Școala în viziunea mea

Acest articol este scrie pentru Spring SuperBlog 2014, fiind sponsorizat de Reeija, magazin online care oferă genți de piele, dar nu vă speriați, nu plecați, nu ieșiți, rămâneți și nu veți regreta. În proba aceasta nu este vorba doar de sponsor și reclama lui, căci el propune o temă cu adevărat importantă în societatea noastră (sau cel puțin așa ar trebui să fie), anume elevul și învățământul de azi. Da. Asta este cu adevărat important, așa că să-i dăm drumul la scris.

(sursă imagine: Google Images)

Sunt elevă. Clasa a XII-a. Și am ajuns în stadiul în care consider că școala nu a făcut nimic pentru mine. Nu m-a ajutat să am încredere în mine, să evoluez, să învăț, să mă descurc, să-mi descopăr rolul meu în societate, în viață. Am ajuns la sfârșitul liceului și am constat că școala nu a avut și nu are absolut deloc un impact asupra mea, căci să devii cult, inteligent și altele, nu înseamnă doar niște materii ce îți sunt forțat băgate în cap. Probabil acesta este și cauza îndobitocirii noastre. Lipsa propriului discernământ. Lipsa motivației și a plăcerii.

În ziua de azi, nimeni nu se duce de drag la școală. De dragul de a învăța. De dragul de a cunoaște. Elevii se duc din obligație, sau din dorința de a nu face absențe. Însă de la școală.. de la școală pleacă la fel cum au venit. Fără nicio informație acumulate cu adevărat. Fără vreun stimul care să-i împingă către dorința de a realiza ceva, de a-și dori ceva cu adevărat pentru viitorul lor.

Școala, în viziunea multora înseamnă acumularea de informații într-una, într-un mod aspru. Școala înseamnă formule matematice, ani istorici, denumiri geografice, cifre economice, comentarii bătute în cuie la limba română. Și nimic care să îți stimuleze creativitate, căci creativitatea există și în toate domeniile științifice, nu doar în artă. În opinia mea, fiecare domeniu este o artă în complexitatea lui și îți permite dezvoltarea creativității prin intermediul său. Pe când școala, școala ne inhibă această creativitate, iar o dată inhibată cu greu a mai renaște.

Mi-ar plăcea să văd școala plină de creativitate, plină de dorința de a o dezvolta printre elevii săi. Mi-ar plăcea să văd profesori care predau într-un mod interactiv. Mi-ar plăcea să văd cum materiile te dezvoltă atât intelectual cât și psihic. Mi-ar plăcea să văd proiecte care să vizeze cu adevărat interesul dezvoltării elevilor și nu interesele personale ale profesorilor de a obține credite și diplome pentru un pontaj mai mare și un salariu pe măsură. Mi-ar plăcea să văd implicare și revoluționarea sistemului. Un sistem în care elevul să fie în centrul atenției, căci el este cel care va sprijini cândva țara și pe cei care au nevoie de ea, de țară!

Cum obținem din elevi niște oameni gata să ajute comunitatea? Simplu. Le dăm aripi. Le dăm speranțe. Le dăm visuri în care să creadă și scopuri pe care să le atingă. Le formăm un Univers variat din care să aleagă nu pe care să li-l impunem. De ce cred că ideea mea va ajuta și cum va ajuta? Pentru că sunt încă o elevă care face parte din acest sistem și știu ce mi-aș fi dorit și ce mi-aș dori încă de la învățământ. Știu ce ne-am dori cu toții care facem încă parte din sistem în mod direct. Și asta ne-am dori. Libertatea de a alege și de a ne canaliza propriile talente. Libertatea de a deveni culți și inteligenți într-un mod creativ, unic, căci fiecare este unic în felul lui.

Iar acum, pentru că sunt curioasă, pentru tine cum ar trebui să fie școala?

Meanwhile în regatul Brânzei

Articol scris pentru proba cu numărul nouăsprezece din cadrul Super Blog 2013!

Imagini de poveste

Se spune că sub duș îți vin cele mai năstrușnice idei și că acolo și numai acolo inspirația e maximă. N-a mințit, deloc, cine a spus asta. N-aveam vreo idee cu care pasiune a mea aș putea să îmbin pasiunea pentru brânză. Poate să fi făcut o legătură între albul zăpezii și albul brânzei, căci eu ador iarna și schiatul? Aș fi terminat mult prea repede. Să fi îmbinat pasiunea pentru brânză cu pasiunea pentru mâncare? Oh. Dar stați, nu am o pasiune pentru mâncare. Damn it. În schimb, în schimb, am o pasiune pentru dulciuri. Da, da, da, aș fi putut face o paralelă între dulciuri și brânza sărată, asta așa… că tot se vor paralele și paralele. Peste tot numai paralele.

Dar nu. Dușul și apa au fost de altă părere. I-au spus inspirației cu totul și cu totul altceva. I-au spus: „scrie”. De parcă nu asta ar fi făcut oricum, prin intermediul meu. „Scrie o poveste. Orice”. În duș, sincer vă spun, chiar îmi venise inspirația. Iar acum, aici, habar n-am ce aș putea scrie în legătură cu faptul că sunt fan brânză și o poveste. Și uite, dragă cititorule, cum eu o dau în bară cu articolul ăsta. Dar să începem poveste. Oricare ar fi ea. Oricum ar fi ea.

A fost odată ca-n povești, că de n-ar fi nu s-ar mai povesti (cea mai stupidă replică, căci, uite că eu povestesc și fără să fi fost) un îndepărtat regat al minunățiilor culinare. Pe vremea aceea, cu mii de ani în urmă, când nici măcar Universul habar nu avea că voi, cei care citiți acestea acum, veți exista vreodată, a domnit peste regat o frumoasă regină, de un alb imaculat. Era albă la față și albă la trup. Albă la exterior și în interior. Reprezenta însăși puritatea regatului. Era sursa lui de puritate. Brânza. Așa o chema pe ea, pe regină: Brânza. Brânza era prietena tuturor: a roșiilor, a verzelor, a morcovilor, a ciorbelor, a cărnii.

Într-o zi, cu foarte puțin soare și mulți nori, din partea de „Nicăieri”, apare un tânăr fecior, cu haine ponosite. După fața lui se vedea că viața nu-i fusese nicidecum ușoară, ci ba din contră, plină de tristețe și neajunsuri. Când l-au văzut, legumele și toate preparatele regatului, s-au ascuns care cum au putut și-au zăvorât ușile cu lacăte, căci, ele mai văzuseră astfel de vietăți doar în ilustrații, când învățau la „Școala legumelor și preparatelor” despre pericole. Acela se numea om, iar un om nu avea niciodată gânduri bune cu ele. Un om doar le folosea. Le chinuia. Le tăia cu niște lame ascuțite, prinse într-un mâner, iar apoi le arunca într-o oală, ca mai apoi să le mănânce pentru a supraviețui. Ele erau sursa de viață a oamenilor. Dar omul acesta nu venise să se hrănească cu ele. Descoperise sursa vieții fără hrană cu ajutorul unui elixir. El doar venise să-i vorbească Brânzei despre el. Despre elixir, sperând că-l va lăsa să conviețuiască împreună, în același regat. Sub același petec de cer și sub aceleași raze frumoase de soare.

Brânza nu era ca toate celelalte. Era cu adevărat puternică și nu se temea de oameni. Îi considera chiar blânzi și frumoși, așa că l-a primit în casa ei pe tânărul fecior și i-a ascultat întreaga poveste. O poveste cu adevărat stufoasă și plină de prea multe detalii, iar la ora asta târzie din noapte, dragii mei, nu are rost să vă spun schimbul de vorbe dintre brânză și om. Vă pot spune doar că, omul acela o stima pe brânză (cum s-ar spune în zilele noastre, era un fan brânză). Auzise multe despre ea în ținutul în care trăise, și-și dorise din suflet să o cunoască.

În urma discuției îndelungate dintre cei doi, Brânza, chemase în Piața Sfatului toți curtenii și-l pusese pe tânăr să le povestească și lor, tot ceea ce-i povestise ei. Se înserase, când el își încheiase istorisirea, iar în jur, pe alee, curgeau lacrimi. În aer aplauze. Un om ca el, cu o poveste ca a lui, merita o cameră chiar în castelul Brânzei.

Și-am încălecat pe-o șa… și v-am spus povestea așa.