Vine Crăciunul? Ia-ți bijuteriile pentru nuntă!

Da, știu. Nu prea are logică. Și nu prea face sens. Titlul. La titlu mă refer. Doar că, dacă e să o luăm pe-așa, din 100 de articole, în câte să fi făcut sens? Poate unu. Hai două, cel mult.

Dar da. Dacă vine Crăciunu, ia-ți bijuteriile pentru nuntă. Fă-ți-le cadou acum. Moșul e darnic. Sau cel puțin speră și tu că moșul e darnic și binevoitor. Poate de moș le găsești și mai ieftin. Ori, de ce nu, poate că moșul e atât de darnic cu tine, încât îți aduce bijuterii pentru nuntă, pentru botez și pentru nunțile altora. Că doar nu se cade să porți aceleași bijuterii peste tot, nu?

Dar ai grijă, dacă îți iei bijuterii de Crăciun, nu le asorta cu Crăciunul. Asortează-le cu viitoarea ta rochie de mireasă. Ori cu ținuta de cununie. Sau, dacă vrei să ieși din tipar, asortează-le și cu Crăciunul. Sigur nu a mai avut nimeni până acum, la nunta din primăvară-vară-toamnă, bijuterii de nuntă asortate cu Crăciunul. Și poate chiar o să inventezi tu o modă nouă. Oare cam cât de tare ar fi chestia asta?

Chiar de curând am văzut niște miri din Cluj-Napoca, care au inventat o nouă modă a nunților. Nunțile ca la carte. Adică nunțile la care se dau semne de carte și cărți de citit, ceea ce mie, personal, mi s-a părut chiar foarte tare și interesant. În plus, dansul mirilor a început, de fapt, cu cititul cărților. Mirii și-au citit unul altuia din cărți, iar abia apoi a fost dansul clasic al mirilor. Și asta mi s-a părut foarte tare.

Deci, dacă-ți iei bijuterii de nuntă și ți le asortezi cu sărbătoarea asta frumoasă, pe numele ei Crăciun, cu siguranță o să fii și tu foarte tare. Și o să ieși din tiparul ăla clasic și monoton, de care toată lumea s-a cam plictisit. O să fii o mireasă mult mai drăguță și admirată. Și fericită. Și stai, toate miresele sunt fericite în ziua aia. Și agitate.

N-am înțeles niciodată de ce toate miresele așteaptă cu nerăbdare ziua aia și apoi, când vine, abia așteaptă să treacă cât mai repede. Să scape. Să se termine cu totul. Și cununia. Și ceremonia de la biserică. Și petrecerea. Și masa. Și toți ăia care uită de ei până la 6 dimineața.

Mirii, deși nu o așteaptă la fel de mult, împărtășesc sentimentul mireselor în ziua respectivă. Eu cel puțin pe cuvântul meu dacă am văzut vreo pereche care să nu fie stresată la propria nuntă. Oricum, mă gândesc că stresul este un sentiment normal în ziua respectivă. La fel ca fericirea.

Dar gata. Am aberat destul și pentru ziua de azi. Tu du-te și cumpără bijuterii pentru nuntă, asortate cu Crăciunul. Parcă o să și văd peste ani magazine de genul: „Bijuterii mireasa în ton cu Crăciunul”. Ce tare ar fi.

Și, pentru că vine Crăciunul, iar eu cu siguranță nu am să mai apar pe aici, zic să vă urez și vouă un Crăciun cât mai fericit alături de cei dragi. Să vă bucurați de fiecare moment mărunt și aparent nesemnificativ. Peste ani, sunt cele care vor conta cel mai mult!

sarbatori fericite

Pițărăi și alte obiceiuri

(sursă imagine: Google Images)

Eu, pe ziua de azi, am terminat cu treburile. Și da.. am făcut și eu treabă! Cum ar fi mersul în pițărăi și împodobitul bradului. Credeți că o fi ușor să te trezești la șapte dimineața, în vacanță, să colinzi satul din poartă în poartă? NU-i! Sau credeți că-i ușor să agăți niște globulețe și să atârni niște beteală în brad? NU-i! Bine… îi ușor, dar să lăsăm asta deoparte.

Aseară mi-am aranjat frumos trăistuța și toiagul, adică astea de mai jos și m-am dus apoi frumușel la culcare (măcar înainte să vină moșul să fiu și eu cuminte, nu?).

De dimineață m-am trezit la șapte (asta după ce nu am dormit toată noaptea pentru că am tușit ca o măgăriță – ceva alergie nedescoperită de nimeni, dar se știe de existența ei…când eu vă spun că sunt un specimen ciudat). M-am îmbrăcat gros, am îndesat căciula pe cap și am ieșit afară pe semi-întuneric. „Hăi hăăăi” și „heeei heeeeei hăăăăi” se auzeau din toate părțile. Copii, tineri și bătrâni alergau din poartă-n poartă. Urau la mulți ani și primeau pițărăi (adică biscuiți, eugenii, portocale, mere, vin, țuică etc). Își povesteau, râdeau, chiuiau, cântau. Se distrau. Aduceau unul altuia câte un zâmbet pe fețele brăzdate de griji, dureri și altele. Cu toții erau copii. Învingeau frigul cu zâmbetele și fericirea lor. Topeau totul în jurul lor.

Îmi amintesc de vremurile când aveam vreo câțiva anișori și mergeam cu bunicul în pițărăi dintr-un capăt în altul al satului. Ahhh câtă minunăție adunată într-un singur loc. Mă bucuram ca de cel mai scump cadou, ca de cel mai prețios. Și știți de ce? Pentru că pentru mine pițărăii erau cel mai prețios cadou. Niciun alt cadou de mii sau poate sute de mii de euro nu-mi puteau egala fericirea din pițărăi.

Astăzi am mers cu tata. Căci bunicul a ajuns la o vârstă de aproape 80 de ani (fără câteva luni) la care durerile de picioare și bolile și-au făcut apariția. Nu m-a mai putut însoți. Mi-am dat seama că astfel, pentru mine, farmecul pițărăilor a pierit. Nu în totalitate. Pâlpâie încă prin sclipirile ochilor celor din jurul meu. Dar în mare parte s-a stins.

M-am întors din pițărăi cu ceva fericire adunată în suflet și cu o traistă plină de pițărăi. Na luați poze:

Pentru cei ce încă nu s-au prins ce-s ăia pițărăi, căci, spre surprinderea mea, am văzut zilele astea mulți români care nu au habar ce-s ăia. Ei bine, pițărăii (sau colindețe) sunt un obicei în Ajun de Crăciun, când toată lumea iese la poartă  și le împarte celor ce trec câte ceva: eugenii, biscuiți, felii de pâine, portocale, napolitane, țuică, vin etc. Pe vremuri se obișnuia luatul toiagelor ce erau folosite pentru a lovi poarta celor ce nu ieșeau să dea pițărăi.
La mine în zonă, pițărăi se spune atât celor ce merg din poartă în poartă cât și chestiilor pe care fiecare le dăruiește cu drag, din suflet.

Un obicei frumos ce merită păstrat și care sper să se păstreze și de generațiile următoare. Merită!

Acăsică ajunsă, am așteptat să se pună bradul în suport și să se aducă în casă. Am despachetat globulețele și Moș Crăciunii, beteala și alte cele și le-am pus pe toate în brad, cum m-am priceput eu mai bine. Nu sunt o artistă în ale decorațiunilor, dar familiei îi place, iar ăsta-i cel mai încântător lucru. Să-i vezi pe cei din jurul tău fericiți. Zâmbind. Chiar și pentru o clipă. Ți se umple sufletul cu bucurie și căldură.

Sinceră să fiu, m-am luptat puțin cu globulețele. Tot picau și se tot nimereau aceeași culoare una lângă alta. Neatentă și cu mintea și sufletul la câteva sute de kilometrii depărtare. Apoi.. apoi instalația mi-a dat de cap… nu mergea decât pe părți. Așa că am luat beculețele de la o alta care făcea și ea mofturi și am făcut una bună. Ieeeei. Me genius.

Ia priviți voi capodopera ce a ieșit din mânușițele mele:

Sunt un geniu al decorațiunilor, nu? Știam eu!

Îmi amintesc când îl așteptam pe Moș Crăciun seara în Ajun. Pe atunci, ca și acum, îi spuneam Moș Crăcii, de la Moș Crăcilă. Mă învățase cineva niște poezioare mai idioate și-mi făceam de râs părinții spunându-le în public. Iar după ce mi-am încasat porția de muștruluieli într-o zi, pronunțam numele inculpatului ce m-a învățat, în locul tâmpeniilor. Oare o să mai vină bietul moș după ce am făcut această mărturisire publică? Cu siguranță rămân fără cadou anul acesta de Crăciun.

Acum, acum, în timp ce stau și scriu articolul ăsta aici de vreo trei ore, aștept cu nerăbdare cozonacii bunicii. Cozonaci care se lasă așteptați de dimineață. Stau și salivez precum câinele lui Pavlov. Și nu… nimeni nu se îndură de suferința mea.

Pentru că mi-am încheiat cele ce voiam să vă împărtășesc, am să vă las acum… urându-vă să aveți parte de multă căldură în suflet și un Crăciun cât mai fericit.