Pățaniile promoterului Fan Brânză

Hei, dragi cititori! Îl știți pe promoter-ul Fan Brânză, al celor de la Delaco? Cu siguranță că-l știți. Toată lumea-l știe. Și, dacă vreți să vă cinstească cu brânza lui neprețuită, vă sfîtuiesc să-l lingușiți puțintel și să-i spuneți că i s-a dus vorba până și-n țara lui Verde Împărat, peste cele șapte mărți și șapte țări. Dar, dacă vreți să-i mângâiați orgoliul până în străfundurile lui, îi puteți spune că i s-a dus vestea pănă-n țara lui Brânză-mpărat.  Asta poate-l va îndupleca să vă dea o bucățică de brânză din cea pe care o avea, de fapt, de dat spre degustat.

Zic însă, dacă tot v-am făcut o mică introducere, să-l las pe el, adevăratul fan al brânzei, să continue cu acest articol, doar așa i-am promis. M-a rugat să-l las să-și spună ofurile și chinurile aici, pe blogul meu. Iar eu l-am lăsat. Așadar, las tastatura promoterului Fan Brânză:

Salutare, salutare, salutare, dragi cititori ai acestui blog. Sper că sunteți în fața monitoarelor acum, și-mi citiți rândurile. M-aș bucura să o faceți. Am multe să vă spun.

În primul rând, zic să mă prezint. Apoi, apoi mai vedem ce-i de făcut. Dar stați așa, mai e nevoie să mă prezint? Cred că mă știți cu toții. Sunt o vedetă. Toți fanii brânză sunt vedetă. Nu. Nu. Eu sunt vedeta vedetelor. Da, așa e mai bine. Ahh, ce-mi place când scriu. Nu mă contrazice nimeni. Și, dacă o faceți când citiți aceste rânduri, nu-i nicio problemă. Oricum, eu cu mine suntem de acord unul cu altul.

Pentru cine mă știe, așa, că azi sunt darnic, aveți un cub de brânză fiecare: 2 pe 2 centimetri, să nu vi se aplece. Țin doar la sănătatea voastră, să nu mi-o luați în nume de rău. Chiar, știați că doar fanii brânză adevărați pot să mănânce brânza Delaco? Adică eu, desigur. Voi.. ei bine de voi nu știu ce să zic, dar de asta sunt eu aici. Să am grijă de sănătatea voastră. Am un stomac puternic și sănătos. Eu mănânc brânză, iar voi vă săturați privindu-mă. Și nici nu-ngrașă procesul ăsta.

fan branza

Pentru cine nu mă știe, aveți poza de mai sus. Și niciun cub de brânză, desigur. Dacă nu mă știți, înseamnă că nu sunteți fani brânză nici măcar cât negrul sub unghie. Deloc. Nada. Niente. Niet. (Tind să cred că ultimele două înseamnă de fapt altceva – dar lăsați asta, detaliu nesemnificativ).

Să vă spun ce-am pățit în ultima vreme, cu scorpia de șefa. Vrea să mă monitorizeze și să mă pună sub „atentă supraveghere” (am folosit ghilimelele ca să o citez – a se citi cu ton pițigăiat… altel n-are farmec). De ce? Asta nu-i prea complicat. Știu de ce: îi lipsește o doagă, două, trei, poate chiar toate.

A aflat că am speriat fătucele alea două, când voiau să deguste bunătate de brânză. Dar eu n-am vrut să le sperii. Eu am vrut să văd dacă-s adevărate fane brânză. Știți voi vorba aia mare din bătrâni: „cine se aseamănă se-adună”. Apăi, ele nu s-au asemănat cu mine, deci nu-s fane brânză cu adevărat. Dacă se-asemănau, nu se speriau. Ci-și apărau la rândul lor degustarea. Na poftiți, să vedeți și voi, ca să puteți să-mi dați apoi dreptate:

Le-ați văzut? Păi ce, speriatele alea-s fane brânză? Nici vorbă domnule. Nici vorbă. Se vede pe fața lor că n-au pic de stofă de brânză.

Apoi, a aflat de doamna care căuta să deguste brânză cu fum de fag. Dânsa da fan brânză adevărat! Doamna căuta brânză cu fum de fag, bine afumată. Și, eu, drăguț cum sunt, m-am oferit să o ajut. Și cum altfel puteam să o ajut dacă nu degustând și aflând care este cea mai afumată? Dar nu, șefa mea nu apreciază nimic, dar nimic. Iar acum vrea să mă pună sub o „atentă supraveghere” (vă rog, aceeași voce pițigăiată – pentru mai mult dramatism, desigur).

Însă cea mai amre supărare a fost pe faptul că nu m-am lăsat corupt. Dacă m-aș fi lăsat mituit, m-ar fi dat afară. Dacă nu m-am lăsat mituit, mă pune sub „atentă supraveghere”. Cine să mai înțeleagă femeile? CINE? Serios, pentru mine sunt o adevărată enigmă. Orice-ai face, nu-i bine. Ziceți voi acum, ce să fac? Să mă las corupt? Nu. Nu aș putea trăda brânza într-un asemenea hal. Este vorba totuși de brânză aici.

Adică ea voia să mă mituiască pentru o bucățică din gustoasa mea brânză, iar eu să fi acceptat o asemenea ofensă? Nici în ruptul capuluino talking.

M-am gândit (și încă mă gândesc), cum aș putea face să apăr minunăția de brânză de la Delaco, de fanii impostori. Îmi storc creierii de când m-am apucat să aștern aceste cuvinte în Word. Și, ca să vedeți că nu mi-am stors creierii degeaba și că se vede că am mâncat brânză (brânza-i sănătate curată, neică), am să vă spun trăsnăile care mi-au mai dat prin cap. Adică, dacă tot mi-am enervat șefa, măcar să o enervez de tot, corect. De ce să fiu sub o „atentă supraveghere”, când pot fi sub o „foarte mare atentă supraveghere”, nusmug? (păstrăm vocea pițigăiată – este esențială asupra cuvintelor din ghilimele)

Treaba stă cam așa, dacă mai vine vreun fan brânză semi-impostor:
-Oooo, brânză!!! Pot să gust?
-Da, desigur! Dar, ca să vă convingeți pe deplin, zic să vă uitați la mine cum le mănânc pe astea, cât de repede mă satur și cât de fericit sunt după ce le mănânc.
(hap, hap, hap – priviri stinghere aruncate asupra-mi)
-Așa, vedeți, sunt bune. Asta, ultima, micuță, e a dumneavoastră. Nu îngrașă.big grin

I-am lăsat o bucățică să deguste. Nu se mai paote lua șefa de mine, corect? Dar, dacă vine un fan brânză cu adevărat impostor, treaba ar sta cam așa:
-Avem brânză! Brânză afumată cu fum de fag avem! Brânză avem! Brânză gustoasă Delaco!
-Aveți brânză cu fum de fag?
(Mă uit atent la față, o studiez: din laterale, din față, de sus și de jos. Observ o grimasă. Ahaaa!!! Mai multe grimase!! N-are stofă de fan brânză! Nu se potrivește!)
-Pardon? Aveam brânză. Nu mai avem
-Cum? Ați strigat clar: „AVEM BÂNZĂ!”
-Da, corect. Atunci, când am strigat, aveam brânză. Acum, nu mai avem. Era la trecut. Acum e la prezent. Atunci aveam, acum nu mai avem.
-Și asta de aici?
-S-a stricat. Vedeți? (o înfulec pe toată și mă las la pământ, iar fanul impostor pleacă).

Cam astea sunt ideile mele, după ce mi-am stors creierul de inspirație, până la ultima picătură. Dacă voi mai aveți altele, mult mai inventive, vă invit să vă spuneți părerea. Eu am să intru în secțiunea de comentarii și am să caut acolo. Fac totul ca șefa să vadă că eu sunt adevăratul fan brânză. Eu sunt fan adevărat! Mie-mi place brânza cu adevărat! Eu sunt străjerul brânzei! Falnicul străjer al brânzei…

Știu. Nu și-a luat la revedere de la voi, dragi cititori, așa cum ar fi trebuit. Dar o fac eu în locul lui. Acum, dacă aveți idei pentru el, chiar vă invit să i le împărtășiți. E om bun. Și iubește brânza ca nimeni altul. Însă doar fanii brânză adevărați ar putea înțelege asta!

***Acest articol a fost scris pentru SuperBlog 2014.

Picături de lapte și bucăți de ou

După cum v-am mai spus, în ciuda faptului că în această săptămână am simularea de bac, iar peste câteva luni bacul și admiterea, m-am înscris în concursul SuperBlog 2014, ediția de primăvară.

Prima probă, propusă de cei de la Delaco, constă în crearea unui scenariu unui clip dat. Ce-a ieșit? Un produs nedefinit având în vedere faptul că este prima dată când am pus mâna pe programul Movie Maker și am lucrat cu el. Mi-am prins urechile. M-a luat la bătaie… iar după lungi și interminabile tratate de pace a rezultat produsul final nedefinit, produs pe care îl veți putea vizualiza mai jos.

Până atunci să trecem la scenariul brut. Povestea în sine. Gândurile mele și ceea ce mi-a inspirat clipul. Niște idei abstracte dar pline de frumusețe. Și de iubire. De gust.

M-am născut din picături de lapte, bucăți mici de ou și unt. Am fost o provocare pentru cei care și-au pus încrederea în finalitatea mea. Laptele avea să-mi dea finețe. Oul avea să-mi dea culoare, iar untul mă făcea pufos. S-au unit. Au format o forță de perfecțiune a gustului. Au dansat. S-au jucat. S-au îndrăgostit și m-au creat pe mine. Un micuț cu gust plăcut. Le-am plăcut tuturor, căci savoarea mea era cuceritoare încă de la începuturi. Și astfel au creat mai mulți asemeni mie.

Împreună am trecut din mână-n mână. Am ajuns în frigidere. Am cunoscut dragostea și bucuria de pe chipurile celor care ne-au gustat și ne gustă în continuare. Am cunoscut iubirea ei. Am cunoscut frumusețea ei. Am întâlnit frigiderul. Legumele. Borcanele. Ne-am cunoscut și ne-am împărtășit gusturile, căci pe ea trebuia să o facem cu toții pe deplin fericită.

Ne-am pus planul la bătaie. Se adunau în jurul meu care cum puteau mai bine, ca o dată cu mine să-i ia și pe ei. Câte o bucățică din fiecare era tot ceea ce ea avea nevoie. Iar noi știam asta. Ne completam cu toții unii pe alții. Eram într-o armonie perfectă. Armonia de care se bucura și frigiderul, căci el era casa noastră. Mediul nostru prielnic.

Delaco m-a creat pentru voi toți. Să mă gustați. Să mă testați. Să vă bucurați de mine. Cu mine. Ce mai așteptați să mă luați?

Și gata cu ideile inspirate de clip. Cașcavalul și-a făcut de cap cu toți neuronii mei rămași în viață (cam puțini). S-a jucat cu mintea mea și a ieșit ceea ce tocmai ați citit mai sus și ceea ce veți vizualiza mai jos. Idei abstracte. Gusturi bune. Delaco. De încercat.

sursă youtube (user EU – Pishky)

Meanwhile în regatul Brânzei

Articol scris pentru proba cu numărul nouăsprezece din cadrul Super Blog 2013!

Imagini de poveste

Se spune că sub duș îți vin cele mai năstrușnice idei și că acolo și numai acolo inspirația e maximă. N-a mințit, deloc, cine a spus asta. N-aveam vreo idee cu care pasiune a mea aș putea să îmbin pasiunea pentru brânză. Poate să fi făcut o legătură între albul zăpezii și albul brânzei, căci eu ador iarna și schiatul? Aș fi terminat mult prea repede. Să fi îmbinat pasiunea pentru brânză cu pasiunea pentru mâncare? Oh. Dar stați, nu am o pasiune pentru mâncare. Damn it. În schimb, în schimb, am o pasiune pentru dulciuri. Da, da, da, aș fi putut face o paralelă între dulciuri și brânza sărată, asta așa… că tot se vor paralele și paralele. Peste tot numai paralele.

Dar nu. Dușul și apa au fost de altă părere. I-au spus inspirației cu totul și cu totul altceva. I-au spus: „scrie”. De parcă nu asta ar fi făcut oricum, prin intermediul meu. „Scrie o poveste. Orice”. În duș, sincer vă spun, chiar îmi venise inspirația. Iar acum, aici, habar n-am ce aș putea scrie în legătură cu faptul că sunt fan brânză și o poveste. Și uite, dragă cititorule, cum eu o dau în bară cu articolul ăsta. Dar să începem poveste. Oricare ar fi ea. Oricum ar fi ea.

A fost odată ca-n povești, că de n-ar fi nu s-ar mai povesti (cea mai stupidă replică, căci, uite că eu povestesc și fără să fi fost) un îndepărtat regat al minunățiilor culinare. Pe vremea aceea, cu mii de ani în urmă, când nici măcar Universul habar nu avea că voi, cei care citiți acestea acum, veți exista vreodată, a domnit peste regat o frumoasă regină, de un alb imaculat. Era albă la față și albă la trup. Albă la exterior și în interior. Reprezenta însăși puritatea regatului. Era sursa lui de puritate. Brânza. Așa o chema pe ea, pe regină: Brânza. Brânza era prietena tuturor: a roșiilor, a verzelor, a morcovilor, a ciorbelor, a cărnii.

Într-o zi, cu foarte puțin soare și mulți nori, din partea de „Nicăieri”, apare un tânăr fecior, cu haine ponosite. După fața lui se vedea că viața nu-i fusese nicidecum ușoară, ci ba din contră, plină de tristețe și neajunsuri. Când l-au văzut, legumele și toate preparatele regatului, s-au ascuns care cum au putut și-au zăvorât ușile cu lacăte, căci, ele mai văzuseră astfel de vietăți doar în ilustrații, când învățau la „Școala legumelor și preparatelor” despre pericole. Acela se numea om, iar un om nu avea niciodată gânduri bune cu ele. Un om doar le folosea. Le chinuia. Le tăia cu niște lame ascuțite, prinse într-un mâner, iar apoi le arunca într-o oală, ca mai apoi să le mănânce pentru a supraviețui. Ele erau sursa de viață a oamenilor. Dar omul acesta nu venise să se hrănească cu ele. Descoperise sursa vieții fără hrană cu ajutorul unui elixir. El doar venise să-i vorbească Brânzei despre el. Despre elixir, sperând că-l va lăsa să conviețuiască împreună, în același regat. Sub același petec de cer și sub aceleași raze frumoase de soare.

Brânza nu era ca toate celelalte. Era cu adevărat puternică și nu se temea de oameni. Îi considera chiar blânzi și frumoși, așa că l-a primit în casa ei pe tânărul fecior și i-a ascultat întreaga poveste. O poveste cu adevărat stufoasă și plină de prea multe detalii, iar la ora asta târzie din noapte, dragii mei, nu are rost să vă spun schimbul de vorbe dintre brânză și om. Vă pot spune doar că, omul acela o stima pe brânză (cum s-ar spune în zilele noastre, era un fan brânză). Auzise multe despre ea în ținutul în care trăise, și-și dorise din suflet să o cunoască.

În urma discuției îndelungate dintre cei doi, Brânza, chemase în Piața Sfatului toți curtenii și-l pusese pe tânăr să le povestească și lor, tot ceea ce-i povestise ei. Se înserase, când el își încheiase istorisirea, iar în jur, pe alee, curgeau lacrimi. În aer aplauze. Un om ca el, cu o poveste ca a lui, merita o cameră chiar în castelul Brânzei.

Și-am încălecat pe-o șa… și v-am spus povestea așa.

Copilărie – Partea n+1

Articol scris pentru proba cu numărul 5 din competiția Super Blog 2013!

Articolul acesta mă face să-mi îndrept gândurile spre copilărie. Tema lui îmi proiectează în jur imagini ale copilăriei mele fericite. Mă duce cu gândul la vacanțele la țară. La bunici.

A fost odată ca-n povești/ A fost ca niciodată/ Din rude mari împărătești/ O prea micuță fată/ Și era una la părinți/ Și răsfățată-n toate cele/ Cum e fecioara între sfinți/ Și luna între stele – adaptare după Luceafărul lui Mihai Eminescu. Și da, e vorba de mine :D.

Miez de lapte mă duce cu gândul la spuma laptelui. Nu știu de ce. N-are nicio legătură, căci spuma-i la suprafață.

Nu știu câți dintre voi ați mâncat vreodată spumă de lapte cu zahăr. Habar n-am. Dar vă pot asigura că este cel mai minunat lucru al copilăriei mele. Pentru mine atunci era o minunăție (și a rămas la fel în mintea mea). Așteptam cu nerăbdare să vină seara vaca de la păscut. Să se mulgă și să se ia spuma de pe lapte. În fiecare seară eram prezentă cu tot cu moașa (căci așa îi spun cumnatei bunicii) în grajdul unde se mulgea vaca și așteptam. Așteptam prima spumă de pe lapte să o luăm repede în cană și să o amestecăm cu zahăr. Nicio altă spumă de după nu era mai bună ca prima. Și cum eram eu așa răsfățata familiei, căci eram cea mai mică, vaca era chinuită de două ori mai mult până să se ia spuma (mulsul dura mai mult :D). Ahh.. ce poftă mi s-a făcut. Păcat că nu mai are nimeni în familie vaci :(.

Miezul de lapte îmi îndreaptă, de asemenea, gândurile spre brânză. Sunt fan brânză. Îmi place brânza. Desigur, nu orice tip de brânză. Mie-mi place brânza dacă-i la extreme: ori foarte sărată de o mănânc doar eu, ori foarte dulce (caș). Dacă nu, nu mă ating de ea mai mult de o gustare. Îmi place brânza vara. Îmi place rasă pe roșii. Multă brânză sărată rasă pe roșii. Mi se pare a fi gustarea verii. Cea mai bună și cea mai gustoasă. Cea mai cea. Dar nu, nu mănânc brânză doar așa, ci cu ce mi se pare mie că dă un gust adorat de papilele mele gustative (papile care-s tare pretențioase de altfel).

Ce frumos e să fii copil. Ce frumos e să nu știi ce-i viața. Să o vezi doar prin ochii tăi de prichindel fericit și plin de speranțe, visuri. Miezul de lapte mie îmi aduce aminte de copilărie. Eu văd miezul ca un miez. Un ceva într-un mijloc bine înconjurat de siguranță și protecție. Da, îl văd ca reprezentând siguranța. E protejat prin ceea ce-l înconjoară de exterior. Nimic nu poate ajunge cu ușurință la miez. Doar cu multă strădanie. În miez fiind, nu vezi exteriorul, vezi doar paravanul ce te înconjoară, iar în lumea ta totul e perfect. Miezul e asemeni copilăriei. Copilăria reprezintă siguranța, copilăria este miezul ce te proiectează într-o lume perfectă a fericirii, o lume în care visurile sunt posibile. Toate.

În copilăria mea lumea era perfectă. Minunată. Fără cusur. O lume a posibilului. O lume în care imposibilul era posibil. O lume în care răutatea nu prindea viață. O lume în care oamenii erau oameni. O lume plină de oameni frumoși ce nu cunoșteau noțiunea de injurie. Injuriile nu-și aveau aici locul. O lume în care basmul era la ordinea zile. O lume în care „nu” nu exista. O lumea în care nici „da” nu era spus prea des, dar totuși o lume în care totul se îndeplinea.

Mie întotdeauna îmi este dor de copilărie. Tind să o caut. Tind să o chem înapoi, în fiecare zi, cu gândul. Probabil acesta-i rezultatul descoperirii unei altfel de lumi. O lume în care imposibilul este frecvent. „Da-ul” este spus de prea puțin ori, iar „nu-ul” este atât de frecvent în vocabularul nostru. Răutatea este la tot pasul, iar injuriile la adresa celorlalți sau a ta le auzi aproape mai tot timpul. O lume în care basmul, ei bine basmul e de mult un coșmar.

Totuși, miezul de lapte mi-a îndreptat pașii gândurilor fix în miezul copilăriei mele. Am mai fost o dată copil prin ochii copilului de altădată. Așadar, nu-mi rămâne decât să le mulțumesc sponsorilor Super Blog 2013 că au propus această temă. Mulțumesc pentru incursiunea în miezul copilăriei.

Iar acum, pentru că generatorul meu de cuvinte a făcut pană, am să vă las aici întrebarea: Pe voi unde vă îndreaptă pașii gândurilor, miezul de lapte? (fără răspunsuri vulgare, vă rog:D).

Aștept cu nerăbdare răspunsurile voastre. Sunt curioasă. Vreau să știu!

Have fun,

Pishky