Universul meu pe-o singură stradă

Știți voi oare momentul acela în care ne dorim cu toții să evadăm din propria lume, o lume care ni se pare deseori întinată de grijile și problemele vieții? Cu siguranță că-l știți. Cu toții îl știm de fapt căci, mici sau mari fiind, trecuți sau nu prin încercările vieții, căutăm mereu o altă viață. Sau dacă nu mereu, măcar din când în când. Căutăm alte probleme care să nu fie nicidecum ale noastre, ci ale altora, exclamând mereu „Vai, săracii!” și bucurându-ne parcă de existența problemelor în viața lor și nicidecum a noastră. Suntem mereu în căutare de altceva. Nu însă întotdeauna îl și găsim. Eu însă mă simt o fericită. Sunt bucuroasă că mi-am găsit evadarea. O spărtură din mintea mea, care duce pe o stradă dintr-un alt Univers.

citeste

Sursă poză: fanpop.com

Sunt singură pe-o stradă pustie. De fiecare dată aceeași stradă. Așa se și numește: Strada Pustietății. Dar mă ghidez mereu după lumina din colțul ei. Merg cu pași mărunți și mă pregătesc să dau colțul la propriu, dar nu pentru a mă întâlni cu moartea, cu ea am să mă întâlnesc eu mult mai târziu, ci pentru a mă întâlni cu imaginația. Dau colțul și citesc, ca de fiecare dată, plăcuța: „Strada Ficțiunii. Bine ați venit! Sperăm să nu mai plecați niciodată.”. Aici îmi găsesc Universul. Celălalt Univers al meu. Universul meu de pe-o singură stradă.

Îmi amintesc, aproape întotdeauna, când iau colțul Străzii Pustietății spre Strada Ficțiunii, cum am ajuns să-mi port pașii într-acolo pentru prima dată. Și, mă gândesc cum în alte Universuri paralele, dar totuși pe aceeași stradă, Strada Ficțiunii, mai circulă alte mii de oameni, fără a ne întâlni unii cu alții. Circulăm poate chiar în același moment, prin același loc, independenți unii de alții. Iar asta doar pentru că imaginația noastră este diferită. Vedem, citim aceleași lucruri, dar le percepem cu totul altfel. Aceeași Stradă a Ficțiunii, văzută în mii și mii de feluri, în mii și mi de culori amestecate diferit, ale mele, ale tale, ale lor, ale noastre, ale tuturor. Nu-i acesta un lucru cu adevărat minunat?

strada fictiunii

Sursă Poză: Editura All

Revenind la primii mei pași pe Strada Ficțiunii, vreau să vă mărturisesc că nu i-am făcut singură. Am fost condusă precum un prunc pe calea primilor lui pași prin viață. Am fost luată de mânuță și îndemnată să merg. Am mers mână-n mână cu „Fata de hârtie” a lui Guillaume Musso. Ea m-a împins pe poarta lumii lui Tom Boyd și-am tot zăbovit vreo săptămână printre aventurile unui scriitor în pană de inspirație. M-am jucat cu ei, ei s-au jucat cu mintea mea, am râs, am plâns și ne-am bucurat împreună. Apoi am ieșit fericită pe poartă. Primul pas, pe Strada Ficțiunii numărul 1, din sectorul Bestseller, Universul Editura All, a fost așadar făcut.

Îmi place strada asta. Și din clipa în care am pășit înapoi pe ea, ieșind din curtea cu numărul 1, am știut că voi reveni. Și-am revenit de multe alte ori, trecând de fiecare dată și pe la cei pe la care am pășit anterior. N-am uitat de ei, căci ei m-au făcut să iubesc strada asta din ce în ce mai mult, cu fiecare lectură și cu fiecare personaj descoperit.

Călătoria mea pe Strada Ficțiunii nu s-a mai continuat în același sector. Nu știu cum o fi la voi, dar la mine sectoarele nu se succedă în urma unui algoritm logic. Te trezești pur și simplu că, fiecare număr consecutiv, deseori face parte dintr-un alt sector și rareori din același. Spre exemplu, la mine numărul 2 a fost din sectorul Contemporan, pășind pe poarta deasupra căreia se afla o tăbliță, inscripționată cu litere de mână: „Strada Ficțiunii numărul 2, sectorul Contemporan, Universul Editura All. Bine ați venit printre rândurile Nataliei Kliuceariova, în ~Ultima oprite, Rusia~”. O Rusie aparte a secolului XXI. O Rusie pe care nu mi-aș fi dorit să o cunosc, dar care a reușit totuși să mă prindă în mrejele ei.

Știți, am impresia că nu v-am spus ce scrie pe plăcuța de deasupra porții cu numărul 1. Dar asta nu pentru că am fost rea intenționată, ci pentru că n-am observat vreo plăcuță. Am fost prinsă de tot acel nou. Cu siguranță însă Tom Boyd îmi transmitea ceva de dulce ca să mă facă să-l las și să nu-l deranjez din agonia sa. După cum ați văzut însă, se pare că ne-am împrietenit.

Am pășit apoi spre numărul 3. Același sector ca la numărul 1. Sectorul Bestseller. O poartă impunătoare, asemeni porților imperiului Otoman. M-a ademenit și i-am trecut pragul. Simțeam mirosul Bosforului și mă minunam de grandoarea palatului Topkapi. Un Stambul frumos, plin de măreție și cultură. Niște rânduri istorice care m-au făcut să mă înclin în fața dreptei judecăți a sultanului Abdulhamid al II-lea și al copilului minune, Eleonara. Undeva, într-un colț, să știți că se zăreau malurile Constanței românești, căci acolo avea să înceapă de fapt acțiunea. Frumoasă lumea Oracolului din Stambul. Sper că, în celelalte Universuri paralele, dar pe aceeași Stradă a Ficțiunii intens circulată, să se fi pășit și-n lumea oracolului, a Stambulului, indiferent de numărul care i-a fost scris în acele Universuri.

Și-așa, încet, încet, dar cu pași siguri, am avansat pe Strada Ficțiunii din Universul imaginației mele, din Universul Editurii All.  Am jucat. Am râs cu gura până la urechi. Și-am plâns cu lacrimi de crocodil. Am învățat. M-am dezvoltat. Am evoluat. M-am cultivat.

Recent am ieșit de pe poarta dincolo de care se afla rulota lui Otto Witte. Nu mai știu numărul cu precizie, dar cred că a fost 7. Când am pășit prima dată pe poartă, el, Otto, m-a întâmpinat cu-n zâmbet larg și mi-a arătat pe bolta cerului toate pățaniile lui. M-a plimbat dintr-un capăt în altul al Adriaticii, de la Fiume la Dubrovnik, ajungând împreună pe tronul Albaniei. Apoi, când am dat să plec pe ușa din dos, m-a lăsat cu buza umflată. Mi-a zis că i-au ajuns câteva zile pe tronul Albaniei. S-a răzgândit. Nu mai vrea să vină președinte-n România. Oricum, vă invit să-l cunoașteți și voi pe Otto Witte, din opera lui Andrew Nicoll, „Dacă  citești asta înseamnă că am murit”.

strada fictiunii

Sursă poze: Editura All

V-ați întrebat vreodată cât de frumos e să citești? Sau măcar de ce le place oamenilor să citească? Ăăăăm, sinceră să fiu, n-aș putea să vă spun de ce le place altora să citească, dar aș putea să vă spun de ce-mi place mie. Am considerat întotdeauna (și întotdeauna este măsurat din momentul în care m-am apucat să îndrăgesc efectiv cititul) că lectura te dezvoltă ca om. Îți dezvoltă imaginația, modalitatea de a gândi, interpreta, analiza și concluziona fiecare lucru, sau întâmplare, din jur. În plus, îmi place să citesc pentru că asta îmi dă posibilitatea să evadez din propria lume. Îmi permite să fiu precum un actor, dar în rolul de cititor, pentru că pot îmbrăca, imaginar, printre cuvinte, rolul fiecărui personaj. Îmi mut sufletul și gândurile dintr-un personaj în altul, de la o linie de dialog la alta și de la o descriere la alta. Îmi place să-mi mulez personalitatea în funcție de personajele pe care le întâlnesc iar, la sfârșit, trag linie cu tot ceea ce am învățat de la fiecare. E frumos, să știți.

Mi-ar plăcea să știu însă că nu sunt singura căreia îi place să facă asta. Iar cuvintele mele anterioare nu au fost doar o simplă povestire, ci un îndemn spre lecturare, spre o Stradă a Ficțiunii intens circulată. Mi-ar plăcea să știu că, paralel cu Universul imaginației mele, dar pe aceeași Stradă a Ficțiunii, se află alte mii, sau chiar milioane de Universuri, fiecare cu evadatul lui, iar atunci când întrepătrunzi toate aceste Universuri și formezi din toate străzile ficțiunii o singură stradă, ea să fie intens circulată. Mi-ar plăcea să știu că nu sunt singura care mă bucur de frumusețea cuvintelor și de lumea minunată care se află dincolo de ele. Mi-ar plăcea să mă dezvolt împreună cu toți ceilalți, iar apoi să ne împărtășim unu altuia învățămintele diferite, căci e normal ca ele să fie diferite atâta timp cât mințile noastre sunt diferite. Percepțiile sunt diferite. M-aș bucura. Așa că, dragi cititori, vă invit să: Citiți! Citiți! Citiți!

citeste

Sursă poză: frontpress.ro

Leapșa celor 10 cărți de pe Facebook

Dacă se instigă la într-ajutorarea bolnavilor de ALS, fie că se toarnă apă în cap pentru a simți durerea bolnavilor de ALS și a dona prin conștientizare, fie că nu se toarnă apă în cap, nu e bine. Dacă se instigă la cultură prin prezentarea a 10 cărți citite și plăcute, căci acesta este scopul acestei lepșe, să se prezinte cărți care să-i facă curioși pe alții și să citească, iar nu e bine. Apăi, fraților, dracu să vă mai înțeleagă! Sau poate mă lămuriți și pe mine cum e bine pentru voi, sau ce ar trebui să facă lumea ca să aveți impresia că trăiți într-o lume minunată și plină de unicorni. Ei bine, nu trăiți într-o lume minunată. și plină de unicorni. Trăiți într-una plină de probleme și fără unicorni. Iar unii oameni încearcă să o facă mai bună prin diferite demersuri. Într-ajutorarea oamenilor cu probleme și cultura sunt două dintre ele.

Și ca să nu mă mai lungesc cu explicațiile de mai sus, pentru că am impresia că cei împotriva acestor chestii, oricum nu or să înțeleagă din cauza limitărilor de percepție pe care societatea le impune, am să trec direct la prezentarea listei. Și, sincer vă spun, mi-a fost al naibii de greu să aleg doar 10 cărți. Fiecare carte mi-a plăcut în felul ei și din fiecare carte am învățat câte ceva. Eu consider că tot ce se prinde, trebuie musai citit. În spatele fiecărei cărți, printre cuvinte, se ascunde câte ceva bun de învățat, fie că face parte din categoria „AȘA DA!”, fie că face parte din categoria „AȘA NU!”.

carti de citit

Menționez că am fost nominalizată de vreo 4-5 persoane. Dar abia acum onorez această minunată leapșă. 😀

Lista celor 10 cărți este:

1. Seria Harry Potter de J. K. Rownling. Până să citesc prima carte din HP, uram să citesc. De aici a pornit dragostea mea pentru citit.
2.  Cei 45 –  Al. Dumas. Volumele astea m-au făcut să iubesc să citesc cărți istorice.
3. Doamna de Monsoreau – Al. Dumas. Și volumele astea m-au făcut să iubesc cărțile istorice și să-mi doresc să studiez și să-mi aprofundez cunoștințele istorice pe cont propriu.
4. Dune (toată seria) – Frank Herbert. Seria asta m-a făcut să-mi dau seama că evoluția umanității, prezisă, scrisă și vrută printre rândurile cărților se va adeveri mereu într-un viitor apropiat.
5. Jocurile Foamei – Suzanne Collins. A doua serie care m-a făcut să-mi dau seama că evoluția umanității, prezisă, scrisă și vrută în cărți se va adeveri într-un viitor apropiat. Totuși, sinceră să fiu, nu vreau să se preia decât partea bună.
6. Oracolul din Stambul – Michael David Lukas. O carte ce îmbină istoria Imperiului Otoman, cu cea a României, Rusiei și întregii Europe, prin ochii unei fetițe născute în Constanța, care avea aptitudini de geniu (până la 8 ani învățase 7 limbi).
7. Poveștile lui Creană – Ion și-o Creangă. Poveștile copilăriei mele. Multe dintre ele am încercat să le aplic. Mi-au ieșit în schimb alte fapte, diferite de ale lui Creangă: am spart geamul unui camion, mi-am închis bunicul în beci pentru că nu a vrut să mă ajute la mate și alte d-astea fapte minunate.
8. Ultima oprire, Rusia – Natalia Kliuceariova. O carte citită recent și care prezintă prin ochii locuitorilor ei, o Rusie a secolului 21 chinuitoare, sumbră, macabră. O carte greoaie, dar care merită citită.
9. Cartea bunelor maniere – mulți autori. Asta-i un „must have” în bibliotecă.
10. DEX-ul – mulți autori. Chestia asta mi-a rezolvat multe enigme și încă o mai face. Îi sunt profund recunoscătoare. Vă invit și pe voi să o încercați 😀

Și astea-s cele 10 cărți pe care vi le recomand și vouă. Cu siguranță vă vor plăcea. Iar dacă nu, oricum nu contează. Cu fiecare carte citită învățăm câte ceva, după cum am mai spus și mai înainte. Pam-Pam.

Este important să citim de toate!

Da. Mereu am fost de părere că trebuie să citim de toate. De la beletristică, since-fiction, fantasy, cultural, biografic, istoric până la carti crestine. De ce? Pentru a avea o arie de cunoștințe cât mai mare și pentru a-ți lărgi propriul orizont, astfel încât vizibilitatea asupra lucrurilor din jur să fie cât mai largă și mai amplă. La ce te ajută asta? În cunoașterea mai multor lucruri, dându-ți posibilitatea de a-ți susține, credibil, propriile argumente, în diferite discuții, din diferite domenii. Cred că orice om ar trebui să aibă un minimum de cunoștințe din aproape fiecare domeniu în parte, pentru a-și putea susține argumentele, părerile, ideile, în orice discuție, din orice domeniu.

De citit beletristică, since-fiction, fantasy, cultural, biografic, istoric, știți deja că citesc. Sau v-ați dat deja seama din recenziile anumitor cărți pe care le-am făcut, ori prin faptul că am promovat cititul și aprofundarea lucrurilor din cât mai multe domenii. Însă, probabil, acum, vă întrebați care este legătura cărților creștine și, de ce tocmai eu recomand asta, dat fiind faptul că nu sunt tocmai cea mai religioasă persoană, prin faptul că nu cred în popi, biserică și credința promovată. Ei bine, treaba-i tare simplă. Cărțile creștine au fost scrise pentru a fi citite. În general, toate cărțile religioase au fost scrise pentru a fi citite. Că, de ce ai mai scrie o carte, dacă nu să fie citită? 

carti crestine

Ok. Să revenim la importanța citirii unor cărți creștine. Cum spuneam, ele au fost scrise să fie citite. Iar citirea cărților creștine, religioase de fapt, îți oferă o cultură vastă despre religii. Și dacă știi să le înțelegi, să aprofundezi fiecare lucru din cărți, atunci îți poți da seama de ceea ce înseamnă cu adevărat credința și nicidecum nu este vorba despre credința în popi, vorbele lor, biserică, ori ceea ce promovează ea. Cărțile religioase te ajută să înțelegi mult mai bine cum stă, de fapt, treaba cu religia. Practici, cât și teoretic, ele reprezintă istoria religiilor, iar istoria religiilor, din punct de vedere cultural, este interesantă, frumoasă și merită știută. Desigur, trebuie să iei ce trebuie din fiecare, să culegi informațiile și să nu consideri totul ca pe un adevăr absolut. Adevărul absolut nu există, din punct de vedere palpabil. El există ca un concept, reprezentând, cred, însumarea tuturor adevărurilor.

Spre exemplu, eu m-am decis să citesc Biblia. iar apoi diverse cărți legate de creștinism, cât și alte religii, din dorința de cunoaștere și de aprofundare a ceea ce înseamnă religiile în conceptul fiecărui autor în parte, căci fiecare autor are un mod diferit de a privi lucrurile și de a le expune cititorilor săi. Și nu. Să știți că nu am înnebunit. Încă. Sunt perfect lucidă, ori cât se poate de lucidă. Doresc însă a ști cât mai multe prin prisma părerilor altora, a tuturor autorilor de cărți creștine și religioase pe care am să le citesc.

În secolul 21, în secolul în care noi trăim și ne desfășurăm activitățile cotidiene, secolul ăsta al vitezei, secolul în care se promovează din ce în ce mai mult aprofundarea diversificată a tuturor lucrurilor care ne înconjoară, cred că este necesar, dacă nu chiar vital supraviețuirii noastre profesionale, sociale să știm cât mai multe și să avem o cultură vastă în multitudinea de domenii existente pe acest pământ și în acest Univers. Și cum oare am putea să facem asta, dacă nu citind și studiind lucruri cât mai diversificate, ce sunt incluse în totalitatea domeniilor existente? Citind, descoperim lucruri noi, sau lucruri deja știute, dar pe care le aprofundăm cu fiecare amănunt în parte.

Tu, spre exemplu, cum crezi că am putea cunoaște lucruri noi și să aprofundăm cât mai bine lucruri deja știute, astfel încât să devenim persoane culte, care pot purta discuții pertinente legate de orice domeniu în parte?

carti de citit

Sursă Imagine: twolofbees.com

Ultima oprire, Rusia – Natalia Kliuceariova

ultima oprire rusia

Ultima oprire, Rusia

Cartea, „Ultima oprire, Rusia”, de Natalia Kliuceariova, am primit-o drept premiu, alături de o altă carte, pentru participarea în campania Editurii All, din cadrul concursului de primăvară Spring SuperBlog. Atunci când am ales-o de pe site și i-am citit descrierea, mă așteptam la o carte normală, care să spună o poveste cu un singur fir narativ, în timpul unei călătorii banale cu trenul, în jurul Rusiei. Lucrurile nu au stat după cum eu mă așteptam, ci cu totul altfel.

Deși are doar 144 de pagini și este structurată pe capitole de 3-4-5-6 pagini, rareori 10, cartea „Ultima oprire, Rusia”, de Natalia Kliuceariova, nu este deloc simplă și ușoară, ci ba din contră, este complicată și greu de înțeles, povestea surprinzând când prezentul, când trecutul, într-o alternanță greu de înțeles și de imaginat. Pe lângă asta, capitolele sunt încâlcite, majoritatea spunând câte o poveste diferită a unei Rusii suferinde, iar, câteodată, unele revenind asupra unei alte povești, din trecutul personajului principal, Nikita.

Nikita, personajul principal al cărții „Ultima oprire, Rusia”, de Natalia Kliuceariova, pleacă cu trenul, în căutarea Rusiei, o Rusie pe care el o pierduse, iar acum spera să o găsească în sufletul și în experiențele celorlalți. Cartea însă nu ne prezintă nicidecum o Rusie fericită, prosperă, ci una suferindă și plină de lipsuri. O Rusie a clarobscurului, în care întotdeauna se râde cu un colț al buzei îndoit în jos. O Rusie a călugărilor travestiți, a vagabonzilor filosofi, a poeților anarhiști, a revoluționarilor dezabuzați și a fataliștilor împăcați cu inacceptabilul. O Rusia a pensionarilor abuzați și chinuiți, oameni ce suferiseră în timpurile grele din Cel De-al Doilea Război Mondial și care sufereau chiar și în ziua de azi, bolnavi și fără pensii. Autoarea, ne prezintă prin ochii lui Nikita, o Rusie nedreaptă față de propriul popor, nedreaptă față de ea însăși, Rusia a secolului 21.

Nikita, fugind de propria Rusie, găsește Rusia din ochii celorlalți. Speranțele lui însă, de a găsi o Rusie frumoasă și fericită, sunt deșarte, căci Rusia celorlalți seamănă perfect cu propria lui Rusie, acea Rusie chinuită și chinuitoare la rândul ei. Rusia secolului 21.  O Rusia în care iubirea se ascunde, fuge și revine mereu la el, până într-o zi, când pare să dispară și să revină de tot la el.

Cartea, deși este complicată și ai tendința să o lași mereu din mână, neînțelegând poveștile care par să sară de la unele la altele, fără nicio legătură, merită însă citită până la sfârșit, căci, încet, încet, toate acele povești de neînțeles se leagă între ele, iar firele narative, se unesc într-unul singur, un singur fir narativ care întrepătrunde două povești: povestea Rusiei suferindă, văzută și spusă prin ochii celorlalți, cât și propria iubire și poveste de dragoste.

Mie îmi place să citesc! Ție?

Dacă ieri am vorbit despre un proiect cu cărți și citit, azi vorbim tot despre cărți! sau cel puțin eu vorbesc de una singură.

Da. Mie îmi place să citesc și sunt tare curioasă, câți dintre voi sunteți adepți ai cititului de orice, oricând, oriunde?

carti de citit

Sursă Imagine: sodahead.com

Sinceră să fiu, nu am fost adepta cititului dintotdeauna. După ce am învățat, pe la vârsta de vreo trei ani, să citesc, împreună cu bunica mea, citind cărticica „Prințul fericit”, pe care nu am să o uit niciodată, am urât mai apoi să pun mâna pe orice carte, dar să o mai și deschid. Nu-mi plăcea pur și simplu. Nu mă atrăgea nimic, iar mama, săraca, ducea lupte seculare cu odrasla din dotare și nu reușea nicicum să o convingă să pună mâna pe vreo carte. Motivul? Habar nu am. Probabil apariția piticilor pe creier, încă de la o vârstă foarte fragedă.

Mai târziu, după ce mama s-a săturat, săraca, să mă bată la cap și a ajuns la concluzia că nu are nicio șansă minimă de a se lupta cu morile de vânt și să mai și câștige, eu am prins, subit, o dragoste nebună față de cărți. Și asta nu pentru că ar fi avut mama o influență psihologică asupra mea, ci doar pentru că eu văzusem, la o prietenă de pe stradă, că citea, prin anii 2000, prima carte din seria Harry Potter.  Și nici asta, practic, nu m-a determinat neapărat să citesc. Pe atunci eram ceva de genul: „meh.. ce plictisitooor.. citește…”. Dar, a început să-mi povestească despre carte și uite așa am ajuns noi să ne jucăm „de-a personajele din carte”, iar eu, fascinată, m-am dus la mama și i-am spus că vreau, vreau, vreau, vreau și vreau cartea aia să o citesc. Iar mama, ființă scumpă, a vorbi ea cu Moș Crăciun și au făcut amândoi în așa fel încât să primesc cartea. Și-am primit cartea. Și-am citit-o într-o noapte. Iar apoi, a doua zi dimineața, așteptam voioasă bufnița cu scrisoarea, să fiu și eu primită la Hogwarts. Dar nu. Nici după ce am terminat de citit ultima carte a seriei nu a ajuns… și nici măcar până în ziua de azi.

carti de citit

Sursă Imagine: liesofawoman.com

După ce m-am apucat însă de citit prima carte din seria Harry Potter, până să apară celelalte din serie, am început să citesc și altele. Și am citit de la Biblia in engleza, pentru copii, până la alte cărți SF, clasice, biografice, etc. Și da. Am citit Biblia, pentru copii. Îmi plăcea că era colorată și avea multe desene și ilustrații. Mi se părea interesantă. Și încă o mai am în bibliotecă. La fel cum am și Biblia aia maaaare și neagră, pe care nu… n-am citit-o. Dar, poate cândva, din curiozitatea de a afla ce este scris în ea, am să o citesc. Și subliniez faptul că am zis poate.

Citind, și citind, și citind, am descoperit iubirea pe care le-o port cărților acum. Și e un sentiment tare frumos. Și e atât de mare încât nu suport să scriu nici pe manuale, ori alte cărți. Îmi place să le păstrez cât mai bine și mai frumos. Îmi plac cărțile pentru că iubesc să le simt mirosul și să răsfoiesc pagină cu pagină. Îmi place să citesc pentru că, prin fiecare carte citită, devin un personaj incognito al fiecărei cărți, iar să poți trăi atâtea povești de viață, precum un actor, dar în postura de cititor, mi se pare unul din cele mai frumoase lucruri de pe pământ.

Ție de ce îți place să citești? Și ce?

carti de citit

Sursă Imagine: thefutureisred.com

Leapșă despre cărți

Am primit leapșa asta de două ori. De la două persoane. O leapșă drăguță. Frumoasă. Despre cărți. Știți voi cât de mult îmi plac mie cărțile, nu? Ei, dacă nu știți… vă zic eu.. FOARTE!

Leapșa sper să vă facă plăcere să o citiți și să o preluați. Cărțile merită promovate. lectura merită promovată prin orice mijloc. Chiar și printr-o leapșă.

Să începem, zic!

1. Prima mea amintire cu mine, citind:

Aveam 3 – 4 anișori. Eram la țară. o zonă frumoasă de munte. Aer proaspăt. Multă verdeață. A stați.. cred că atunci era iarnă. Oricum, tot frumos era big grin.
Bunica era tare încântată. Îmi cumpărase o cărticică tare drăgălașă. Mă învățase tot alfabetul, iar apoi am citit (SINGURĂ!), mai pe litere, mai pe cuvinte, toată cărticica aia. Îmi plăcea că avea scrisul și în dreapta ori stânga câte o imagine sugestivă.
Cartea se numea: „Prințul fericit” de Oscar Wilde. A fost prima mea carte citită. Iar bunica.. ei bine bunica se lăuda peste tot cu odrasla inteligentă.

2. Prima carte pe care am citit-o și recitit-o:

Printul fericit” de Oscar Wilde. Ohh.. da.. am tot recitit-o până am învățat să citesc cursiv.

3. O carte pe care fiecare copil ar trebui să o citească:

Nu cred că ar fi doar o carte. Cred că toți copiii ar trebui să citească toate cărțile copilăriei. Sunt frumoase și le dezvoltă imaginația în perioada asta a copilăriei.

4. Locul meu preferat de citit:

Am mai multe locuri preferate momentan. Am să le enumăr.

  1. La țară: în casă, în pat (iarna/primăvara/vara/toamna); în grădină/livadă, pe iarbă sau în șezlong printre pomii din livadă; în terasă. În oricare din aceste locuri, adăugăm ciocolata alături.
  2. În oraș:  în casă, în pat, la birou, pe covor, în terasă. Afară nu-mi place. E prea mult zgomot de la mașini. În oricare din aceste locuri, adăugăm ciocolata alături.
  3. În autocar, mașină, tren, troleu, autobuz, metrou, tramvai.

Îmi doresc tare mult, când oi avea eu căsuța mea, să amenajez un loc ca mai jos. Nu exact, dar asemănător. E unul din visurile mele:
5. Accesorii obligatorii în timpul cititului:

Ceai/ciocolată caldă, ciocolată, biscuiți. O stare bună și un loc frumos.

6. Numărul cărților de pe lista mea de lecturi viitoare:

N-am un număr. Nu fac așa ceva. Ce-mi pică în mână aia citesc. Probabil, dacă aș face, aș fi dezamăgită că nu am timp să le citesc pe toate.

7. Ultima carte pe care am primit-o sau am cumpărat-o:

Păi.. nu e doar una… au fost  cărți atunci. m primit un voucher de la Nemira când s-a încheiat cu SuperBlog 2013. Ele sunt următoarele:

  1. „Pendragon – Negustorul morții” (cartea întâi) de D.J. MacHale
  2. Pendragon – Faar, orașul pierdut” (cartea a doua) de D.J. MacHale
  3. „Misterele din Channel  Row” de Alain Bauer & Roger Dachez
  4. „Însemnările secrete ale lui Descartes” de Amir D. Aczel

8. O carte care mi-a schimbat viața în vreun fel:

Cred că fiecare carte își lasă amprenta asupra cititorului. Fiecare produce o schimbare mai mică sau mai mare, în sufletul și mintea cititorului.

9. O carte care-mi place, dar să nu placă nimănui:

Nu știu o asemenea carte.

10. O carte care nu-mi place, dar pe care toată lumea o laudă:

„Ion”. O urăsc. Din punct de vedere literar, este o capodoperă. Nu-mi place mie subiectul.

11. O carte care mă intimidează:

Hm.. hm… hm… pas!

12. Trei dintre scriitorii mei preferați:

Și aici voi spune pas. Nu am așa ceva. Nu mi-am făcut niciodată un clasament al cărților sau al scriitorilor. Cred că fiecare carte are plusurile și minusurile ei și fiecare scriitor la fel.

Gata cu leapșa. Sper că v-a plăcut. Sper că v-am mulțumit și de data aceasta, căci pe mine m-am mulțumit. Leapșa, mai departe, merge la cine vrea să o preia de pe acest blog. Nu-mi place să nominalizez.

pt dessene

Memoriile unei gheișe – cartea

N-am mai scris pe aici de vreo două zile. Motivul, sincer, nici măcar nu-l știu. Cred că pur și simplu nu mi-au venit cuvintele potrivite. Acelea ce trebuiau așternute aici. Astăzi… ei bine astăzi nici nu știu cum m-am apucat să scriu. Mi-au apărut în fața ochilor cuvintele. Cuvinte ce voiam de tare mult timp să le aștern aici… încă de pe timpul când terminasem de citit cartea „Memoriile unei gheișe” de Arthur Golden, căci despre asta am să vă vorbesc azi, urmând ca mâine să-mi aștern impresiile despre filmul „Memoriile unei gheișe”.

sursă poză: Google Images

M-am apucat să citesc cartea în vara lui 2013, cuprinsă de o curiozitate devastatoare, care îmi măcina întregul suflet. Începusem să dau peste cartea asta peste tot pe internet. Îmi povestiseră atâția o grămadă de lucruri despre ea. De ce să nu o fi încercat? Îmi zisesem, ca de obicei, că o voi lăsa imediat dacă nu mă va cuceri din primele rânduri. Pe mine o carte trebuie să mă captiveze cu totul din prima pagină, altfel risc să nu o citesc ori să o citesc fără nicio tragere de inimă. Am luat e-book-ul în mână și m-am pus pe citit. Dădeam pagină cu pagină și eram din ce în ce mai fascinată. Știu, poate mulți n-ați înțelege de ce… dar a deveni fascinat nu vine neapărat din poveste, ci din cum ea este de fapt scrisă.

Pagină cu pagină mă cucerea fiecare personaj în parte, căci toate erau descrise atât de amănunțit, încât nu aveai cum să nu le faci portretele în minte. Locuri și peisaje atât de bine descrise, încât reușeam să mă transpun într-o Japonie din anii 1930. O Japonie în care okiile și gheișele erau încă în mare vogă în marile orașe. A se înțelege, de fapt, noțiune de gheișă, căci ea nu reprezintă nicidecum o femeie ușoară care să-și vândă trupul și sufletul atâtor și atâtor bărbați. A fi gheișă reprezintă a fi întreținătoare de petreceri, a purta discuții și a fi amuzantă alături de alte gheișe pentru un cerc de bărbați, adesea distinși. Desigur, fiecare la un anumit moment dat din viața ei, ajungea să se îndrăgostească de un bărbat ai cărui ochi îi păreau mai blânzi decât ai tuturor, ale cărui vorbe erau mai suave și a cărui frumusețe, pentru ea, era unică. Prea puține ajungeau să se căsătorească și să scape de viața cumplită de gheișă, pentru că ea nu era nicidecum ușoară. De cele mai multe ori însă, se mulțumeau a fi doar amante protejate ori rămâneau singure, cu sufletul pustiit de o iubire imposibilă.

Probabil, cei care nu știți nimic despre viața gheișelor, ori cei care nu ați citit cartea ați afirma că nu le-a împins nimeni către o suferință cumplită și anume acea de a împărtășii iubire altora și nu celui iubit. Adevărat. Nu le-a împins nimeni. Majoritatea erau vândute unei okii și obligate să devină slugi, să devină datoare okiei, iar apoi să devină gheișe pentru a câștiga okia bani și astfel plătindu-și fiecare gheișă datoriile (okiile când le cumpărau o făceau pentru a câștiga ulterior cu ele, după ce cheltuiau câțiva ani sume imense de bani). Astfel, personajul nostru principal și anume Chiyo, devenită mai apoi Sayuri, a cărei mamă era pe moarte și tatăl prea bătrân să o întrețină atât pe ea cât și pe sora ei, fusese vândută unei okii, iar sora fusese vândută unei case de prostituție (dacă o pot numi așa). Copilăria săracă dar fericită, se transformase brusc în chinul de zi cu zi. Frumusețea ei răpitoare, frumusețea acelor ochi cenușii dar și a tenului măsliniu, îi aduseseră invidia propriei gheișe protectoare.

Chiyo, din momentul în care călcase pentru ultima dată pragul propriei case, fusese condamnată la o viață plină de suferințe și neîmpliniri. Condamnată să se îndatoreze și să nu-și mai poată plăti în veci datoria față de okie. Nici măcar încercările de a fugi nu o scăpaseră, ci ba din contră… aveau să-i înmulțească suferința. Totuși, o speranță apăruse pe vremea când încă era o copilă. Întâlnirea lui. A președintelui ce era prea frumos și prea blând ca să fie adevărat. Părea o fantasmă. A bărbatului ce se transformase din prima clipă în unicul motiv de a îndura suferințele și de a trăi. O batistă îi amintea de ochii lui blânzi și de vorbele-i calde, cât și toate pozele și pasajele din ziare în care se regăsea numele lui.

Dar, cum se spune că tot răul spre bine… și gheișa noastră, devenită acum Sayuri, avusese parte de protecție. Mameha se transformase în îngerul ei păzitor printr-un pariu făcut cu stăpâna okiei. Un  pariu greu de câștigat. Un pariu care, de fapt, era destinat sferei imposibilului. Suferințele, anii și dorința de a-l reîntâlni într-o zi, făcuseră din Sayuri o gheișă faimoasă și demnă de respectat. Era apreciată de toți bărbații ce o întâlneau și în același timp dorită. Trupul și sufletul ei aparțineau însă unui singur bărbat. Acel bărbat întâlnit în copilărie pe care ajunge să-l reîntâlnească. Întrebarea este însă ce se va alege de aceste două destine. Destinele celor doi, căci o dată cu reîntâlnirea lor situația se va schimba radical. Suferințele însă nu se vor termina aici pentru că viața unei gheișe era condamnată să urmeze calea suferinței și a neîmplinirilor.

Cartea ne introduce într-o Japonie suferindă. O Japonie în care trupul virgin le era vândut pentru a-și plăti datoria. O Japonie afectată de războaiele mondiale. O Japonie în care iubirea era condamnată morții, alături de speranță. Este urmărită ascensiunea suferințelor și decăderea umanității în abis. Nu știu dacă vi se va părea că această carte merită citită, totuși eu vă invit să o citiți pentru propria voastră cunoaștere, căci personajele sunt cât se poate de reale (având doar alte nume), iar scenele la fel. Împreună scriu o parte din istorie.

Aștept părerile voastre asupra recenziei, cât și părerile celor ce deja au citit cartea.

Fluturi de Irina Binder

Ora 1:00 AM, reușeam în sfârșit să termin de citit ”Fluturi” de Irina Binder sperând la un eventual volum trei.  Da, speram și sper la un volum trei pentru că îmi pare un sfârșit prea urât pentru al doilea volum și prea brusc ca să nu fie continuat după ce cititorii au trăit atâtea alături de Irina prin prisma celor două volume. Pe mine, cele două volume m-au fascinat. M-au fascinat pentru că îmi pare că au tot ce le trebuie: fericire, tristețe, iubire, ură, prietenie, amuzament, suflet de copii, maturitate, etc. Deși povestea este una de viață, reală, destul de grea și plină de nemulțumiri, m-a fascinat într-un mod aparte încă din primele pagini.

998581_569899073051857_1760632384_n

De ”Fluturi” am aflat într-un mod tare ciudat. Îmi picau în fața ochilor citate ce îmi plăcea și le scriam pe un caiețel. Într-o zi, în grabă fiind, am uitat să scriu un citat. Mă îndreptam grăbită spre școală la primele ore ale dimineții și pe drum mi-am amintit pasaje din citatul respectiv. Toată ziua m-au urmărit, așa că într-o oră de fizică în care profa ne vorbea despre semnificația crucii eu am luat pixul în mână și am scris pe caiet toate pasajele ce mi le aminteam din citatul respectiv. Ajunsă acasă, mi-am pornit ca de obicei laptopul și m-am pus pe căutat. Am găsit din prima tot citatul și așa am văzut eu că la sfârșit scria – ”Fluturi” de Irina Binder. Am căutat astfel apoi pe Google și am aflat că e o carte. Mi-am notat să o citesc cândva și mi-am propus ca imediat ce termin cu tezele să mă duc la Biblioteca Județeană să o împrumut. Timpul însă a făcut în așa fel ca eu să nu ajung la Biblioteca Județeană, iar cum timpul trece am ajuns în august fără să citesc ”Fluturi”. Între timp mi-am luat un e-book și într-o dimineață cu chef de citit m-am pus pe căutat pe net cartea în varianta electronică li n-am găsit-o, așa că m-am proțăpit în fața calculatorului și am dat comandă de ambele volume (că sunt la promoție) de la Libris că erau doar 36 de RON ambele și am așteptat vreo 3 zile să-mi vină pentru că se vând ca pâinea caldă iar pentru mine trebuia să ajungă de la București la depozit și de la depozit care era în Brașov la Tg-Jiu.

Primul volum l-am citit imediat. Nu mi-a luat mai mult de câteva ore. Am citit pe nerăsuflate fără să mă ridic de pe scaun. M-a fascinat pur și simplu. Deși nu m-am regăsit în poveste, pentru că poveștile sunt diferite de la o persoană la alta, m-am regăsit totuși în carte. M-am regăsit în felul de a fi al Irinei, în educația ei, în comportamentul ei și în personalitatea ei, m-am regăsit în filosofia ei de viață și în felul de a filosofa. Cărțile m-au fascinat cu fiecare lecție subtilă ce o spuneau cititorului, pentru că da… conține atâtea și atâtea învățături de și despre viață.

”Fluturi” spune povestea Irinei pe o perioadă de 5 ani (cel puțin primele două volume). O poveste de viață cu imperfecțiuni, adică și cu bune și cu rele, o poveste atât de frumos scrisă încât simți că faci parte din ea. Irina, o fată de 19 ani, are o serie de valori morale ce le respectă cu strictețe și sfințenie. La doar 19 ani, datorită copilăriei, este o fire matură gata să ia viața în piept așa cum o și face de altfel. Pe lângă valorile morale, este plină de valori culturale și dă dovadă de o maturitate severă fiind o persoană mult prea cerebrală pentru vârsta ei. Irina este o tânără care a suferit, dar a fost și fericită. Fiind crescută de un tată singur și destul de învârstă aceasta se bucură de o educație aleasă și de cele mai frumoase trăiri și învățături.

Într-o seară, Irina îi întâlnește pe Matei și pe Robert… iar de aici povestea ei cunoaște un alt nivel, un alt nivel al fericirii, al iubirii și al suferinței, iar treptat tânăra de 19 ani care era încă o copilă ținând cont de valorile morale și culturale insuflate de tatăl ei se schimbă fără să-și dea seama de la o zi la alta. Schimbarea are loc treptat fiind influențată de tot ceea ce pe ea o înconjura și de acțiunile celor din jur dar și de acțiunile ei, mai ales de ale ei… zic eu. N-am să vă spun nimic din ceea ce se întâmplă, deși mă tentează, am să vă las pe voi să citiți cărțile, am să vă las pe voi să cunoașteți o poveste, povestea Irinei, o poveste presărată cu tot ceea ce-ți oferă viața.

De ce vă invit eu să citiți cartea? În primul rând pentru că pe mine m-a fascinat. Nu m-a fascinat neapărat povestea cât m-a fascinat felul Irinei de a fi (cu mici excepții). M-a fascinat faptul că eram prinsă în carte de fiecare cuvânt în parte și nu-i mai puteam da drumul. În al doilea rând pentru că deține ponturi despre și din viață. În al treilea rând pentru că este o poveste ce merită cunoscută. În al patrulea rând pentru că Irina este o persoană ce trebuie studiată. În al cincilea rând pentru că deține unitatea perfectă între iubire, suferință, dăruire, trăire, fericire, maturitate, copilărie, lașitate, curaj, moralitate, imoralitate, cultură, disciplină, revoltă, împliniri, neîmpliniri, destăinuiri, secrete, minciună, adevăr, trecut, prezent, viitor, frumusețe, splendoare, măreție, timiditate, bogăție, sărăcie, superficialitate. În al șaselea rând pentru că este un alt gen de carte, o carte jurnal. În al șaptelea rând nu mai știu ce să vă zic ca să vă conving, sper că am făcut-o până acum în peste cele 1000 de cuvinte scrise.

Alchimistul de Paulo Coelho

Acum câteva zile am terminat de citit Alchimistul de Paulo Coelho. Mi-au vorbit mulți despre cartea asta. Îmi propuneam mereu să o citesc și nu mă încumetam niciodată. Țin minte că acum câțiva ani, o prietenă mi-a trimis cartea în format electronic să o citesc. Am tot zis că o citesc dar am uitat-o undeva într-un folder.

De curând, de când mi-a picat în mână e-book-ul, am reluat descărcarea ei. M-am apucat să o citesc și-mi aminteam de toți acei oameni ale căror păreri le-am ascultat sau ale căror recenzii le-am citit despre această carte. Toți mi-au spus același lucru dar folosind cuvinte diferite. Toți mi-au spus că această carte, în timp ce este citită, sau după ce este citită, îți schimbă într-o mică ori mare măsură mentalitate și felul de a observa în profunzime. Schimbă ceva în interiorul tău fără să-ți dai seama când și cum s-a întâmplat asta, tu doar observi efectul. Nu puteam înțelege vorbele lor, nu puteam înțelege cum o simplă carte de dimensiuni nu foarte mari îți poate schimba mentalitate.

M-am apucat să o citesc fiind destul de sceptică. Pentru mine un alchimist era un alchimist și atât. Nu înțelegeam legătura dintre un oier un alchimist și filosofia vieții. Știam că astea sunt elementele fundamentale în jurul cărora se conturează practic totul. Tocmai de aceea, pentru că nu reușeam să înțeleg legătura dintre ele, ceva în interiorul meu refuza să pun mâna pe această carte.

M-am apucat însă să o citesc în format electronic pe E-book. Am făcut prima dată cunoștință cu oierul, păstorul fericit ce își împlinea visul zi de zi călătorind dintr-un loc în altul cu oile sale. Aveam însă să află că visul acesta nu era însă totul, ci exista ceva cu adevărat măreț. Am mers alături de el printre cuvintele ce-i scriau povestea până la sfârșit. Între timp am cunoscut filosofii de viață, o țigancă, un înțelept și un alchimist. Ei aveau să fie cei ce scriau cu adevărat întreaga poveste alături de păstorul nostru. Am călătorit alături de păstor din Spania până la piramidele din deșert. În tot acest timp mi-a făcut plăcere să gust din filosofia de viață ce avea să mi-o predea fiecare pagină în parte. Da, despre asta este întreaga carte, rând cu rând, pagină cu pagină, te îndeamnă să-ți urmezi visul, să tinzi spre împlinirea lui până o atingi. Te învață că mereu există loc de mai mult, de încă un pas și.. dacă vrei cu adevărat ceva, muncind pentru asta, vei obține mai devreme sau mai târziu.

Cea mai de preț învățătură din paginile cărții, ajungi să o înțelegi însă abia la sfârșit. Și da, știu că o pot spune aici și acum pentru că oricum tu cititorule nu ai să o înțelegi dacă nu ai citit cumva carte: visul, comoara după care alergi poate chiar o viață întreagă s-a aflat la început chiar lângă tine, era mai aproape de tine decât a fost tot drumul pe care l-ai parcurs, parcurgi practic un drum anevoios o viață-ntreagă ca să te întorci înapoi și să-ți dezgropi propria comoară, propriul tău vis acum împlinit. Practic, ceea ce-ți dorești cu adevărat este mai aproape de tine decât crezi tu de fapt… doar că, pentru a fi capabil să observi asta trebuie mai întâi să înveți filosofia vieții.

Pe mine cartea m-a fascinat. Nu m-a fascinat din prima, ci pe parcurs. După ce am citit-o am început să-i înțeleg pe toți aceia ce mi-au vorbit atât de entuziaști despre ea, pe toți aceia ce mi-au mărturisit că li s-a schimbat mentalitatea. Nu știu dacă acum modalitatea mea de a vedea tot ceea ce am spus mai sus este schimbată sau doar în proces de schimbare. Știu doar că a lăsat undeva în subconștient o urmă vizibilă conștientului, o urmă ce are să fie vizibilă pe tot parcursul drumului împlinirii dorințelor mele, pe tot parcursul drumului meu spre propriul sfârșit.

Vă recomand și vouă să citiți cartea lui Paulo Coelho, Alchimistul. Cu siguranță nu veți regreta după ce o veți citi, că ați citit-o. Veți rămâne impresionați și veți fi fascinați pe tot parcursul ei, al cărții. Sper că v-am convins și vă doresc lectură plăcută, iar cei ce ați citit cartea sunt curioasă ce impresie v-a lăsat vouă.

Lectură plăcută,

Pishky