Uite ce poți face în București ca să te relaxezi și să ieși din starea de confort

Am auzit mulți locuitori ai orașului București spunându-mi că se plictisesc de moarte. Că n-au unde să iasă din casă și că, în afară de acasă – servici și acasă – facultate, n-au efectiv pe unde să se ducă și ce să facă.

Așa că m-am gândit să scriu un articol în care să vă spun că aveți ce să faceți în București. Aveți atâtea locuri în care puteți merge și face diferite chestii pentru dezvoltarea voastră personală, încât veți spune că de data asta sunt prea multe și că nu știți efectiv ce să alegeți mai întâi.

Pentru început, vă puteți plimba prin parcuri. Nu sunt multe pentru suprafața Bucureștiului, dar sunt destule. Plimbatul prin parc vă ajută să vă relaxați și să observați natura din jur. În plus, sunt chiar frumoase parcurile din București, eu cel puțin mă simt foarte bine când mă plimb prin ele.

Apoi, puteți efectiv să vă plimbați și pe străzile Bucureștiului, în special în zona centrului vechi. Sunt atâtea și atâtea clădiri superbe din punct de vedere arhitectural. Clădiri trecute prin timp și care susțin bazele unei istorii. Alții vin de la mii de kilometrii să le vadă pentru câteva clipe, iar noi nu suntem în stare să le admirăm și doar stăm în casă.

Apoi, după ce ați văzut orașul la pas, bucurându-vă de el, puteți lua în considerare să participați la diferite cursuri, fie seara, în timpul săptămânii, după ce terminați cu îndatoririle (facultate, servici), ca o metodă de a vă destinde și a vă relaxa, fie în weekend-uri când aveți aproape tot timpul din lume. De aia sunt weekendurile să ne relaxăm și să ieșim oarecum din starea de confort. Să facem și altceva decât ceea ce facem în timpul săptămânii, de luni până vineri, pentru a ne clădi un viitor și a ne întreține.

Eu spre exemplu, vreau să fac cursuri de improvizație, actorie, pian, rusă, dans și altele, dar astea sunt primele pe listă, nu neapărat în această ordine. Cred însă că cel mai mult mi-ar plăcea, în momentul de față, să învăț să dansez cât de cât binișor. Încă sunt la stadiul de dat cu stângul în dreptul și invers. Nu reușesc pur și simplu să „mă las purtată de ritmul muzicii”. N-am ureche muzicală și pace. Mi-ar plăcea să am parte de niște momente Latino-Time in Bucuresti, la o școală de dans. Iar apoi, desigur, m-aș apuca și de celelalte. Îmi doresc mult de tot să învăț rusa și să cânt la pian. Cât despre cursurile de improvizație și actorie, am fost la câteva și m-am simțit tare fain. Te ajută să te descoperi și să înveți lucruri noi.

Dar, înainte de toate, trebuie să învăț să dansez. Acum sunt încă la stadiul de bâțâială, când nu e vorba de dat efectiv cu stângu-n dreptul. :))

Vezi că ai ce face în București? Sunt o grămadă de evenimente și de cursuri la care ai putea participa. Nu lăsa timpul să treacă pe lângă tine și fă mereu ceva nou. Ceva nou pentru tine și pentru propria ta evoluție. Cred că-i important să investim timpul în noi.

Relativitatea timpului în București

Când pășești în București, îți dai seama că deși timpul este același, ziua are tot 24 de ore, a câte 60 de minute fiecare, cu 60 de secunde fiecare, totuși timpul trece altfel. Și problema nu este neapărat că timpul trece altfel, ci cum trece mai exact, căci, dacă ar trece mai lent, nu ar fi nicio problemă. Am avea mai mult timp să ne rezolvăm ceea ce avem de rezolvat. El, însă, trece mult prea repede. Ziua nu mai pare să aibă 24 de ore, ora nu mai pare să aibă 60 de minute, iar minutul nicidecum  de secunde. Totul parcă trece printr-un accelerator al timpului și, nici nu te-ai trezit bine din pat să te apuci de ceva, căci timpul trece pe lângă tine și se face deja noapte.  Iar odată ce ai intrat în acest ritm, ajungi să-l preiei foarte repede, dar cu greu te mai descotorosești de el. E chiar aproape imposibil să o faci. Aproape.

relativitatea timpului

Și ca să-mi înțelegeți punctul de vedere, am să vă dau și exemple, cum ar fi oamenii care aleargă efectiv pe scările rulante de la metrou, trec pe roșu, până la jumătate, dacă prima bandă are și ea roșu, ieși cu cineva din bloc, în același timp, iar tu nici nu ajungi bine la colțul blocului că el deja coboară scările la metrou. În București, oamenii trec prin timp alergând, grăbiți și agitați, fără să observe nimic din ceea ce-i înconjoară și, deși poate nu credeți, în București sunt o mulțime de locuri faine. Atâtea încât nici nu știi cu care să începi prima dată.

Tocmai de aceea, cred, Bucureștiul are și o multitudine de facilități pentru locuitorii săi. Adică din pricina faptului că bucureștenii sunt într-o alergătură continuă, fără pic de pauze, în București există atâtea firme, în diferite domenii, care ușurează munca celorlalți. Iar un exemplu ar putea fi chiar acele firme de curățenie din București, căci dacă te apuci să cauți pe Google „firme curatenie bucuresti”, ai fi uimit câte astfel de firme găsești, pe când în orașele mici, deși poate oamenii aleargă la fel de mult, iar timpul lor este relativ, numărul acestora este mult mai mic. Desigur, asta se poate datora și numărului mai mic de locuitori din alte orașe, față de București.

Firmele de curățenie, după anumite statistici, par a fi însă cele mai numeroase. Desigur, nici din alte domenii nu se lasă mai prejos, precum firmele de IT, sau firmele de beauty etc. Așadar, deși pentru noi, cei care ne folosim de serviciile lor, relativitatea timpului nu este chiar benefică, pentru ei, relativitatea timpului nostru este cel mai bun lucru care li se poate întâmpla, căci neavând noi timp să le facem, suntem nevoiți să ni le facă alții. Pam Pam.

Căutări în București

cautare bucuresti

Sursă imagine: Google Images

M-am mutat în București pe perioadă nedeterminată, asta după ce l-am vizitat weekend de weekend și mi-am zis: „băi, mie orașul ăsta chiar îmi place și simt că aici îmi e locul… vreau să stau aici”. Așa că m-am hotărât să vin aici și să-mi susțin admiterea la facultate (dă Doamne să iau!!!!!).

Și știți voi, atunci când te muți într-un alt oraș, ai nevoie să afli cum ajungi cu 105-ul dintr-un loc în altul și cum îl poți schimba cu 268. La fel de bine cauți diferite lucruri pe sfântul Goagăl, precum: mers autobuz, restaurant bucuresti, rute bucuresti, mancare bucuresti și alte d-astea.

Spre exemplu, de curând, am căutat tot felul de localuri și restaurante unde să pot mânca ceva pe gustul meu, dar care să aibă de asemenea un meniu cât mai variat, pe placul sângelui meu albastru ce-mi curge prin vene. Și căutând eu așa restaurante în București, am găsit zeci care mi-ar plăcea. Eh.. la naiba tu de București, că la mine în Târgu-Jiu îs doar câteva. Și poți alege mult mai ușor. Pe când aici mă chinui să aleg.

Iar acum, normal, cu siguranță vă întrebați de ce îmi e greu să aleg. În primul rând, pentru mine nu contează atât de mult cât de departe este, ci cât de plăcut îmi pare locul, căci, până la urmă, acolo unde mă duc să mănânc trebuie să am și un mediu plăcut în jurul meu, să-mi priască ceea ce mănânc.  În al doilea rând trebuie să găsesc o serie de persoane care să-mi recomande locul respectiv drept unul foarte bun, că na.. există multe locuri unde mâncarea poate să nu fie pe placul sângelui meu albastru. Așa că, trebuie să mă informez. Iar asta durează.

Apoi, apoi caut cam ce meniuri ar avea pe gustul meu, cât și prețurile pe care mi le oferă. Deși îmi curge sânge albastru prin vene, nu-mi permit să arunc cu banii în stânga și în dreapta, fără să mă uit la ei. Prețurile trebuie să fie acceptabile, că altfel… altfel rămân cu stomăcelul meu gol. Bietul de el. Așa că dă-i și caută până găsești mâncăruri care să te fascineze cu adevărat și să aibă un preț acceptabil pentru orice buzunar.

V-am plictisit destul? Știu. Poate că nu vă interesa. Dar e blogul meu și jurnalul meu, iar eu simțeam nevoia să vă vorbesc despre căutările mele nereușite, că na, poate din București fiind, îmi puteți recomanda ceva. Orice. Orice care să-mi mulțumească sângele albastru, iar buzunarul meu să nu plângă prea tare.

P.S. Îmi plac chestiile sofisticate, dar simple. Simplul mi-a părut întotdeauna cel mai frumos și cel mai sofisticat. În cazul mâncării, gustos. Aștept recomandări.

Poveste de București

Plouă. E dimineața devreme și plouă. 4 mai 2014. Ora, nu știu exact. Nu-mi pot deschide ochii să mă uit la ceas. Îmi dau însă seama că soarele nu stă de mult pe cer. Îmi place ploaia. Să o ascult. Să o simt. Să mă bucur de ea. Azi însă, inima mea nu-i de acord cu mine. Ei nu-i place ploaia. Și-mi transmite și mie, înțepându-mă și bătând neobișnuit de tare și repede. A luat-o razna. Și ea și capul care părea mult mai greu decât de obicei. Și nu de la vreo beție, căci de băut nu am băut absolut nimic, ci de la propria lor nebunie.

Plouă. Picături de ploaie îmi testează nervii și răbdarea în pervazul de la geam. Plouă tare. Bate vântul. Parcă aud copacii cum se mișcă dintr-o parte în alta. Cum gem. Cum plâng. Cum urlă. De durere și ei, cu siguranță. Blocurile sunt triste. Copacii sunt triști. Stâlpii sunt triști. Asfaltul e trist. Totul în jur este învăluit de tristețe. De suferință. De durere. Sufletul doare și poate chiar de aceea norii plâng peste Pământ.

Un cenușiu sumbru a acoperit întreg ținutul ăsta bucureștean. Întreaga capitală. A ascuns albastrul cerului și razele soarelui în spatele lui, așternându-se peste toate sufletele noastre. Spunea un vers că „ploaia care va cădea, păcatele ni le va spăla”. Oare cât de multe păcate să se fi așternut asupra noastră? Oare cât de multe picături de ploaia au de gând să mai cadă? Ahh… norii, bieții nori, câtă suferință s-a abătut asupra lor. Atâta suferință încât le curg șiroaie de lacrimi fără încetare.

Când plouă așa, Pământul pare să sufere furtunos. Ni se plânge nouă, iar noi nici că-l înțelegem. Cum am putea oare să-l înțelegem pe el, când nici măcar pe noi înșine nu suntem capabili să ne înțelegem? Cum am putea oare să-l ajutăm când noi pe noi nu ne putem ajuta? Cum am putea face oare ceva în neputința noastră? În nepăsarea noastră cea de toate zilele?

 

Curg cuvinte. Îmi ies din degete fără parcă să-mi dau seama. Stau și mă minunez aici în fața lor cum se aștern pe coala asta albă de hârtie virtuală. Mă uit la ele. Se uită la mine. Încercăm să ne înțelegem unele pe altele. Cu neputință însă. Suntem prea complicate se ne înțelegem. Și eu. Și ele. Uneori, parcă suntem de nedescifrat. De nepriceput. De neînțeles. Și asta nu pentru că nu am vrea, ci pentru că în simplitatea și ignoranța noastră (câteodată) chiar nu putem să ne asimilăm unele pe altele.

Și a ieșit soarele. Pe sub cenușiul obscur, neclar, raze de soare își fac apariția. Desigur, alături de alte picături de ploaie. De data asta parcă mai vesele, căci ploaia pare mai veselă când soarele îi stă de veghe de-asupra. Pământul pare să-și plângă suferința cu lacrimi mai vesele (oricum ar veni asta… și oricât de absurd ar părea).

Sentimente. Ploaia înseamnă sentimente (poate). Ploaia înseamnă gânduri. Multe gânduri. Eu una obișnuiesc să mă gândesc mai mult (decât o fac de obicei) atunci când plouă (bine.. asta nu că de obicei aș gândi eu cine știe ce, sau cine știe cât de mult… o fac așa, ocazional, cât să-mi resuscitez neuronii). Atâtea și atâtea gânduri răzlețe. Din diferite colțuri ale trăirilor. Ale întâmplărilor. Ale zâmbetelor și ale propriilor lacrimi.

Gata. Cuvintele mele se sfârșesc aici. Și deși acest articol a fost scris în cadru bucureștean, va fi publicat în cadru brâncușian, că de… seara parcă-i mai frumos să publici articole.

(***sursă imagini: google images)

Aducem România în top 50 internațional???

Era o vreme când tot ceea ce îmi doream era să-mi părăsesc țara. Să o las în urmă  și să-mi văd de evoluția și dezvoltarea mea cât mai departe de ea. Visam să uit de ea și de tot ceea ce nu mi-a dat. Visam să plec. Să caut un alt loc care să-mi ofere ceea ce îmi doream și încă îmi doresc.

Cu timpul însă am învățat că visul meu se poate împlini și aici, prin multă muncă și multă dorință de reușită. Am dat astfel cu piciorul oportunității de a pleca și a-mi vedea de viitor dincolo de granițele acestei țări. Am cunoscut oameni care mi-au arătat că și în România se poate, dacă vrei. Am cunoscut oameni care au reușit aici și care atunci când trec dincolo de granițe duc numele României pe buzele tuturor celor pe care îi întâlnesc… și nu oricum, ci cu dragoste și cu mândrie. Dacă ei pot, putem cu toții!

România este o țară puternică prin noi toți. Însă prezența noastră nu este de ajuns. Avem nevoie și de unitate. Cred că unitatea și exercițiul practicării ei ne lipsește. Învățând împreună să o aplicăm putem duce România și brand-urile românești pe cele mai înalte culmi ale lumii și în cele mai tari topuri internaționale.

Eu una m-am săturat să aflu atâtea și atâtea lucruri rele despre România. Sunt dezamăgită de fiecare dată când astfel de lucruri îmi ajung pe la urechi. Însă îmi tresaltă inima de fiecare dată când aud că România a ajuns în vreun top internațional și este aproape fruntașă. Astăzi despre asta am să vă vorbesc chiar din rândurile următoare.

Prin prisma unui brand românesc, anume The Pole Society, România a ajuns în top 200 (două sute) internațional în cadrul competiției The Summit din Kilimanjaro, fiind singurul startup românesc ales unul din cele mai bune startup-uri din competiție, dintre toți cei 2000 (două mii) de participanți.

The Pole Society nu vrea însă a se opri doar aici și are ambiția de a duce numele României și mai sus în acest clasament internațional, anume în top 50! Acest lucru nu se poate întâmpla decât cu ajutorul nostru, al tuturor. Susținând acest proiect reușim să aducem România printre cei mai buni din acest top, iar eu mi-aș dori să ajungă cât mai aproape de primul loc prin prisma celor de la The Pole Society.

Cum se poate face asta? Votând!!! Prin vot putem reuși să aducem The Pole Society în top 50, cât mai aproape de vârf, să treacă astfel în următoarea etapă a concursului și să ne facă mândri pe noi toți că împreună am reușit să ducem numele țării noastre cât mai sus, peste multe alte țări poate cu mult mai dezvoltate decât suntem noi.

Unde se poate vota? AICI: http://thesummit.co/kilimanjaro/nominees-alpha#entry-114

Votează și tu! Ajută-ne să ducem România cât mai sus. Ajută-ne să evoluăm împreună și să le arătăm tuturor pe plan internațional că suntem și merităm să fim printre cei mai buni! Intră pe link-ul de mai sus și așteaptă să ți se încarce pagina cu totul, până ce în prim plan îți apare clipul lui Radu Bogdan Savonea și votează-l!. Nu apare? Căută-l pe Radu Bogdan Savonea printre cei de acolo și votează clipul! Important e să vrei și de descurcat ai să te descurci cu votarea (recunosc.. mie mi-a luat ceva că nu prea-mi merge netul și se încărca greu… dar am vrut și am reușit!).

Facem împreună asta? Nu-i așa că și tu vrei ca numele României să ajungă cât mai sus în topuri? Acum ai ocazia să ajuți și tu. Poate un vot nu contează. O singură persoană poate nu contează. Dar unu+unu+unu+unu+unu+…+∞+…+unu=mulți de unu care într-adevăr contează! Fă și tu parte din acest lanț simplu și lung al adunăriithumbs up!!!

Am scris atâtea și nu v-am zis ce este de fapt The Pole Society și cu ce ne ajută? Ei bine, The Pole Society este prima aplicaţie cu ajutorul căreia îţi poţi face reclamă pe cele mai mari panouri outdoor din Bucureşti direct de pe telefonul mobil. Cum poți face asta și cum funcționează mai exact? N-am să te mai plictisesc să-ți răspund prin cuvinte, ci am să las un clip mai jos, clipul care trebuie votat și în link-ul de mai sus.

sursă youtube (user The Pole Society)

Votăm, DAAAA??? Aducem România și The Pole Society în top 50 internațional, DAAAA? Împreună putem face asta. Haideți să începem să fim cu toții uniți. Împreună reușim. Împreună putem! Implică-te și tu alături de toți ceilalți!!! VOTEAZĂ: http://thesummit.co/kilimanjaro/nominees-alpha#entry-114!!!!!

(***surse imagini: Google Images)

Aventură c-un taximetrist

Știu. Titlul duce cu gândul la o tâmpenie. Asta pentru cei cu mai mulți neuroni înclinați spre diferite sinapse abstracte și interpretabile (hai că am zis-o pe asta). Pe șleau? Nu. Nu are tente pornografice titlul meu. E un titlu oarecare. El ilustrează o aventură și nimic mai mult. O să vedeți voi în rândurile următoare despre ce este vorba, iar în final am să vă las o întrebare la care aștept cu nerăbdare răspunsul vostru. Asta așa… să nu mă cred nebună în totalitate.

Dacă vi se pare că pe alocuri nu am sens, ori spun bazaconii mai mari decât mine, vă rog să nu-mi dați în cap și să-mi permiteți să arunc vina pe oboseală. La mine nu-i vacanță, iar dimineața de la 9 la 18 am cursuri. Cel mai probabil acum sunt ca și când aș fi luat o doză de etnobotanice.

Ieri am ajuns în București. La autogara din Militari. Bagaj muuult, muuuuult și MAAARE. Clar. Când vezi unu din ăsta știi că e de la mama dracu din provincie, a venit pentru ceva timp și va face pagubă pe meleagurile Bucureștiului. Mare bagaj, mare, m-am îndreptat frumos spre un taxi. Da. Știu. Stația „Păcii” de metrou e fix peste stradă. Dar nu. Bagajul m-a omorât numai de la autocar până la taxi. Până la metrou mă adunau cu siguranță cu măturica și forășelul. Luat taxi? Luat. Indicat adresa? Indicat. I-am spus că-i destul de aproape, dar a acceptat să mă ducă și a pornit frumos ceasul. Pe niște străduțe din spatele unor blocuri oarecare, dintr-un sector oarecare. Străduțe pline de zăpadă, într-adevăr. Abia se circula. Am ajuns în fața scării. A oprit mașina. Aparatul indica 6.02. Politicoasă, am întrebat totuși cât face. Sfidător, mi s-a răspuns: „Cât spune aparatul!”. Aaaa, daaa?? Cât spune aparatul. Ok. I-am scos 6 lei și 20 de bani. A ieșit nervos din mașină și a început să bolborosească și să facă urât (numai că nu m-a înjurat) pentru că mi-am bătut eu joc de el că l-am băgat pe niște străduțe pline de zăpadă și îi dau doar 6 lei? Da cât naiba voia să-i dau dacă atât zicea aparatul? 10? 20? 30? hai 40? sau chiar 50? L-am pus eu să se facă taximetrist în București? Nu l-am pus! L-am pus eu să lucreze ca taximetrist iarna în București? Nu l-am pus! L-am pus eu să pună 1.40 lei/km? Nici asta nu l-am pus! Ahh.. da.. și să nu mai vorbesc că mi-a luat bagajele din portbagaj și mi le-a aruncat prin zăpadă în mijlocul aleii! Oricum. Nici eu nu mă las. Și i-am spus că dacă nu-i convine cât arată aparatul, să-mi dea și banii aceia înapoi, că pe bune nu mă supăr! S-a urcat în mașină și a plecat bolborosind. Iar eu am rămas râzând și cu încă un gust amar în urma nesimțirii și a prostiei prezente la tot pasul. Și da, conform legii, el trebuie să accepte cât arată aparatul, iar dacă voiam eu îi lăsam și mai mult. Sau să refuze cursa de la început, pe motiv că-i prea aproape, nu să o accepte frumos.

Desigur. Am ales un taxi pe care să scrie 1,40/km și nu 2,50 sau 3,50 sau 4/km. N-am înțeles niciodată de unde vin prețurile astea așa diferențiate. Încă sunt în dubii. Dar poate vi se face milă de un biet copil din provincie și îl lămuriți și pe el.

Acum. Întrebarea mea pentru voi, căci e târziu și timp nu prea mai am de stat pe aici: Am procedat corect? Sau trebuia să-i ofer mai mult decât indica aparatul?

Din seria: Aventuri spre București!

tumblr_static_adventure_time_logosursă: Google Images

Iar am fost în plimbări, căci vacanța asta am făcut trasee de la și înspre București. Și la țară. Da. Eu mi-am petrecut sărbătorile în familie.

Dar să trecem peste subiectele irelevante, direct la cele relevante și anume călătoria mea spre București dar și din București, căci sunt două chestii care m-au amuzat la culme.

Orele 13. Mă urc în autocar. Mi se dă biletul cu numărul 28. Rândul opus părții cu scara. În spatele meu două domnișoare. Atât post spune acum despre ele. Mai multe poate veți dori să spuneți voi după cele ce le veți citi. M-am așezat pe scaun după ce m-am făcut comodă și mi-am pus bagajele sub scaun (nu plec cu n chestii după mine.. sunt practică). O fată vorbea la telefon. Apoi a încheiat convorbirea și a început să se converseze cu a ei colegă de scaun. Eu am surprins următoarele chestii amuzante:

„-Dragă ce părere ai avut de mine, că eram și nemachiată?”
(Ce o fi zis respectivu nu știu).
Apoi…
„-Vai dragă.. dar dacă se răstoarnă chestia asta cu mine?” (Aka autocarul).
Apoi.. după ce a terminat de vorbit la telefon, a vorbit cu persoana de lângă:
„-Uite tu fată, avem și masă la ăsta  (Aka chestia de e prinsă pe spătarul scaunului), avem și LCD, avem de toate!
-Da fată, cred că e de lux! E bengos rău!”

Pe mine m-au amuzat teribil. Râdeam cu doamna de lângă mine pe înfundate, căci am zis să avem oarecare respect. Au fost, ce-i drept, tare haioase în confesiunile lor ulterioare și în experiențele de viață avute până la vârsta de 15 anișori.

La un moment dat, având două televizoare, unul în față și unul la mijlocul autocarului, șoferul ne-a pus un film (Căderea Olimpului). Așa am văzut eu „Căderea Olimpului”. Și mi-a plăcut. Un film plin de acțiunea. Un film în care se pune în evidență „viața lor mai presus de a ta… viața unui întreg stat mai presus de a ta”. Se pune în evidență concepția unei idei perfecte, idee care în zilele noastre lipsește atât printre oamenii de rând cât și printre conducătorii acestui stat.

„Căderea Olimpului” s-a terminat și a început un alt film ce se numea, parcă, „Un om diferit” sau ceva de genul. Nu mai țin minte. Mi-a plăcut și ăsta. Un tip obișnuit ce punea bombe într-un oraș din India, în locații diferite, iar apoi anunța poliția. Ieeeei. Poliția în acțiune. Poliția e praf.

Am ajuns la București. Metrou Păcii. Un tip cu ochi albaștri din autocar are cu mine următoarea conversație:

-Te pot ajuta cu bagajele? Observ că sunt duble greutății și mărimii tale batting eyelashes!
-A da? Poftim! (Și i le-am pus în brațe).
-Știi… eu am nevoie să ajung în zona Pipera.. unde trebuie să cobor?

*** Iau o privire inteligentă thinking.

-Zona Pipera zici? Păi nu trebuie să schimbi nimic. Mergi drept până la stația 1 Decembrie.

***Menționez că era metrou vechi și aglomerat, cu harta aia în care M2 nu are trecute și stațiile ci doar două săgeți la stânga și la dreapta cu albastru pe care scrie M2. Deci norocul meu… el nu avea să vadă pe hartă nicio Pipera.

-Ahh ce bine că nu trebuie să schimb. E prima dată când vin în București și nu știam.
-Înveți. Azi o să înveți unde este spre exemplu Piperasmug.

Am coborât la Lujerului. El a mers, sper, până la 1 Decembrie. Oricum era aglomerat. Părea să mă creadă pe cuvânt. Sigur a ajuns la destinația indicată de mine. Ieeeeei. Și da. Morala? Nu asalta tipe nici măcar pentru a le ajuta. Sau nu face glumițe pe care alții nu le-ar prea înghiți. Ai hartă în metrou. Mare. Uită-te pe ea :D. E mai utilă. Mai jos vă las harta: Pipera, linia albastră, sus; 1 Decembrie, linia roșie, dreapta, antepenultima stație.

sursă imagine: metrorex

Am ajuns și eu într-un apartament cald și am mai văzut două filme: The Hobbit partea a doua și Frozen. M-am îndrăgostit de Olaf (un om de zăpadă). Lui Olaf îi plac îmbrățișările calde (cum îmi plac și mie), îi place căldura, îi place marea, îi place vara. Ne potrivim.  A fost dragoste la prima vedere.

În București am înghețat de frig. Blestemele tipului trimis la mama naibii, probabil. Când am plecat era să pierd autocarul, probabil tot blestemele lui. Mda.

Cam atât am avut eu de spus. Cred că m-a blestemat să-mi pierd și cuvintele, căci simt că iar am rămas fără ele. Nu mai știu ce să vă spun, așa că mă duc la somn și vă părăsesc aici și acum.

Ultimele 94 de ore

În ultimele 94 de ore am apucat să mai scriu și pe blog, deși m-am chinuit teribil căci calculatorul ăla abia mergea.. iar netul.. netului îi plăcea să stea pe loc. M-am plimbat prin București și am descoperit că nu sufăr mâțele și orice animal în casă. Locul lor e afară. Am mers cu autocarul și m-am odihnit prost.

Sincer, habar n-am ce-i de capul articolului ăstuia. Știu doar că apăs pe litere încontinuu fără să-mi dau seama dacă formez cuvinte logice și am o continuitate în idei. Articolul ăsta va fi o altă pagină de jurnal. Sau cel puțin către asta tinde, cred.

Am plecat spre București într-o zi de joi… pe la orele prânzului. M-am trezit pe un drum lung, ce l-am mai făcut de atâtea ori și căruia nu-i mai vedeam capătul. Era interminabil. M-am trezit într-o autogară ce-am mai văzut-o de atâtea ori… dar care-mi părea atât de străină și m-am îndreptat către metrou. Locul acela în care mișună oamenii dintr-o parte într-alta… atâția oameni într-un singur loc ce se gândesc fiecare la atâtea lucruri diferite în același timp, oameni ce-și îndreaptă gândurile către atâtea alte locații ce se regăsesc toate în același loc. Mă întreb, oare dacă stațiile de metrou ar putea vorbi și citi gândurile.. oare câte povești minunate ne-ar spune?

Am ajuns la apartament. M-am pus la calculator și-au început chinurile scrierii.

Dimineață. Vineri. Mi-am luat cărțile de la Nemira.  4 la număr. Și-am plătit 0.oo leuți. Ieeei. Mulțam SuperBlog și Nemira pt voucher și reducerile de pe site. Inițial eram tare supărată că am primit un voucher de doar 30 de lei. Totuși am primit cumulat reducerile de pe site+voucher-ul spre deosebire de alții cu voucher de 60 de lei cărora nu li s-au cumulat toate reducerile, ci doar voucher-ul.

Lăsând toate cele deoparte.. abia aștept să le citesc.

Seara mi-am plimbat mama pe străzile Centrului Vechi din București și am descoperit că ceea ce aveam eu impresia că este Universitatea, este, de fapt, Spitalul Colțea. Ieeei. Poor me. Am aflat cum se ajunge și de la Unirii în Centrul Vechi, nu numai de la Universitate și și și… m-am întors acăsică cu dureri de picioare. Bleah.

Sâmbătă. Dimineață. Cartea de biologie în brațe și pe principiul „hai să citim și noi ceva înainte de simularea la biologie” răsfoiam cartea și-mi mai picau ochii pe câte o chestie abstractă. Pe la orele 13 mă uitam în sală peste întrebări și mă întrebam: „Oare câte 0 puncte voi lua și eu”. N-am luat 0. Surprinzător, dat fiind că n-am trecut prin toată materia. Am luat 80 și ceva. Huraaaaai he! 80 din 100(și da.. m-am lăudat. Probleme?).

Afi Palace. Atâtea prețuri ridicate. Și atâția oameni ce mișunau prin fiecare magazin cu multe plase în mână, încât am ajuns serios să mă întreb dacă românul are sau nu are cu adevărat bani. Restaurante pline. Hmmm?

Mai târziu. Picioarele dor. O autogară gri. Aceeași autogară tristă și pustie, dar plină totuși de suflete ce-i respirau aerul. un drum lung. O zi nouă. Și cam atât. Mi-am omorât iar cuvintele. Le-am înecat în propriile simțiri și gânduri. Ce-a mai rămas din ele… s-au dus și s-au ascuns prin locuri neștiute de mine. Dar le voi găsi. Cândva.

Case Domnești

Ca orice fetiță, la vârsta copilăriei sale, visam și eu cândva la cai verzi pe pereți și așteptam să-i văd picând din cer. Și da, exact, așa este, aveți dreptate, niciunul nu pica. Visam la palate și case Domnești, un cartier de lux în Dealul Târgului, cu multă verdeață și case ca-n occident: mari, spațioase, luxoase. Dar na… eram și eu mică și prostuță, ce puteți să-mi cereți? Nimic, corect!

Cine nu și-ar fi dorit să fie înconjurat de un cartier luxos, cu multe case în valoare de 300-500 de mii de euro și care beneficiază de piscină, cofetărie, sală de fitness, școală privată, restaurant, terenuri de tenis etc. Un fel de cartier cum sunt cele din China…. știți voi, cartierele acelea aranjate la linie și case identice, ceva ca în imaginea de mai jos.

Mult mai puține betoane și mult mai multă verdeață. Într-adevăr, astfel de cartiere par a fi mult mai sănătoase decât centrul orașului ori vreun alt cartier în care ești înconjurat de betoane și mult prea puțini copaci și fire de iarbă. Oricine și-ar dori un cartier verde, care să-i ofere toate utilitățile. Cu toții, la un moment dat în viață, tindem către asta, căci, asta, înseamnă și a tinde spre o viață mai bună. Exact ceea ce ne dorim cu toții. O viață mai bună. Totuși, astfel de cartiere nu sunt destinate populației largi și numeroase, ci unui număr mic și restrâns care depinde de resurse financiare suficiente pentru achiziționare unei astfel de case, mobilată după gustul tău. Deși diferența de preț este una foarte mare, de la 300-500 mii de euro, la 130, numărul posibililor cumpărători rămâne limitat și în raport cu nivelul de trai al populației țării, tinde oarecum spre 0. Și totuși, numărul locuitorilor în astfel de cartiere este unul destul de mare conform cifrelor. Mare, dar mult prea mic față de restul populației.

Cu toții tindem către ceva necunoscut, căci, deși ne dorim din suflet anumite lucruri, niciodată nu știm ce se va întâmpla cu adevărat. Ne lăsăm în brațele necunoscutului și așteptăm ca el să ne ducă spre nicăieri. un nicăieri promițător și în concordanță cu toate visurile noastre.

Gata. Mi s-au sfârșit cuvintele și pe seara asta. Se pare că nu mai pot depăși 400 de cuvinte. Tind către expresivitate prin inexpresivitate (ce filosoafă am devenit de când cu durerile de cap :D).

Soarta

de-ce-dam-uneori-vina-pe-soarta_57d67c371d9142

Nu sunt vreo învățată. Nici nu cred că am să fiu vreodată. A fi învățat nu înseamnă doar niște note de 10 în catalogul de la școală. Căci notele acelea nu reprezintă cunoștințele tale. Nu reprezintă nimic, căci, peste câteva zile vei fi și uitat tot ceea ce ai știut pentru un 10. A fi învățat, cred, înseamnă a avea capacitatea de a transpune în plan spiritual ceea ce îți arată știința și în plan științific, spiritualitatea. Nu pot face asta. Habar n-am cum se face asta. Deci, rezultă că… nu sunt vreo învățată.

Totuși, sincer vă spun, m-am întrebat mereu: „De ce dăm vina uneori pe soartă?/ Când omul face tot cu mâna lui/ Căci nu orice greșeală se îndreaptă/ Și-oricât am vrea, nu-i vina nimănui”. Nu știam că-s vorbele vreunuia. Și nici că mi-ar fi păsat. Oricum misterul tot neelucidat rămânea. Ori că le-a spus el. Ori că m-am întrebat și eu… și cu siguranță poate și alții, situația-i la fel, iar răspunsul inexistent.

Din vremuri străbune, se spune că, ursitoarele ne decid soarta la botez. Toate cuvintele lor aruncate asupra destinului nostru, ne vor influența într-o oarecare măsură fiecare pas în viață. Și cum, nu doar binele există în peisaj, străbunii au făcut incantații și au invocat 2 tipuri de ursitoare: bune (majoritatea) și rele (una singură, săraca). Și ăsta e momentul în care mulți care mă citesc mă înjură pentru că am spus „rele”,  când e una singură. A fost intenționat (ps). Ele îi prezic copilului, din fașă, viitorul promițător, fiind și blestemat în același timp. Habar n-am de ce, dar pare că ursitoarele din generația mea n-au prea știut ce să spună și cum să spună de bine :D.

Peste tot văd ursitoare botez Bucuresti, Constanța, Iași, Cluj, Timișoara, Tg-Jiu, Craiova. Dar, în poveștile mele, era mai frumos. Acțiune. Rău și bine.  Pe când, la un botez, copilul ăla va ajunge atât de bine încât s-ar părea că ar putea aduce pe treptele perfecțiunii, întreaga lume și întregul Univers. Desigur, ursitoarele astea sunt plătite de niște părinți, care, sincer, nu înțeleg de ce fac asta. Deși, dacă privesc din partea invitatului fascinat de întregul cadru de poveste, e minunat. Domnișoare în rochii de prințese, pe cap având coifuri și în mână baghete. Cu zâmbete largi pe față și o privire caldă. Te cuceresc. Spun atâtea lucruri minunate, încât, îți dorești să fie adevărate, pentru că, niciun copil nu merită o soartă crudă Soarta pe care oricum o va cunoaște peste mulți ani. Dar asta… asta nu pentru că așa stă scris undeva în lună și în stele, ci pentru că propriile alegeri, dorințe și fapte îi vor îndrepta pașii spre cunoașterea unei sorți crude, căci, toți o facem la un moment dat. E un mers al vieții. Un mers care nu e presărat cap-coadă cu bune, ci și cu rele. Multe rele. Rele din care înveți, dacă vrei să înveți ceva. Rele care te coboară și, poate, niciodată nu te ridică. Să blamăm soarta, pentru cele ce ni se întâmplă, mi se pare o prostie. Cu ce-s devină stelele pentru deciziile noastre?

Aș mai avea idei. Dar m-am apucat târziu de post, așa că vă las vouă aici o întrebare: „De ce dăm vina uneori pe soartă?”

Păreri și păreri

Nici nu știu de ce scriu asta aici. M-am trezit pur și simplu scriind. Poate scriu să-mi spun of-ul, dar de data asta nici măcar un of nu-i. Nu-i nimic.. și totuși eu scriu. Aberez, cum fac de obicei. Spun și scriu lucruri aiurea, fără să știu de ce. Pur și simplu bat în taste, ori mâzgălesc cu creionul pe hârtie. Mă descarc, cred.

Acum, spre exemplu, ceea ce am să vă spun nu are nicio relevanță, cu siguranță, pentru voi. Dar eu nu mă opresc din scris. Vă spun pur și simplu, fie că vă interesează, fie că nu. Tastez și-mi las aici părerea, că doar e blogul meu, nu? Mereu am făcut asta. Am spus ce-am vrut, cum am vrut și când am vrut. Și partea bună e că nimeni nu mă poate obliga să nu o fac. Muhahahahaha.

Ei bine, hai să trec la subiect… fără să mă lungesc prea mult cu introducerea, adică mai mult decât am făcut-o deja. Cum să vă spun eu.. eu sunt anti chirii. Da. Sunt anti chirii să le dau, dacă le primesc e perfect :D. Eu una, sunt pro pentru proprietatea proprie. Spre exemplu, majoritatea studenților, sau viitorilor studenți, caută apartamente de vânzare în București, Constanța, Iași, Cluj, Timișoara, Craiova și alte centre universitare. Chiar și eu fac asta. Păcat însă că veniturile majorității familiilor nu sunt suficiente pentru cumpărarea nici măcar a unui sfert dintr-un apartament cu două camere în București. Astfel, oamenii recurg la plata unei chirii, care, după mine, s-ar putea frumos plăti la bancă, drept rată lunară pentru creditul unui apartament. Mie una, mi se pare mult mai ok să plătești rata aia pentru ceva ce este al tău, decât pentru ceva ce nu este, ci doar îl folosești. Și da, știu că și creditele se obțin destul de greu și sunt o multitudine de factori ce trebuie îndepliniți pentru obținerea unui credit… că de. Dar, mai bine te chinui să obții și să plătești un credit, știind că vă rămâne al tău apartamentul, decât o chirie din urma căreia nu rămâi cu nimic. Nu știu, am și eu aici o umilă părere de copil nevinovat (nu-mi dați în cap).

Și da, știu că sunt doar un copil și multe ar trebui să fie și nu sunt. Și da, este doar o părere. Și da, știu că multe-s imposibile, poate și obținerea unui credit, pentru multe familii, e imposibilă, așa că mai bine plătesc o chirie, căci ea nu se obține greu.

Habar n-am de ce am scris asta. Oricum n-am scris nimic concret și nici coerent. Dar voi, voi ce părere aveți: Chirie sau plata unui credit pentru un apartament?

Have fun,

Pishky

Teatrul Bulandra. În drum spre Narnia

Pentru siguranța mea și orice neînțelegere a voastră: articolul ăsta NU este scris de Pishky, ci de Akka (neimportant).

Cică să încep cum îmi trece mie prin minte, zise Pishky de colo…pai eu, personal, mă gândesc să mă prezint întâi…eu sunt Akka…si voi scrie despre…manguste. Ba nu, despre pinguini. Bine, bine, voi scrie despre minunatul spectacol de la Bulandra care…n-a fost așa de minunat pentru că n-am mai ajuns noi acolo. Totul a pornit de la o omisiune de informație. Adică na, de ce te-ai obosi să informezi și clienții de aspecte minore ale desfășurării spectacolului, cum ar fi, de pildă, hmmm…locația?

Totul a pornit de miercuri, zi în care a sosit my dear friend în București și ne gândeam noi așa să avem parte și de o seara culturală după concertul Vunk care avea loc joi. Zis și făcut…și pentru că tot aveam treabă pe la Izvor, am trecut pe lângă teatrul Bulandra (pe care eu l-am remarcat după trei ani de ședere în București – rușine să-mi fie!!). Și pentru că miercuri nu era nimic interesant, ne-am gândit să luăm bilete pentru vineri la piesa ”Scaunele”. Și am luat. Și totul a decurs conform planului…vine și ziua de vineri, floricele pe câmpii, chestii, trestii…a, da și spectacolul. Ne-am aranjat ca două fete respectabile ce suntem și am pornit spre ceea ce noi ne imaginam a fi o seară petrecută în compania unor actori renumiți și talentați la teatrul Bulandra, cum ar fi Oana Pellea. Șiii…nu. Tot ce imi amintesc din seara asta e poza lui Ghiță ciobanul din stația Unirii pe drumul  de la întoarcere când oscilam între a ne mai duce la un film sau direct acasă la căldură. Glumeam, îmi mai amintesc și alte lucruri…cum că era și Pishky pe acolo. Așa.

CAM01749

Ce s-a întâmplat de fapt e că la casa de bilete de la Izvor ni s-a spus cu nonșalanță în glas de către doamna casieră că…meh, cică sala Toma Caragiu ar fi pe la…Grădina Icoanei și nu la…Izvor. Asta se întâmpla cu câteva minute înainte de începrea spectacolului. Căci pare destul de logic ca locația să fie în partea cealaltă a Bucureștiului și ca nimeni să nu aibă bunăvoința de a informa și spectatorul că, deh…why bother?! Mă rog, mie personal mi se pare dubios…dar cel mai aiurea mi s-a părut situația unor oameni din fața noastră de la casa de bilete care veniseră tocmai din Cluj…poate nu neapărat pentru piesă, dar care poate că țineau să o vadă, căci altfel probabil că nu ar mai fi dat atâția bani pe bilete (ca și noi de altfel). Dar mi-a plăcut atitudinea lor, păreau mai degrabă amuzați de situație și au început să facă haz de necaz. Și revenind la noi, căci noi suntem actantele principale din toată istorisirea asta, ne-am îndreptat pașii către sala în cauză…adica mă rog, pașii…taxiul…că nu aveam habar pe unde se află sala…nici șoferul nu știa ca deh, săracul, nu prea părea să le aibă cu teatrul. Și ca să nu fiu prea răutăcioasă, în apărarea lui, pot spune că măcar a încercat să găsească sala. Da nu i-a iesit. Asta e. Data viitoare. Sau nu. Depinde. Și evident că atunci când am poposit și noi pe plaiurile sălii de teatru atât de bine ferită de curiozitatea trecătorului curios care poate vrea și el să se mai culturalizeze din când în când…unde eram? A, da, la momentul în care am ajuns noi acolo și am aflat că piesa nu are pauză și că nu mai putem intra (am aflat asta de la unul din tipii din Cluj care ajunseseră acolo cu câteva minute înaintea noastră și încercau să facă cumva să o convingă pe tipa de la intrare să aibe milă de nișe bieți oameni care au dat ceva bani pe un bilet la un specatcol care se desfășoară la o sală undeva în Narnia…pardon, la Grădina Icoanei).

Ce am reținut eu din această experiență? Că sunt niște clădiri absoult superbe pe strada Jean Luis Calderon, că…și că…dar mai ales că…nu strică niciodată să fii prevăzător și să te îmbraci mai gros în cazul în care e posibil să ai parte de o schimbare de planuri ce implică umblatul pe jos în seara unui octombrie destul de rece aș zice eu…a, da și că ar fi drăguț totuși să verifici cu doamna aceea amabilă de la casă dacă totuși locația evenimentului se află în cadrul aceleiași clădiri de unde procuri biletele…sau nu. Just to be on the safe side. Dar cel mai simpatic tot Ghită rămâne…el mereu zâmbește…că e cald, că e frig, că ai ca amintire niște bilete pe care le poți păstra pentru  a rememora aceată seara..și că probabil în Narnia, oamenii sunt mai amabili…TRUE STORY :)!!!

P.S. Multumiri lui Pishky pentru că m-a lăsat șă umplu cu niște Times New Roman o pagină pe blogui ei în sâmbăta asta minunată de octombrie friguros.

Întrebare, așa ca de sfârșit de articol: Vouă vă place Ghită ciobanul? Ăăăă, adică, pardon, teatrul? 😀

 

Un articol cretin

Mă gândesc la un titlu pentru postarea asta şi nu găsesc niciunul care să-mi pară potrivit sau destul de potrivit. Singurele gânduri ce-mi străbat acum unicul neuron sunt următoarele: e noapte (irelevant), scriu din Bucureşti (irelevant), ar trebui să continui să citesc o carte, ar trebui poate şi să dorm, am dat peste un idiot de N ori mai mare faţă de dimensiunile Casei Poporului (unde N tinde spre infinit). Da, nimic inteligent nu-mi străbate neuronul.

Nu ştiu dacă are vreo relevanţă ceea ce tocmai am scris mai sus, de fapt am spus că sunt chestii aproximativ irelevante.. dar ce mai contează când dai faţă în faţă cu nişte idioţi?

Mda, înţeleg că tot ceea ce reuşesc este să mă fac neînţeleasă şi nicidecum înţeleasă. Dar e OK, nici eu nu mă înţeleg în momentul de faţă. Adică, tot ceea ce înţeleg acum este dorinţa mea de a-l vedea pe cel ce a scris o asemenea cretinitate în aceeaşi situaţie cu cea dezbătută de el. Omul, căci despre un om vorbesc, s-a gândit (de fapt nu a făcut asta, căci un om care scrie aşa ceva nu poate gândi) să scrie despre cum bietul copilaş de 4 ani a MERITAT să fie omorât de maidanezi. A meritat asta pentru că Dumnezeu a vrut asta. Iar dacă voi nu credeţi că Dumnezeu a vrut asta, cică sunteţi nişte necredincioşi ce meritaţi să ardeţi probabil în flăcările iadului (muhahahha). A încercat să se axeze pe faptul că iubirea şi mila nemărginită a lui Dumnezeu au făcut maidanezii ăia să nenorocească un copil şi o întreagă familie.. şi de ce nu, să lase urme de durere chiar şi în sufletele altor oameni ce nu l-au cunoscut personal pe copil sau pe familie dar care au şi ei cât de cât un suflet. Nu pot înţelege cât de cretin poate să fie cineva încât să afirme faptul că din iubire a avut loc acea tragedie. Din iubire pentru ce mă omule?

După cum am spus, aş vrea să te văd pe tine în locul acelui copil. Neputincios şi murind în chinuri groaznice şi jur că pentru ceea ce ai scris nu m-aş uita la tine. Şi da, aş vrea să te văd pe tine păţind asta şi nu pe copilul tău (dacă ai sua vei avea). Copilul ăla nu merită să plătească pentru porcăriile scrise de tine şi pentru gândirea ta bolnavă. În schimb tu… tu meriţi să treci prin asta. Sunt curioasă dacă trăind tu acele clipe şi nu acel copil ai mai gândi la fel. Probabil în momentul ăla, rugându-te la Dumnezeu.. ai ajunge să-l urăşti până în ultima clipă a agoniei tale că tu credincios cu diplomă nu eşti băgat în seamă tu şi rugăminţile tale disperate şi cu siguranţă ai fi de părere că NU meriţi asta.

Poate că mulţi îmi vor sări în cap când voi afirma IAAAR că nu cred în Dumnezeul promovat de Biserică. Nu. Eu cred în existenţa a ceva, acolo undeva şi atât. Am credinţa mea că există totuşi ceva, undeva. Nu cred însă că Dumnezeul promovat de Biserică, care-i atât de bun şi iubitor şi măreţ şi bla bla bla, pedepseşte astfel lumea şi mai ales nişte copii nevinovaţi. Dacă e aşa la ce s-a mai răstignit acu 2000 şi ceva de ani? Nu s-a răstignit cumva pentru oameni, din iubire pentru ei? Nu cumva nu i-a pedepsit pe oameni şi s-a pedepsit pe el? Dar na… asta e o dovadă că oamenii nu ştiu ceea ce spun despre cel pe care atâta îl slăvesc. Păi ori ne dă nouă în cap, ori se sacrifică pe el? Cum stă de fapt treaba?

Spunea undeva în articol că suntem cu toţii copiii Domnului şi că el are drept de viaţă şi de moarte asupra noastră. Băi, eu ştiu că tot ceea ce este pe aici e strâns legat prin diferite chestii materiale sau imateriale. Dar că nimeni şi nimic nu are drept de viaţă şi de moarte asupra ta. Moartea e un proces de îmbătrânire a propriului tău corp. Acum că există şi incidente iar moartea nu este naturală, îi partea a doua. Asta nu înseamnă că cineva sau ceva are drept de viaţă şi de moarte asupra ta. Dacă am fost făcută de Dumnezeu sau nu, îţi pot aduce 2 martori prezenţi la locul faptei că nu am fost făcută de Dumnezeu ci de doi oameni (părinţii mei, UNICII MEI PĂRINŢI). Îţi pot spune şi faptul că înainte să prind eu viaţă am fost un spermatozoid. Şi înainte de a fi un spermatozoid am fost o genă prezentă la bunicămiu. Şi aş mai putea continua cu asta, dar mă opresc aici. Aş vrea totuşi să pun întrebarea: Chiar crezi că în momentul conceperii unui copil stă cineva acolo sus să coordoneze totul având în vedere faptul că poate în momentul ăla se mai concep încă câteva sute de copii? Eu nu prea cred.

Un copil, mai ales la o vârstă aşa de mică, este o adevărată comoară. Reprezintă pentru mine puritatea. Da, puritatea. La vârsta aia el nu ştie ce înseamnă răutatea şi toate chestiile odioase din lume. El e o fiinţă pură ce trăieşte într-o lume de basm. Iar pentru asta, pentru asta eu iubesc copiii. Îi iubesc pentru că nu pot rănii şi pentru că tot ceea ce-ţi oferă ei mai de preţ sunt zâmbete şi multă fericire. Astfel, tu om, cum poţi afirma faptul că Dumnezeu a vrut ca o astfel de fiinţă să sfârşească într-un aşa hal? Mă întreb acum, tu ai gândit? Nu vreau să te jignesc, poţi fii un om minunat.. dar când ai scris ceea ce ai scris, neuronii tăi erau plecaţi printr-alte părţi cu siguranţă.

Nu ştiu dacă aş mai putea spune ceva în afara faptului că vina e a noastră, a tuturor. Da, a noastră pentru că permitem cu-i permitem ca în loc să ţină câinii la adăpost ei le dau drumul să primească în propriile buzunare banii pentru îngrijirea acelor câini. Da, e vina acelora ce ies şi dau de mâncare tuturor câinilor vagabonzi de pe stradă. Da, e vina noastră pentru că permitem ca un elev să aibă o alocaţie de 42 de lei, bolnavii să nu primească medicamente iar un câine să primească 600 lei pe lună. Nu spun că ar trebui omorâţi, nu. Iubesc câinii şi nu aş putea accepta aşa ceva. Există multe alte posibilităţi. Există dacă ştim să le căutăm şi să le aplicăm pentru că moartea nu e niciodată o soluţie.

În continuare, cred că am să vă spun că mă opresc aici. Stau deja de vreo 10 minute şi mă benoclez la ce aş mai putea scrie. Cuvintele însă s-au blocat undeva şi nu mai par a vrea să iasă. E târziu probabil şi pentru ele aşa că le las acolo unde au ales să fie. Sper să nu-mi fie luată părerea în nume de rău. E doar o părere. Am să vă las mai jos link-ul postării respective.

LINK: http://fiimplinit.ro/copilul-omorat-de-maidanezi-in-bucuresti-a-meritat-asta-perspectiva-spirituala/

Shakespeare School

Îmi amintesc de fiecare dată cu bucurie cele 2 veri în care am petrecut câte o săptămână la Oxford și o săptămână prin restul Europei. Îmi amintesc cu bucurie de profesorii ce i-am avut la Oxford în timpul cursurilor de vară și de toate activitățile ce le făceam. Îmi amintesc cu plăcere de fiecare oraș ce l-am vizitat: Viena, Praga, Berlin, Munchen, Dusseldorf, Stuttgart, Paris, Reims, Londra, Oxford, Cardiff. Îmi amintesc cu plăcere de experiența trăită și aș repeta-o oricând!

Sinceră să fiu v-aș recomanda și vouă o astfel de experiență, niște cursuri de vară. Sunt foarte utile și e tare plăcut să înveți altfel decât o faci în școala noastră unde majoritatea profesorilor vin fără chef și sunt frustrați. E tare interesant să înveți și după alte metode decât cele din școala românească. E interesant să înveți într-un mod interactiv și distractiv.

Untitled

Zilele astea am descoperit o școală precum cea din Oxford care este accesibilă românilor pentru că se găsește tocmai în București. Shakespeare School, căci așa se numește, are la bază un mod interactiv și distractiv de a ne învăța engleza și de a o aprofunda. Bazându-se pe jocuri, pe multă comunicare și metode inedite Shakespeare School își ajută cursanții să obțină rezultate foarte bune la examenele de limba engleză precum: Cambridge, IELTS, TOEFL. Cursurile ce se pot ține și în timpul anului dar și școala de vară se adresează atât picilor cât și adolescenților, tinerilor dar și părinților. Practic, indiferent de vârstă poți învăța engleza și te poți distra la Shakespeare School.

Probabil vă întrebați de ce copiii din zilele noastre, generația 2.0, ar avea nevoie de cursuri la o astfel de școală, când ei pot învăța foarte bine engleza de la desene, din filme, de pe calculator și din melodii ori cărți. Da, adevărat, copiii din ziua de azi sunt mult mai deschiși la minte și prind din zbor orice, fiindu-le foarte ușor să învețe o limbă străină. Pentru aceștia Shakespeare School are rolul de a le aprofunda limba engleză, deci acesta ar fi motivul pentru care ei și noi ar trebui să participăm la cursurile lor sau la școala de vară.

Copiii din ziua de azi ar trebui îndrumați spre astfel de școli nu numai datorită faptului că învață engleza ci își dezvoltă abilitatea de a comunica cu cei din jur într-un mod cât mai corect și mai elevat, își dezvoltă abilitatea de a lucra în grupuri, sunt ajutați și învățați să-și exprime opiniile, sunt ajutați să devină mai siguri pe ei și își formează noi prieteni.

Bineînțeles școlile/cursurile/taberele de vară au început să joace un rol foarte important în societate și mai ales în viața fiecăruia din noi, în principal a adolescenților sau a celor ce termină un liceu și vor să meargă la facultate în străinătate. Aceste cursuri, școli de vară și tabere precum și voluntariatul contează la aplicația de înscriere pentru un loc de muncă, studiu în străinătate și proiecte atât naționale cât și internaționale. Așa că nu vă sfiiți să participați fie la această școală, fie la orice alte cursuri/tabere/școli și faceți voluntariat. Vă va ajuta pe viitor.

Desigur, ceea ce am spus eu poate nu a reușit să vă convingă, însă pentru asta vă invit să le faceți o vizită la ei pe site, Shakespeare School (click pe nume) și să urmăriți filmulețele de mai jos ce prezintă mediul și metodele de învățare de la Shakespeare School.

Have fun,

Pishky!

Cursuri pentru tineri:

sursă youtube (user Adriana Alionte )

Cursuri pentru adolescenți:

sursă youtube (user Adriana Alionte )

Cursuri pentru pici:

sursă youtube (user Adriana Alionte )

Reportaj DIGI TV HD:

sursă youtube (user Adriana Alionte )

***Dacă ți-a plăcut articolul și întregul blog, dă-i un like pe facebook  AICI, să fii mereu la curent și să mai afle și alții de el. Mulțam fain!***

București – part VI: Aventură de noapte în București

Cuprins:

Part I – The Human Body la Muzeul Antipa

Part II – Trasee-n București

Part III –  Film de groază

Part IV – Prin spitale

Part V – Concert Aylin

Part VI – Ce citești acum

A treia zi – vineri 12 aprilie 2013 noaptea

IMG_0901 (1)

A venit și ultima parte a ”călătoriei” mele prin București:). După 6 părți (de parcă ar fi o infinitate) închei și nu se știe dacă voi mai reveni zi de zi pentru că ideile sunt departe de mine. Foarte departe.

Concertul lui Aylin se terminase. Am ieșit frumos pe porțile palatului și ne-am îndreptate spre prima stație de autobuz după ce eu am renunțat la ideea mea prostească de a da sute de mii pe taxi să mă traverseze tot Bucureștiul.

Trebuia să luăm N123-ul până în Piața Unirii iar de acolo un N115. De la Palatul Ghika până la prima stație unde deja ajunsese N123 când noi ieșisem, nu era mult. Până să ajungem noi însă N123 a plecat, așa că am mers frumos la pas o stație pe jos. De data asta nu ne-a mai dezamăgit și a ajuns un N123 o dată cu noi. L-am luat, sau mai bine zis ne-a luat el pe noi și ne-a lăsat în Unirii.

De acolo am așteptat N115-le. Și am așteptat… și-am tot așteptat în frig. Și am așteptat… și timpul trecea și noi tot așteptam. Am așteptat mai bine de 30-40 de minute când ne-am dat seama că trecuse de ora 1:00, iar următorul N115 avea să mai vină abia la ora 3:00 dimineața.

Probabil vă întrebați de ce nu am luat alt autobuz, că doar nu era singurul cu direcția spre Iuliu Maniu. Da adevărat, nu era singurul.. dar noi nu am știut asta. Conform site-ului RATB cu liniile de noapte doar N115 trecea fix prin Iuliu Maniu, sau cel puțin doar pe ăla l-am văzut noi. Iar acum, ca să nu fii spus o prostie m-am uitat pe site și…. același lucru… doar la 115 era trecut Iuliu Maniu. Așa că noi am așteptat N115-le care trecuse înainte de N123 prin stație.

Fiind trecut de ora 1:00 ne-am decis să o luăm frumos la pas (din nou), fiind siguri că așa sigur o să ajungem la destinație. Și am mers la pas. Din Unirii până în Iuliu Maniu trecând pe lângă Facultatea de Medicină, pe lângă câteva cluburi, pe lângă Dâmbovița (ea ne-a ținut un drum destul de lung, de urât), am ajuns și aproape de Academia Militară, apoi ne-am îndreptat spre Cotroceni și într-un final am intrat pe Iuliu Maniu, însă mai aveam de mers aproape două stații de metrou până în cartierul unde stăteam eu.

În total am mers 8-9 km conform traseului pe care l-am făcut a doua zi cu tata cu mașina. Kilometrajul ne-a indicat 8-9 kilometrii.

Dacă până acum totul v-a părut a fi liniște și pace, țin neapărat să vă dezamăgesc. În timp ce noi făceam pas după pas pe străzile aproape pustii ale Bucureștiului pe timp de noapte, telefonul meu suna într-una. Când nu suna mama, suna tata și invers. Iar când nu suna nici unul mă suna Aka Bu(Raluca). Fiecare mă întreba același lucru: Pe unde sunteți? Dar sunteți bine? Dar mai aveți mult? Dar cum naibii ați pierdut autobuzul?… Iar șirul întrebărilor se repeta de fiecare dată. Și asta doar pentru că în timp ce ei mă sunau la TV ei urmăreau o știre cu un tip de 18 ani ce tocmai fusese înjunghiat într-un cartier nu foarte îndepărtat.

Eu sunt o persoană uneori inconștientă ce nu-și dă seama de pericol pe moment. Ca să fiu sinceră, dacă n-am pățit nimic, nici acum nu-mi dau seama în totalitate. După umila mea părere și ziua poți să fii omorât, oricând poți pății ceva dacă e să o iei așa…. chiar și atunci când stai pe trotuar și aștepți ceva.

După cum deja v-ați prins (poate și din faptul că am ajuns să scriu acest articol) n-am pățit nimic.

Și pentru că acum m-am lungit iar cu prea multe cuvinte, am să vă las în compania melodiei de mai jos.

***Dacă ți-a plăcut articolul și întregul blog, dă-i un like pe facebook  AICI, să fii mereu la curent și să mai afle și alții de el. Mulțam fain!***

Enjoy it,

Pishky!

sursă youtube (user GimmeBackMyBullets75 )

București – part IV: Prin spitale

Cuprins:

Part I – The Human Body la Muzeul Antipa

Part II – Trasee-n București

Part III –  Film de groază

Part IV – Ce citești acum

Part V – Concert Aylin

Part VI – Aventură de noapte în București

A doua zi – joi 11 aprilie 2013 dimineața

După ce mă culcasem pe la 4 dimineața după un film de groază și multe filmulețe amuzante pe youtube, la ora 7 am fost în picioare cu greu. Alarma telefonului meu reușise să trezească probabil tot etaju numai pe mine nu. Într-un final, ca printr-un vis, o aud pe Aka Bu că-mi zice ”Băăă îți sună telefonul ăla… trezește-te azi!!!”. De obicei am un somn tare dulce din care nu pot fi deranjată cu una cu două, așa că și de data aceasta ca și când aș fi fost la mine acasă m-am întors pe partea cealaltă, am respirat ușor și-am mai ațipit vreo 10 minute.

Probabil vă întrebați de ce trebuia să mă trezesc la ora aia după o noapte aproape nedormită. Da știu… și eu mă întrebam asta în timp ce mă chinuiam să bifez niște numere, pe care abia le vedeam, în ordine crescătoare pentru a opri alarma.

Dacă tot am fost la București, ai mei s-au gândit să grupăm cumva prioritățile și m-au programat la Institutul de Pneumoftiziologie din București (Filaret) (menționez că acesta era unul din corpuri că sunt mai multe.. celelalte arată normal). Așa că m-am trezit inconștient și-am așteptat să ajung la locul cu pricina.

Am pășit într-o curte mare și veche ce găzduia o fostă casă boierească. Am intrat înăuntru și-am rămas cu toții ca trăzniți. Filmul meu de groază fusese nimic pe lângă ce am întâlnit acolo. Casă veche. Spital de plămâni. Pereți decojiți, tavane căzute și  ambele pline de igrasie. O atmosferă ca într-un focar de infecții. O atmosferă de groază. Un loc în care dacă intri sănătos tun ești sigur că de ieșit ieși bolnav.

Cu toate astea, locul este renumit pentru a avea cei mai buni medici specialiști. Întrebarea mea este: Ce medic sănătos la cap ar sta într-un asemenea loc? (N-am contestat capacitatea lor medicală.. deci să fim înțeleși!)

Intrată la consultație, tata și unchimiu au rămas pe hol să.. aștepte și să se minuneze terifiați. În timp ce mie mi se indica un tomograf, ei săracii dădeau în hepatită. Am ieșit. Erau galbeni. Verzi. Albaștri și au început să îmi descrie culoarea negru ca fiind mai mult decât un simplu negru. Cât eu eram înăuntru ei au asistat la următoarea întâmplare: două asistente ia un cearceaf mai negru decât negru pe care pun multe pâini ce le împart apoi bolnavilor. Erau înmărmuriți, iar eu făceam haz de necaz. Pot spune că au ieșit amândoi tremurând și-mi pare rău că nu am făcut poze în interior să vă înspăimânt puțin și pe voi, asta ca să nu se simtă ei singurii înspăimântați de așa ceva.

Ne-am îndreptat de acolo spre Spitalul Floreasca pentru tomograf. Lung drum… foarte lung. Un drum în care au vorbit numai cât de înspăimântător li s-a părut acolo și că ei nu mai calcă în locul ăla. S-au mai liniștit însă când am intrat în Floreasca. Spital renovat ce arată ca în filme (cel puțin aripa pe care am văzut-o eu). Era curat și mirosea frumos. Nu te simțeai ca într-un spital sau ca într-un loc de tortură ca precedentul.

Gata și cu tomograful așa că i-am anunțat că a doua zi dimineața trebuie să ne întoarcem la institut cu rezultatele. S-au schimbat la față. S-au făcut roșii, galbeni, verzi, albaștri dar au acceptat ideea. Ne-am mai întors de vreo două ori acolo și între timp m-au trimis și la celălalt corp ce nu era foarte departe. Spital frumos de asemenea, dotat și aranjat cum trebuie. Aveau același nume. Făceau parte din același complex și totuși parcă unu era dintr-o lume și celălalt din alta.

Evitați să ajungeți acolo. Riscați să vă duceți sănătoși și să ieșiți pe moarte (vorba lu unchimiu).

Până să aflu cum stă treaba condamnam medicii. Și nu îi condamnam pe drept, pentru că nu e vina lor. E vina celor ce se ocupă de administrație și cheltuiesc banii într-un alt scop decât cel util și prioritar într-un anumit moment. Așa că dacă vreun directoraș citește din întâmplare această postare eu am următorul mesaj:

”Dragilor… știu că în spitale se învârt mulți bani. Foarte mulți. Mai de pe la pacienți, mai de pe la stat, mai de prin proiecte ș.a.m. Știu asta din surse destul de sigure. Nu zic, folosiți și pentru voi că de… nu se poate altfel, dar folosiți și pentru spital, pentru pacienți și pentru doctorii din acel spital.

Gândiți-vă că poate într-o zi rolul pacientului o să-l jucați chiar voi și nu cred că v-ar conveni să ieșiți între 4 scânduri dintr-un astfel de loc în care numai mediu sănătos nu e. Poate și sub un pod e mai curat că mai spală apa.

Gândiți-vă că poate și voi sunteți părinți și aveți copii. Sincer nu cred că v-ați dori ca ei să pășească într-un astfel de loc în scopul de a fi vindecați.

Gândiți-vă că dacă vă luați puțin de la gură din banii furați de pe la pacienți sau mai știu eu de pe unde și îi investiți în crearea unui mediu adecvat unui spital și în aparatură, poate apoi veți câștiga chiar mai mulți :). Nu fiți lacomi și veți avea poate mult mai mult.

Știu că ne-am înmulțit prea repede pe acest pământ și am ajuns să fim prea mulți… dar totuși nu ne omorâți așa. Scutiți-ne de la astfel de chinuri. Mai bine faceți-o rapid. Fără suferință, dacă se poate!

Cu drag pentru directorii administrativi,

O PACIENTĂ!”

Nu știu dacă ar fi mai multe de spus. Cred că tot ce am zis deja m-a lăsat fără cuvinte. De fapt doar gândurile mi-au ucis cuvintele, amintirile. Sincer, atunci, eram puțin distrată de tot ceea ce mă înconjura (am reacții adverse). Acum însă când mă gândesc mi se face pielea de găină și-mi temură toate organele în mine :).

Și pentru că am găsit două poze pe net, am să vă arăt și vouă cam peste ce am dat noi acolo 🙂

P.S.:Înainte să vă uitați înfigeți-vă bine în scaun!

***Dacă ți-a plăcut articolul și întregul blog, dă-i un like pe facebook  AICI, să fii mereu la curent și să mai afle și alții de el. Mulțam fain!***

Take care,

Pishky!

 

București – part II: Trasee-n București

Cuprins:

Part I – The human Body la Muzeul Antipa

Part II – ce citiți acum

Part III – Film de groază

Part IV – Prin spitale

Part V – Concert Aylin

Part VI – Aventură de noapte în București

Prima zi – miercuri 10 aprilie 2013 după masă

După câteva ore petrecute în Muzeul Antipa, am ieșit moarte de picioare și ne-am așezat ca două babe pe o bancă privind la clădirea din fața noastră ce se afla vis-a-vis de Muzeul Antipa :). Chiar voi știți ce clădire se află vis-a-vis de Muzeul Antipa? Nu știți? Dar dacă vi-o arăt?

CAM00045

Nici acum nu știți care este clădirea? Eh… lăsați că nu-i mare bai asta! Nici bucureștenii ce treceau zi de zi pe lângă ea nu prea aveau habar și dacă îi întrebai dădeau din umeri :). Dar pentru că eu sunt un om tare bun am să vă împărtășesc cunoștințele mele și am să vă spun că acea clădire este GUVERNUL ROMÂNIEI! Mă bucur că v-am putut culturaliza în vreun fel cu această informație :)!

După ce am lenevit vreo 10-15 minute privind Guvernul și mașinile ce-i treceau prin față ne-am hotărât să mergem să mâncăm la Mc Donalds-ul din spate și am sfârșit la SubWay. Ciudat. Știu. De SubWay eu sunt fascinată din Oxford pentru că primeam puncte și ne puteam cumpăra apoi gratis :). Nici aici nu sunt mai prejos, au tot felul de oferte gen cumperi un sandwich și un suc și primești unul gratis :). Nu e cine știe ce, dar e :).

E interesant cum se ajunge la SubWay-ul din Victoriei dacă ești pe partea cealaltă de stradă. E tare interesant  pentru că nu poți trece direct pe partea cealaltă în intersecție ci trebuie să treci de pe o stradă pe alta ca și când ai face un sens giratoriu pietonal. Nu înțelegeți ce vreau să zic? Nu-i nimic… m-am chinuit să vă fac un desen 🙂

Untitled

Da… logică de București 🙂 De ce să treci drept când poți să ocolești toată intersecția și să stai la 3 semafoare?

Trecând peste asta, după ce am mâncat ne-am îndreptat pașii spre Arcul de Triumf trecând pe lângă Muzeul Geologic și Muzeul Țăranului Român iar înainte de a ajunge la Arc am făcut un popas de relaxare prin Uruguay. Ajunse la Arcul de Triumf ne-am grăbit pașii spre Casa Poporului de unde ne-am cărat cu greu spre metrou să mai ajungem și acasă 🙂

Am mers ceva ziua de miercuri, dar n-am mers mai mult ca joi noaptea 🙂 Însă despre asta o să vorbim peste vreo 2-3 posturi 🙂

Cam atât și pe ziua de astăzi cu plimbarea mea prin București. După cum vedeți multe n-am văzut miercuri, deși parcă am văzut destule pentru o singură zi :).

Și dacă tot am fost miercuri în plimbare am să vă las mai jos un clip cu partea a doua a proiectului ”Vorbe pentru timpuri noi – Tu ce le-ai dărui oamenilor?”. Este filmat în centrul vechi al Bucureștiului. Vă doresc vizionare și ascultare plăcută!

***Dacă ți-a plăcut articolul și întregul blog, dă-i un like pe facebook  AICI, să fii mereu la curent și să mai afle și alții de el. Mulțam fain!***

Have fun,

Pishky!

Prima parte a proiectului de mai jos o puteți găsi AICI!

sursă youtube (user Bogdan Vetu )

București – part I: The human body

Cuprins:

Part I – Ce citești acum

Part II – Trasee-n București

Part III – Film de groază

Part IV – Prin spitale

Part V – Concert Aylin

Part VI – Aventură de noapte în București

După cum bine știți am fost în București cu ocazia lansării albumului ”Cloud” al lui Aylin, pentru că am câștigat o invitație dublă la acest concert :).

Prima zi – miercuri 10 aprilie 2013 pe la prânz

Trebuia să merg cu trenul, dar am ajuns să merg cu mașina până la București. Am ajuns în București repede. Nici nu știu când a trecut timpul pentru că majoritatea drumului am dormit (cum fac de obicei). M-am dus la o prietenă în West Gate (complex studențesc foarte luxos) iar de acolo ne-am îndreptat cu metroul spre muzeul Antipa să vedem și noi ”expoziția de oameni”. Pe drum i-am menționat că expoziția de oameni este de fapt o expoziție de cadavre :):… ”Cadavre??? Adică oameni din ăia morți? … hmmm ”Nu.. de fapt sunt niște extratereștrii umanizați și spintecați.. o să-ți placă!”. Și i-a plăcut la fel de mult cum mi-a plăcut și mie.

CAM00039

Am intrat în muzeu și logic că ne-am dus să luăm bilete. Am constat cu o imensă fericire că vânzătoarea de bilete nu prea știe matematică, dar a fost în avantajul meu. Pentru a ne putea cumpăra biletele ne-au fost cerute buletinele ca să ne încadreze într-o anumită categorie de vârstă: 7-18 ani, peste 18 ani sau pensionari. Pe ea, care e născută în 92, au băgat-o în categoria celor peste 18 ani și iau dat un bilet de 40 de lei. Pe mine, care sunt născută în 94, m-au băgat la categoria sub 18 ani, pentru că după calculele ei matematice din 1994 până în 2013 sunt mai puțin de 18 ani și IEEEEI mi-a dat un bilet de 32 de lei.

CAM00043

Am ajuns în sfârșit în mijlocul expoziției și am fost uimite de ceea ce am văzut. Eu una pot spune că eram cu totul fascinată de tot ceea ce mă înconjura. Expoziția a fost împărțită pe sectoare, fiecare sector fiind reprezentat de către un sistem: sistemul osos, sistemul muscular, sistemul digestiv, sistemul circulator, sistemul respirator, sistemul nervos și sistemul reproducător, dezvoltarea intrauterină a fătului și boli. În cadrul fiecărui sistem erau prezentate tipuri de boli ale acestuia. Ce mi-a plăcut mult a fost expunerea organelor sănătoase și în continuare a celor afectate de anumite boli din stadii mai puțin avansate până la metastaze.

Fiecare sistem era bine organizat iar la intrarea într-un anumit sistem erau puse fișe despre sistemul respectiv ce puteau fi luate și citite explicațiile în fața fiecărui exemplar din categoria respectivă. Fișele acestea erau puse într-un alt stativ la intrarea în următorul sistem de unde le luai pe următoarele corespunzătoare noului sistem. Explicațiile de pe aceste fișe erau amănunțite și pline de foarte multe curiozități: spre exemplu la sistemul nervos exemplificau cum poziția mușchilor indica mâncărimi în zona respectivă și dureri.

Dacă am spus ce mi-a plăcut mult, am să vă spun ce mi-a plăcut și cel mai mult. Mi-a plăcut sistemul circulator (da… mi-a plăcut mai mult decât cel nervos) datorită anumitor exponate ce au fost realizate în felul următor: în corp s-a injectat un polimer coroziv roșu ce după ce s-a întărit organele din jurul arterelor, venelor și capilarelor au început să fie ”erodate”. Astfel a rămas frumos structurat omul doar din artere, vene și capilare. O adevărată frumusețe să vezi toate acele mii și mii de firișoare ce intră în alcătuirea ta alături de mii de alte componente. Când vezi acel exponat, parcă nici nu-ți vine să crezi că mai poate exista și altceva în tine care să te alcătuiască.

Din câte am auzit există discuții tare aprinse asupra acestei expoziții din cauza faptului că ar fi cadavrele unor chinezi torturați. Practic se spune că acei chinezi au fost torturați pentru realizarea acestei expoziții, lucru ce este total inuman. Eu una, până nu am dovezi clare despre acest fapt tind să cred că este o minciună pentru a denigra această expoziție, această inițiativă de a-i invita pe necunoscători în călătoria cunoașterii propriului corp. Cu toate acestea expoziția ”The human body” merită vizitată pentru că e fascinantă :)!

Cam atât cu prima parte a excursiei mele prin București. Partea a doua o veți găsi tot aici mâine seară :).

Se vinde, se închiriază și se cumpără!

images (2)

Țara e în criză. Peste tot se vinde, peste tot se închiriază și peste tot se cumpără. Românul pare să aibă bani de dat și bani de luat, ca peste tot.

Mă plimbam zilele astea prin București și am văzut atâtea spații de închiriat încât am ajuns să mă întreb câți români mai au ceva care să fie al lor :).

Nu zic, atunci când nu ai bani de cumpărat un spațiu, iar Bucureștiul este foarte scump, e de preferat acțiunea de a închiria. În același timp, într-un timp mai scurt sau mai lung în care tu plătești o chirie destul de mare (pentru ă ești în București), ai putea cu banii aceia pe care îi plătești pe chiria respectivă să-ți cumperi propriul spațiu.

Eu una cred că este mai rentabil să ai propriul tău spațiu decât unul închiriat. Mereu am crezut asta și mereu voi crede asta. Închirierile le plasez undeva pe ultimul loc, când nu există nici o altă soluție disponibilă într-un anumit moment :).

Bucureștiul este plin de spații de închiriat. Sunt de la inchiriere spatii depozitare până la terenuri și case (se închiriază și oameni dacă vreți să știți… dar n-am să vorbesc despre asta :D). Nu poți merge câțiva pași fără să dai de astfel de bannere/afișe cu astfel de informații.

Probabil mă credeți nebună că prefer ceea ce este al meu decât ceva închiriat. Da, faceți și asta pentru că vă gândiți că nu tot românul are bani și este adevărat: nu tot românul are bani. Însă pentru asta am să vă dau un exemplu. În București există un complex pentru studenți ce poartă numele de West Gate. În acest complex există mai multe tipuri de apartamente și garsoniere cu diferite tipuri de camere… ei bine pentru o garsonieră mică se plătește chirie în jur de 80 de milioane de lei pe an (plata se face la începutul anului.. deci banii trebuie să îi ai toți o dată). Dacă ar fi să împărțim la numărul de luni ale unui an, chiria nu este deloc scumpă pentru condițiile oferite, chiar este foarte ieftin pentru că acel complex este unul de lux. Însă banii aceia fie că sunt de pe o garsonieră, fie că sunt de pe un apartament… strânși în fiecare an dinainte de a pleca la facultate îți poți cumpăra un apartament destul de fain în București dacă știi să cauți :).

După cum am spus, asta e părerea mea :). Voi ce părere aveți, să fie al vostru sau să fie închiriat?

***Dacă ți-a plăcut articolul și întregul blog, dă-i un like pe facebook  AICI, să fii mereu la curent și să mai afle și alții de el. Mulțam fain!***

Have fun,

Pishky!

 

Aș vrea… să mă arunc de pe bloc!

Untitled

Atunci când simți că viața pentru tine nu mai are nici un rost, tot ce-ți dorești este să-i pui capăt cu orice preț!  Sunt multe metode prin care să-ți iei viața fără să mai ai vreo șansă de scăpare. Și asta e tot ce-ți dorești uneori. Te poți îneca, dar riști să știi să înoți și apare instinctul de a te salva.. și poate scapi.. deci nu.. altceva. Te poți arunca în fața trenului, dar riști să fii deconspirat de vreun trecător.. și salvat… pică și asta. Te poți arunca de pe bloc! Da, aici și dacă te vede cineva, până ajunge acolo la tine.. tu ești deja jos :).

Însă ce se întâmplă dacă blocul are interfon și tu nu stai la bloc? Suni aiurea. Îi spui omului problema sperând să-ți dea voie să-ți pui capăt zilelor. Orice om întreg la tărtăcuță s-ar gândi că locatarul blocului pe care tocmai l-ai sunat prin interfon ar refuza. Așa ar fi normal. Însă chipul parcă ți se luminează când acesta îți spune: ”Da, imediat îți deschid!”.

Cam așa ceva s-a întâmplat prin București, prin diferite cartiere, pe la diferite blocuri și pe la oameni diferiți. Priviți!

sursă youtube (user Casa Jurnalistului )

P.S.: Dacă ați citit articolul și ați văzut și filmulețul… să știți că încă trăiesc, acum pe meleaguri bucureștene! Să știți că nu am gânduri sinucigașe și nici să omor pe cineva! Să știți că nici eu și nici băiatul din clip nu ne-am aruncat de pe bloc :). Bine.. de mine știu sigur că nu m-am aruncat pentru că scriu acest articol, de el nu știu sincer ce să vă spun… dar probabil trăiește!

Live your life,

Pishky!

Stupid media is stupid. De la moarte brusc la divorț :)

Am scos televizorul din priză, la propriu … bine nu știu cum ar fi un televizor scos din priză la figurat dar nu mai contează. Probabil vă întrebați de ce am făcut asta. E simplu. M-am săturat ca de atâtea zile să vorbească despre Sergiu Nicolaescu, de moartea lui, de cine a fost, de ce a fost, de ce n-a fost, de copilul nelegitim, despre incinerarea lui și despre toți oamenii de rând ce-i criticau alegere. E alegerea lui fraților, respectați-o… eu spre exemplu vreau să fiu mumificată, NA! Bine, practic nu faptul că s-a discutat despre Sergiu Nicolaescu este problema, problema este că s-a discutat în prostie și că, până acum, nu s-a prea omorât media să-l elogieze constant ori să ne vorbească despre filmele lui sau mai știu eu ce. Dar, așa cum se întâmplă de prea multe ori, după ce moare un om este apreciat, iubit și mai ales cunoscut. M-a indignat să văd atâția oameni indignați la rândul lor asupra incinerării lui, asupra locului unde ar fi urmat cenușa să fie depusă, asupra faptului că avea o nevastă de 35 de ani, iar ei, aceiași oameni (unii), nu-i știau un film ( citez: ”-Cine a fost Sergiu Nicolaescu? -Un om mare! – Dar ce a făcut el? -Nu știu!”), cam așa ceva am văzut eu într-un interviu. Bine, acum, sincer nu știu care au fost mai indignați că n-au știut de soția de 35 de ani ce-i era alături încă de când ea avea 18, media sau oamenii? Dar, sunt 99.9% sigură că ciuda cea mare se găsea asupra celor din media, ce n-au reușit timp de atâția ani să afle un asemenea mare secret de pe urma căruia ar fi mâncat mulți bani și înainte, nu doar acum, la moartea faimosului regizor. M-a indignat să aflu că atâția străini îi cunosc mai bine filmele decât noi, m-a deranjat să aflu că prin alte părți, străine, acestea sunt difuzate mereu, iar ele sunt suport pentru studenții de la actorie din străinătate.

Singurul lucru ce pare a fi bun din toată această mediatizare, ce i-a fost făcută prea târziu, este faptul că mulți, au aflat în acest fel câte puțin despre el. Nu zic că nu ar fi fost cunoscut pentru că aproape oricine asocia numele de Sergiu Nicolaescu cu actorul și atât, dar acum, acum poate au aflat ceva mai mult despre el și nu doar că a fost un simplu actor ci și un mare și renumit regizor, dar asta doar în străinătate. La noi era doar mare și atât, la noi era doar ”periat” atunci când se simțea nevoia, că așa se obișnuiește, în mentalitatea noastră, să se întâmple cu orice persoană, fie ea vedetă ori nu. Un alt lucru bun din această mediatizare s-a întâmplat chiar în orașul meu, în Târgu-Jiu, unde în noapte dintre 4 și 5 ianuarie, la cinematograful ce îi poartă numele, Sergiu Nicolaescu, s-au difuzat filmele regizate de acesta, dar și cele în care doar a jucat, iar astfel atât cei bătrâni cât și cei tineri s-au putut bucura de ele. Păcat însă că momentul a fost înainte stricat de îmbulzeala oamenilor, ca drept dovadă incultura tipică omului din ziua de azi. Din fericire sau din păcate, nici nu știu exact care îmi este sentimentul în această privință, am fost plecată prin munți la acea vreme, așa că nu m-am putut minuna de dorința apărută de nicăieri de culturalizare la cinematograf cu filme ce au făcut istorie prin faptul că intrarea era liberă. De fapt, asta era, intrarea era liberă, așa că de ce să nu ne ducem să ne înghesuim pe gratis ca oile/vacile/boii/măgarii/caprele și alte animale cu creier de dimensiuni mici.

Dar iacătă că această știre cu moartea lui Sergiu Nicolaescu a dispărut brusc din primele pagini ale ziarelor și de prin toate emisiunile de pe la TV, fiind înlocuită brusc în câteva minute cu bomba despărțirii dintre Bănică JR. și Marin. De parcă poporu de asta moare de foame că nu știe despre Marin și Bănică JR…. de asta nu dormim noi liniștiți noaptea că nu știm ce-i în familia lor, ce-a fost, ce îi macină, ce nu-i macină, de ce s-au despărțit, de ce n-au continuat și alte porcării cu care media ne umple nouă creierul în fiecare zi. Iaca așa a murit Sergiu Nicolaescu aproape de tot de pe buzele celor din media dar și ale oamenilor ce acum sunt ocupați să le facă poze prin avion celor doi soți și să le trimită pe la reviste de scandal mediocre din România, demne să fie arse:). Cu despărțirea celor doi, Sergiu Nicolaescu nu a murit doar trupește și sufletește pe Pământ ci și imaginativ din viețile noastre, ale tuturor, sau.. poate doar din a celor dornici numai de publicitate 🙂

Eu, pe mai departe nu am să mă apuc să vă vorbesc despre filmele lui Nicolaescu și despre succesul acestora pe acea vreme în țară și în străinătate, ori succesul lor actual doar din străinătate, n-am să mă apuc nici să vă vorbesc despre viața lui, copilăria lui sau cum a evoluat ca om. Vă spun doar că este gorjean, s-a născut chiar în Târgu-Jiu, a copilărit puțin în Cărbunești, apoi la mătușa sa în Târgu-Jiu, după care în Timișoara, iar în cele din urmă a ajuns la București. Dar atât, mai departe vă invit chiar pe voi să căutați  și să aflați despre el pe net, că-i mare-n toate cele 3 dimensiuni 🙂

sergiu-nicolaescu-tanar_d530172f43

Când eram mică…

… îmi doream să fac multe lucruri! Foarte multe! Dar ca de obicei, nu se găsește timp chiar pentru toate și multe nu am reușit să înfăptuiesc!  Îmi doream să-mi termin la timp temele, dar niciodată nu se prea găsea timp pentru ele.. că de… joaca ocupa mult prea mult. Îmi doream ca timpul de la 12 la 14 să nu existe, să pot sări peste somnul de peste zi .. dar na.. timpul .. nici el nu și-a făcut timp să dispară și el era prea ocupat să bată-n ceasuri ore! Îmi doream să pot visa mai mult, dar nici societatea nu avea timp să mi le ofere, să mi le îndeplinească!

Țin minte, că într-un timp îmi doream să fac cursuri de dans, iar aici, până la urmă… am găsit ceva timp împreună cu mama printre programul încărcat de școală, somn și teme și iar somn! Eram entuziasmată. Fericită. Încântată. Mă vedeam pe lângă profesioniști, pe marile scene. Visam. Dar așa cum am mai spus, societatea nu avea timp să mă lase să visez.. iar visele zburau repede unde le era locu ori unde nu le era. Astfel visul meu zburând, zburând departe, a zburat și dansul. Probabil vă întrebați de ce a zburat, dacă deja era în proces de aplicare. Ei bine, mama, ca toate mamele, a căutat până în pânzele albe până a descoperit că nu era OK pentru copilul ei și uite așa, procesul de aplicare, s-a transformat în proces de retragere. Cât de lung a fost cel dintâi, atât de scurt a fost cel din urmă.

Am început iar să visez, să visez la un oraș mare, la capitală… nu la un simplu oraș de provincie în care mă aflam și încă mă aflu, unde posibilitățile sunt ~ infinit nule ~ . Visam la București. Visam. Îmi doream cu ardoare să iau lectii de dans in Bucuresti. Orașul acela plin de posibilități, plin cu cele mai multe posibilități din țară, plin cu facilități care mai de care mai sofisticate și cât mai pe placul doritorilor. Însă, după cum bine știm cu toții, în viață nu totul este posibil. Nu mi-am putut îndeplini visul.. că de, nu m-am născut în București și nici pe lângă, ci la sute de kilometrii depărtare. Nu orice vis e realizabil, dar nici irealizabil. Poate într-un viitor apropiat sau îndepărtat ( cum mi-o fi norocul) oi apuca să-mi îndeplinesc și acest vis ( sau poate mi-l îndeplinește-o zână… ca-n povești).

Cam atât cu scrierile mele din amintirile de sâmbătă seară. Poate mâine, dacă voi fi la fel de inspirată și plină de amintiri, voi reveni cu altceva pentru rubrica mea de scrieri. Până atunci vă transmit multe salutări și toate cele bune! Weekend plăcut alături de cei dragi și sperați în continuare la visele neîndeplinite!