Este important să citim de toate!

Da. Mereu am fost de părere că trebuie să citim de toate. De la beletristică, since-fiction, fantasy, cultural, biografic, istoric până la carti crestine. De ce? Pentru a avea o arie de cunoștințe cât mai mare și pentru a-ți lărgi propriul orizont, astfel încât vizibilitatea asupra lucrurilor din jur să fie cât mai largă și mai amplă. La ce te ajută asta? În cunoașterea mai multor lucruri, dându-ți posibilitatea de a-ți susține, credibil, propriile argumente, în diferite discuții, din diferite domenii. Cred că orice om ar trebui să aibă un minimum de cunoștințe din aproape fiecare domeniu în parte, pentru a-și putea susține argumentele, părerile, ideile, în orice discuție, din orice domeniu.

De citit beletristică, since-fiction, fantasy, cultural, biografic, istoric, știți deja că citesc. Sau v-ați dat deja seama din recenziile anumitor cărți pe care le-am făcut, ori prin faptul că am promovat cititul și aprofundarea lucrurilor din cât mai multe domenii. Însă, probabil, acum, vă întrebați care este legătura cărților creștine și, de ce tocmai eu recomand asta, dat fiind faptul că nu sunt tocmai cea mai religioasă persoană, prin faptul că nu cred în popi, biserică și credința promovată. Ei bine, treaba-i tare simplă. Cărțile creștine au fost scrise pentru a fi citite. În general, toate cărțile religioase au fost scrise pentru a fi citite. Că, de ce ai mai scrie o carte, dacă nu să fie citită? 

Ok. Să revenim la importanța citirii unor cărți creștine. Cum spuneam, ele au fost scrise să fie citite. Iar citirea cărților creștine, religioase de fapt, îți oferă o cultură vastă despre religii. Și dacă știi să le înțelegi, să aprofundezi fiecare lucru din cărți, atunci îți poți da seama de ceea ce înseamnă cu adevărat credința și nicidecum nu este vorba despre credința în popi, vorbele lor, biserică, ori ceea ce promovează ea. Cărțile religioase te ajută să înțelegi mult mai bine cum stă, de fapt, treaba cu religia. Practici, cât și teoretic, ele reprezintă istoria religiilor, iar istoria religiilor, din punct de vedere cultural, este interesantă, frumoasă și merită știută. Desigur, trebuie să iei ce trebuie din fiecare, să culegi informațiile și să nu consideri totul ca pe un adevăr absolut. Adevărul absolut nu există, din punct de vedere palpabil. El există ca un concept, reprezentând, cred, însumarea tuturor adevărurilor.

Spre exemplu, eu m-am decis să citesc Biblia. iar apoi diverse cărți legate de creștinism, cât și alte religii, din dorința de cunoaștere și de aprofundare a ceea ce înseamnă religiile în conceptul fiecărui autor în parte, căci fiecare autor are un mod diferit de a privi lucrurile și de a le expune cititorilor săi. Și nu. Să știți că nu am înnebunit. Încă. Sunt perfect lucidă, ori cât se poate de lucidă. Doresc însă a ști cât mai multe prin prisma părerilor altora, a tuturor autorilor de cărți creștine și religioase pe care am să le citesc.

În secolul 21, în secolul în care noi trăim și ne desfășurăm activitățile cotidiene, secolul ăsta al vitezei, secolul în care se promovează din ce în ce mai mult aprofundarea diversificată a tuturor lucrurilor care ne înconjoară, cred că este necesar, dacă nu chiar vital supraviețuirii noastre profesionale, sociale să știm cât mai multe și să avem o cultură vastă în multitudinea de domenii existente pe acest pământ și în acest Univers. Și cum oare am putea să facem asta, dacă nu citind și studiind lucruri cât mai diversificate, ce sunt incluse în totalitatea domeniilor existente? Citind, descoperim lucruri noi, sau lucruri deja știute, dar pe care le aprofundăm cu fiecare amănunt în parte.

Tu, spre exemplu, cum crezi că am putea cunoaște lucruri noi și să aprofundăm cât mai bine lucruri deja știute, astfel încât să devenim persoane culte, care pot purta discuții pertinente legate de orice domeniu în parte?

Sursă Imagine: twolofbees.com

Promovez cultura: Cenaclu de poezie și proză

Sursă Imagine: Google Images

M-am gândit mult dacă să scriu acest articol. M-am gândit foarte mult. Apoi mi-am zis să-l scriu, căci, în fond și la urma urmei, nu am ce pierde. După ce m-am apucat să-l scriu, m-am gândit mult la titlu (vreo oră), înainte să mă apuc să aștern aici cuvintele pe care voi le citiți. Și asta nu pentru că nu ar fi demn de promovarea culturii, ci din pur și simplul fapt că în locul în care eu am fost numai demn de a se putea numi cultură nu era. Am să vă las să descoperiți, rând pe rând, despre ce vorbesc.

Am ajuns să merg la o întrunire a Cenaclului Columna din Tg-Jiu, invitată de verișorul meu, verișor care își făcea debutul într-ale poezie, citind pentru prima dată versurile așternute de el pe hârtie, în fața membrilor cenaclului, cât și a celor ce fuseseră invitați.

Avea emoții, dar ce copil de 16 ani, în fața unui public, nu ar avea emoții și nu s-ar bâlbâi atâta timp cât nu are experiență? Așa ceva nu există. Chiar și cei experimentați se întâlnesc cu emoțiile și bâlbele, atunci când nici nu se așteaptă. A început să citească. Și a citit vers cu vers. Cineva, un membru, s-a ridicat de pe scaun și a ieșit afară. Versurile au continuat, până când s-au terminat. Și uite așa, au continuat criticile „constructive” la adresa celui care tocmai citise.

Critici. Doar asta știm să facem. Să spunem altora ce și cum. Într-adevăr. Este doar un copil. Un copil care cu siguranță nu știe atâta poezie câtă știu alții, dar oare se învață într-adevăr poezia după niște reguli stricte, ori ea este o creație din simțire și gândire? Pledez pentru cea de-a doua variantă, căci altfel, altfel nu se mai numește poezie. Poezia, mai ales poezia modernistă, nu se construiește după criterii fixe, criteriile ei sunt într-o apariție continuă, până când se vor găsi alții care să abordeze un nou stil, poate chiar unul inventat de ei, cum a făcut Bacovia, spre exemplu.

Să ceri să scrii poezie după anumite reguli, mi se pare o prostie. Niciodată poeziile nu s-au scris după reguli, ci regulile s-au creat după poeziile care păreau a se încadra în același stil, căci astfel  s-au definit stilurile. Cum ar fi fost ca toți poeții din lumea asta, să scrie poezii după aceleași reguli. Ar mai fi existat oare multitudinea asta de stiluri? Sau am fi citit niște poezii asemănătoare? Nu. Poeții și-au inventat propriile reguli. Iar el, Luis, el poate va fi cel care a dus la apariția unui nou stil. Propriul lui stil. El poate va face asta, în timp ce voi, voi vă veți chinui cu regulile. Iar aici v-aș întreba: „Dacă tot știți să criticați atât de mult și știți toate regulile cu ajutorul cărora o poezie poate fi creată și publicată ulterior, pe voi de ce oare nu vă știe nimeni, în sensul în care Bacovia, Arghezi și Eminescu, sunt cunoscuți?”.

Spuneam că s-a ridicat cineva în timp ce poeziile erau citite. Ei bine, în timpul criticilor și a precizării că ele nu transmit o stare, persoana respectivă a spus așa: „Ba da. Transmit o stare. Mie mi-au transmis starea de a părăsi sala și a fuma o țigară”. Serios? Dragă domnule, pentru mai bine de jumătatea aia din sală, fiecare vers al poeziei a transmis o stare. O emoție. Trebuia doar să stai și să asculți, căci de aceea te aflai acolo. Altfel, trebuia să stai acasă. Acest gest nu este nicidecum demn de un om al culturii, așa cum ar trebui să fie niște creatori de poezie. Acest gest este unul de bădărănie totală, iar el nu denotă o personalitate culturală. Nu. Deloc. El denotă o formă de aroganță și nesimțire, iar aceste „calități” nu au efectiv ce căuta la un om care se pretinde a fi poet și care poate critica.

Altul, un altul care ne-a vorbit despre regulile unei poezii, a ieșit nervos din sală la intervențiile domnului de adineaori. Păi așa se face oare? Oare un om de cultură nu știe să fie educat și să se poarte manierat și civilizat în fața tuturor celor de față? Se iese din sală? Se vorbește urât și se aruncă jigniri? Oare asta să însemne un cenaclu de literatură? Oare asta să însemne cultura? Și eu, o tânără de 20 de ani, speram ca măcar o scânteie de cultură să mai fi rămas din focul aprig de demult. Dar nu. Prin oamenii ăștia, prin oamenii ăștia se pare, cultura e moartă. Poezia e moartă. Proza e moartă. Cuvintele pier sub vorbele lor.

Spre sfârșitul prezenței mele în sala aceea, căci nu am mai rezistat mult datorită aroganței și impertinenței acestor oameni de cultură, o doamnă (al cărei nume nu l-am reținut, pentru că nu neapărat numele este important, ci omul din spatele lui, împreună cu atitudinea și toate cunoștințele sale), a preluat cuvântul și a explicat că în interiorul lui există un diamant, un diamant care, desigur, trebuie șlefuit pentru a străluci. Dar prin propriul stil și nicidecum printr-un alt stil, sau reguli impuse de cineva. Felicitările mele, doamnă, pentru ceea ce ați spus. Eu vă apreciez și vă stimez, chiar dacă nu veți citi rândurile scrise de mine aici.

Îmi pare rău să descopăr că toată această speranță a mea în vederea existenței culturii, pare să nu mai fie în viață. Speranța mea… speranța mea pare să se stingă încetul cu încetul. Moare. Moare omorâtă de voi, oameni ai „culturii”, prin atitudinea și educația de care dați dovadă. Și da. Sunt ironică. Comportamentul afișat nu denotă nici cultură și nici educație. Comportamentul acela denotă o stare de… de mahala.

Ca o încheiere, aș vrea să las o poezie care mie mi-a atras atenția și mi-a plăcut. Iar cu asta închei. Iar tu, tu poetule în devenire, sper să-ți șlefuiești diamantul ăla din tine, iar când vei fi tu mai mare, cu siguranță o să dovedești că propriul tău stil va prinde viață.

Idilă-n vis

Andrei Luis Bojincă

Un prim sărut şi iar mă aprind
Precum o torţă-n vârf de cetate
Iar mă ia valul şi mă trezesc plutind
Spre-un ţărm în albastra imensitate

O ultimă caldă, dulce imbrăţişare
În zare un chip angelic zâmbind
Ochii-mi feresc săgetaţi de soare
Când ceasul mă trezeşte ţârâind

 

 

Am fost la teatrul Globe din Londra!

Am avut ocazia, acum vreo 2-3 ani, să merg în Londra la o piesă de teatru la Teatrul Globe, așezat pe unul din malurile Tamisei. Timpul însă nu mi-a permis să intru în teatru. Trebuia să mă întorc în Oxford înainte să se termine piesa de teatru. Am ratat și am rămas cu o mare tristețe în suflet.

De curând am aflat de festivalul Shakespeare de la Craiova. Însă planetele păreau să se alinieze din nou împotriva mea și să pierd din nou o reprezentație a teatrului Globe, căci teatrul Globe era participant în cadrul acestui festival de la Craiova. Dar am fentat planetele șiiiiiiiiiiiiiiiii….. tananananaam….. m-am dus!

Trebuia ca spectacolul să se țină afară, unde era amenajat și decorul, vremea noastră frumoasă însă… a fost înlocuită cu cea londoneză, căci ei nu au venit fără vremea lor. Așadar, spectacolul s-a ținut în foaierul (holul) teatrului Marin Sorescu din Craiova.

Nu știu cât de lung o să fie articolul ăsta, căci multe nu am de spus. Sunt puține, dar minunate.

Am intrat în foaier. M-am așezat pe un scaun și am așteptat să-nceapă piesa. Actorii au apărut pe scenă. Zâmbitori, frumoși, entuziasmați de publicul lor atât român, cât și străin, căci da, au venit și străini să-i vadă în Craiova. Ne-au salutat și și-au început piesa.

Îmi era dor de accentul pur britanic, căci mă săturasem de toți oamenii care încercau să facă pe deștepții și talentații imitând accentul britanic. Interpretau piesa lui Shakespeare – „Mult zgomot pentru nimic”. O piesă frumoasă, ca de altfel toate piesele lui Shakespeare, care merită văzută.

M-au impresionat. Da. M-a impresionat modul lor de a juca. M-a impresionat să-i văd cum treceau de la o stare la alta: bucurie, cântec, fericire, lacrimi, tristețe, suferință, ură. Se vedeau toate stările pe fețele lor. Erau minunați când treceau de la una la alta. Atâta trăire. Atâta frumusețe în tot ceea ce transmiteau indiferent de starea de pe scenă. M-au impresionat pentru că nu am văzut așa ceva în teatrele pe care le-am frecventat în România. Un spectacol cu ei merită. Chiar merită!

E minunat să vezi actori adevărați, dar și spectatori liniștiți care sunt captivați de ceea ce văd. Oameni cărora nu le sună telefonul, sau nu vorbesc în timpul spectacolului. Oameni care efectiv trăiesc o dată cu actorul fiecare scenă în parte. Oameni care se bucură, râd, plâng alături de ei. Oameni care le sorb stările și fiecare gest în parte. O experiență minunată pe care mi-ar plăcea să o mai repet.

Mă bucur din suflet că dacă nu am putut ajunge eu la teatrul Globe din Londra, a venit teatrul Globe la mine, în Oltenia. Ieeeeeei!!! Iar dacă sunteți din apropierea Craiovei, vă invit să dați o tură. Nu strică. Teatrul Globe a plecat, dar festivalul ține până pe 4 Mai. Mai sunt însă și spectacole oferite de alte teatre din lume (un teatru sigur știu că vine tocmai din China). Merită! Chiar merită. E un lucru frumos de care nu putem avea parte zilnic, de ce să nu profităm astfel?

Cuvinte multe nu mai am. E târziu și le-am epuizat. Dar am să vă las câteva poze de la spectacol. Sper să vă placă și sper să participați la festival. E timp până pe 4 Mai, mai ales că 1 și 2 Mai sunt zile libere oficiale. Eu una sper să ajung în acele zile libere să mai văd niște spectacole. Apropo… intrarea este GRATIS!

Teatru

Teatru.

(sursă imagine: site Teatrul Evreiesc de Stat)

Voi v-ați întrebat vreodată ce reprezintă un teatru? Ce este un teatru? De ce există un teatru?

Eu m-am întrebat de multe ori, încă de pe la vârste fragede. N-am găsit un răspuns până mai târziu, când am crescut și viața a început să prindă contur în jurul meu. Când eram mică, teatrul mă fascina doar prin clădire. Îmi plăcea ca exterior și aveam mereu impresia că pășesc într-un palat. Nu înțelegeam însă de ce vin pe scenă oamenii să plângă, să râdă, să vorbească între ei, iar toată lumea aceea din fața scenei să se uite în tăcere. Mă uitam și eu, cu o oarecare mirare și curiozitate, fără să înțeleg nimic. Surprinzător, reușeau să mă captiveze mai mult decât orice altceva.

Apoi… apoi am crescut, iar în timp ce am crescut m-am îndrăgostit de teatru. Am învățat să-l iubesc, înțelegându-l. L-am descoperit încă din copilărie, aprofundându-i măreția și frumusețea de dincolo de cortină, căci dincolo de cortină, pe scenă, în fiecare seară, lua ființă o altă formă de viață. Da, printre multe altele, teatrul reprezintă viață. Viața pe care actorii o dau fiecărui personaj în parte. Teatrul înseamnă măiestrie, căci doar prin măiestrie pot lua ființă atâtea vieți, atâtea personaje, atâtea și atâtea stări.

Și totuși… ce înseamnă teatru? Ei bine, teatrul înseamnă cultură. Înseamnă speranță. Înseamnă viață. Păcat este însă că majoritatea societății vede teatrul exact cum îl vedeam eu în anii copilăriei, ori chiar deloc. Ahhh.. și dacă ar știi cum e lumea fascinantă care învie  seară de seară pe fiecare scenă a fiecărui teatru. Dacă ar știi ce înseamnă să ți se inducă stare cu stare în sufletul, mintea și inima ta. Atunci, probabil, lumea din jurul meu ar fi alta.

Sunt de părere că teatrul este o necesitate în contextul dezvoltării media datorită faptului că emană cultură prin toți porii săi. Lumea are nevoie de asta și ce metodă ar putea fi mai bună decât media? Niciuna, în zilele noastre. Avem nevoie de promovarea lucrurilor cu un impact benefic asupra noastră. Asupra vieții noastră și asupra a tot ceea ce ne înconjoară. Cred că lumea ar fi alta dacă ar iubi teatrul, dacă ar fi îndemnată să iubească teatrul și să-i treacă pragul de câte ori are posibilitatea.

De multe ori mă întreb care ar putea să fie viitorul teatrului? Încotro se îndreaptă? Mulți ar spune: către pieire. Și prea puțini i-ar da cu adevărat o șansă de reușită. De ce? Unii pentru că nu știu ce înseamnă teatrul, iar alții pentru că biletul este prea scump pentru ei și mai bine le dau mâncare copiilor. Ce-ar trebui să facă oare teatrul? Să se facă cunoscut printre oameni, cu bune și cu rele, să le intre în casă, în suflet, în inimă, însă cu prețuri pe care să și le permită oricine.

Personal, aș fi încântată să trec pragul în Teatrul Evreiesc de Stat. Am auzit atâtea și atâtea lucruri frumoase. Am auzit cum actorii își lasă personajele să-ți pătrundă în suflet și să te bucure.  Am auzit cu viața prinde formă pe podelele scenei. Am auzit cum personajele ies din textul lor pentru a ne bucura pe noi, spectatorii. De ce să nu lăsăm astfel teatrul să ne bucure?

Pe mine, teatrul, pot spune că m-a dezvoltat. M-a dezvoltat sufletește și intelectual. Mi-a lărgit orizonturile, căci în fond și la urma urmei acesta este e fapt rolul teatrului pe lângă bucuria ce ți-o aduce în suflet, de a-ți lărgi orizonturile, viziunea. Mi-ar fi plăcut ca până la vârsta asta să văd și o piesă de teatru cu Maia Morgenstern. Mi-ar fi plăcut să mă las cuprinsă de farmecul pe care îl emană prin porii personajelor pe care le interpretează…. și sper, ca într-o zi, să am ocazia să merg la o astfel e piesă de teatru. Să mă bucur de un astfel de moment. Să-l trăiesc și să-mi lărgesc și mai mult orizonturile, căci, în viață, asta ar trebui să urmărim cu toții, lărgirea orizonturilor, fie că este prin teatru, literatură, muzică sau altceva.

(sursă imagine: site Teatrul Evreiesc de Stat)

*** Acest articol este înscris în competiția Spring SuperBlog 2014!

Să cunoaștem poezia

Într-o lume în care cultura se află de mult pe ultimul loc, o lume în care această nu mai primează de atâta timp, iar incultura i-a luat locul, cărți de poezii încă se mai lansează.

Zilele acestea, o altă carte de poezii a apărut pe piața literaturii românești. Cu un titlu care ilustrează poziția omului diferit în fața societății și o copertă care reflectă realitatea, pare să aibă un viitor promițător în atenția iubitorilor de poezie.

Am întâlnit oameni, zilele astea, care au pus ștampila pe titlu. Alții pe copertă… și nimeni pe conținut. Ambele au un impact major asupra omului, însă conținutul ar trebui să fie cel care primează, căci dincolo de titlu, de copertă, se află o lume minunată a versurilor. O lume presărată cu tristețe, speranțe, fericire, dezamăgiri, frumos, urât, sentimente, stări, trăiri. Un tablou de viață, căci viața însăși este un amalgam de stări, de trăiri și simțiri.

Invit oamenii, cititorii blogului, cât și pe cei care aterizează pe aici voit ori din întâmplare, să cunoască lumea de dincolo de copertă și titlu. Să pătrundă dincolo de cortina aparențelor, căci cu siguranță dezamăgiți nu veți avea să fiți.

Cultura, fie că este reprezentată de piese de teatru, muzică, proză sau poezie, merită cunoscută. Merită promovată. Merită asimilată și merită a fi împărtășită.

Cartea lui Ratzone (Radu Cîrstea), apărută anul acesta, își introduce cititorul într-o lume aparte. Diferită, dar reală. O lume a prezentului, cu bune și cu rele, cu dezamăgiri și speranțe, cu vise, cu iubiri. De ce să nu o citim? De ce să nu citim poezie? De ce să nu citim versuri? De ce, când în ele se află atâtea și atâtea trăiri? Atâtea sentimente! Amalgamul vieții, îl găsim printre versurile lui Radu. Stă ascuns și așteaptă să fie descoperit de fiecare cititor în parte. Haideți să-l descoperiți și voi. Vă va bucura ochii, gândurile, sufletele.

V-au făcut curioși cuvintele mele? M-aș bucura! Dacă v-au făcut curioși, dar și dacă nu v-au făcut curioși, vă invit să pășiți în lumea versurilor lui Ratzone comandând cartea din Librăria Herg Benet (libraria.hergbenet.ro/carti/sunt-un-gunoi-sunt-un-nimic). Cartea este la un preț promoțional de 12,75 RON (redusă cu 15%), iar transportul prin Poșta Română, de asemenea promoțional, este de doar 5 lei! Sunt extrem de curioasă care vă sunt impresiile în urma descoperirii tuturor sentimentelor din spatele cuvintelor fiecărui vers!

Câțiva oameni nerăbdători, din diferite colțuri ale țării, au comandat deja cartea. Comandă și tu! Nu vei regreta!

De asemenea, cartea are și o pagină de Facebook, unde vă invit să dați like și să faceți și voi parte din comunitatea oamenilor care apreciază poezia: http://www.facebook.com/raduratzone. În curând va avea loc un concurs atât pe pagina de Facebook, cât și pe acest blog. Stați pe aproape!

Da, sigur, afișul de mai sus vă invită pe toți în Club A București pe data de 26 martie, la orele 19:00, la o dublă lansare! Sunteți așteptați cu toții!

Semn SPRE carte și Tudor Vladimirescu

Deși vă vine greu să credeți, Tudor Vladimirescu are de a face cu proiectul „Semn SPRE carte”. Se implică chiar foarte activ, promovând proiectul printre cei pe care îi are sub aripa lui protectoare (pentru cei care nu știți: Tudor Vladimirescu nu este vreo pasăre să aibă aripă; el a fost om și a intrat în istorie printr-o revoluție la 1848; „aripa protectoare” este doar o expresie). Am vrut să lămuresc ceea ce este în paranteză pentru a nu se creea confuzii.

Să revenim totuși la Tudor al nostru și la implicarea lui în promovarea acestui proiect. Tudor a fost foarte receptiv și a acceptat din prima să se implice în proiect și să-l promoveze la rându-i. M-am bucurat foarte tare. Astfel, vor beneficia mulți dintre copiii lui de cărțile strânse în proiectul „Semn SPRE carte”. Ce… nu știați că Tudor are muuulți copii? Da.. are o grămadă… cu sutele chiar. Are de la vârste de 7 ani până la vârste de 19 ani.

I-am vorbit lui Tudor de proiect zilele astea. Ne-am adunat în amfiteatru împreună cu elevii din consiliul școlar și am stabilit planu de bătaie. Vom strânge cărți pentru copiii din școală, pentru aceia care nu-și pot permite niște cărți și de asemenea vom dona proiectului „Semn SPRE carte”, dar vom primi inclusiv din proiect. Ați priceput ceva? Nu? Recitiți acest fragment. Mă încurc în cuvinte. Mai bine de atât nu știu să explic.

M-am bucurat să văd oameni receptivi și doritori să facă ceva pentru ceilalți. Pentru aceia ce au mai puțin ca noi. M-am bucurat să vă oameni care vor să promoveze lectura, cultura.

Nu știți încă despre cine vorbesc eu? Desigur nu vorbesc despre Tudor în persoană. nici nu m-am întâlnit cu el (mint.. l-am văzut de atâtea ori în portrete.. putem considera asta o întâlnire?). Vorbesc însă despre CNTV, mai exact Colegiul Național „Tudor Vladimirescu”. După ce l-am bălăcărit… și nu l-am bălăcărit degeaba, ci pentru că oferă condiții precare de studiu elevilor săi, m-am hotărât să-i propun să se implice în proiectul ăsta pentru elevii săi, căci toți elevii au nevoie de un impuls, de un stimul pentru a iubi cultura :).

Cei care citesc, știu despre minunăția ce se va regăsi în cuvintele următoare. Am să vă vorbesc despre cărți, desigur. Căci, să citești este absolut minunat. Cu fiecare carte cunoști o lume nouă. O lume nouă în care te transpui trup și suflet printre toate acele cuvinte. Fiecare personaj e un alt suflet. Și  poate e chiar o parte din tine. E minunat să pătrunzi prin fiecare cuvânt în parte într-o lume nouă. O lume pe care să o descoperi pas cu pas și cuvânt cu cuvânt, căci, în definitiv, toate lumile astea duc la formarea propriei tale lumi și a propriului tău EU matur. Nimic nu e mai frumos decât prietenia dintre cititor și personajele întâlnite. Nimic nu e mai încântător decât descoperirea fiecărui personaj în parte. Cunoașterea personalității și participarea activă în desfășurarea acțiunii cărții. Când citești, te simți eroul principal. Te simți ca fiind toate personajele la un loc și acționând în locul lor. Ori le urmărești pur și simplu pe fiecare în parte. Urmărești propriile creații ale imaginației tale. Și ahhh ce frumos e.

Mă bucur că pot încerca să le dau impulsul de a trăi tot ceea ce am scris eu mai sus unor copii care poate și-ar dori să țină în mână propria lor carte. Mi-aș dori să-i fac fericiți. Mi-aș dori să știu că am fost părtașă la cultivarea iubirii pentru cărți a unor copii, căci acesta este unul din cele mai frumoase lucruri ale unui om.

Eu am cunoscut iubirea pentru cărți prin bunica și prin mama mea. Bunica mi-a pus prima dată o carte în mână, m-a învățat literele și m-a pus să citesc „Prințul fericit”. Și acum îmi amintesc fiecare personaj în parte, creat în mintea mea. Îmi amintesc străzile pietruite și clădirile vechi. Și e o senzație plăcută. E plăcut să iubești cărți.

Abia aștept să strângem cărțile și să primi cărți și de la Sonia. Abia aștept să le dăruim. Abia aștept să vă povestesc cum a fost și cum au primit copiii ideea și darurile astea minunate. Așa că stați pe aproape, oameni frumoși!

Mai multe detalii despre proiectul „Semn SPRE carte”, cât și pagina de Facebook, dar și formularul de înscriere, găsiți aici: https://crash4crantz.wordpress.com/semn-spre-carte/

Semn SPRE carte!

Nu ai auzit de proiectul „Semn SPRE carte” până acum?
Lasă. Nu-i bai. Încă. Mai bine mai târziu, decât niciodată! Este un proiect frumos, care promovează lectura printre copiii și tinerii cu posibilități financiare reduse.

Într-o lume în care tinerii și copiii nu mai sunt îndemnați să citească prin însăși exemplele negative ce le întâlnim zilnic în media, se află totuși niște oameni care vor să aducă pe culmile priorităților cititul și cultura. Acest proiect nu se adresează chiar tuturor tinerilor și copiilor, ci doar celor cu o situație financiară precară. Ori celor ai căror părinți uită de prioritatea cărților și a culturii. Ceilalți, adică cei care au posibilitatea de a-și cumpăra mereu câte o carte să citească, dar nu o fac pentru că este mai importantă o tequila într-un bar, sau o bere, sau un vin, sau un pachet de țigări, sau orice altceva, ei pot învăța ceva din proiectul ăsta. Ce pot învăța? Să pună mâna pe o carte! Cum? Simplu: întind mâna, ia cartea, o deschid și încep să citească.

Proiectul se va desfășura pe tot parcursul anului 2014 și se dorește a continua și în anii viitori.

Ce se întâmplă mai exact în cadrul proiectului?

Să o luăm încetul cu încetul. Proiectul are mai multe ramuri, ramuri care pot fi îmbinate sau luate ca atare. Aceste ramuri implică individul ca mai jos:

• individul poate fi donator de cărți; adică el se poate înscrie pe o listă, ia legătura cu cea care se ocupă de achiziționarea și distribuirea cărților și trimit cartea.
• individul poate fi donator de cărți și altfel; dacă ții prea mult la cărțile din biblioteca ta (precum o fac eu) te poți înscrie pe listă doar să cauți copii cu posibilități financiare reduse și apoi să le dai cărțile dăruite de alții.
• individul, dacă este un bun samaritean, le poate combina pe cele două de mai sus (meh.. se pare că eu nu-s o bună samariteană.. dar fac și eu ce pot); adică poate să dăruiască proiectului cărți, care mai departe se vor dărui copiilor.

Eu, spre exemplu, m-am înscris în proiect doar la secțiunea de „căutător copii” și donat cărțile strânse de oameni cu inimă mai largă decât a mea. Știu. Mă autoironizez. Din păcate, sau din fericire, îmi iubesc biblioteca prea mult și nu pot renunța la nicio carte.

Listele le voi afișa la sfârșitul articolului, fiind și locul unde te poți înscrie.

Acum, să continuăm să mai vorbim despre proiect. Acesta trebuie promovat. Iar pentru a-l promova și a aduce cât mai multora la cunoștință despre el, se vor scrie articole la sfârșit de lună pe o diferită temă ori cum vrea mușchiul fiecăruia. De asemenea se vor scrie articole și de către cei care au donat cărțile copiilor, dar și de cei care au donat cărți pentru proiect în sine. Dacă îți face plăcere să participi, te așteptăm să te înscrii și tu la oricare din categorii: donat cărți pentru proiect, donat cărți la copii, căutat copii, promovat proiect. Orice ajutor este binevenit și primit cu brațele deschise.

Pentru cei care se vor implica în proiect, se vor dărui semne de carte drept recompensă. Hai.. cine nu vrea un semn frumos de carte? Iar pe lângă asta, fiecare în parte va primi și premiul cel mare: fericirea de a fi adus sclipiri în ochii unor copii.

Proiectul se adresează tuturor iubitorilor de carte și cultură. Tuturor celor care vor să răspândească „drogul” mai departe.
Vă așteptăm cu drag, oameni frumoși!

Mai multe despre proiect (adică proiectul cu lux de amănunte) găsești aici: https://crash4crantz.wordpress.com/semn-spre-carte/
Sau în bara de meniu a blogului (sub titlul blogului, penultima secțiune).

Pagina de Facebook a proiectului (dă și tu un like.. și ăsta-i un ajutor): https://www.facebook.com/Semn.SPRE.Carte

Situația cărților primite și trimise spre viitorii beneficiari o găsiți accesând următorul link http://atshort.com/carti.

Dacă vrei să fii tu cel care donează cărțile dăruite de alții, ori vrei să dăruiești și tu din cărțile tale, ori amândouă, accesează următorul link și înscrie-te: https://docs.google.com/spreadsheet/ccc?key=0AjlGbkLSmLtgdG5GWVN4R2tvZHZiMzNBSXRvVzlRMEE#gid=0
Ori trimite-mi un mail pe: pishky@ymail.com. Ori accesează secțiunea de contact din cadrul acestui blog (bara de meniu de sub titlul blogului, ultima secțiune).

Leapșă despre cărți

Am primit leapșa asta de două ori. De la două persoane. O leapșă drăguță. Frumoasă. Despre cărți. Știți voi cât de mult îmi plac mie cărțile, nu? Ei, dacă nu știți… vă zic eu.. FOARTE!

Leapșa sper să vă facă plăcere să o citiți și să o preluați. Cărțile merită promovate. lectura merită promovată prin orice mijloc. Chiar și printr-o leapșă.

Să începem, zic!

1. Prima mea amintire cu mine, citind:

Aveam 3 – 4 anișori. Eram la țară. o zonă frumoasă de munte. Aer proaspăt. Multă verdeață. A stați.. cred că atunci era iarnă. Oricum, tot frumos era .
Bunica era tare încântată. Îmi cumpărase o cărticică tare drăgălașă. Mă învățase tot alfabetul, iar apoi am citit (SINGURĂ!), mai pe litere, mai pe cuvinte, toată cărticica aia. Îmi plăcea că avea scrisul și în dreapta ori stânga câte o imagine sugestivă.
Cartea se numea: „Prințul fericit” de Oscar Wilde. A fost prima mea carte citită. Iar bunica.. ei bine bunica se lăuda peste tot cu odrasla inteligentă.

2. Prima carte pe care am citit-o și recitit-o:

„Printul fericit” de Oscar Wilde. Ohh.. da.. am tot recitit-o până am învățat să citesc cursiv.

3. O carte pe care fiecare copil ar trebui să o citească:

Nu cred că ar fi doar o carte. Cred că toți copiii ar trebui să citească toate cărțile copilăriei. Sunt frumoase și le dezvoltă imaginația în perioada asta a copilăriei.

4. Locul meu preferat de citit:

Am mai multe locuri preferate momentan. Am să le enumăr.

1. La țară: în casă, în pat (iarna/primăvara/vara/toamna); în grădină/livadă, pe iarbă sau în șezlong printre pomii din livadă; în terasă. În oricare din aceste locuri, adăugăm ciocolata alături.
2. În oraș:  în casă, în pat, la birou, pe covor, în terasă. Afară nu-mi place. E prea mult zgomot de la mașini. În oricare din aceste locuri, adăugăm ciocolata alături.
3. În autocar, mașină, tren, troleu, autobuz, metrou, tramvai.

Îmi doresc tare mult, când oi avea eu căsuța mea, să amenajez un loc ca mai jos. Nu exact, dar asemănător. E unul din visurile mele:
5. Accesorii obligatorii în timpul cititului:

Ceai/ciocolată caldă, ciocolată, biscuiți. O stare bună și un loc frumos.

6. Numărul cărților de pe lista mea de lecturi viitoare:

N-am un număr. Nu fac așa ceva. Ce-mi pică în mână aia citesc. Probabil, dacă aș face, aș fi dezamăgită că nu am timp să le citesc pe toate.

7. Ultima carte pe care am primit-o sau am cumpărat-o:

Păi.. nu e doar una… au fost  cărți atunci. m primit un voucher de la Nemira când s-a încheiat cu SuperBlog 2013. Ele sunt următoarele:

1. „Pendragon – Negustorul morții” (cartea întâi) de D.J. MacHale
2. „Pendragon – Faar, orașul pierdut” (cartea a doua) de D.J. MacHale
3. „Misterele din Channel  Row” de Alain Bauer & Roger Dachez
4. „Însemnările secrete ale lui Descartes” de Amir D. Aczel

8. O carte care mi-a schimbat viața în vreun fel:

Cred că fiecare carte își lasă amprenta asupra cititorului. Fiecare produce o schimbare mai mică sau mai mare, în sufletul și mintea cititorului.

9. O carte care-mi place, dar să nu placă nimănui:

Nu știu o asemenea carte.

10. O carte care nu-mi place, dar pe care toată lumea o laudă:

„Ion”. O urăsc. Din punct de vedere literar, este o capodoperă. Nu-mi place mie subiectul.

11. O carte care mă intimidează:

Hm.. hm… hm… pas!

12. Trei dintre scriitorii mei preferați:

Și aici voi spune pas. Nu am așa ceva. Nu mi-am făcut niciodată un clasament al cărților sau al scriitorilor. Cred că fiecare carte are plusurile și minusurile ei și fiecare scriitor la fel.

Gata cu leapșa. Sper că v-a plăcut. Sper că v-am mulțumit și de data aceasta, căci pe mine m-am mulțumit. Leapșa, mai departe, merge la cine vrea să o preia de pe acest blog. Nu-mi place să nominalizez.

Nu mă mai uit la TV

Eu nu mă mai uit la TV. Am unul în cameră, de mobilă. Cred că momentan e doar un suport temporar pentru praf până ce acesta este șters. Cândva, obișnuiam să petrec ore în șir în fața televizorului. Mereu găseam câte ceva interesant de văzut, în special desene animate care nu se terminau niciodată. Când nu mă uitam la desene, găseam eu vreun film. Și dacă nu găseam vreun film dădeam pe vreun post de muzică. Oricum ar fi fost, TV-ul era pornit fie zi… fie noapte. Pot spune că eram captivată de TV. Și nu aș greși cu nimic dacă aș spune că eram de-a dreptul dependentă de acel aparat. Cu timpul însă, am ajuns la concluzia că există mii de alte activități mai captivante și interesante decât uitatul la TV. Activități precum ieșitul cu bicicleta, schiatul, ieșitul pe munte, plimbatul prin parc sau pe oriunde te poartă pașii, desenatul, cititul, scrisul. Și astfel am renunțat eu treptat la TV. Și nu pentru că nu-mi place, ci pur și simplu pentru că nu mai găsesc nimic interesant.

Mai am totuși momente când îl mai pornesc din an în paște. Butonez pe ceva programe. Mă conving pentru a mia oară că nu-i nimic interesant și-l opresc. Rareori, când chiar am timp de stat ori chef, mă uit pe History, Discovery sau National Geographic. Astea chiar sunt programe ce merită urmărite atunci când ai ceva mai mult timp de dedicat unei activități de genul. În rest spun NU televizorului, mai puțin celui din bucătărie care-i pornit toaaată ziulica pe câte un program și vrând nevrând mă uit în timp ce mănânc.

Am observat că de când am renunțat să mă uit la TV și să nu fac nimic concret de fapt, am devenit neinteresată de orice discuție pe tema televizorului sau a ceva legat de televizor ori televiziuni ori programe TV. Ceea ce mi se spune intră pe o ureche și iese oarecum pe alta. Știu că îmi povestea cineva recent, trecând de la una la alta, că vrea să-și ia un auto tv tuner pentru DVD că recepționează la o viteză mult mai mare programele și chestii de genul. Iar eu, ei bine eu mă gândeam cum să-mi cumpăr mai multe cărți :). Habar n-am de ce, dar cred că până și privitul pereților în gol mi se pare o activitate mult mai interesantă decât uitatul la TV.

Din punctul meu de vedere, TV-ul nu îndobitocește decât dacă ești deja dobitoc. Din punctul meu de vedere TV-ul pur și simplu nu-ți oferă nimic bun și atât. Sau cel puțin în viziunea mea nu o face. În viziunea mea, o carte e mult mai interesantă decât ce-i la TV. Privitul pe pereți, după cum am spus, mi se pare iarăși mult mai interesant. O plimbare, un cățărat pe o stâncă, o tiroliană, un schi, un pedalat, o atenție la o emisiune culturală ori educativă undeva pe-un post de radio, privitul copacilor, privitul cerului, scrierea unor gânduri, mâncatul dulciurilor (nu se putea să nu adaug asta), dormitul, alergatul și alte activități care nu-mi mai trec acum prin minte sunt de asemenea mai interesante în viziunea mea decât benoclatul la TV. Chiar și mersul la școală îmi pare mai interesant (nu mă înjurați 😀 e doar o amărâtă de părere).

Ok, acum, ca să nu fiu ipocrită, trebuie să recunosc faptul că și la TV sunt anumite emisiuni culturale destul de interesante care merită atenția noastră. Dar sunt prea puține și de obicei se află de ele după ce s-au terminat, ori eu cel puțin atunci aflu :D. Așa că sfatul meu: mai bine ați pune mâna pe o carte că pe cuvântul meu, NU MUȘCĂ! Am testat eu și nu mușcă. E chiar blândă. Sau întreprindeți una din activitățile enumerate de mine mai sus. Îs chiar faine rău, tot din experiență vă spun :D.

Acum, că simt că nu mai am altceva mai bun de spus și prefer să nu spun chestii mai proaste sau neinteresante decât cele de mai sus, mă car în altă parte până la publicarea următorului articol care va fi mâine cu siguranță! De fapt, nu cu siguranță.. că dacă promit cu siguranță nu mă țin de promisiune :).

Înainte de a vă părăsi, am să vă las totuși o chestie ce mie mi s-a părut tare interesantă.

sursă youtube (user Zac Wittstruck )

Do semething USEFUL,

Pishky

Diferită de lume

Atunci când ceva îți trece prin minte, fie că e un rând sau doar un cuvânt dintr-o oarecare idee trebuie să-l scrii undeva. Altfel vei uita exactitatea frazei ce ți-a trecut cândva prin minte și nu vei mai putea niciodată formula exact la fel. Astfel, nimic din ce îți va trece prin minte nu ți se va părea la fel de inteligent și de fascinant ca ceea ce ai formulat înainte. Niciun gând viitor nu se va compara cu cel trecut. Spun asta, pentru că experimentez chiar în acest moment ceea ce tocmai am spus. Postul ăsta avea să fie început cu totul altfel conform gândurilor mele de ieri. Însă ceea ce se numea ieri început astăzi pare să fi dispărut, căci doar așa îmi explic ceea ce tocmai am scris mai sus.

Ieri, în timp ce mă aflam într-un autocar de București – Târgu-Jiu, priveam pierdută în zare… undeva mult prea departe chiar și de ceea ce-mi fugea din fața ochilor. Sau să fii fugit chiar eu? Capturam cu privirea tot ce prindea o formă, chiar și în fugă, iar tot ceea ce reușeam să-mi proiectez erau momente. Mii de momente. Momente din trecut, firește. Momente frumoase și momente pline de tristețe, căci viața este o combinație imperfectă între cele două. Încercam să mă regăsesc pe mine, pe cea adevărată. Tot ceea ce întâlneam era o fantasmă. Un eu inexistent în adevăratul sens al cuvântului. Un eu format aparențelor. Descopeream un eu ce se dorea privit de lumea din jur dar căruia îi era rușine să se privească. Un eu nedemn de ceea ce reprezint cu adevărat. Așa că m-am hotărât să omor fantasma. Să o scot din rădăcini și să o arunc undeva în niște flăcări. Să ardă.

De obicei, tindem să arătăm lumii o față inexistentă a noastră doar ca ei să-i fie pe plac. Tindem să ne creăm o personalitate care să se modeleze ”principiilor” și ”valorilor” lumii ce ne înconjoară. De prea puține ori suntem în stare să ne expunem pe noi cu adevăratele noastre principii și adevăratele noastre valori. Credem că astfel ne facem demni de ceilalți. Și poate ne facem. Dar cu siguranță ne facem nedemni de noi înșine.

Nu știu cât de demnă de ceilalți am fost sau cât nu și nici nu-mi mai pasă, dar am ajuns la concluzia că am devenit nedemnă de mine. Am ajuns la concluzia că trebuie să mă accept așa diferită cum sunt, cu educația pe care am primit-o și cu valorile și principiile insuflate de toți oamenii din jurul meu. Valori și principii adevărate.

Sunt diferită. Sunt diferită de multă lumea ce mă înconjoară. Și când mă gândesc că eu chiar încercam să fiu ca ei. Încercam să mă mint pe mine.  Dacă mi-ar fi spus cineva acum un an că eu nu sunt cum eram, l-aș fi făcut oarecum prost în față. Credeam în ceea ce eram și credeam că pot să fiu în două feluri. Am descoperit însă într-o vară că mă înșelam. Am descoperit asta atunci când am cunoscut oameni ce rezonează cu mine, ce au aproximativ aceleași valori și aceleași principii într-o lume ce se crede moartă și fără vreun viitor promițător.

Mie-mi place să citesc, lor nu. Mie-mi place să scriu, lor nu. Mie-mi place cultura, lor nu. Mie-mi place să știu ce-a fost și mă interesează ce va fi și ce voi lăsa în urma mea, lor nu. Mie-mi place să mă distrez cu cap și cu bun simț, lor nu. Mie-mi place să visez, lor nu. Mie-mi place să sper la mai bine, lor nu. Mie-mi place să fac ceva concret, lor nu. Mie-mi place să lupt, lor nu. Mie-mi place să mă ghidez în viață după ce-i drept cu adevărat nu după ce spun alții că-i drept, lor nu. Mie-mi place să cred într-o schimbare benefică, lor nu. Mie-mi pasă de ce mă înconjoară, lor nu. Mie-mi place să iubesc cu adevărat, lor nu. Mie-mi place să nu transform tot ceea ce mă înconjoară într-un simplu moft, lor nu. Mie-mi place să promovez cultura, valorile și principiile de calitate, lor nu. Și când mă refer la ei, nu mă refer la cineva anume. Mă refer pur și simplu la o lume controlată de undeva de sus care se vrea a fi așa, așa îndobitocită.

Sunt diferită prin felul meu de a fi. Prin felul meu de a mă comporta în ”societate”. Sunt diferită prin educație și uneori îmi judec aspru și greșit părinții că m-a îndrumat astfel. Că mi-au creat un Univers total diferit de cel al celor ce mă înconjoară. Îi judec pe nedrept și știu asta. Dar o fac.  Îi judec pentru că mi-au arătat ce înseamnă să ai valori și principii, ce înseamnă să fii echilibrat și ce înseamnă să fii drept. Îi judec pentru că nu au știut să fure și că nu m-au învățat să o fac. Îi judec că nu mi-au arătat calea cea ușoară, ci doar pe aia grea. Îi judec că nu m-au învățat ce înseamnă nedreptatea, nu m-a învățat să o împărtășesc și nici să o primesc, așa că m-am transformat singură în ceva nedemn. Știu că îi judec greșit. Dar ajung și eu să mă întreb de ce nu-s altfel.

Mi-au spus mulți că sunt diferită. Dar nu am vrut să-i cred. N-am vrut nici să-i ascult când mi-au spus să fiu mulțumită cu ceea ce sunt și să nu încerc să par altcineva. Să mă accept pe mine. Mi-au spus mulți oameni învârstă că am o mentalitate diferită și matură față de cea a multora de vârsta mea pentru că am activități și preocupări diferite.  Mi-au spus asta și pentru că au privit și m-au cunoscut pe mine și au aflat că am avut parte de o maturitate precoce. Am cunoscut lucruri la o vârsta fragedă pe care alții nici la 30 de ani nu le cunosc și astfel a rezultat o maturitate precoce. Pe ceilalți însă i-am lăsat să mă creadă o neștiutoare a multor chestii și probabil îi voi lăsa să facă asta în continuare.

Dacă vă întrebați dacă-mi pare rău că nu i-am crezut sau că nu i-am ascultat ori că nu le-am urmat sfaturile am să vă spun că nu. Am învățat că regretele nu-s bune. Mă bucur însă că acum mi-am dat seama de ceea ce era cu adevărat și nu doream să accept.

Acum, nu prea știu ce aș mai putea spune. Oricum, ceea ce am spus se aseamănă prea puțin cu ceea ce am gândit ieri. Mă bucur totuși că mi s-au concretizat oarecum ideile. Și pentru că nu mai prea am ceva de zis acum ori pur și simplu nu-mi mai găsesc cuvintele și prefer să mă scuz deplorabil, am să las aici o melodie ce se potrivește PERFECT cu ceea ce am spus mai sus și cu ceea ce simt și cu ceea ce trebuie să fie cu adevărat.

sursă youtube (user BassistOf92Music )