Ceea ce am spus mai sus, a fost o scurtă introducere, a ceea e urmează mai jos. Însă nu vă speriați… cu siguranță introducerea de mai sus este mult mai lungă decât continuarea de mai jos și asta numai pentru că faptul în sine m-a făcut să rămân oarecum fără cuvinte.

După cum spuneam în primele rânduri ăsta este unul din puținele evenimente în care eu dau pe la Biserică. Dar uite că el a venit. Vreau să menționez faptul că nu mă duc din obligație pentru ceva sau cineva. Mă duc pentru că îmi place. Da îmi place lumina lumânărilor și să privesc spre cer. E ceva deosebit în asta. Nu-mi dau seama ce, dar știu că e.

La Înviere am mers și de data aceasta la țară. Îmi place acolo. Nu e aglomerat ca în oraș.

Inevitabil însă m-am întâlnit cu tot felul de specimene, ce poartă denumirea de om, mai mult sau mai puțin cunoscute. Specimene ce vin la Biserică la Înviere pentru a sta cu cineva și a nu se plictisi acasă. Citez: ” Hai dracu de aici că nu mai suport! Hai să plecăm! Doamne nu e nimeni cu care să stai pe aici! Ce plictisitor! Mai plictisitor ca acasă!”. Menționez că cele anterior citate nu mi-au fost adresate mie ci unei alte tipe prezente pe acolo. Deci da, de asta vin ele la Înviere… să stea cu cineva. Bineînțeles că nu m-am putut abține și am râs, ironic!

Tot inevitabil am primit la naștere puterea de a vedea. Și având eu puterea asta fascinantă am observat cu vărumiu o tipă ce se bălăngănea pe niște tocuri imense pe un drum mai mult pietruit decât asfaltat, gata-gata să se rupă în mii și mii de bucățele. M-am închinat și am râs din nou. Adică ce altceva ai putea să faci, dacă nu să râzi?

Curtea Bisericii. Un loc nu foarte mic dar nici foarte mare, pavat frumos și presărat cu iarbă. Ca și în anii trecuți ne ducem în același loc unde pare că vezi tot și nimic. Însă cu siguranță vezi cerul.Tot cerul cu toate stelele. Din când în când, de la oboseală, ochii îmi mai alunecau din cer pe Pământ și deodată am observat fix în fața mea 2 tipe. Arătau bine, nu zic nu, urcate pe niște tocuri cu zecile de centimetri. Arătau chiar trăsnet cu tocurile lor leopard, pantaloni mulați de un verde strident și un sacou de-un galben țipător. Awesome indeed! Mi-a plăcut însă cum se clătinau săracele prin iarbă și cum tocurile li se înfigeau în Pământ și cum dramatizau, toate, nenorocirea precedentă.

M-am dus la Înviere și-am văzut parada modei mai ales la Mănăstirea Tismana (loc istoric, unde Tudor Vladimirescu și-a adunat și instruit ”armata”). Haine de haine, tocuri de tocuri, fuste mini de fuste mini. Dar adevărat… ce-i frumos și lu Dumnezeu îi place, mai ales în casa lui!  Am vrut să le fac niște poze, dar mi se șoptea din spate: ”Nu face asta.. măcar azi nu fii și tu rea! Măcar azi uită de imperfecțiune!”. Și-am sfârșit prin a nu face poze.. deci nu vă pot bucura și pe voi cu frumusețea nopții de Înviere. Îmi pare chiar rău. Sper să mă iertați cu toții pentru asta!

M-am dus la Înviere ca să o aud pe X cum o bârfește pe Y și pe Z cât de infidel îi e soțul și pe W cât de tare e nu știu ce ultimă chestie încercată de ea. Pe A cum își contrazice amicul și pe B cum își ceartă bietul copil că era atent mai mult la slujbă și la cer decât la el.

Pentru asta să mă duc eu la Biserică? Nu mulțumesc. Eu mă înțeleg mai bine cu acel Dumnezeu de acasă sau de oriunde altundeva! Apreciez însă Biserica pentru picturile ei și pentru măreție, din punct de vedere arhitectural.

Spunea un preot cu capul pe umeri, sau cel puțin eu așa îl consider, că nu contează unde îți manifestezi credința.. important e să o ai mereu cu tine. Iar eu o am, pentru că după cum bine v-am spus cred în existența a ceva acolo undeva. Tot el spunea că a avea credință nu înseamnă a te duce la Biserică sau a crede în popi ori a face ce spun ori ce fac popii. Nu. Credința înseamnă să crezi într-o forță lăuntrică ce ție îți dă putere și te motivează să reușești în viață. Credința e atunci când nu-ți pierzi speranța în tine, pentru că speranța din tine pierdută nu ți-o mai poate reda nimeni. Credința e atunci când ai încredere să vorbești deschis cu tine și să-ți găsești răspunsuri la propriile întrebări.

Eu cred că a avut dreptate. Nu știu ce credeți voi, dar tare aș vrea să aflu . Deci aștept răspunsurile voastre la această întrebare: Voi credeți că a avut dreptate?  Bine.. asta dacă ați ajuns până aici și ați parcurs textul în întregime. Cu siguranță nu mulți au ajuns, dar câțiva tot sunteți. Și bineînțeles sunt curioasă cum au fost Sărbătorile Pascale pe la voi! Așa că… lăsați un comentariu cu răspuns la aceste două mici întrebări.

P.S. FOARTE IMPORTANT: Dacă am folosit peste tot Biserică cu B MARE, este pentru a-mi spăla totuși păcatul de a nu crede în ea și de a-i venera cumva măreția.

P.S. 2: Da, sunt ironică!

P.S. 3: Ca să nu mai fie dubii, vă mărturisesc că nu critic și nu condamn pe nimeni pentru cum a venit îmbrăcat sau pentru orice altceva. Am scris fix ceea ce am văzut și mi-am spus propria părere asupra acestui lucru. PROPRIA PĂRERE!!!!! Dacă îți spui propria părere nu înseamnă că și condamni pe cineva.

***Dacă ți-a plăcut articolul și întregul blog, dă-i un like pe facebook  AICI, să fii mereu la curent și să mai afle și alții de el. Mulțam fain!***

Have a nice day,

Pishky!

Societățile secrete și religia

Acum 2 seri, mai precis joi seara, bântuind pe bloguri, am dat peste un articol tare interesant la Aqvila, un articol ce mi-a atras oarecum atenția și m-a făcut să-l citesc, nefiind foarte lung. Articolul era însoțit de un documentar, ce am să îl las și eu mai jos, pentru că merită văzut. Nu sunt o fanatică în prezența religiei și a altor chestii de genul, iar acest documentar nici atât. El are ca scop punerea în evidență a contrazicerii religiilor atât între ele cât și cu ele însăși. profesorul Walter J. Veith pune în evidență aceste contraziceri chiar prin citate date de către biserici și religii, prin citate din Biblie și nu numai. Ce legătură au acestea cu societățile secrete? Ei bine, ele sunt niște mici mari societăți secrete ce una spun și cu totul alta fac. Dar nu am să spun mai multe, ci am să vă las pe voi să urmăriți documentarul de mai jos.

sursă youtube (user valoriperene )

***Dacă ți-a plăcut articolul și întregul blog, dă-i un like pe facebook  AICI, să fii mereu la curent și să mai afle și alții de el. Mulțam fain!***

Have fun,

Pishky!