De ce ar trebui copiii să citească?

Întrebarea asta poate nu ne-o punem neapărat noi, ci în general cei care trebuie să citească (pentru școală, proiecte etc.) ori sunt puși să citească (în majoritatea cazurilor de către părinți). De ce ar trebui să citească însă și nicidecum să refuze ori să fie din start plictisiți de activitatea pe care trebuie să o întreprindă?

Am să fac referire, în rândurile de mai jos, strict la copii. Nu vreau să combin două generații, cei din generația copiilor cu cei din generația adolescenților din ziua de azi, ci vreau să încep doar cu prima categorie.

Așadar, de ce ar trebui să citească copiii carti pentru copii?

Răspunsul este unul simplu. Pentru ei. Pentru propria lor dezvoltare personală, aici fiind incluse dezvoltările pe plan emoțional, cognitiv, intelectual, moral, imaginativ, lectura având însă un rol foarte important în dezvoltarea personală, ajutând la definitivarea ei în timpul adolescenții, cât și la modelarea ei pe tot parcursul vieții.

Cărțile pentru copii au rolul de a dezvolta imaginația, vocabularul, cât și de a-i face pe cei mici să îndrăgească lectura. În unele cazuri, rolul lor a fost acela de a-i stimula în găsirea și promovarea în rândul adulților, a ideilor cât mai creative, dând startul unor mici proiecte școlare, sau pe cont propriu.carti pentru copii

Ele nu ar trebui să fie însă văzute ca o obligație, ci ca pe un bun prilej de relaxare și de evadare din propria lume. Ca pe un prilej de întâlnire cu noul și cu ineditul, căci fiecare carte în parte este inedită în felul ei. Cărțile ar trebui văzute, cred, ca locul în care te poți refugia oricând ai nevoie de puțin timp liber pentru tine și pentru imaginația ta, pentru propria relaxare.

Pentru mine spre exemplu, cărțile au reprezentat o modalitate de călătorie în jurul lumii, de cunoaștere a personajelor și a caracterelor atât de diferite, de cunoaștere a locurilor și, cel mai important, o sursă nesecată de informații. Mie mi-a plăcut mereu să învăț ceva nou. Să descopăr ceva nou. Așadar am încercat ca, la sfârșit, să fac o listă cu lucrurile care le-am învățat din cartea respectivă și m-ar putea ajuta pe viitor. Iar, atunci când eram mică, am învățat astfel o multitudine de cuvinte noi, făcându-mi tot felul de liste pe un caiet cu diferite cuvinte și definițiile lor din DEX pe care trebuia să le învăț. Pentru mine a fost mereu o plăcere să petrec timpul în fața cărților, printre cuvinte și să încerc să trec mereu dincolo de ele, în mijlocul acțiunii, printre personaje, contopindu-mă cu stările lor.

În ziua de azi, din păcate, majoritatea copiilor nu mai văd vreo plăcere și vreun beneficiu în urma lecturării unei cărți, fiind acaparați cu totul de tehnologie și jocuri. Aș fi curioasă ce ați propune voi, ca proiect, astfel încât copii să devină interesați de lectură, de cărți.

Astăzi vreau să fiu din nou copil

Cu toții, cred, ne-am confruntat cu o problemă când eram mici! Iar aia e dorința noastră de a crește mari, cât mai repede. Da. Știu că poate nu vă spun nimic nou. Dar este o problemă pe care eu vreau să o aștern aici.

Când eram mică (și Dumnezeule.. am folosit replica asta pe blog, de atâtea ori, încât și mie, acum, îmi pare clișeică), mi-am dorit din suflet să mă fac mare. Să devin independentă. Să nu-mi mai spună nimeni ce să fac. Să am proprii mei bani și să pot face tot ce-mi trece prin cap cu ei, după bunul meu plac. Îmi doream să părăsesc odată patul ăla din lemn, știți voi… precum sunt acele paturi pentru copii din lemn. Îmi doream un pat mare, cum aveau părinții mei. Îmi doream să fiu și eu ca ei. Dar nu.. nu aveam parte decât de unul cum este cel de mai jos.

paturi copii din lemn

Sursă Imagine: babyplus.ro

Deseori, mă imaginam că deja sunt la școală și învăț precum toți ceilalți copii de pe strada mea o făceau deja. Mă întristam când îi vedeam că la prânz se întorceau de la școală, în timp ce eu stătusem acasă. Voiam și eu, să fiu ca ei, cu teme, cu ghiozdan, cu multe cărți și caiete. Așa că mă prefăceam, când eram la țară, că scriu și-mi fac temele pentru școală.

Și apoi? Apoi am ajuns la școală. Și a fost coșmarul vieții mele. Și abia așteptam să ajung acasă. Și nu înțelegeam de ce mi-am dorit atât de mult să ajung acolo. Și, mai ales, de ce nu era cum mă așteptasem eu. Adică o lume roz cu unicorni și steluțe aurii.

Acum, după ce am terminat un liceu și doisprezece ani din viața mea au trecut prin băncile școlii, îmi doresc să fiu din nou copil. Să mă întorc la pătuțul meu de lemn, deși acum aș vrea să am și eu un pat pentru copii cum sunt acele paturi pentru copii pliabile, sau paturi pentru copii transformabile. Că na. Lumea s-a modernizat, așa că și confortul copilașilor se modernizează. Da. Îmi doresc să mă oblige mama să dorm după-masa, să mă adoarmă bunica, că na.. atunci când eram mică, mă puneau, cică, să le adorm. Iar eu, copil cuminte, le adormeam și îmi vedeam de treburile mele de zi cu zi, adică de joacă. Bine, de cele mai multe ori, când bunica îmi zicea: „Hai mamă să mă adormi” și spera să adorm eu, era fix așa cum zicea. O adormeam pe bunica. Și apoi, spre disperarea mamei, mă duceam victorioasă la ea și îi spuneam: „Mamiii, mamiii, mamiii, am adormit-o pe bunicaparty!!!!!”. Îmi doresc să mi se spună ce să fac și să nu fiu nevoită să iau decizii și să am responsabilități. Ahhh… ahhh, cât îmi doresc să fiu din nou copil!

copilarie

Sursă Imagine: geaninalisandru.wordpress.com

Și știți ce mă mâhnește cel mai tare, în ziua de azi, pe lângă faptul că nu mai pot fi din nou copil? Faptul că, azi, copiii nu mai știu să fie copii. Absolut deloc. Azi, copiii încearcă să invoce o maturitate precoce. Și uită de jocurile specifice lor și de puritatea de care ar trebui să dea dovadă, deși, mai târziu, când vor începe să cunoască și picăturile negre din lume, realitatea ei, nu doar albul și perfecțiunea cu care au fost obișnuiți, puritatea lor oricum va fi întinată, schimbată, transformată. Iar eu, personal, nu înțeleg de ce părinții nu-și mai educă copiii în stilul pur, copilăresc și frumos în care ei au fost educați? De ce-și lasă copiii să se maturizeze precoce, astfel încât, de la 6-7 ani, să fie deja niște adolescenți?

Poate mă lămuriți voi!

Dimineți imperfecte, frumoase, autentice

Nu sunt părinte. Dar am de gând, ca într-un viitor îndepărtat, să fiu. Aș putea spune că sunt încă un copil, unul necopt la minte, căci la cei aproape 20 de ani pe care îi am, cu siguranță nu sunt destul de matură încât să pot lua cu brio viața în piept, așa… într-o clipită. Iar dacă aș păși dintr-o dată în maturitate și în propria mea responsabilizare cu toate cele, cu siguranță, dacă aș reuși să fac față, aș face cu greu.

În jurul meu observ copii, de vârsta mea sau chiar mai mici, care au devenit deja părinți. Mă întreb adesea cum e să fii un copil cu copil. Încă nu am găsit o un răspuns pentru această întrebare și nici nu este acest subiect cel despre care vreau să vorbesc astăzi, despre care vreau să-mi las cuvintele să se înșiruie aici.

În mass-media se promovează ideea de părinte perfect. Eu însămi susțin ideea în fața părinților mei și le spun mereu că nu am să-mi cert vreodată copilul. Și da. Știu că acesta-i un lucru total imposibil. Parentime propune însă analiza acestui fapt și demonstrarea contrariului, căci perfecțiunea nu există. Există imperfecțiunea prin crearea absolutului de perfecțiune. Astăzi mi-am întrebat părinții ce înseamnă să fii părinte, căci din perspectiva mea de copil, să fii părinte nu părea să semnifice mare lucru. Răspunsul mamei a fost scurt și simplu: „Greu, dar frumos!”.

Din perspectiva mea de copil, e ușor să fii părinte poate și pentru că nu știu ce înseamnă greutățile. Ce înseamnă să alergi dintr-un loc în altul pentru a plăti niște facturi, a cumpăra mâncare și a satisface niște nevoi. Nu știu ce înseamnă pentru că nu am trecut la pasul de a mă întreține singură. Dar chiar dacă sunt conștientă de greutatea fiecărui părinte în parte de a alerga între momentele de afecțiune alături de copilul său și job, nu pot simți cu adevărat greutățile din spatele părinților.

Și totuși, cum poate fi frumos, dar greu, pentru un părinte, să-și crească propriul copil? Părinții, cu siguranță, nu sunt perfecți. La fel cum nu suntem nici noi, copiii. Părinții se luptă. Cu societatea, căci ei deja au cunoscut-o de ceva timp, dar și cu noi. Iar noi cred că le dăm cele mai mari bătăi de cap.

Diminețile părinților mei, de când am apărut eu în viața lor, sunt mai speciale. Așa imperfecte cum sunt ele. Dar sunt frumoase și autentice, căci fiecare dimineață e diferită de o alta. Sau cel puțin mie îmi place să cred că așa este. Diminețile părinților mei se limitează între chinuitul de a mă trezi pe mine și a mă convinge să mă ridic din pat, cât și reușita acestui fapt. De cele mai multe ori eșuează, mai ales în ultimul timp. Părinții mei nu sunt perfecți. Părinții mei mă ceartă și asta nu pentru că nu mă iubesc, ci doresc să mă ferească de o suferință. De o dezamăgire. Părinții mei mă iubesc, la fel cum majoritatea părinților își iubesc copiii, căci până la urmă suntem o parte din ei. De cele mai multe ori părinții ne se par absurzi, căci atât noi, cât și ei, tindem să credem că deținem dreptatea și adevărul absolut, când, de fapt, acestea sunt undeva la mijloc, printre opiniile noastre.

Să fii părinte nu e floare la ureche. Te întrebi mereu unde ai greșit când copilul tău nu urmează pașii pe care tu i-ai îndrumat. Te întrebi unde ai greșit când propriul tău copil greșește. Și te întrebi zi de zi ce ar trebui să faci pentru copilul tău, astfel încât acesta să te aprecieze atât pe tine, cât și eforturile tale de a-i oferi poate tot ce ai mai bun de oferit. Să fii părinte e frumos atunci când îți vezi copilul zâmbind și când vezi, de fapt, cum părți din tine trăiesc sub o altă formă de viață. Să fii părinte e frumos. E minunat. E minunat să i te oferi cuiva cu toată ființa fără să-ți pară într-un fel rău și să primești toată iubirea înapoi, căci o primești. În felul nostru dăruim părinților iubire. Știu că o facem.

Părinții noștri se luptă între job și casă. Între noi și job. Părinții au frământări. Părinții au suferințe. Iar părinții noștri ar trebui apreciați pentru fiecare sacrificiu făcut pentru noi. Pentru fiecare strop de suflet oferit și pentru fiecare lacrimă vărsată asupra suferinței noastre pentru a o alina. Părinții merită statui pentru sacrificiul oferit nouă, că un părinte, în imperfecțiunea lui, ne oferă nouă momente de fericire, protecție, iubire. Și noi, cât și ei, suntem ființe umane, ființe care greșesc și care sunt perfecte în imperfecțiunea lor. Un părinte nu poate să nu-și certe copilul, căci prin ceartă el crede că-i îndreaptă pașii. Un părinte nu poate fi lapte și miere, la fel cum un copil nu poate fi un sfânt. De ambele părți se greșește, căci din ambele părți se învață. Dacă totul ar fi perfect, cine de la cine ar mai învăța? Cum am mai evolua, cum ne-am dezvolta? Imperfecțiunea e necesară pentru crearea frumosului și autenticității lui.

Indiferență și Orgoliu – scurt-metraj

De ceva vreme, am cam uitat care este cu adevărat scopul acestui blog (și da.. eu tocmai stau și mă întreb de ce am afirmat asta când eu însămi nu știu care-i scopul. Epic fail). Bine. Scopul este unul personal. Și dacă este unul personal, musai nu trebuie să-i dau drumul ori să uit undeva într-un colț de el.

Am început să public pe aici din când în când scurt-metraje, de când am luat și eu parte acum câteva luni la crearea unui scurt-metraj. Câtă muncă și câtă pasiune. Câtă bucurie. Mi-a plăcut. Toate scurt-metrajele, cât și cel din care am făcut parte, le puteți găsi în secțiunea de „Scurt-metraje”.

De data asta, n-am să mai pălăvrăgesc (prea mult). Am să pun lacăt degetelor mele ce continuă să bată-n taste. Am să pun lacăt și ideilor ce ia ființă sub acțiunea degetelor și a tastelor. Azi am să pun lacăt la tot.

Am să deschid însă puțin subiectul indiferenței și orgoliului din familie. Asupra tuturor acțiunilor negative ce se răsfrâng asupra unei vieți nevinovate, copilul. De dezbătut, n-am să-l dezbat prea mult pentru că ar însemna să înșir aici mii de cuvinte. Iar acum, acum nu am nici cheful necesar și nici timp. Am să vă las în schimb scurt-metrajul de mai jos. Este o ilustrare perfectă a ceea ce se întâmplă în viețile a zeci de copii chinuiți.

Mie una, filmulețul de mai jos, mi-a inspirat teamă. Frică. Durere. Ură, față de toți aceia cărora nu le pasă de-un pui de om a cărui viață ei însăși au creat-o.

Desigur, căci nu se putea altfel, am să vă las și o întrebare al cărei răspuns îl voi aștepta. Întrebarea este: Vouă ce v-a inspirat filmulețul de mai jos?

Dacă ai ceva de spus, de împărtășit cu mine sau cu ceilalți, folosește cu încredere secțiunea de comentarii într-un mod cât mai manierat.

Îți mulțumesc că mă citești, iar dacă îți place ceea ce scriu te învit să dai un like pe Facebook AICI sau un Subscribe (coloana din dreapta sus) și astfel vei fi mereu la curent cu ce postez.

Have fun,

Pishky

sură youtube (user mariancristyna )

Tata uita – povestioara

Bântuind aiurea pe net și trăgând de timp să nu mă întâlnesc cu materia pentru teza la informatică, am dat de articolul ce îl puteți vedea și voi mai sus.

Am început să îl citesc pentru că începutul mi s-a părut a fi promițător unui conținut interesant. L-am parcurs cuvânt cu cuvânt, frază cu frază, mai mult instinctual decât într-un mod conștient. Finalul a fost devastator(și cred că nu e nici prea mult spus și nici prea puțin).

Există mulți părinți ce comit astfel de greșeli și-și îndepărtează fără băgare de seamă copiii. Și spun fără băgare de seamă pentru că nici măcar nu vreau să-mi imaginez că vreun părinte ar face asta în mod conștient și voit.

Postul este unul emoționant. De fapt, este o povestioară emoționantă ce merită citită, așa că SPOR LA CITIT!

Un alt eu :)

Credeam că sunt o persoană egoistă, rea și căreia nu-i plac copiii mici decât în poze unde sunt atât de liniștiți și nestresanți :).  Credeam că nu am să las niciodată de la mine în favoarea cuiva și mai ales a unui copil. credeam că sunt o persoană destul de comodă în privința celor mici și că niciodată nu voi putea fi drăguță cu un copilaș, nici măcar dacă vreodată în viitor va fi să fie al meu :).  De când eram mică nu-mi plăcea să împart: lucruri, mâncare, jucării, dulciuri. De când eram mică am urât mereu drăgălășeniile mamei față de alți copii, purtam și încă port în mine o doză destul de mare de gelozie în acest sens. Mă consideram o persoană ce aproape ura plânsetele copiilor și faptul că toată lumea era imediat în jurul lor, chiar dacă și eu am avut parte cândva de aceste privilegii. Uram să văd cum li se fac toate poftele indiferent de motiv :). De ce? Nu știu!Nu-mi găsesc o explicație coerentă drept răspuns pentru aceste sentimente, nu-mi găsesc o scuză față de mine ori de ceilalți în privința acestor sentimente, ele pur și simplu au existat acolo undeva în adâncul meu, loc de unde a pornit și repulsia gândului de a avea un frate ori o soră.. și doamne ajută că nu i-am avut că probabil ar fi fost săracii chinuiți ori deja morți :).

Toate astea însă au fost parcă până azi, deoarece azi am cunoscut-o pe Antonia :). O fetiță ce râde și plânge la comandă și nu ai cum să nu te îndrăgostești de ea! Prima dată când m-a văzut… a plâns…. dar a plâns… rău. Era clar… eu și copiii mici… no chance to be friends :)). S-a ascuns undeva după un picior de masă iar apoi mă căuta ștrângărește cu privirea. O observam cum îmi zâmbea. Mă uitam la ea… se încrunta! Se plimba apoi între sufragerie și bucătărie, se familiariza cu locul, aluneca pe gresie, pica, se uita în toate părțile și apoi… plângea și-și punea mânuța în locu în care se lovise. Se ridica, zâmbea iar și pleca! Zâmbindu-mi șmecherește crezând că nu o văd și încruntându-se când mă uitam insistent la ea, se apropie ușor, ușor de mine și-mi dă mie suzeta. Zâmbește și pleacă. Se întoarce apoi zâmbitoare din călătoria ei în jurul bucătăriei, îmi întinde brațele-i mici semn să o iau în brațe. O ridic ușor, o iau în brațe, iar zâmbetu i se transformă într-unul și mai mare și începe se gângurească. Ciudat, îmi plăcea. Mă amuza. Era un sentiment ciudat în mine 🙂 Însă de aici a început aventura mea în iubirea pentru copilași. Era simpatică. Gângurea, zâmbea și se încrunta la secundă. E o escroacă sentimentală. Te joacă pe degete cum vrea ea, oricât de dur ai fi tu :). Însă după cum spuneam, așa a început aventura mea și a Antoniei. Ne-am jucat. Ne-am prostit. Ne-am întins pe jos. Am râs. Am cântat/gângurit împreună. Am făcut praf telecomenzile, telefoanele și am mâncat semințe decojite împreună. De fapt.. nu.. doar ea a mâncat semințele decojite de mine. Nu credeam că mă voi chinui vreodată pentru altcineva în afara de mine. De obicei nu-mi place să mănânc câte un sâmbure așa că am stat vreo jumătate de oră, am curățit niște semințe și când să le mănânc, un ghindoc îmi vine în brațe și întinde mâinile bucuroasă spre semințe. Am respirat adânc, m-am resemnat.. și i-am dat câte o semință, câte o semință, până ce le-am terminat pe toate. Apoi și-a întins mâinile șă către ceașca mea de ciocolată caldă, însă mai rămăsese în mine o mică doză de egoism plus conștientizarea că un copil la 1 an și o lună nu are voie să bea ciocolată caldă, așa că mi-am omorât doza de egoism cu conștientizarea :)). Dar uite că toată joaca noastră ne-a obosit pe amândouă. Eu aveam ochii mici, ea era foarte agitată.. așa că într-un moment de inconștiență m-am oferit să încerc eu să o culc în cameră. Zis și făcut. Ne-am dus în cameră ne-am pus în pat, am luat suzeta și… ea părea mai vioaie ca niciodată. Râdea, gângurea și țipa când nu o băgam în seamă. Obosisem și mai mult… așa că i-am dat să se joace cu un botoșel. O amuza tare rău să îl arunce din pat pe jos, iar eu să mă duc de nenumărate ori după el. Practic și-a bătut joc de mine cam 40 de minute! O amuza și să mă facă să cred că se întinde pe pernă, închide ochii …și gata… ADOARME! Da.. făcea asta pentru 5 secunde și niciodată mai mult. Deschidea apoi ochii maari și râdea zgomotos.. foarte zgomotos… iar eu.. eu parcă adormeam mai tare :(. Așa că la un moment dat… m-am întins eu și am închis pur și simplu ochii. Simțeam cum se juca în părul meu. Își plimba mânuțele-i mici prin el și mă adormea mai tare. Mă mângâia pe față și gângurea încet, parcă să nu mă trezească. Mă trage de păr ușor și apoi mă mângâie iar :). Se oprește. Aud un buf în pat. Deschid totuși ușor ochii și o văd lată lângă mine. Gângurește puțin, respiră adânc și apoi din ce în ce mai ușor. O simțeam cum încet încet se relaxează lângă mine și în sfârșit adormise :). Și a dormit așa, în poziția în care a picat o oră, fără să se miște măcar. Apoi, s-a ridicat în fund, a țipat, a plâns câteva secunde, s-a aruncat în pat pe partea cealaltă.. și… dusă a fost… iar. Era drăguț să stai să o privești cum doarme, cum respiră, cum mai gângurește din când în când ori când îi tresar piciorușele, mânuțele :). A dormit iar pentru o oră. S-a trezit pe întuneric, cu o lună plină ce-i bătea drept în față. Se uita la ea mirată și a început să urle, să plângă, să se rostogolească prin pat.. iar eu… eu stăteam șocată și mă uitam la ea amuzată neștiind ce să fac ori ce gest să schițez mai întâi. Se oprește… se uită luuung la mine și plânge iar…Mi-am zis: atât mi-a fost bucuria și fericirea alături de un copil mic. Am luat-o în brațe și am coborât cu ea jos, în sufragerie la mama ei. Ei.. până acolo s-a liniștit și zâmbea iar… râdea de mine..N-a vrut să-mi plece din brațe ori să-și desprindă mânuțele din părul meu. Așa că m-a făcut să o îndrăgesc din nou cu zâmbetul ei :).

În felul acesta, mi-am descoperit o altă latură a mea ce nu credeam că există, ori că i-ar fi posibilă existența undeva în adâncul adâncului meu. Copiii pot fi drăgălași nu doar în poze, se pare. Iar eu pot fi mai puțin egoistă. Asta da… e chiar ciudat. Egoismul era o mare parte din mine.. iar un copil de un anișor îl distruge, îl face praf și pulbere, mi-a nimicit și ultima fărâmă de răutate din mine… și deși sunt revoltată pe acest fapt, undeva în interior mă bucură… mă bucură mult :). Deși, tind să cred, că toate astea s-au întâmplat datorită asemănării dintre noi.. și eu eram ( din spusele mamei) o escroacă sentimentală când eram mică. Îi făceam pe toți adulții să-mi pice la picioare indiferent de prostioarele pe care le făceam… eram mereu copilașul dulce și cuminte care făcea mereu numai copilării. Plângeam și râdeam la comandă… trebuia doar să mi se spună plângi sau râzi și asta făceam.. ori  dacă nu .. în funcție de ce aveam nevoie :D. Însă gata cu vorbăraia, ne mai auzim și mai târziu :), deoarece postul acesta o fi fost el început pe la orele 21 din ziua de vineri… însă a fost terminat abia pe la orele 00 din ziua de sâmbătă. De publicat.. îl public acum, urmând.. poate.. să mai revin și mai târziu :)! Sâmbătă frumoasă vă doresc!

baby-angel_ea3876987139b8