Promovez cultura: Am fost în Turneul Stradivarius!

Așa cum am mai spus, am ales să promovez, cum pot și cât pot, cultura. Îmi pare un element vital în vedere propriei dezvoltări, de orice natură ar fi ea. Astăzi am să vă vorbesc iar despre „Turneul Stradivarius”, turneu ce l-am mai adus în discuție într-un articol pe blog, atunci că vă spuneam despre el ce și cum, unde va avea loc, când etc. Acum am să vă vorbesc dintr-altă perspectivă, anume aceea de a fi participat la unul din spectacolele din acest turneu, spectacol ce a fost susținut în cadrul Filarmonicii Oltenia din Craiova.

Înainte de a vă povesti cum a fost experiența la concertul de muzică clasică, am să mulțumesc oamenilor care au făcut posibilă participarea mea în cadrul acestui turneu. Așa că, mulțumirile se îndreaptă către Blogal Initiative, Alexandru Tomescu și Eduard Kunz, cât și lui Cristian Florea care în ultimul timp îmi dă numai vești bune. Și da. Asta tocmai a sunat ca un început clasic al unui discurs. Dar na. Fac și eu ce pot.

Ieri. Craiova. Filarmonică. Și multe bălți afară. O invitație dublă și câțiva pași spre sală. O intrare și doi oameni care habar nu aveau despre ce le vorbeam și ce e cu invitația mea câștigată. Mai că eram sigură că nici nu voi mai intra la concert. M-am dus la casă. Iar la casă, într-un final, mi s-a spus că pot intra în sală pe un rând anume și două locuri bine precizate.

O sală frumoasă. Bine pus la punct. Aranjată. Te simți ca făcând parte dintr-o altă lume. Îți creează o stare plăcută și te ajută să te bucuri mai mult de spectacol. Felicitările mele celor care s-au ocupat de asta. M-am simțit minunat. Iar vouă, vouă am să vă las o poză, să vedeți cât de frumos este.

sursă: Filarmonica Oltenia

sursă: Filarmonica Oltenia

O sală aproape goală, așa cum o vedeți în imaginea de mai sus. Începusem să mă întreb oare câtă lume va umple sala? Nu eram prea încrezătoare și mare mi-a fost mirarea aproape de începutul concertului, când sala aproape ce să umpluse. Doar câteva scaune mai erau libere, iar cei prezenți abia așteptau să înceapă concertul susținut de Alexandru Tomescu și Eduard Kunz.

Un pian în mijlocul scenei și un stativ. Un om cu o vioară și un băiat cu ochi verzi intră în scenă. Își salută publicul, ne prezintă programul și își anunță spectatorii că banii vor ajunge în ajutorarea unui caz. Nu vorbesc mult. Spectacolul începe. Și e minunat. Fiecare sunet e minunat. Mă bucuram enorm de fiecare moment. Mă fascina să văd doi oameni care trăiau fiecare sunet în parte al melodiei. Sunete de pian. Sunete de vioară. Se completau unele pe altele, spre bucuria tuturor, urmărindu-i parcă hipnotizați și absorbiți. Este fascinant să observi oameni pasionați de ceea ce fac, trăind ceea ce fac. Simți și tu că trăiești prin muzica lor. Prin fericirea lor trăiești și tu fericirea timp de câteva clipe, iar fericirea merită prinsă și trăită oricând, oricum.

Mi-a plăcut să văd atâta lume iubind muzica clasică. Iubind cultura. Frumosul. Oameni de toate vârstele, de la adolescenți, la vârstnici. Însă mi-a displăcut să văd și oameni care nu se puteau abține de la a-și controla telefonul. De la a butona sau a-l verifica pur și simplul. Eu cred că astfel de evenimente ar trebui respectate mai mult, iar telefoanele să lipsească. Să fie pur și simplu interzisă intrarea cu ele într-o sală de concerte, sau de film.

A meritat să fiu acolo. M-am bucurat din plin și am descoperit doi oameni minunați care dau viață muzicii clasice prin iubirea de care dau dovadă când o interpretează. Cred că ar trebui să ne facem cu toții timp să mergem la astfel de concerte. Să ne bucurăm de ele și de momentele oferite prin sunete muzicale, alături de interpreții lor. Un astfel de concert, indirect, ne dezvoltă. Ne deschid noi orizonturi și ne ajută să descoperim lumea din alte unghiuri. Muzica clasică este o modalitate de a ne autoeduca și forma.

Haideți și voi la un concert de muzică clasică, poate chiar în Turneul Stradivarius, căci nu s-a terminat! Pe 7 Iunie îi puteți întâlni la Filarmonica din Bacău, de la orele 19, pe 9 Iunie în Iași la Uniersitatea Națională de Arte „George Enescu”, de la orele 19, iar pe 11 Iunie în București la Sala Radio, tot de la orele 19. Ar fi păcat să ratați un astfel de concert. Este absolut minunat, iar prețul biletului contribuie în ajutorarea unor copii.

Fiecare…

sursă youtube (user VUNKOfficialFanClub )

Când spui Cornel Ilie, inevitabil te gândești la Vunk și toate melodiile ce au avut un impact emoțional asupra ta. Toate melodiile ce ți-au transmis o stare sau o emoție, ori numeroase stări și emoții. Când spui însă Vunk, nu te gândești neapărat la Cornel Ilie… ci la o trupă bine închegată ce a venit pe piața muzicală cu atâtea și atâtea melodii de calitate.  Eu una, când mă gândesc la Vunk, îmi vine în minte melodia „Fiecare”, iar mai apoi altele mai mult sau mai puțin cunoscute cum ar fi: „Așa și?!”, „Vreau o țară ca afară”, „Scapă-mă de ea”, „1000”, „Numai la doi”, „Doi somnambuli”, „La nebunie”, „În picioare toată țara”, „Pierderea lor” ș.a.

De ce „Fiecare”? De ce mă gândesc la ea? De ce nu alta? Nu știu să dau un răspuns precis. Nu știu să spun nimic care ar putea începe cu „De aia…” sau „De aceea…”. Știu să spun însă că îmi place pur și simplu melodia. Poate pentru mesaj, poate pentru cum e cântată, poate pentru negativ, poate pentru versuri. Cert este că, atunci când o ascult, melodia asta îmi transmite ceva. O stare. O stare de bine. De ce? De ce, mă întreb și eu. Și nu, nu am găsit un răspuns mulțumitor nici măcar pentru mine.

Aș putea să vă mai spun că am fost crescută prost, dar bine. Spun asta pentru că mie nu mi s-au arătat nonvalorile și imoralitatea, ci doar valorile și moralitatea. Am fost crescută să sper la mai bine, să cred în bine, să-mi doresc binele, să atrag binele și să obțin binele. Un bine ce pare a fi inexistent într-o realitate mult prea cruntă. Dar, să zicem că, tocmai de asta îmi place melodia. Pentru că este o motivație spre mai bine, dacă pot spune așa. Este un îndemn către fiecare din noi, că dacă vrei… mereu poți. Sau cel puțin eu așa percep melodia și mesajul ei. Tocmai de aceea aș vrea să fie ascultată și de cei prezenți în sală, la concert, pe 3 ale lunii Octombrie.

Am învățat că a îndura este o virtute a celor ce reușesc să o facă. Am învățat că a răbda și a spera, într-o lume ce toți o cred fără viitor, este o adevărată faptă eroică. Am învățat că a încerca nu e în zadar, e doar un pas spre a face ceva. Ceva bun, nu uita.  A încerca să schimbi ceva, ceva ce tu vezi negru și vrei să fie alb. Am învățat că, în ciuda celor ce ne înconjoară, TREBUIE să știm și să vrem a cădea drepți, în picioare!

Nu m-aș fi apucat să scriu ceea ce am scris dacă nu s-ar fi găsit vinovați cei de la Blogal Initiative și a lor campanie ce m-ar trimite la concertul celor de la Vunk, 31013 #așașishow, din 3 Octombrie ce are loc la Sala Polivalentă, în caz de membrilor trupei Vunk le-ar plăcea ce am scris și aș câștiga și eu o invitație la al lor concert.

Dacă am făcut vreun sens mai sus cu cele scrise, n-am habar. Pentru mine una am făcut sens cu siguranță. Întotdeauna cel ce scrie își înțelege cuvintele, important însă este să le înțeleagă și ceilalți.

Și ca să închei cu un video, așa cum fac de obicei, am să vă las ceva drăguț… și anume promovarea concertului trupei Vunk, care mie îmi pare tare interesantă (are legătură cu medicina  :D).

 

 

Concurs: Lansare Aylin – Am câștigat!!!

Ahhh… afară e o zi așa de frumoasă!!! O zi cu soare pe cer și câțiva nori răzleți și albi.. foarte albi! În sfârșit s-au decolorat și ei de griul acela morocănos!

Afară e o zi așa de frumoasă, iar eu AM MAI CÂȘTIGAT UN CONCURS! Da, am câștigat concursul celor de la Blogal Initiative ce avea ca scop lansarea melodiei cu videoclip, Chemistry, cântată de Aylin!

Aseară, de fapt era noapte în toată regula, pe la ora 00:00, am primit un pingback la un articol pe blog care arăta cam așa:

Untitled2

Nefiind sigură dacă am câștigat am intrat pe site și tare mare mi-a fost uimirea când am văzut următoarele:

Untitled2

Aylin împreună cu cei de la Blogal Initiative m-au ales și pe mine, printre cei 5 ce vor primii o invitație dublă la lansarea de la Palatul Ghika din 11 aprilie 2013!

URAAAAA!! Voi merge din nou la București și de data asta voi ajunge și la Palatul Ghika! IEEEEI… prima mea participare la o lansare de album a unui artist… sună atât de… incitant!

E frumos să câștigi fie un premiu, fie experiența. E frumos să participi. Iar eu, acum, pot spune că sunt chiar fericită că am câștigat și le mulțumesc.

Acum, dacă eu am câștigat, vă invit și pe voi să câștigați o carte (”Dragoste și prietenie” de Jane Austen) dând click pe imaginea de mai jos. Concursul este organizat de mine și de ales câștigătorul nu o va face Random.org ci niște persoane, printre care și eu 🙂

Untitled

Keep calm

and WIN,

Pishky!

Copii fără etichete

Mă gândesc de ore întregi cum să încep acest articol. Cum să spun povestea. O poveste a mii de copii. Însă ceea ce am sunt doar niște degete încleștate deasupra tastaturii ce nu vor să lase cuvintele să se așeze pe un ecran.

N-am știut cum să încep și nu știu cum o să termin. Ceea ce îmi vine în minte acum, este să vă spun că acest articol face parte din campania celor de la Blogal Initiative. O campanie împotriva violenței, o campanie pentru copiii fără etichete.

Am ajuns să scriu acest articol citind un altul. Un alt articol trist. De fiecare dată când citesc astfel de articole e imposibil să nu mi se smulgă o lacrimă din ochi, sau vreun sentiment de compasiune.. sau orice altceva.

Pentru că deja am ajuns să am un început al acestui articol, am să continui prin a vă spune o poveste, o poveste reală ce face parte din fiecare din noi zilnic, iar dacă nu zilnic cu siguranță periodic.

Copiii fara etichete

Povestea e așa:

Fiecare din noi merge pe stradă. Și eu, și tu, și el, și ea, și ei. Fiecare din noi ne îndreptăm spre un anumit loc având sau neavând un țel anume. Există însă oameni ce nu se îndreaptă către un loc anume, însă au un țel. Pe lângă acei oameni trecem noi în fiecare zi. Da, știu că ți se pare ciudat, dar asta e pentru că de cele mai multe ori nu-i observăm sau pur și simplu nu-i băgăm în seamă. În fiecare zi trecem pe lângă un cerșetor, sau pur și simplu un copil amărât. De cele mai multe ori îi privim ca pe niște nimicuri sau preferăm să ne îndreptăm privirea în altă parte, spre ”ceva” mai frumos.

Majoritatea oamenilor și sunt sigură că și tu crezi asta, cred că sunt buni de muncă. Sincer și eu cred. Însă, dacă ar veni un cerșetor la tine, zdrențuit, trist, nespălat și mai știu eu cum și ți-ar spune: ”Nu am ce mânca, nu am unde sta, vreau să muncesc pentru un colț de pâine sau orice altceva. Îmi dai de lucru?”, dacă ar veni și ți-ar spune asta i-ai asculta ruga? Îți spun eu, nu. Nu ai face-o. Sau poate tu ai face-o, însă cealaltă parte, numită majoritate, ar proceda după cum am spus mai devreme. De ce? Pentru că suntem răutăcioși și avem frustrări. Multe frustrări. Nu știm să fim buni și să le oferim ajutorul celor din jurul nostru. În schimb, ne plângem.

Ceea ce am spus mai sus, se numește pe scurt violență psihică. Da, aplicăm o violență psihică acelor oameni, noi ca și societate.. și spun noi, pentru că noi reprezentăm societatea. Nu băgăm în seamă copiii de pe stradă, niște simpli cerșetori ce poate nu au neapărat nevoie de acel bănuț, ci pur și simplu de o privire, un gest de compasiune. Poate au nevoie doar de înțelegerea noastră și de ajutorul nostru și nu de criticile noastre. Poate au nevoie să-i ajutăm să devină oameni mai buni, însă probabil ne e frică de faptul că ei pot deveni cu adevărat buni spre deosebire de noi, de majoritate.

Oare ce s-ar întâmpla dacă noi toți i-am ajuta să fie fericiți, le-am da un loc în societate, i-am învăța să muncească și nu să fure ori să cerșească? Cu siguranță lumea ar fi mai bună.

Eu una văd și simt violența zilnic, fie că e psihică, verbală sau fizică. O văd și simt în jurul meu: pe stradă, la școală, în tot felul de grupuri și grupulețe. Văd copiii cum se înjură, văd copiii cum se bat, văd copiii cum sunt marginalizați… și văd în același timp cum toți în jurul meu sunt mulțumiți cu ceea ce fac ori cu ceea ce li se întâmplă. Aparent mulțumiți, pentru că în ochi li se citește totuși tristețea, iar trupul le e inert, nu mai acționează după propria lor voință ci după propria lui voință, a trupului, pentru a se apăra. În general, noi, acționăm la stimuli de orice fel. Iar violența este un stimul, un stimul ce are ca reflex auto-apărarea. Așa că noi ne apărăm din reflex. Din reflex poate înjurăm înapoi, din reflex ne uităm urât la cei nevoiași, din reflex îi răspundem celuilalt cu o palmă sau mai multe.

Îmi amintesc, de pe vremea când am stat mai bine de o lună prin spital, de un băiețel ce avea cam aceeași vârsta ca și mine 11-12 ani, blondin cu ochii albaștri, ce se confrunta cu o violență lăuntrică. O violență a lui împotriva neputinței și a neputinței împotriva lui. Și el, ca și noi ceilalți avea probleme cu inima și urma să fie operat. Doar că el, spre deosebire de noi ceilalți nu avea pe nimeni. Fusese pur și simplu lăsat la ușile spitalului, fără a-i păsa cuiva de suferința și singurătatea lui. Era tăcut și morocănos de cele mai multe ori. Nu-i plăcea să i te adresezi și nici nu știa a vorbi prea bine. Nu știu ce regim avea acasă, dar știu că se speria de fiecare dată când cineva se apropia de el și nu era obișnuit deloc cu vorba bună, cu dragostea celor din jur. Nu era obișnuit să primească dragostea dar nici să vadă cum alții o primesc.

149776_139443309440655_7433904_n

Îmi amintesc, din vremea când eram prin Moldova, un drum spre Pașcani și o pădure. Și trei frați la o troiță. O fată și doi băieți. Îmi amintesc că eu eram o copilă încă neintrată la școală, răsfățată, ce avea totul: 2 părinți ce o iubeau de la pământ până la cer și înapoi de un infinit de ori și toate mofturile din lume, iar ei… ei aveau doar apă și niște soluții de spălat parbrize. Nu aveau pe nimeni altcineva, se aveau doar unii pe alții. Atunci a fost primul moment marcant din viața mea, când am văzut tristețea de pe chipurile lor și în același timp fericirea de a fi fost tratați ca de la egal la egal. Chiar și acum îmi amintesc chipul fetei, ce era cu mult mai mare ca mine, luminat și zâmbitor că ne-am oprit și i-am zâmbit. Am vorbit cu ea și cu ceilalți și i-am lăsat să spele parbrizul ce era deja curat. Ei, zi de zi se confruntau cu violența. Violența acelor oameni ce-i repezeau sau înjurau. Nu li se dădea șansa să muncească fie și așa. Ce putea oare ei să facă, erau prea mici să se gândească la altceva. Prea amărâți. Ei măcar aveau dorința de a prospera cumva și de a-și depăși limitele. Am trecut de multe ori pe acolo și de fiecare dată ne opream, oferindu-le încă un zâmbet pe față. De mult nu i-am mai văzut. De ani de zile. Știu că aveau țeluri și erau motivați să și le atingă. Erau motivați de iubirea ce și-o purtau unul altuia. Sper să fi reușit. (În poza de lângă acest paragraf sunt cei 3 copii, eu și tata 😀 Și dacă vreți să o vedeți mai mare, click pe poză).

Zilele trecute s-a făcut să trec pe la casa de copii. Un loc oribil. Un loc în care violența e chiar la ea acasă, în toate formele ei. Cei mari nu se tem de nimeni, nici măcar de vizitatorii de pe holuri și îi maltratează pe cei mici. Am văzut cum nimănui nu-i pasă de asta. Am văzut multă indiferență pe fața celor ce se ocupă de ei, ca și când totul ar fi ceva normal. Și nu înțeleg de ce. N-au pe nimeni care să-i alinte, să-i mângâie ori să le fie alături, să le aline suferința. Ideea nu e ca acolo să aibă cineva grijă de ei? Să le ofere acea iubire furată? Nu se presupune ca acolo să îi ajute să se integreze în societate și să devină niște oameni mai buni? De ce după că totul le-a fost interzis la naștere li se închid de tot căile de acces spre propriul lor succes? Nu se presupune ca acolo să fie ocrotiți? În schimb ei primesc certuri și niciodată o vorbă bună.

Sunt întrebări ce n-au răspuns. Știu. Sau cel puțin întrebări ce nu trebuie să aibă un răspuns.

E târziu în noapte, când eu am ajuns deja pe acest rând cu scrisul. Iar dacă e târziu, e liniște… cel mai bun moment în care îți poți căuta prin gânduri și le poți pune în ordine. Iar gândurile mele mă analizează acum pe mine și pe ceilalți, acei copii ai nimănui și totuși ai tuturor. De ce ai tuturor? Pentru că tristețea lor face parte din noi. Prin fiecare act de violență îi legăm de părți din noi, de bucăți de răutate, orgoliu, frustrare și nepăsare. Mă pun în balanță cu ei și totuși nu reușesc să echilibrez balanța în nici un fel. Să fie oare pentru că eu am totul și ei nimic? Și totuși, cu toții am cunoscut violența, cu toții ne întâlnim zi de zi cu ea în diferite forme. Asta e ”greutatea” ce echilibrează balanța și o dovadă că noi nu suntem cu nimic mai presus ca ei, ci poate unii din ei sunt cu mult mai presus ca noi, doar că ei nu au avut șansele noastre.

Poate că ar fi mult mai multe de spus, însă cuvintele mele pare-se că s-au sfârșit, iar degetele tind să mi se încleșteze din nou deasupra tastelor încălzite sub fiecare presiune a mea asupra lor.

Un singur lucru mai am totuși de spus: să nu fiți indiferenți față de oamenii din jurul vostru. Încercați să le alinați suferința fie și printr-un zâmbet ori dându-le un exemplu cu adevărat bun. Nu sunt ei vinovați că n-au avut șansele noastre și nici că noi ca și societate nu-i ajutăm să exceleze.

Acum, vă las. Dar nu vă las oricum, ci în compania unei melodii ce mi-a acompaniat fiecare cuvânt timp de vreo 5 ore, cât am stat să scriu acest articol, cât am stat să-mi adun fiecare gând și să încheg cuvinte.

***Dacă ți-a plăcut articolul și întregul blog, dă-i un like pe facebook  AICI, să fii mereu la curent și să mai afle și alții de el. Mulțam fain!***

Smile,

Pishky!

sursă youtube (user UKHeadstrong )