Virgule și zecimale

Stau și scriu acest post înjurând la cifre. Măcar în litere găsesc o alinare. O mângâiere. Ele mă înțeleg mai bine. Cifrele în schimb… mă urăsc cu toată neființa lor. Ce-i drept, cred că ne urâm din cauza mea. Eu le-am părăsit acum câțiva ani buni. Am refuzat să mai lucrez cu ele mintal și le-am aruncat pe mâna calculatorului. O mare greșeală.

Când scriu acest post.. mă simt ca bunica de 70 de ani cu replica „pe vremea mea…” ori mai știu eu ce alte sintagme de început aka vremea bunicii. Nu știu dacă postul ăsta are vreun sens, ori va avea vreun sens, dar vreau să-mi spun o părere. Nu-i bună și-i la adresa mea. Dacă greșesc, de ce naiba să nu recunosc.

Am ajuns clasa a 12-a la un profil de mate-info. Însă nu-ți cere nimeni să faci calculele mintal. Ai un calculator care o face pentru tine. O prostie. Ajungi în clasa a 12-a și-ți dai seama că habar n-ai să faci o împărțire de genul 3651,741 împărțit la 58,79. Și da, corect.. nu-mi cere asta nimeni la matematică, căci în timpul liceului la matematică se încearcă dezvoltarea gândirii prin diverse metode de calcul și diverse proprietăți ale problemelor puse în discuție. La mate info faci multe scăderi și adunări, iar împărțirile le lași sub formă de fracție de cele mai multe ori. Dar nimeni nu vrea să înțeleagă asta.

Acum. Stau și mă uit în fața caietelor de chimie și numai că nu le rup și nu mă iau la ceartă și bătaie cu problemele când ajung la un rezultat de genul 361,741 împărțit la 58,59. Când mai aveam eu din astea (o dată pe an probabil.. tot la chimie sau fizică) apelam la sfântul calculator. Iar acum, ei bine acum plâng în fața împărțirilor de genul și nu știu de unde să le apuc când nu mai merg împărțite cu 2, 3, 5, 7 (4, și 6 sunt multipli de 2… deci dacă împărțim la 2.. bla bla bla mi lene să explic, iar 6 și 9 sunt multipli de 3 deci.. bla bla bla… dacă împarți la astea automat cumulându-se ajungi de fapt să împarți și la multiplii lor.. n-ați înțeles nimic, nu?).

Precis acum am să sar de la una la alta, căci îmi e tare lene să recitesc ce am scris după ce am lăsat articolul ăsta de izbeliște vreo jumătate de oră. Ideea principală este să lăsați deoparte calculatorul și calculele cu ajutorul acestuia. Știu.. sunt calcule grele, unele, dar veți fi tentați să faceți cu calculatorul și două înmulțiri banale una după alta. Lăsați creierul să se dezvolte, să lucreze, căci, altfel, unii dintre voi se vor trezi în fața unei admiteri cum e a mea la chimie și se vor da cu capul de pereți că nu le ies niște împărțiri cu virgulă și zecimale infinite, căci spre exemplu la București, la admiterea la Chimie, nu-ți dă NIMENI calculator… iar calculele alea scârboase cu virgulă și muuulte zecimale după trebuie să le faci singur și foarte rapid căci timpul e scurt. Foarte scurt.

Citiți când trebuie, indiferent că zice profesorul sau nu, pentru bac. Căci, altfel, vă veți trezi iar în clasa a 12-a cu n cărți necitite (bine.. la mine a fost problema schimbării profelor de pe un an pe altul.. și toate făceau aceleași cărți cu noi.. iar noi.. nu.. nu știm niciuna bine… ha ha ha).

Acum înțeleg cum e să te simți în pielea celor care au trecut prin ceva și împărtășesc gândurile spre alții, în speranța că lor le va fi mai bine. E un sentiment ciudat să știi că greșeala se va repeta și nimeni, oricum, nu te va asculta.

Gata. Închei aici. Fără vreo întrebare. Mă duc să mă cert cu virgulele și zecimalele vieții!

Stare apatică

Peste tot se spune că blogul, a fost, cândva, un jurnal personal. Treptat, noi, bloggeri, l-am schimbat în orice altceva. Prea puțini l-au păstrat drept ceea ce a fost încă de la începuturi. Eu mi-am făcut blog cu scopul de a scrie ce-mi trece prin cap, fără a avea intenția de a scoate vreun ban din el. Dar, mai apoi, ca orice adolescento-adult ce se îndrăgostește mult prea mult de ideea de libertate și independență, am vrut să-mi câștig proprii mei bănuți, fie și din „niște cuvinte aruncate pe o pagină virtuală”. Din nefericire, pentru blog și ideea de blog, m-am axat mult prea mult pe astfel de articole, uitând să mai fac ceea e mie îmi place de fapt: să arunc cuvinte, oriunde, oricum. Cuvinte care să exprime ceva. Orice. Oricând. Astfel, postul de astăzi va fi o pagină de jurnal cu stări apatice. Atât și nimic mai mult. Voi scrie pentru că scriu.

stare-de-nestare_2b90daa34922b4

Duminică. O zi cu soare. Și câțiva nori, acolo, undeva, pe cer. Fără chef. Eu, fără chef. Fără să am vreo dorință de a face ceva. Un singur gând, mă urmărea. O pregătire. Chimie. Ah… atâta chimie, încât simți că-ți iese pe nas, pe ochi, pe gură și pe urechi. Și totuși tu nu știi nimic. Mă plimbam prin cameră și mă gândeam ce-am să-i răspund eu profesoarei la întrebarea firească: „Tu cum stai cu materia pentru admitere, acum într-a 12-a?”. Să-i fi spus oare „prost” sau ”PROST!!!”? Sau să fi sfârșit prin a-i spune așa: „Știu mai multe decât oricare copil care abia a început chimia organică… și mult prea puține față de unul ce a făcut doi ani de zile materia asta”? Da… așa i-aș fi spus. Dar, pe gură, nu mi-a ieșit decât: „ăăăăă.”. Totuși, te simți minunat când ieși pe o ușă puțin mai deștept decât ai intrat. Măcar atât.

Ploaie. Multe picături de ploaie se loveau cu brutalitate de tot ceea ce era în jur: geamuri, pereți, copaci, trotuare, mașini, străzi, stâlpi și oameni. Și când te gândești că fusese un soare atât de mare și de rotund într-o parte de cer. Unde s-o fi dus? Unde o fi dispărut? Era prea frumos. De ce să se fi ascuns? Plouă ca să nu plouă. Plouă ca să fie ceață. Să ne înghită gândirea, simțirile și orice altceva ar mai putea înghiți ea. Tot, pe scurt. Plouă ca să-ți creeze, probabil o stare apatică. Căci, serios vorbind, era prea frumos fără. Ori, pur și simplu plouă ca să plouă. Fără niciun motiv anume. Un fenomen dat iarăși pe „repeat”, în atmosferă. Nimic mai mult. O simplitate, complexă, a naturii. Oricum, îmi place ploaia. Nu înțeleg de ce mă plâng. Sau poate așa mă bucur eu?

Iar eu, sincer, nici măcar nu știu de ce scriu asta aici. Arunc, din nou, cuvinte pe hârtie albă, fără a avea vreun sens. Dar eu, le arunc. Și încă voi continua să o fac. Nu știu pe cine interesează că mie, un copil mic și prost, îmi era frică de o pregătire la chimie. Sau că într-un anumit colț de țară, azi, a plouat, ori că a fost ceață, ori că a fost soare. Eu am scris. Am spus ce aveam de spus. Mi-am lăsat amprenta, aici, acolo, undeva. Am însemna și aici, o zi care a trecut. O zi fără sens. O zi care… a trecut, parcă, degeaba. O zi în care inspirația, se pare, din cuvintele de mai sus, m-a lăsat baltă. M-a abandonat și m-a condamnat să mă fac de râs în fața tuturor celor care au citit acest articol sau îl vor citi cândva. Da.. cred că asta s-a întâmplat azi. M-a abandonat inspirația, care și așa era puțină.

Medicină!?

Postul ăsta o să fie tare scurt, că ziua de azi o am tare, tare, tare ocupată cu tot felul de chestii.

Nu știu câți dintre voi știți și câți nu, dar eu cică m-am hotărât de vreo câteva luni bune să dau la medicină. De ce și cum m-am hotărât, e o poveste lungă ce are o istorie de ani de zile ce se poate rezuma la ”pentru că AȘA AM VRUT!”. Da, am vrut să dau la medicină pentru a-i ajuta pe ceilalți. De mică mi-am dorit să vindec oamenii și n-am suportat să-i văd suferind din cauza unor boli incurabile. Mai nou, adică de pe vară, a-nceput să mă fascineze creierul. E complex, frumos și interesant. E ciudat și foarte greu de descifrat. Are tot ce-i trebuie ca să mă cucerească. Până pe vară eram fascinată de inimă și voiam cumva să nu dau la medicină doar pentru că eu am avut cândva probleme voiam să fie din plăcere, multă plăcere! Așa am ajuns practic la creier, căutând altceva mult mai complex! Bine, adevărat, acum și o singură celulă este complexă, practic fiecare părticică din corpul nostru este complexă, având un rol bine determinat încă din timpuri străvechi, străvechi, foarte străvechi.

Deci, da, pe scurt mă pregătesc pentru medicină.. doar că toată frumusețea ei fascinantă, e un adevărat calvar uneori printre chimie și biologie. Iar când te pomenești cu ceva ca mai jos pe cap, îți vine să fugi undeva în lume, departe, foarte departe… sau ce zic eu în lume? ÎN UNIVERS! Ce Univers… în alt Univers paralel. Și totuși în ceea ce veți vedea mai jos, centrul pozei e cel mai frumos și dulce… el mă face de fiecare dată să supraviețuiesc :))

Cam atât cu pălăvrăgeala pe ziua de azi! Vă las să vă delectați și voi printre formule, cuvinte și date de probleme. ENJOY! YACS!

DSCF4951

 

***Dacă ți-a plăcut articolul și întregul blog, dă-i un like pe facebook  AICI, să fii mereu la curent și să mai afle și alții de el. Mulțam fain!***

Have fun,

Pishky :) !

sursă youtube (user Mark Rosengarten )

NU-uri !

Peste tot ne lovim de ”nu-uri”, fie atunci când cerem ceva, fie atunci când ni se cere ceva. De cele mai multe ori spunem ”nu” din instinct, îl spunem poate doar în gând, fiind urmat apoi de un ”da” verbal sau poate tot de un ”nu”. Dar, ce-i important e că prima dată îl luăm pe ”nu” în brațe. Nu mă credeți? Chiar acum vă gândiți la faptul că ”nu-i adevărat”. Vedeți, ați început cu ”nu”. Nici acum nu v-am convins? Ei bine, atunci gândiți-vă la toate acele dăți când vă întrebați ”oare ce ar fi fost dacă NU aș fi luat acea decizie?” și mii de astfel de întrebări ce ne sunt prezente în cap secundă de secundă. Și dacă tot nu mă credeți, înseamnă că ăsta e unul din acele momente când îl luați pe nu în brațe. Știu.. știu, v-am zăpăcit cu siguranță pe majoritatea ce ați ajuns deja până aici și vreți să apăsați pe X-ul ăla mare și roșu, ori poate de ce nu, vreți să citiți în continuare.

Eu spre exemplu, azi l-am luat pe ”nu” în brațe toată ziua și am început așa: nu vreau să mă trezesc, nu mai vreau pastile, nu mai vreau răceală, nu vreau să caut nici un cadou pentru nimeni, nu vreau să fac tema la chimie (pe care o am de vreo 5 săptămâni și era gigantică și trebuia să fie terminată pentru miercuri, care vine), nu vreau nici mâine la școală (parcă m-am obișnuit acasă), nu mai vreau iarnă (nici nu pot să cred că EU îmi doresc asta azi, dar când mă gândesc că mâine trebuie să ies din casă, dimineața, pe frigu ăla, 10 minute până la școală.. clar nu mai vreau iarnă!!!). Lista, dacă e să o continui cred că o pot continua până mâine și poate nici atunci n-aș termina.

images

 

Cei drept, am vrut să scriu postul acesta mai devreme, dar am oscilat între a-mi scrie tema la chimie și a nu-mi scrie tema la chimie. Bine înțeles că în prima parte a dimineții am ales varianta din urmă, însă după ce am tras câteva ore de mine am ales și varianta cea dintâi și uite-mă cu tema făcută ( yeeeey :D). Mi-a luat vreo 6 ore tema mea gigantică. Bine 6 ore cu tot cu pauze de: masă, laptop, trândăvit în pat, ronțăit dulciuri și căutat cadou. Dintre toate (luând în calcul și tema) cel mai mult am căutat un cadou pe net. Și-am căutat, și-am căutat, și-am căutat.. și nu, nu am găsit nimic :D. Cred că mai mult căutam așa aiurea, fără să mă uit măcar la ce găseam, doar ca să nu scriu. Plus că nici nu știam la ce să mă uit măcar. Eu nu căutam ceva anume, dar știam sigur că ceva tot caut. Mă întrebam ce și-o dori o fată. Și da, știu, deși sunt fată nu, nu știu ce cadou să îi fac uneia :D. Până la urmă, tot searchuind în lung și în lat pe goagăl am găsit un site cu bijuterii. Adică, e fată… scapi ieftin cu o bijuterie, zic. Bine, ieftin nu la bani ( sau poate și acolo), ieftin așa.. că scapi de căutat :). M-am uitat prin catalog, le-am văzut pe toate și n-am văzut nimic, așa că m-am mai uitat încă o dată… și încă o dată… și iar.. și iar… hmmm într-un final am răsfoit de vreo 12 ori catalogul cu bijuterii cristian lay… și nu, n-am ochit nimic 😀 :). Mă gândesc totuși să ochesc o pereche de cercei, sau poate un colier? Ori un inel?… hm… știu… o să fie un set. Adică dacă nu te poți hotărî la ceva, ia-le pe toate nu? 😀

Revenind la nu-uri, ca tot v-am stresat cu ele, poftiți o melodie :).

Have fun,

Pishky :)!

sursă youtube ( user Bruno Mars )