Încerc să scriu

Aș vrea să scriu ceva. Aș vrea să pot scrie. Am atâtea subiecte în minte și nu știu cu care să încep prima dată. Despre care să scriu. Care idei să mi le aștern mai întâi în paginile astea virtuale.

Stau și îmi pun de câteva ore aceeași întrebare. Ce să scriu?

Uneori e atât de rău când nu ai nicio ideea și ai vrea să  te exprimi. Să lași o urmă după tine prin cuvintele tale. Și nu poți. Nu poți pentru că toate aceste cuvinte se ascund printre rămășițele creierului tău.

Alteori, ai atât de multe cuvinte în cap, cuvinte care alăturate prind atâtea forme cât nu poți tu cuprinde cu imaginația, încât nu poți să scrii. Nu poți pentru că ele nu au o ordine a importanței sau a măreției ideilor. Sunt aleatorii. Se plimbă prin fața ochilor tăi să le prinzi. Întinzi mâna și încep să râdă toate în timp ce o iau la fugă. Râd de neîndemânarea mea. De nesiguranța mea.

Aș vrea să fac o paralelă între un film și o carte, dar parcă e prea recentă după ultima paralelă făcută. Aș scrie și despre azi. Aș scrie și despre săptămâna trecută. Aș abera pe subiecte diverse. Aș scrie povești. Cuvinte fără sens. Le-aș înșirui pe toate, în speranța de a mă regăsi într-o zi printre ele. Sau de a mă găsi alții. Sau de a mă pierde printre ele pe vecie. Una din cele trei cu siguranță va fi.

Încă aș vrea să scriu ceva concret. Ceva palpabil privirii fiecăruia. Palpabil înțelegerii. Dar nu. Cuvintele nu-mi ies așa cum aș vrea din degete. Încă mi se plimbă sub forme diferite de idei. Încă încerc să le prind. iar ele tot fug. Și fug de mine. Se duc unde văd cu ochii. Probabil acolo unde simt ele și eu nu simt. În neant.

Nu. Nu mai am nimic e spus. Cuvintele s-au aliat împotriva mea. Stau ascunse în ideile lor și nu vor să iasă. Se îndepărtează de mine. Mă lasă în întuneric, învelită de ceață. Iar eu vă las acum pe voi. Până când or binevoi cuvintele să se întoarcă și pe la mine. Să mă viziteze. Să-mi aline dorul. Suferința.

Cuvinte sfioase

O zi friguroasă. Un soare cu dinți. Se țineau de mâini și mințeau tot ce întâlneau în jur. O lună palidă. O noapte friguroasă. Se țin de mâini și-ngheață totul în jurul lor. Pietrifică natura, sentimentele, visurile. Le îneacă în propria lor suferință. Le pietrifică și le îneacă. Ori mai întâi le îneacă și apoi le pietrifică? Ar merge oricum. De murit, tot mor sub mantia de gheață.

Înșir litere aiurea și mă întreb… de unde mama lor vin? De unde apar? Sub legile cărui algoritm se așează? Cine a inventat propozițiile? Frazele? Sensul tuturor acestora la un loc? Mă întreb și întrebările plutesc neordonate printre moleculele de aer ce le respir. Le inspir și le expir. Le dau conotații apăsătoare. Și tot nu le înțeleg. Nu le găsesc răspunsuri. Le arunc la loc. Le-mping spre moarte. O moarte ce pare să nu le mai înghită, căci întrebările rămân suspendate. Ori, dacă mor, îs mai ceva ca pasărea Pheonix.

Am vrut să scriu pe-o temă de joacă… dar cuvintele mi s-au speriat și-au luat-o la goană. Le-a pălit inspirația de a se așterne aici. Ori au rămas fără chef? Sunt speriate. Și triste. Stau ascunse în mintea mea și nu prea vor să iasă nici pe hârtie și nici prin viu grai. Refuză. Se închid în propria lor carapace lipsită de nuanță și de sens.

Uneori, cuvintele rup ceva din tine. Prin reproșuri. Prin neînțelegeri și prin sensurile diferite ale aceleiași expresii folosite de doi oameni diferiți. Sau mai mulți. Sunt dulci ca mierea, dar și amare ca fierea. Cuvintele te pot ridica pe cele mai înalte culmi, dar te pot și îngropa la doi metri sub pământ. Iar asta numai după ce te sfâșie și rup bucățele mici, mici, mici din tine înzecindu-ți suferința. Cuvintele nu au fost făcute niciodată pentru a-ți curma suferința, ci pentru a o amplifica. Iar atunci când nu au ce amplifica, sunt dulci. Frumoase. Înălțătoare. Mângâie sufletul. Îl alintă. Iubesc.

Năvălesc pe mine. Au și ele momente când mă bat la cap și se năpustesc toate așa dintr-o dată asupra mea. Fără să mă întrebe dacă sunt pregătită să le primesc ori să le înțeleg pe toate. Devin un amalgam indescifrabil. Și atunci fug și eu de ele cum fug și ele de mine. Ne jucăm continuu. Eu cu ele și ele cu mine. Ne alergăm prin casă, pe stradă, prin minte, pe hârtie și pe blog. De prins nu ne prindem niciodată. Ori alunecăm printre degete, căci și cuvintele.. și eu… suntem subțiri ca două paie.

Gata. Am obosit. Și eu și ele. Ne oprim aici. Ne îmbrățișăm… că de alergat ne-om mai alerga și mâine.

Stare apatică

Peste tot se spune că blogul, a fost, cândva, un jurnal personal. Treptat, noi, bloggeri, l-am schimbat în orice altceva. Prea puțini l-au păstrat drept ceea ce a fost încă de la începuturi. Eu mi-am făcut blog cu scopul de a scrie ce-mi trece prin cap, fără a avea intenția de a scoate vreun ban din el. Dar, mai apoi, ca orice adolescento-adult ce se îndrăgostește mult prea mult de ideea de libertate și independență, am vrut să-mi câștig proprii mei bănuți, fie și din „niște cuvinte aruncate pe o pagină virtuală”. Din nefericire, pentru blog și ideea de blog, m-am axat mult prea mult pe astfel de articole, uitând să mai fac ceea e mie îmi place de fapt: să arunc cuvinte, oriunde, oricum. Cuvinte care să exprime ceva. Orice. Oricând. Astfel, postul de astăzi va fi o pagină de jurnal cu stări apatice. Atât și nimic mai mult. Voi scrie pentru că scriu.

stare-de-nestare_2b90daa34922b4

Duminică. O zi cu soare. Și câțiva nori, acolo, undeva, pe cer. Fără chef. Eu, fără chef. Fără să am vreo dorință de a face ceva. Un singur gând, mă urmărea. O pregătire. Chimie. Ah… atâta chimie, încât simți că-ți iese pe nas, pe ochi, pe gură și pe urechi. Și totuși tu nu știi nimic. Mă plimbam prin cameră și mă gândeam ce-am să-i răspund eu profesoarei la întrebarea firească: „Tu cum stai cu materia pentru admitere, acum într-a 12-a?”. Să-i fi spus oare „prost” sau ”PROST!!!”? Sau să fi sfârșit prin a-i spune așa: „Știu mai multe decât oricare copil care abia a început chimia organică… și mult prea puține față de unul ce a făcut doi ani de zile materia asta”? Da… așa i-aș fi spus. Dar, pe gură, nu mi-a ieșit decât: „ăăăăă.”. Totuși, te simți minunat când ieși pe o ușă puțin mai deștept decât ai intrat. Măcar atât.

Ploaie. Multe picături de ploaie se loveau cu brutalitate de tot ceea ce era în jur: geamuri, pereți, copaci, trotuare, mașini, străzi, stâlpi și oameni. Și când te gândești că fusese un soare atât de mare și de rotund într-o parte de cer. Unde s-o fi dus? Unde o fi dispărut? Era prea frumos. De ce să se fi ascuns? Plouă ca să nu plouă. Plouă ca să fie ceață. Să ne înghită gândirea, simțirile și orice altceva ar mai putea înghiți ea. Tot, pe scurt. Plouă ca să-ți creeze, probabil o stare apatică. Căci, serios vorbind, era prea frumos fără. Ori, pur și simplu plouă ca să plouă. Fără niciun motiv anume. Un fenomen dat iarăși pe „repeat”, în atmosferă. Nimic mai mult. O simplitate, complexă, a naturii. Oricum, îmi place ploaia. Nu înțeleg de ce mă plâng. Sau poate așa mă bucur eu?

Iar eu, sincer, nici măcar nu știu de ce scriu asta aici. Arunc, din nou, cuvinte pe hârtie albă, fără a avea vreun sens. Dar eu, le arunc. Și încă voi continua să o fac. Nu știu pe cine interesează că mie, un copil mic și prost, îmi era frică de o pregătire la chimie. Sau că într-un anumit colț de țară, azi, a plouat, ori că a fost ceață, ori că a fost soare. Eu am scris. Am spus ce aveam de spus. Mi-am lăsat amprenta, aici, acolo, undeva. Am însemna și aici, o zi care a trecut. O zi fără sens. O zi care… a trecut, parcă, degeaba. O zi în care inspirația, se pare, din cuvintele de mai sus, m-a lăsat baltă. M-a abandonat și m-a condamnat să mă fac de râs în fața tuturor celor care au citit acest articol sau îl vor citi cândva. Da.. cred că asta s-a întâmplat azi. M-a abandonat inspirația, care și așa era puțină.

Cuvinte cu și fără sens!!

Mai întâi culorile. Apoi oamenii și un mic adevăr: vei muri. Așa văd eu de obicei lucrurile, sau cel puțin așa încerc să le văd. Încerc cu toată onestitatea să fiu veselă cu privire la acest subiect, moartea, deși majoritatea oamenilor sunt stânjeniți să creadă în mine ( un copil), în ciuda tuturor protestelor mele. Cu siguranță pot fi veselă. Pot fi amabilă. Agreabilă. Afabilă. Și astea sunt doar câteva cu litera A. Doar nu mă ruga să fiu drăguță( nu se merită). Drăguță începe să nu mai aibă nimic de a face cu mine. Vă îngrijorează acest lucru? Vă îngrijorează faptul că nu veți primi lucruri doar de dragul de a le primi? Insist să nu vă fie teamă, pentru că sunt dreaptă mai presus de toate. Drăgălășeniile nu mai există în ziua de azi decât sub forma lingușelilor și a acțiunilor de fațadă, a prefăcătoriilor zilnice omenești. Acum aș dorii calmitate în ciuda amenințărilor precedente. Nu sunt violentă, nu sunt răzbunătoare, sunt doar un rezultat al societății.

Societatea, societatea e formată din oameni. Oameni  ce observă culorile unei zile numai la sfârșit și la început, dar pentru mine este destul de clar că ea combină o multitudine de nuanțe și tonuri, cu fiecare moment care trece. O singură oră poate consta în mii de culori diferite. Galbenuri ceruite, nuanțe de albastru pătate de nori, nuanțe de verde împletite, de griuri,  de roșu, nuanțe de viață întipărite în vânt. Întunecimi de nepătruns. În domeniul meu mi se pare important să le observ, să le deslușesc și să încerc să le înțeleg ( ultima neavând un rezultat satisfăcător). Însă oamenii… oameni sunt preocupați să se închidă în rutina zilnică, să se lase orbiți de ea. Nu sunt atenți la micile detalii ce îi înconjoară. Sunt mult prea preocupați de de intrigi, de critici, de bani, de supraviețuire prin suferința altora. Oamenii sunt prea ocupați să se certe, să se urască, să se invidieze, să se mănânce unii pe alții mai rău ca animalele. Uneori.. cred că animalele au instincte mai apropiate de idealul uman decât au oamenii. Însă astea sunt doar niște păreri 🙂 păreri ale persoanei din mine ce refuză cu desăvârșire să mai fie drăguță, să-i mai pese .