Accesoriul meu de preț

V-am spus că am avut cândva un ceas mecanic-automatic? Cred că v-am mai spus, cu siguranță. Ei bine, ceasul acela l-am pierdut în ziua când făceam 17 ani. Era tare drăguțel. Mic, argintiu și nu mă stresa niciodată cu schimbatul bateriei (că n-avea), cu fixatul orei în caz că ceasul stătea pe loc (că se fixa singură), plus că îmi arăta ziua. Și luna. Și punctele, cât și limbile ceasului, erau fosforescente. Era un ceas simpatic foc. Îmi plăcea, iar acum, la 3 ani de atunci, încă îi mai duc dorul. Și am mereu moemente melancolice în care îmi amintesc și de el. Doar nu mă lăsa niciodată să întârzii undeva și nici să pot băga vreo scuză.

După ce am pierdut minunăția aceea de ceas, tata nu s-a mai încumetat să-mi cumpere unul la fel de scump (era ceas elvețian), așa că mi-a luat unu pe quartz și mult mai ieftin cu care, sinceră să fiu, nu mă împac deloc. Dar absolut deloc. I se duce bateria când îți e lumea mai dragă. Se blochează indicatorul zilei, iar eu mă iau după el de obicei. Când nu a mers, nici măcar nu știam ce zi este. Și aveam impresia că e marți, când era joi toată ziua.  Trăiam, practic, în trecut. Și mă simțeam incompletă fără ceasul meu de toate zilele, chiar dacă nu-l agreez eu prea tare. Și tind să cred că sentimentu ăsta-i reciproc. (da.. știu.. un ceas nu are sentimente… dar ceasul meu e special!!!)

De curând însă, din  pură întâmplare, am dat peste reduceri ceasuri. Și-am găsit un ceas exact cum am vrut eu, căci la ei pe site au posibilitatea de a-ți alege ceasul potrivit ție, în funcție de diferite criterii. Singurul lucru care nu-mi place la el, este culoarea prea aurie. Nu-i tocmai pe gustul meu. În rest, are toate calitățile care m-ar face să cumpăr în secunda doi un ceas și anume: este mecanic-automatic are geamul din cristal mineral, carcasa din oțel inoxidabil, la fel ca și brățara de altfel, închidere de tip fluture, în plus este rezistent la apă și se poate personaliza. Inspirație să ai, că restul vine automat de la sine.

Și, dacă vă întrebați cumva cum arată ceasul, ei bine am să vă las o poză cu el mai jos. Cu siguranță o să vă placă (și, poate nu o să fiu singura nebună căreia nu-i place culoarea, dar modelul i se pare chiar drăguț). Dacă tot îl pot personaliza, sper să-l fac argintiu.

ceas mecanic automat

Acum, dacă eu v-am spus care este accesoriul meu de preț și de care nu mă despart, sunt curioasă în a afla care este al vostru. Deci?

Pitici pe creier

Am și eu, ca tot omul, pitici pe creier. Sunt într-un număr destul de mare, dar vă rog frumos să nu vă luați de ei, ba chiar vă rog să le acordați respectul cuvenit, pentru că fac parte din mine. Fără ei nu aș mai fi eu. Probabil, fără ei, Pishky nu ar mai exista, iar în consecință nici acest blog și nici aceste cuvinte nu ar mai ocupa spațiu degeaba pe internet.

(sursă imagine: blog doru și cei șapte pitici pe creier)

Piticii mei sunt mulți. Dacă în alte articole v-am vorbit de pitici care sunt responsabili cu ciocolata, astăzi am să vă vorbesc despre niște pitici care și-au cumpărat din nou teren pe suprafața creierului meu și și-au construit casă, anume piticii responsabili cu ceasul de la mână.

Până acum câteva zile nu știam că piticii ăștia și-au cumpărat teren pe suprafața creierului meu. Și nici atât nu aveam habar că și-au mai construit și ditamai vila în care își fac efectiv de cap. În ziua de 23 aprilie s-au dat de gol. Au ieșit la lumină. Dar asta nu s-a întâmplat din cauza lor, ci din cauza ceasului meu de la mână căruia i s-a dus bateria.

Totuși, piticii mei au început să facă hărmălaie abia atunci când mă uitam la ceas din 5 în 5 minute chiar dacă știam că nu merge. Mă uitam la el și parcă toate rotițele creierului meu se învârteau la viteze inexplicabil de mari, ajungând să fie date peste cap, sărind de la locul lor. Dar nu. Nu asta a fost cel mai rău. Piticii mei, sadici din fire, m-au supus unor chinuri groaznice atunci când mama m-a pus să dau ceasul jos de la mână să se ducă cu el la ceasornicar, căci eu nu aveam timp.

Ceasul meu. Simțeam că bucăți au fost rupte din mine. Ceva îmi lipsea. Nu mai eram eu. Tindeam să privesc locul de deasupra încheieturii și să văd doar pielea, iar asta mă tortura pe interior. Mă jucam cu un ceas invizibil. Îl roteam pe mână și simțeam că înnebunesc. Ahhh!, ce experiență dramatică. Atunci mi-am amintit cum m-am ales cu el. Și pentru că piticii mei îmi spun să vorbesc despre asta, am să vă plictisesc pe voi în rândurile ce vor urma (nu foarte multe, desigur).

Împlinisem 17 ani. La mână purtam un ceas argintiu, mecanic, ales dintre acele ceasuri rezistente la apa, ceas pe care tata plătise câteva milioane bune, că doar una bucată odraslă are în dotare, nu? Îl țineam la mână ca pe cel mai prețios lucru Asta până când am primit un alt cea cadou, iar din respect pentru persoana respectivă l-am dat pe al meu jos și l-am probat pe celălalt. Și uite așa, de ziua mea, ceasul meu (argintiu, mecanic, care arăta ziua și luna și era rezistent la apă) a dispărut ca prin minune. După o morală meritată, am primit un alt ceas cadou. De data aceasta mai puțin scump, dar extraordinar de frumos (în stilul ceasurilor vechi), cu quartz, care îmi arată ziua în care sunt (Da. Am nevoie de asta. Mereu când mă întreabă cineva în ce zi suntem, eu mă uit la ceas și-i spun ziua, iar respectiva persoană se uită întrebător la mine și nu-mi înțelege absolut deloc gestul) și de asemenea rezistent la apă (la cât sunt eu de atentă cu ele când mă spăl pe mâini, am nevoie de un astfel de ceas). Nu-l mai dau jos decât atunci când fac baie și constat că mai mult de atât nu mă pot despărți de el. E un chin. Am devenit dependentă de ceas mai rău decât față de ciocolată. Ahhh!, piticii ăștia!

Acum, dacă tot v-am aburit cu ceasul meu, am să vă las și o poză cu dragul de el. E simpatic foc! Atât de simpatic încât până și piticii și-au cumpărat teren pentru el, pe suprafața creierului meu.