Emoții. Sentimente. Stări

Cuvinte. În lumea asta plină de falsitate, în care oamenii-și ascund adevărata personalitate, împreună cu fiecare sentiment și emoție în parte, mi-au mai rămas uneori, să-mi încălzească sufletul, doar cuvintele.

personalitate

Sursă imagine: arhivă proprie

Nu știu cum era înainte. N-am trăit înainte să știu cum era. Eu trăiesc acum. În prezent. Iar prezentul meu e plin de măști, de sentimente adânc reprimate, ori ascunse în cele mai întunecate colțuri ale sufletului.

În prezentul meu simțirile sunt false. Oamenii sunt falși. Dar nu neapărat intenționat. Societatea îi determină (ne determină) să luăm calea pe drumul ăsta către falsitate. Drumul nostru. Al tuturor.

falsitate

Sursă imagine: Google

Subconștientul nostru este mult mai puternic decât conștientul. Practic, subconștientul influențează conștientul. Iar el estte, la rândul lui, ifluențat de societate.

Cineva, acolo, prin media și prin tot ceea ce se întâmplă zi de zi în jurul nostru, ne influențează cum și ce să facem. Suntem precum niște păpuși în mâinile lor, ca să zic așa, ajungând să ne mișcăm la comandă. Să simțim la comandă. Să gândim la comandă.

Societatea ne îndeamnă, în mod inconștient, să ne reprimăm fiecare sentiment în parte. Dar oameii nu știu că astfel, reprimându-le, ei le transformă în adevărate „bombe nucleare” pentru sufletul, mintea, cât și trupul lor.

Suntem învățați că emoțiile primare negative trebuiesc a fi reprimate, nelăsându-se o exprimare sănătoasă a emoțiilor ce dau maturitate unei societăți ci, ba din contră, se provoacă, prin reprimarea lor, o serie de frustrări. Frustrările acelea vizibile la tot pasul în jurul nostru.

În ziua de azi oamenii știu doar că lacrimile înseamnă slăbiciune. Și nimeni nu vrea să pară slab în fața altora, nu? Știu că invidia înseamnă autodistrugere. Și nimeni nu vrea să se autodistrugă, nu? Pe scurt, oamenii nu ar trebui să simtă nimic și, astfel, ne petrecem aproape întreaga viață ascunzându-ne emoțiile și ceea ce simțim cu adevărat, întrebându-ne de suntem acaparați cu totul de stre și depresie.

Eu însămi fac parte dintre toți aceeia cărora li s-a indus starea de reprimare a tuturor emoțiilor negative și, din păcate, am ajuns să-mi fie teamă de tristețe, amărăciune, invidie, furie, dezgust etc.

Încerc, de multe ori, să mă mint că lumea-i roz și plină de ponei zburători. Dar lumea nu-i așa. Lumea nu-i plină doar de bucurie și iubire. Lumea asta-i plină cu de toate. A fost compusă încă de la începuturi cu emoții și sentimente negative. Cu tristețe. Cu furie. Cu dezgust. Toate sunt elemente constitutive ale lumii în care trăim și, implicit ale noastre. Așadar, ele trebuie trăite din plin.

Totuși, deși știu toate cele de mai sus, mă surprind încercând să reprim bazele ce stau, de fapt, chiar la baza propriei mele apariții ca ființă vie pe acest pământ. N-aș putea spune însă cu exactitate de ce. Tot ceea ce știu este că și alții sunt cam în aceeași oală cu mine.

Însă cum ar fi oare dacă toată lumea ar înceta deodată să-și reprime emoțiile? Să le dea voie să se manifeste așa, pur și simplu..

Poate, dacă mi-aș lăsa tristețea la vedere. Dacă aș simți-o și aș încerca să trec peste ea, umplându-mi sufletul cu mii de alte lucruri frumoase, ea nu s-ar mai transforma în interiorul meu în depresie. Tristețea aș putea să o controlez. Depresia, de cele mai multe ori, mă controlează ea pe mine.

Invidia. Ahhhh… sentimentul ăsta. Am fost învățată că trebuie să mă mulțumesc mereu cu ceea ce am. Dar dacă ne-am mulțumi cu ceea ce avem, ori dacă s-ar fi întâmplat asta și acum zece mii de ani, unde ar mai fi existat evoluția, lumea noastră de azi și tot ceea ce am ajuns să însemnăm?

Invida, în stare primară, e bună. Ea ne ajută și ne motivează în vederea dezvoltării noastre personale. În a-i depăși pe cei din jur. În a fi mai buni. În a ne autodepăși, căci asta este cel ami important până la urmă. În a evolua pur și simplu.

Invidia nu este însă bună în starea ei evoluată, căci atunci este transformată în gelozie, iar gelozia dăunează atât celor din jurul nostru, cât și nouă înșine. Ea distruge. Distruge în cel mai crud mod posibil., căci acționează asupra sufletului și a minții. Le distruge până la ultimul atom și moleculă, fără ca mai apoi să poată fi reparate.

Mie-mi place să evoluez. Să mă autodepășesc zi de zi. Să învăț lucruri noi. Îmi place să simt. Îmi place să sper. Să cred. Și, poate cel mai important lucru dintre toate, îmi place să învăț din greșeli. Cred că este esențial în viață să înveți să înveți din greșeli. Este poate chiar vital pentru propria evoluție și, de ce nu, pentru a-i putea îndemna pe alții.

M-am hotărât să-mi las fiecare sentiment să-mi scalde sufletul și, odată cu asta, să mă descarc de toate lucrurile care nu ar trebui să-și facă veacul prin sufletul și mintea mea. Viața e mult mai frumoasă, cu siguranță, trăind tot acel amalgam de emoții, de stări și de sentimente. Și mi-ar plăcea ca întreaga comunitate din care fac parte să realizeze asta.

***Articol scris pentru SuperBlog 2014.

Să fie oare internetul atât de rău pe cât pare?

internet

Eu zic că NU!

Pentru mine cel puțin, internetul nu a avut un impact negativ cum tinde să aibă pentru ceilalți. Eu văd internetul ca pe o comunitate foarte mare. O comunitate care îți poate aduce multe beneficii, precum ar fi dezvoltarea personală căci, în primul rând, trebuie să avem în vedere propria noastră evoluție.

Am descoperit internetul pe când eram în clasa I. Dar nu l-am descoperit tocmai în profunzimea lui. Pentru mine, pe atunci, internetul însemna MIRC. Țin minte că stăteam lângă tata și lângă mama când vorbeau cu prietenii lor de prin alte părți. Era mai interesant decât vorbitul la telefon, pe vremea aia.

Apoi, cu trecerea timpului, ai mei m-au lăsat să petrec mai mult timp în fața calculatorului. Nu mult, dar atât cât să învăț să folosesc calculatorul, cât și să mă învăț cu internetul și lumea lui. Și, tot bâjbâind și bâjbâind, am ajuns să mă pricep mai bine ca mentorul meu, tata. Nu degeaba se spune că elevul își depășește profesorul de cele mai multe ori. Eu fac parte din aceste fericite cazuri.

Ca să merg tot în ordine cronologică, am să vă spun că-n școala generală am dat peste Hi5. Mi se părea interesant. Mă fascina. Și strânsesem în jurul meu o comunitate. Comunitatea mea de prieteni din offline, căci pe atunci cam așa stăteau lucrurile. Dădeai cerere de prietenie cui cunoșteai. Sau cel puțin eu făceam asta. Ulterior, la începerea liceului, am descoperit Facebook-ul. Nu era de foarte mult timp lansat pe piață. Era la început. Dar cu o interfață mult mai plăcută ca a Hi5-ului. Și cu mult mai mulți oameni care erau fascinați de el. Pe atunci am zis să-l încerc. Acum, nu m-aș mai despărți niciodată de el. Și asta nu pentru că sunt vreo dependentă. Nu. Aș putea oricând renunța la calculator și internet pentru o vacanță în natură. Acum nu m-aș putea despărți de el datorită faptului că a adus în viața mea mulți oameni frumoși. Foarte mulți oameni frumoși. Oameni care m-au ajutat să mă dezvolt. Oameni care mi-au oferit ajutorul lor și unii chiar experiența lor de-o viață. Mi-au oferit sfaturi. Mi-au alinat suferința atunci când am avut nevoie. Pe scurt, mi-au fost alături.

În jurul Facebook-ului și a internetului, în general, există o comunitate mare, formată din comunități mai mici. Ca o multinațională, cu mai multe sedii și departamente. Eu fac parte din mai multe comunități mici, comunităti care s-au format în jurul blogurilor. Comunități de oameni minunați, plini de voie bună, de idei, inspirație și cuvinte frumoase. Una dintre aceste comunități ar fi chiar comunitatea SuperBlog, despre care aș vrea să și vorbesc, căci merită.

superblog

Comunitatea SuperBlog s-a format în jurul concursului cu acelaș nume. Când am pășit pentru prima dată ca membru oficial prin participarea mea, anul trecut, în 2013, eram stingheră. Nu mă simțeam a fi tocmai la locul meu, dar am zis să stau până la capăt. Să văd cum este până la capăt, indiferent de cât de dur e traseul și de oamenii pe care-i întâlnesc și care, din anumite puncte de vedere strict subiective, nu-mi plac. De-a lungul concursului am întâlnit fel și fel de oameni. Unii care să rezoneze cu mine, și alții cu care să nu pot avea efectiv tangențe ulterioare. Totuși, comunitatea care se strânsese online, nu era nici pe departe la fel de frumoasă ca acea comunitate care s-a întâlnit în offline, la Gala SuperBlog din decembrie. Atâția oameni care uitaseră cu totul de punctaje și de locurile din clasament. Atâția oameni care erau doritori să se vadă și față în față, nu doar profil în profil. Oameni dornici să-și împărtășească gândurile și experiența acumulată pe durata concursului. Oameni care cu câteva seri înainte spuseseră că nu mai participă și nu mai vor să audă de așa ceva, promiteau acum că se vor reînscrie pentru a ne putea reîntâlni. Cu mulți dintre ei, am rămas prietenă. Cu mulți dintre ei m-am reîntâlnit în diverse circumstanțe: alte gale, alte proiecte blogosferice. Iar noi eram mereu împreună, povestind prin pauze ce am mai făcut de când nu ne-am mai văzut și cum ne pregătim să abordăm concursurile care vin și, mai ales, cum abia așteptăm să ne revedem la Gala SuperBlog din decembrie 2014.

Pentru mine, cum spuneam și la început, internetul nu a avut deloc un impact negativ. Absolut deloc. Pe mine m-a ajutat să mă dezvolt alături de oameni, atât în online, cât și în offline. Internetul, deși te ține legat de un calculator/tabletă/telefon ca să-l poți accesa, uneori te scoate și din casă. Și asta e minunat. Internetul e minunat căci, poate dacă nu ar fi fost el, cu siguranță nu aș fi ajuns să cunosc toți acei oameni frumoși: de la participanți, până la organizatori și sponsori. Pentru a fi frumos și folositor, cred că internetul trebuie folosit cu cap.

internet

Articol înscris în competiția SuperBlog 2014.