Cuvinte. O parte din suflet

cuvinte

Sursă: Google Images

N-am mai scris de mult așa cum o făceam cândva. Nu mi-am mai lăsat de foarte mult timp cuvintele să se așeze după bunul lor plac, după propriile-mi simțiri și gânduri reci. Mi-am uitat gândurile undeva între vis și propria-mi realitate. Le-am lăsat agățate și spânzurate de-un fir de speranță, cum că într-o zi se vor mai putea bucura de libertatea de a se așterne după bunul plac pe niște coli albe de hârtie virtuală.

Astăzi am să le las să facă ce vor. Să se aștearnă cum vor. Astăzi le dau libertatea de a evada din propria-mi minte, printre propriile-mi gânduri.

O zi ploioasă. Vară. Plouă de o săptămână, iar uneori chiar mă gândesc că pot invoca ploaia. Săptămâna trecut uram căldura. Îmi doream să plouă. Să se ducă de unde a venit, toată căldura. Și s-a dus. Stropi de ploaie mi-au invadat ținutul și m-au bucurat cu răcoarea lor. De o săptămână plouă. De o săptămână natura parcă se zbate între viață și moarte, căci vara asta numai vie pare să nu fie.

Și de ce oi scrie iar trist? Cred că toate cuvintele mele s-au întristat de când le-am închis libertatea și le-am dictat cum și unde să se aștearnă prin postările ce au trecut. Și uite cum mă pierd iar printre cuvinte. Printre idei. Le am, dar nu le pot lega. Le ating, dar nu le pot mângâia și nici simți. Cred că sunt o iluzie. Devin o iluzie. Iar eu, de iluzii… mă îndepărtez. Le las undeva în urmă și uit de ele. Îmi place să tind către palpabil. Către o realitate disponibilă.

Cuvinte. Cuvinte înșiruite. Cuvinte abstracte. Cuvinte. Un amalgam de litere care par de multe ori să nu aibă, săracele, niciun sens. Nicio direcție prin intermediul căreia să-ți călăuzească starea. Să ți-o inducă. O multitudine de idei aruncate printre rânduri, dar care nu au prins niciun fel de formă, pentru că eu, cea care le aștern aici, n-am știut și nici nu știu să le șlefuiesc, să le finisez, frumos, elegant.

Și totuși, cuvintele sunt o parte din suflet. Din propriul suflet. Ele sunt forma palpabilă a propriilor simțiri și gânduri. Modalitatea prin care noi reușim să ne exteriorizăm, să prindem viață și să ne dezvoltăm. Ah… și iar am sunat ca un filosof uitat de lume, undeva printre cuvintele din cărțile lui prăfuite. Dar na. Îmi place să aberez. Să arunc literele aici și să le pun să formeze singure puzzel-ul ideilor mele. Știu. Sunt o rea. Le chinui. Dar și ele mă chinuie pe mine atunci când mă părăsesc. Și o fac de multe ori. De prea multe ori mă lasă fără posibilitatea de a mă putea exprima și a transmite verbal ceea ce simt, ceea ce vreau, ceea ce îmi doresc.

Iar dacă nu v-ați prins încă, aici se încheie cuvintele mele. Am să le închid la loc în propria-mi minte, până când mă voi îndura să le dau din nou drumul.

Singurătate

Astăzi nu am chef de scris. Dar totuși o fac. Scriu ca să vă spun că nu am chef de scris. Azi am chef de orice altceva. Și prin orice altceva înseamnă că am chef să stau într-un colțișor al meu, întunecat, printre gânduri și poate niște lacrimi. Azi am chef să stau eu cu mine, cu mintea și cu sufletul meu. Azi n-am chef de nimeni. Azi nu am chef nici măcar de mine, dar de mine nu prea pot scăpa. Am încercat, recunosc. Dar nu mi-a ieșit. Nu m-am putut arunca niciunde să rămân în singurătatea absolută. Poate și pentru că absolutul nu există și nici nu va exista niciodată decât ca un pur concept de referință.

Postul ăsta nu va fi lung. Nici nu are de ce să fie. Nu spun nimic concret, interesant pentru cineva. Nu-i interesant nici măcar pentru mine. Dar eu cel puțin, spre deosebire de cei care veți citi acestea, mă regăsesc printre cuvinte și emoțiile lor.

Blogul meu. Jurnalul meu. Voi scrie. Cuvinte. Fără sens. Fără să prezinte vreun interes. Voi scrie în jurnalul meu. Voi scrie. Dar ce voi scrie? Ce să vă spun? V-aș pune litere la întâmplare, dar mă tem că ar ieși tot ce a ieșit și mai sus. Tot litere la întâmplare am pus. Ele însă au emoții, iar cele de mai jos poate nu ar mai avea.

Titlul ăsta, al articolului zic, nu vi se pare prea banal? Dar parcă ilustrează tot ceea ce am scris eu până acum. Parcă într-un singur cuvânt se regăsesc toate celelalte cuvinte. Sau e doar impresia mea? De obicei am impresii eronate și care nu au nicio tangență cu adevărul. Se întâmplă des. Poate chiar mult prea des. Mă conformez. Sau cel puțin încerc să o fac.

Atâtea cuvinte, când, de fapt, putea fi unul singur. Sunt curioasă dacă voi ați înțeles ceva, sau doar eu am problema asta și uneori nu înțeleg nimic din ceea ce scriu. Se mai întâmplă și asta de atâtea și atâtea ori. Mă conformez însă și cu acest aspect din viața mea. Nu toți avem norocul să întâlnim perfecțiunea din imperfecțiune. Mai sunt și bătuți de soartă, așa ca mine. Desigur. Glumesc. Dar nu pun ironie în toate cuvintele. Restul sunt așa cum trebuie să fie de fapt. Reale. Pline cu emoțiile și trăirile lor. Cuvinte, ca toate celelalte… și totuși atât de diferite.

Ahh… câte sentimente într-o singură stare. Și câte stări. Cum pot exista toate? Ce întrebări stupide și fără sens. Ce cuvinte înșiruite. Promit ca mâine să n-o mai fac. Dar am să o fac altădată, căci parcă îmi place și mie să scriu așa. Când sunt tristă mă relaxează. Cuvintele sunt singurele pe care pot și vreau să le accept în dorința mea de singurătate. Iubesc cuvintele, căci ele pot căpăta orice formă de alinare. Pot cuprinde fiecare sentiment în parte și se pot mula pe propria-ți simțire de fericire sau tristețe. Cuvintele sunt atât de complexe în simplitatea lor. Pot căpăta atâtea și atâtea forme. Atâtea și atâtea stări. Poate chiar de asta îmi place să scriu. Cuvintele sunt o parte din mine. Din sufletul meu. Din gândurile mele. Din trăirile mele. iar ele, de fiecare dată, se mulează perfect pe starea mea. Sunt aderente oricărei forme pe care sufletul meu o adoptă. Și asta îmi place. Mă fascinează. Și mă face să le iubesc. Să le iubesc atât de mult încât au devenit o parte din mine. Cuvintele sunt drogul meu. O sursă de viață de care nu aș putea să mă separ vreodată.

Gata. Atât. Sfârșesc aici. Am scris destul. Îmi iau cuvintele și le închid în mine. Plec cu ele în colț, spre singurătatea mea. Plec cu gândurile mele. Dar promit să le deschid porțile de fiecare dată și să le las să se aștearnă cum vor aici.

Cuvinte de marți seara

Astăzi stau iar în fața unui ecran de laptop și mă întreb ce aș putea să scriu. O altă pagină de jurnal? Cu alte nemulțumiri? Cu alte tristeți? Cu alte zâmbete fără zâmbet? Da. Aș putea.

Azi mă simt obosită.  Știți oare senzația aia în care nu ați făcut nimic, dar parcă ați muncit toată ziua. Așa am fost eu azi.  Am lenevit aproape toată ziua, m-am învârtit în jurul a două pagini de temă la română și simt că toate astea au dus la epuizarea mea. Azi nu știu ce să scriu. Azi și cuvintele fug de mine. Se ascund.

De jumătate de oră stau și mă întreb ce aș putea așterne aici, în paginile astea virtuale… și nu găsesc nimic. Nu găsesc nimic, dar am atâtea și atâtea subiecte despre care vreau și trebuie să scriu. Sunt musai a se găsi pe blogul acesta. Inspirația pentru ele însă e plecată. Vine 1 Mai. S-a dus la mare. Poate.

Stau mereu și mă întreb ce-aș putea scrie interesant. Ce ar încânta. Ce ar face lumea să citească. Observ cum articolele cu Bianca Drăgușanu și Victor Slav au zeci de mii de vizualizări. Sau ultimul divorț. Ori ultima știre cum că unii s-au înșelat. Sau mai știu eu ce astfel de știri fără nicio importanță pentru evoluția noastră.

Scria cineva despre lipsa de modele. iar eu nu știu cum am ajuns aici. Am să trec peste. Se știe deja de lipsa lor. Și știți ce-i și mai rău? Că nici măcar nu vor apărea. Și noi tindem să ne transformă în persoane nu tocmai bune de urmat. Sau poate nu? Oare o să reprezentăm un exemplu?

Știu. Nu face sens ce scriu acum, cu ce-am scris înainte. Văd în jurul meu lume tristă. Lipsită de zâmbete. De visuri. De speranțe. Dorințe. Observ în jurul meu lume care aleargă dintr-o parte în alta fără vreun scop anume. Fără să știe încotro. Observ oameni absorbiți de gânduri. De griji. De lucruri. Oare cum să zâmbești într-o astfel de lume, când zâmbetul tău nu are puterea de a distruge bariera atâtor tristeți?

Cuvinte. Cuvinte înșirate. Cuvinte care vor să exprime ceva, dar care parcă nu au fost așezate într-o ordine plăcută care să și transmită acel ceva. Cuvinte asamblate anapoda. Cuvintele mele sunt piese de puzzel, dar în seara asta nu mi-a ieșit jocul. Piesele nu se îmbină. Nu se potrivesc. Sau poate se potrivesc?

Nici măcar nu știu de ce scriu asta. Azi parcă n-am fost tristă și-am zâmbit. Degetele mele însă… ei bine, ele se pare că spun altceva. Spun o altă poveste a stării mele de azi. Iar eu.. eu ce să mai cred? Cuvintele sau starea aparentă? Am prea multe stări. Prea multe sentimente. Prea multe persoane. Și toate sunt un amalgam de emoții. De priviri. De atenții.  O multitudine de perspective privite cu aceeași doi ochi. Din același unghi întunecat.

Cuvinte. Le las să se sfârșească aici, acum. Le pun capăt. Le alung de tot. Le trimit acolo de unde au venit, din abisul lor. Le alung… și-apoi mă întreb de ce nu vin la mine.

Cuvinte cu emoții

Astăzi n-aș fi scris. Am multe zile în care scrisul nu se regăsește pe lista mea de priorități. Și totuși scriu. Scriu pentru că îmi place să fac asta, indiferent de momente, de sentimente.

Îmi place să pun în cuvinte fericire. Îmi place să pun tristețe. Îmi place să presar peste ele emoții, căci ce cuvinte mai sunt alea fără emoții? Fără semnificații majore pentru cel care le așterne literă cu literă pe foi albe de hârtii virtuale?

Astăzi nu știu ce-am să scriu exact până la final. N-am un fir anume pe care-l urmăresc. Construiesc pe baza cuvintelor ideile, trăirile, sentimentele, emoțiile. Le las să se aștearnă frumos peste cuvinte, în liniște și lin.

Am început să cer pauze. Să iau pauze. Să caut altceva. Probabil pe mine. Cu siguranță pe mine. Dar unde oare să caut? De pierdut, știu că m-am pierdut. Când, unde, cum, sunt detalii care îmi lipsesc cu desăvârșire.

Azi am început să renunț la lucruri. La sentimente care mă apăsau. La trăiri care nu duceau și nu ar fi dus vreodată undeva. Azi am hotărât să mă regăsesc pe mine, căci da… uneori avem nevoie de noi și nu de altcineva.

Mă întreb oare care este rolul persoanelor care trec prin viața noastră. De ce vin? De ce rămân? De ce pleacă? Mă întreb de ce lasă urme adânci? Zâmbete. Lacrimi. De ce oamenii nu rămân cu bune în viața noastră? De ce lasă un amalgam de urme de tristețe și fericire? Oare la ce bun cunoaștem oamenii? Oare la ce bun intervin în viața noastră? Emoții. Să ne dea emoții. Să ne inspire. Să ne ajute să ne alegem cărările. Să realizăm ce este cu adevărat bine pentru noi și ce vrem cu adevărat să facă parte din viața noastră. Sau cine.

M-am exprimat întotdeauna mai bine în scris decât verbal. Ideile mi-au curs fluent mereu în scris. Emoțiile mele s-au regăsit mai bine în cuvinte decât în vorbe. Le-a plăcut să se ascundă printre ele. Probabil sunt mai frumoase. Mai primitoare. Mai altfel.

Uneori cuvintele fac diferența între ceea ce este viul grai și scrisul. Deși se folosesc și colo și colo. Oare știu ce zic acum? Am vaga impresie că mă încurc printre propriile mele cuvinte. Dorințe. Trăiri. Sentimente. Lacrimi. Sunt ca un labirint și pentru mine, nu doar pentru cei care le citesc, iar de data asta m-am pierdut printre ele… și iar nu mă mai găsesc.

Întâlnim mereu oameni care ne arată că drumul nostru este altul. Întâlnim oameni care aduc în viața noastră lacrimi. Și întâlnim oameni care aduc în viața noastră zâmbetele. Azi. Azi am decis să renunț la lacrimi. Azi am decis să culeg mai multe zâmbete. Fericire. Căci viața… viața cred că-i o goană după fericire. Zâmbete. Frumos.

Am scris atâtea paragrafe… paragrafe în care am pus emoții. Paragrafe în care, printre cuvinte, mi-am mai așternut o parte din viață. Din dorințe. Și dacă m-ați putea citi cu adevărat. Dacă oamenii ar înțelege cu adevărat… lumea probabil ar fi perfectă, nu? Scriu. Scriu. Scriu cuvinte. Litere. Propoziții. Fraze. Texte. Și toate cu un singur scop. Care? Da când am zis că aș știi care este? Nu-l cunosc. Dar știu că tind spre el. Cu zâmbete.

Azi am renunțat la tristețe. Azi am decis să deschid geamul picăturilor de ploaie și să le las să bage în cameră stropi de fericire. Azi. Azi am lăsat până și norii cenușii să îmi zâmbească. Azi am spus în sfârșit gata tristeții în care am reușit să mă cufund e o vreme bună de timp. Azi am reușit să spun pa. Să pun pauză tristeții. Dar nu. Încă nu m-am regăsit. Încă nu știu unde mă aflu. Cum am ajuns aici. De ce. Încotro ar trebui să mă îndrept.

Avem nevoie de zâmbete ca să avem puterea să mergem înainte. Și avem nevoie de lacrimi să ne dăm seama că nu toate alegerile noastre sunt corecte. Lacrimile, la fel ca zâmbetele, ne schimbă pașii. Ne reorientează gândirea. Viziunea. Ambele sunt bune la ceva în viața noastră. Ambele ne transformă. Ambele ne formează. Ne maturizează. Ne schimbă.

(***sursă imagine: Google Images)

Încerc să scriu

Aș vrea să scriu ceva. Aș vrea să pot scrie. Am atâtea subiecte în minte și nu știu cu care să încep prima dată. Despre care să scriu. Care idei să mi le aștern mai întâi în paginile astea virtuale.

Stau și îmi pun de câteva ore aceeași întrebare. Ce să scriu?

Uneori e atât de rău când nu ai nicio ideea și ai vrea să  te exprimi. Să lași o urmă după tine prin cuvintele tale. Și nu poți. Nu poți pentru că toate aceste cuvinte se ascund printre rămășițele creierului tău.

Alteori, ai atât de multe cuvinte în cap, cuvinte care alăturate prind atâtea forme cât nu poți tu cuprinde cu imaginația, încât nu poți să scrii. Nu poți pentru că ele nu au o ordine a importanței sau a măreției ideilor. Sunt aleatorii. Se plimbă prin fața ochilor tăi să le prinzi. Întinzi mâna și încep să râdă toate în timp ce o iau la fugă. Râd de neîndemânarea mea. De nesiguranța mea.

Aș vrea să fac o paralelă între un film și o carte, dar parcă e prea recentă după ultima paralelă făcută. Aș scrie și despre azi. Aș scrie și despre săptămâna trecută. Aș abera pe subiecte diverse. Aș scrie povești. Cuvinte fără sens. Le-aș înșirui pe toate, în speranța de a mă regăsi într-o zi printre ele. Sau de a mă găsi alții. Sau de a mă pierde printre ele pe vecie. Una din cele trei cu siguranță va fi.

Încă aș vrea să scriu ceva concret. Ceva palpabil privirii fiecăruia. Palpabil înțelegerii. Dar nu. Cuvintele nu-mi ies așa cum aș vrea din degete. Încă mi se plimbă sub forme diferite de idei. Încă încerc să le prind. iar ele tot fug. Și fug de mine. Se duc unde văd cu ochii. Probabil acolo unde simt ele și eu nu simt. În neant.

Nu. Nu mai am nimic e spus. Cuvintele s-au aliat împotriva mea. Stau ascunse în ideile lor și nu vor să iasă. Se îndepărtează de mine. Mă lasă în întuneric, învelită de ceață. Iar eu vă las acum pe voi. Până când or binevoi cuvintele să se întoarcă și pe la mine. Să mă viziteze. Să-mi aline dorul. Suferința.

Cuvinte sfioase

O zi friguroasă. Un soare cu dinți. Se țineau de mâini și mințeau tot ce întâlneau în jur. O lună palidă. O noapte friguroasă. Se țin de mâini și-ngheață totul în jurul lor. Pietrifică natura, sentimentele, visurile. Le îneacă în propria lor suferință. Le pietrifică și le îneacă. Ori mai întâi le îneacă și apoi le pietrifică? Ar merge oricum. De murit, tot mor sub mantia de gheață.

Înșir litere aiurea și mă întreb… de unde mama lor vin? De unde apar? Sub legile cărui algoritm se așează? Cine a inventat propozițiile? Frazele? Sensul tuturor acestora la un loc? Mă întreb și întrebările plutesc neordonate printre moleculele de aer ce le respir. Le inspir și le expir. Le dau conotații apăsătoare. Și tot nu le înțeleg. Nu le găsesc răspunsuri. Le arunc la loc. Le-mping spre moarte. O moarte ce pare să nu le mai înghită, căci întrebările rămân suspendate. Ori, dacă mor, îs mai ceva ca pasărea Pheonix.

Am vrut să scriu pe-o temă de joacă… dar cuvintele mi s-au speriat și-au luat-o la goană. Le-a pălit inspirația de a se așterne aici. Ori au rămas fără chef? Sunt speriate. Și triste. Stau ascunse în mintea mea și nu prea vor să iasă nici pe hârtie și nici prin viu grai. Refuză. Se închid în propria lor carapace lipsită de nuanță și de sens.

Uneori, cuvintele rup ceva din tine. Prin reproșuri. Prin neînțelegeri și prin sensurile diferite ale aceleiași expresii folosite de doi oameni diferiți. Sau mai mulți. Sunt dulci ca mierea, dar și amare ca fierea. Cuvintele te pot ridica pe cele mai înalte culmi, dar te pot și îngropa la doi metri sub pământ. Iar asta numai după ce te sfâșie și rup bucățele mici, mici, mici din tine înzecindu-ți suferința. Cuvintele nu au fost făcute niciodată pentru a-ți curma suferința, ci pentru a o amplifica. Iar atunci când nu au ce amplifica, sunt dulci. Frumoase. Înălțătoare. Mângâie sufletul. Îl alintă. Iubesc.

Năvălesc pe mine. Au și ele momente când mă bat la cap și se năpustesc toate așa dintr-o dată asupra mea. Fără să mă întrebe dacă sunt pregătită să le primesc ori să le înțeleg pe toate. Devin un amalgam indescifrabil. Și atunci fug și eu de ele cum fug și ele de mine. Ne jucăm continuu. Eu cu ele și ele cu mine. Ne alergăm prin casă, pe stradă, prin minte, pe hârtie și pe blog. De prins nu ne prindem niciodată. Ori alunecăm printre degete, căci și cuvintele.. și eu… suntem subțiri ca două paie.

Gata. Am obosit. Și eu și ele. Ne oprim aici. Ne îmbrățișăm… că de alergat ne-om mai alerga și mâine.

Pagină dintr-un jurnal

Ieri n-am scris nimic. Astăzi eram pe-aproape să nu o fac. Cuvintele mi-au fost tăiate simetric și apoi înecate în propria lor imagine. Ceva le-a rupt fizicul de suflet și le-a aruncat spre neputință. Le-a omorât cu durere. De murit, n-au murit… căci acum încep să se întoarcă la mine, dar s-au ascuns. Și s-au ascuns bine, căci de data aceasta, se pare, nu le mai găsesc nicicum.

tecuci scrie

Obișnuiam să-mi găsesc cuvintele greu. Să le aștern greu fie aici, fie pe hârtie obișnuită. Acum, parcă, nu le mai pot așterne niciunde cum trebuie. Cum să aștern ceva ce nu am? Ce nu-mi aparține? Au fugit de mine. Ducă-se :).

Probabil vă așteptați să spun ceva despre Moș Nicolae. E un rău phbbbbt. Nu mi-a adus camionul cu ciocolată promis. Mi-a lăsat de milă una singură într-un papuc uitat de lume, în hol. Păi copil de o ciocolată sunt eu?phbbbbt Căci aia nu-mi ajunge nici pe o măsea. Mda. Mă corectează maică-mea di colo: „O CUTIE cu ciocolată ți-a adus!!!!”. Rectific și eu atunci: păi ce… copil de O CUTIE cu ciocolată sunt eu? Rău Moș… răuphbbbbt! Și dacă e să mi-o ziceți acum pe aia cu: „Nemulțumitului îi ia Dumnezeu darul!”.. n-are ce să mai ia… că-i rasă de pe fața pământului cutia respectivă… ete așaphbbbbt!!!!

Astăzi a fost o zi ca oricare alta din ultimele zile. La fel de mohorâtă și la fel de friguroasă. Urâtă. Neagră. Cețoasă. Rece. Niște schelete de brad stau țepene prin centrul orașului și beteala-i atârnată de becuri. Măcar la bec să ne-ncălzim, dacă la calorifer și sobă nu se prea poate.

Știu că n-are nicio legătură, cum nu a avut nici până acum tot ceea ce am scris. Dar eu vă scriu și n-am să mă opresc aici. Mâine plec la Straja. Gala Super Blog. Cică-s finalistă. Am ajuns până la sfârșit. Mă pot declara o eroină printre toți cei care au ajuns la final, căci am rezistat stresului și certurilor pe parcursul celor două luni de concurs. Munte. Dragul meu munte. Ce dor îmi era de el. Abia aștept să-l întâlnesc. Să-l privesc și să mă las privită de el, înecându-mi gândurile și sufletul în imensitate luilove struck. Muntele. Iubitul meu munte. El, una din marile mele iubiri (alea pe care le număr pe două degete laughing).

Dar gata cu scrierile de cuvinte pe ziua de azi. Ne auzim… luni. Asta dacă nu am norocul să rămân înzăpezită și să scap de teza la mate ( hei tu Moș Crăciun.. ești acolo undeva să-mi auzi și mie ruga??? Mulțumesc!)

Sursă Imagine: Google Images

Zi neagră

Astăzi a fost o zi neagră. Și la propriu și la figurat. Dimineața cețoasă parcă mi-a oprit sângele prin vene. M-a transformat într-un robot. Mi-a blocat mintea și sufletul. Tot. A fost o zi neagră prin însăși culoarea ei cenușie-negricioasă. O ceață strânsă în cablurile ce atârnă între un stâlp și altul pe străzile pustii.

CAM01885

Negru. Negru în adâncuri. Un negru ce a ieșit la suprafață.

Negru a fost și pe net și prin toate magazinele. Duminica neagră. Nu știu dacă doar mie, ori și vouă vi se pare că are o conotație macabră sintagma asta de „vinerea neagră”, ori, pe engleză, „black friday”. Nu știu de ce, dar eu una mă gândesc la un cimitir plin de ceață și sunete abstracte. Iar azi, de dimineață, cu ceața din jurul meu, mă simțeam ca între două lumi pline de viață și de moarte.

Reduceri. Reduceri peste reduceri. Prețuri moarte și multe vânzări. Mă uitam prin pauze din laboratorul de informatică la ofertele lor și-am văzut de la tablete de câteva sute de lei, până la televizoare de o sută de milioane și mașini de zeci de mii de euro, iar oamenii se tot vaită în timpul anului că nu găsesc autoturisme noi si second hand la prețuri rezonabile. Păi… dacă nu le luați de „black friday” :D. Eh.. dacă tabletele ori telefoanele erau sau nu erau vândute, televizorul ăla la o sută de milioane și mașinile erau aproape toate în stoc epuizat pe la ora opt jumătate dimineața.

Ahhh.. ce mi-aș mai fi luat și eu o mașină. Păcat că n-am carnet… și nici bani… și erau și vândute :D. Dar mai e timp până la anul. Am să fiu mai rapidă. Am să prind eu mașinile alea, câteva, nevândute… iar atunci, atunci dacă totuși o să am carnet, nu o să am destui bani :D. Însă, măcar le prind și eu nevândute. Îmi satisfac și eu plăcerea sadică de a mă uita la ele… și atât.

Iar mi-am recitit articolul. Și rău am făcut. Cuvintele astea de mai sus sunt de o banalitate ieșită din comun. Nu transmit nimic interesant. Am scris, probabil, ca să scriu. Să nu zic că nu am făcut-o. CĂ nu mi-am întinat propriul blog cu atâtea cuvinte fără sens. Sper, totuși, ca măcar poza să-l ridice undeva, aproape de linia de plutire, oricare ar fi ea.

Stare apatică

Peste tot se spune că blogul, a fost, cândva, un jurnal personal. Treptat, noi, bloggeri, l-am schimbat în orice altceva. Prea puțini l-au păstrat drept ceea ce a fost încă de la începuturi. Eu mi-am făcut blog cu scopul de a scrie ce-mi trece prin cap, fără a avea intenția de a scoate vreun ban din el. Dar, mai apoi, ca orice adolescento-adult ce se îndrăgostește mult prea mult de ideea de libertate și independență, am vrut să-mi câștig proprii mei bănuți, fie și din „niște cuvinte aruncate pe o pagină virtuală”. Din nefericire, pentru blog și ideea de blog, m-am axat mult prea mult pe astfel de articole, uitând să mai fac ceea e mie îmi place de fapt: să arunc cuvinte, oriunde, oricum. Cuvinte care să exprime ceva. Orice. Oricând. Astfel, postul de astăzi va fi o pagină de jurnal cu stări apatice. Atât și nimic mai mult. Voi scrie pentru că scriu.

stare-de-nestare_2b90daa34922b4

Duminică. O zi cu soare. Și câțiva nori, acolo, undeva, pe cer. Fără chef. Eu, fără chef. Fără să am vreo dorință de a face ceva. Un singur gând, mă urmărea. O pregătire. Chimie. Ah… atâta chimie, încât simți că-ți iese pe nas, pe ochi, pe gură și pe urechi. Și totuși tu nu știi nimic. Mă plimbam prin cameră și mă gândeam ce-am să-i răspund eu profesoarei la întrebarea firească: „Tu cum stai cu materia pentru admitere, acum într-a 12-a?”. Să-i fi spus oare „prost” sau ”PROST!!!”? Sau să fi sfârșit prin a-i spune așa: „Știu mai multe decât oricare copil care abia a început chimia organică… și mult prea puține față de unul ce a făcut doi ani de zile materia asta”? Da… așa i-aș fi spus. Dar, pe gură, nu mi-a ieșit decât: „ăăăăă.”. Totuși, te simți minunat când ieși pe o ușă puțin mai deștept decât ai intrat. Măcar atât.

Ploaie. Multe picături de ploaie se loveau cu brutalitate de tot ceea ce era în jur: geamuri, pereți, copaci, trotuare, mașini, străzi, stâlpi și oameni. Și când te gândești că fusese un soare atât de mare și de rotund într-o parte de cer. Unde s-o fi dus? Unde o fi dispărut? Era prea frumos. De ce să se fi ascuns? Plouă ca să nu plouă. Plouă ca să fie ceață. Să ne înghită gândirea, simțirile și orice altceva ar mai putea înghiți ea. Tot, pe scurt. Plouă ca să-ți creeze, probabil o stare apatică. Căci, serios vorbind, era prea frumos fără. Ori, pur și simplu plouă ca să plouă. Fără niciun motiv anume. Un fenomen dat iarăși pe „repeat”, în atmosferă. Nimic mai mult. O simplitate, complexă, a naturii. Oricum, îmi place ploaia. Nu înțeleg de ce mă plâng. Sau poate așa mă bucur eu?

Iar eu, sincer, nici măcar nu știu de ce scriu asta aici. Arunc, din nou, cuvinte pe hârtie albă, fără a avea vreun sens. Dar eu, le arunc. Și încă voi continua să o fac. Nu știu pe cine interesează că mie, un copil mic și prost, îmi era frică de o pregătire la chimie. Sau că într-un anumit colț de țară, azi, a plouat, ori că a fost ceață, ori că a fost soare. Eu am scris. Am spus ce aveam de spus. Mi-am lăsat amprenta, aici, acolo, undeva. Am însemna și aici, o zi care a trecut. O zi fără sens. O zi care… a trecut, parcă, degeaba. O zi în care inspirația, se pare, din cuvintele de mai sus, m-a lăsat baltă. M-a abandonat și m-a condamnat să mă fac de râs în fața tuturor celor care au citit acest articol sau îl vor citi cândva. Da.. cred că asta s-a întâmplat azi. M-a abandonat inspirația, care și așa era puțină.

Cuvinte pe neînțelesul tuturor

Vorbim aceeași limbă. Folosim aceleași cuvinte. Expresii. ne exprimăm la fel. Cu toate astea, nu ne înțelegem. Vedem diferit. Gândim diferit. Acționăm diferit, în funcție de aceleași cuvinte. Cuvintele noastre sunt amestecate unele într-altele. Una spunem, alta înțelegem. Una vrem, alta spunem. Încep să cred că toate aceste cuvinte formate din litere înșiruite, sunt, de fapt, un amalgam de hieroglife. Le vezi, le studiezi, dar nu le înțelegi. Și probabil nici nu le vei înțelege vreodată.  Dar noi le folosim totuși să ne facem înțeleși. Să exprimăm ceva. Orice. La fel cum eu le folosesc acum să exprim nimicul. Căci, de fapt, eu nu exprim nimic. Înșirui litere, cuvinte, propoziții, fraze și un text fără a exprima ceva. Scriu probabil ca să nu fac altceva, sau ca să-mi vărs furia pe taste, ori prin taste. Să o trimit altundeva. Departe de mine.

Astăzi folosim cuvintele drept scuze. Ele sunt scuza neînțelegerilor noastre. Astăzi cuvintele au rol în exprimarea inexprimabilului și a neînțelesului. Astăzi aruncăm cuvintele undeva pe coli albe ori pagini virtuale, ca mai apoi, în caz de neînțelegere să ne scuzăm prin prisma lor. Să le dăm toate sensurile conotative posibile și nepotrivite contextului.

Ah! Cuvintele. Atât de simple și sofisticate în același timp. Atât de banale și totodată atât de complexe. Un singur cuvânt poate exprima o infinitate.. și în același timp poate descrie o mulțime vidă de semnificații.

Scriu. Și eu înșirui hieroglife fără pic de valoare, de semnificație și sens. Fără pic de esență fundamentală. Mă întreb serios: „Oare de ce fac asta?”. Nici nu știu cum am ajuns aici. Când și de ce? Dar am ajuns, trezindu-mă cu atâtea litere în fața mea. Atâtea cuvinte, pe care, dacă le recitesc, nu le înțeleg.

A_picture_is_worth_a_thousand_words

Plouă.

Plouă. Plouă iar. Cerșeam zeităților, forțelor universului sau ce or fi ele, o ploaie. Aveam nevoie de o ploaie.

Începeam să devin invidioasă pe toți aceia ce se lăudau pe facebook sau prin blogosferă că se bucură de picăturile reci ale ploii, iar eu… eu stăteam la umbra celor 4 pereți ai camerei ascunzându-mă de razele soarelui. Eu stăteam și înjuram de zor norii ce nu-și făceau apariția nici măcar în cel mai îndepărtat orizont, lăsând cerul de-un albastru clar cum parcă niciodată nu mai fusese.

Sincer, nu știu ce se va alege acum de postul ăsta. Nu e unul propus sau gândit. Nu e unul ale cărui cuvinte să le fi pus oarecum într-o ordine înainte de a-l începe. E pur și simplu un post ale cărui cuvinte vin și pleacă înainte de a fi scrise aici. E un post ale cărui cuvinte se construiesc acum, aici. Își aștern literele pe pagina asta virtuală sub fiecare picătură de ploaie ce se izbește cu putere de pământ. Nu știu ce se va alege de ele până la sfârșit, de litere și de cuvinte zic. Nu știu care va fi sensul acestei postări, dar cu siguranță va avea unul… oricare ar fi el… oricât de filosofic sau pueril va fi, va exista cu siguranță.

Ceea ce pot însă să vă spun, este că voi abera. Voi înșira aici cuvinte pe alocuri fără sens. Fără sens pentru voi, toți cei care citiți, căci pentru mine toate au sens. Îmi era tare dor de un post în care să bat câmpii. Să aberez. Să mă las dusă de val, de valul ploii în cazul de față. Să-mi las gândurile să plutească pe aripi de vânt în întreaga lume și apoi undeva spre stele… departe spre stele. Îmi era dor de înșiruirea cuvintelor fără sens. Îmi era dor să visez efectiv la imposibil și să sper, să tind spre el, spre imposibil.

Îmi place să stau turcește pe scaun, cu laptopul în brațe și să mă uit pe geam la picăturile de ploaie. Îmi place să le privesc dansul printre adierile vântului. Îmi place să ascult cântul ploii. Îmi place mirosul proaspăt al ei. Eu, pe timp de ploaie… mă împac cel mai bine cu mine. Ajung să mă înțeleg atât pe mine cât și lucrurile nebunești pe care le fac uneori. Ajung să-mi înțeleg deciziile din trecut și cele din prezent. Ajung să înțeleg ceea ce am ajuns și de ce. Ajung să-mi înțeleg transformarea. Ajung să-mi înțeleg ideile nebunești și ajung să-mi înțeleg toate acțiunile fără sens.  Ajung să zbor în imaginația mea printre picăturile de ploaie. Devin una de-a lor. Fac parte din lumea lor. Visez și eu ca orice copilaș ce se apropie de 19 ani. Da, știu că nu mai sunt de prea mult timp un copil. Îmi place însă să mă port ca unul 90% din timp. Îmi place când ajung la o înțelegere cu cea din interiorul meu. Aceea ce a existat mereu și care nu s-a schimbat, cea care a rămas așa cum a fost.

Asta se întâmplă doar pe timp de ploaie. Apoi uităm una de alta. Ea de mine și eu de ea. Ea rămâne supărată acolo într-un colț de suflet pe tot ceea ce fac eu, iar eu continui să fac ce-mi taie capul fără să-i ascult sfaturile.O dată ce ploaia trece, uit de tot ceea ce am scris mai sus. Uit de înțelegerile asupra propriului comportament și a propriului eu. Sau, poate nu uit ci pur și simplu mă întorc la stadiul de a nu mai înțelege nimic. Neuronii mei par să nu mai fie funcționali, par să uite a mai lucra pentru mine, par să demisioneze ori să intre în concediu pe o perioadă nedeterminată de timp, par să uite complet de existența mea și de faptul că ei ar trebui să fie acolo necondiționat pentru mine. Nu, ei refuză să mai facă ceva. Mă lasă neputincioasă în fața neînțelegerilor mele.

Acum, că picăturile de ploaie s-au oprit din a-mi mai mângâia privirile, nu-mi rămâne decât să încetez cu aberațiile și să mă instalez undeva ghemuită într-un colț întunecat de cameră, cu cuștile în urechi și o muzică de pian pe fundal și o carte bună în mână. Nu știu ce altceva aș mai putea spune dacă ploaia a încetat să-mi mai încânte auzul și imaginația. Nu știu ce aș mai putea abera fără să fie nimic concret după astea 700+ de cuvinte.

Și cum eu pe timp de ploaie îmi cufund auzul și în sunete de pian, vă las și vouă aici una din melodiile ce le-am ascultat pe toată durata scrierii acestui post. Sper să vă placă.

sursă youtube (user xXYuNPoOXx )